Ce era raiul? Ce spune Sfânta Scriptură? „Şi a sădit Domnul Dumnezeu o grădină, un rai, un Eden spre Răsărit” (Fc 2, 8). „Spre răsărit” ne arată că raiul era pământesc. Expresia „a sădit Domnul” arată iubirea Lui personală, afecţiunea, interesul şi exclusivitatea dăruirii existenţei lui - al lui Dumnezeu - omului.
Raiul, ştim cu toţii, înseamnă un loc anume, un loc foarte frumos, care e împrejmuit, e asigurat. Prin urmare, raiul era ceva ales şi străjuit, inaccesibil puterilor vrăjmaşe. Şi Eden ştim că înseamnă desfătare. Prin urmare, era un loc al unei desfătări, cel puţin naturale, fiindcă roadele raiului erau foarte dulci, dar şi duhovniceşti, în virtutea prezenţei lui Dumnezeu.
Ca să mergem mai departe, să vedem cum explică aceleaşi cuvinte Sfântul Ioan Damaschinul: raiul era „la răsărit, aşezat mai sus decât tot pământul" Ca să arate măreţia şi frumuseţea lui, spune că era mai înalt decât orice alt loc. „Avea o climă temperată, era strălucit de jur-împrejur de un aer subţire şi foarte curat.” Ciudat lucru; vorbeşte despre aer şi nu spune că acolo sufla un aer frumos, ci spune că raiul era strălucit de jur-împrejur de un aer subţire şi curat. Dar străluceşte oare aerul?
Vrea să ne arate că aerul care sufla acolo slujea omului, şi aducea lumina lui Dumnezeu. Şi, cum umple locul, aerul crea o formă de nor, cum a fost norul luminos de pe Tabor (Mt 17, 15), şi lăsa o senzaţie de luminozitate în tot spaţiul.
Inseamnă, aşadar, că aerul era acela care-L purta pe Dumnezeu. Şi, prin urmare, era oarecum purtător de lumină. Dumnezeu umbla ca să arate că toate slujeau omului ca să i-L aducă pe Dumnezeu.
Şi continuă: raiul era „plin de lumină”. După revărsarea de lumină a aerului, accentuează că era plin de lumină. (Expunerea exactă a dreptei credinţe 25; PG 94, 913D)
Nu vorbeşte despre un izvor de lumină, despre vreun luminător, ci despre o lumină care se revărsa, diferită de cea pe care o aducea aerul. „Plin de lumină” vrea să arate că întreg locul era plin de lumină, plin de Dumnezeire. Fiindcă întotdeauna Dumnezeirea o reprezentăm ca pe o lumină care nu este un punct de plecare, ci ceva care umple.
Prin urmare, raiul e „plin de lumină”. Dumnezeu e acolo şi, în acelaşi timp, Dumnezeu vine în el, Dumnezeu îl umple, Dumnezeu pleacă din el fără să părăsească acel loc. Se mişcă şi este deja acolo.
După care continuă: „Un loc cu adevărat dumnezeiesc şi o sălăşluire vrednică de chipul lui Dumnezeu”. E un „loc dumnezeiesc”. Nu este numai omenesc, e şi dumnezeiesc. Cum spune tot Sfântul nostru, raiul nu era numai sensibil, era şi spiritual. Aşa cum avem trup dar şi suflet spiritual, tot aşa era şi raiul. Cuprindea înăuntrul său toate, ca să arate că această sălăşluire a omului era şi sălăşluirea lui Dumnezeu. Şi aşa, Dumnezeu împărţea rasa Lui, haina Lui cu omul, cu primul om pe care l-a adus la viaţă.
Vedeţi, imagini, sensuri care ce altceva arată decât numai aplecarea lui Dumnezeu şi dăruirea lui Dumnezeu omului. De aceea era rai! Prin urmare, toate erau pentru om. Toate pentru om!
Şi continuă şi spune foarte frumos că Adam petrecea, rămânea, umbla acolo „având drept casă şi locuitor pe Dumnezeu”(4 Ibid., col. 916C); cu alte cuvinte, locul era întreg al său şi Adam umbla, rămânea şi dormea unde voia, având însă drept casă pe Dumnezeu. Intrucât raiul dumnezeiesc e şi spiritual, înseamnă că însuşi Dumnezeu e mediul lui Adam. Nu împrejmuirea naturală a grădinii, nu numai îngerii şi arhanghelii care erau şi ei străjerii lui, ci Dumnezeu însuşi. Il avea drept casă, îl avea şi drept locuitor. Rămâneau în aceeaşi casă. Aşa cum locuim împreună în blocurile noastre şi nu ne cunoaştem; acolo însă, în acel mare rai, ei se cunoşteau. Erau numai Adam şi Dumnezeu. Cum spune Sfântul Damaschin, nu erau animale în rai. Abia apoi le-a făcut Dumnezeu, fiindcă avea un motiv, ca să-l ajute pe întâiul om creat.
Aşadar, Dumnezeu era pentru Adam totul şi raiul lui era Dumnezeu. Toate sunt sfinte acolo.
Să trecem acum la realitatea unei mănăstiri, să vedeţi cum aceasta este o replică perfectă a raiului.
Aşa cum am spus, raiul era departe de celelalte locuri, separat de ele. A fost aşezat undeva „spre răsărit” departe de orice ce şi-ar fi putut închipui omul. Tot aşa, mănăstirea e întotdeauna „despărţită” de lume.
Prin urmare, avem numaidecât analogia; şi mănăstirea e împrejmuită, cum ştiţi, fie de un zid, fie e aşezată pe o stâncă. Şi ea e inaccesibilă, ca să arate că acolo însuşi Dumnezeu îi străjuieşte pe monahi ca să nu poată intra vijelia lumii şi ispitele oamenilor.
Şi în mănăstire toate sunt sfinte, fiindcă slujesc numai lui Dumnezeu. Aici nu e nici comerţ, nici industrie, nici orientări omeneşti; toate sunt potire sjSnte care aparţin
lui Dumnezeu. Nimic nu e „spurcat” (FAQ 10, 14. 28; 11, 8).
Nu există nimic necurat. Toate obiectele, toate actele, toate clădirile care sunt în mănăstire sunt închinate lui Dumnezeu, sunt vase liturgice ale lui Dumnezeu. Ca să
înţelegem şi să ne apropiem de Adam, să ne aducem aminte puţin de rai, să ne aducem aminte puţin de Apocalipsă, care ne arată revelarea raiului, acum pe pământ, şi ne iniţiază în revelaţia raiului, aşa cum este şi în cer.
Vorbeşte, aşadar, prorocul despre Ierusalimul de sus, vorbeşte despre raiul care este în cer: „Şi pe clopoţeii cailor va fi scris «Sfânt Domnului»” (Za 14, 20). Arată ceea ce spuneam, că în rai toate sunt sfinţite lui Dumnezeu. Acolo sus şi frâiele dobitoacelor - o imagine luată din viaţa omenească, imagini omeneşti, ca să înţelegem locurile spirituale, cereşti -, chiar şi frâiele animalelor sunt sfinte, sunt „un lucru sfânt pentru Domnul”.
Şi căldările care sunt acolo, căldările care sunt negre şi murdare, aşa cum le cunoaştem, sunt şi ele închinate lui Dumnezeu „ca vase de clătit ale jertfelnicului” (Za 14, 20), cum sunt sfintele potire ce se folosesc la Jertfelnicul lui Dumnezeu. Ce sunt, aşadar, toate acestea? Sunt metafore ale slavei lui Dumnezeu, din moment ce transmit şi slujesc slava lui Dumnezeu. Prin urmare, toate acestea sunt ca nişte lumini care luminează omul şi-l umplu de Dumnezeu.
Şi Apocalipsa spune: „Nu va intra în el - în Ierusalimul de sus - tot ce e comun” (21, 27). Nu va intra nimic necurat în cer. „Decât numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului” (21, 27). Acolo e Dumnezeu, sunt îngerii şi cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Adică? Cei ale căror nume sunt scrise în împărăţia cerurilor. Aceasta e cartea! Au numele scrise în împărăţia cerurilor.
Şi noi, care suntem membre ale Bisericii, nu suntem înscrişi? Era cu putinţă ca Dumnezeu să facă vreo excepţie? Era cu putinţă ca Dumnezeu să facă nedreptăţi? Era cu putinţă să spună: „Pe tine nu te iubesc, pe tine te alung”? Cu neputinţă. Faptul că suntem membre ale Bisericii înseamnă că suntem scrişi în această carte; înseamnă că potenţial am intrat în împărăţia cerurilor, în Biserică, în rai. Pe de o parte, mergem în cer, venim în rai, fiindcă trăim şi suntem schimbători, dar, pe de altă parte, în acelaşi timp ne găsim în rai. Fiindcă raiul, şi cel de pe pământ şi cel din cer, sunt una: nu sunt două.
E unul singur. Şi întrucât sunt aici mă duc şi acolo, şi sunt în rai şi sunt dus acolo; prin urmare, umblu şi petrec - cum am spus mai sus despre Adam în rai -, petrec şi
umblu în spaţiul raiului. Trăim raiul! îl trăim! Se poate ca ochii noştri să nu fie deschişi şi să nu înţelegem, dar Dumnezeu ne-a deschis raiul şi ne-a pus şi pe noi în el. Să ne întoarcem iarăşi la mănăstire.
Mănăstirea ce este? Aşa cum spuneam, e întreaga Biserică adunată. Biserica e prezentă în fiecare zi, ziua şi noaptea. Nu e doar Liturghia care se săvârşeşte. E adunarea neîncetată a Bisericii, unde, potrivit cuvântului lui Dumnezeu, e întreaga Biserică, adică întreg raiul.
De aceea, Biserica noastră foloseşte mănăstirea cu raportare la el, ca să înţelegem taina veacului viitor. Biserica e restaurarea comuniunii pe care am pierdut-o în rai. E modelul cetăţii lui Dumnezeu care e în cer şi, în acelaşi timp, cu noi şi pe pământ. Iată, aşadar, ce este mănăstirea! Raiul este o realitate vie în mănăstire. Şi mănăstirea se justifică pentru că e Biserică, pentru că toţi suntem în Biserică.
Să continuăm explicarea Apocalipsei: „Şi am văzut un cer nou şi pământ nou, căci primul cer şi primul pământ au trecut” (21,1). Să fim atenţi aici! Ne explică raiul. „Şi
am văzut un cer nou şi un pământ nou.” Fiindcă, spune, „primul cer şi primul pământ au trecut”. Ochiul profetic al lui Ioan, adică Apocalipsa pe care ne-a dat-o Dumnezeu, ce ne spune?
Odată cu căderea s-a pierdut acea nestricăciune pe care o avea firea; prin căderea lui Adam întreaga fire a fost atrasă în stricăciune şi moarte, iar cerul şi pământul au
fost răvăşite şi ele. Prin urmare, acel cer şi acel pământ, pe care le-a văzut omul întâi plăsmuit, nu mai sunt aceleaşi; s-au schimbat. S-au schimbat odată cu căderea. Şi
acum ele se schimbă din nou şi devin „cer nou şi pământ nou”. Nu sunt acestea pe care le vedem, ci acelea pe care le gândim. Sunt realitatea în care a intrat lumea
noastră, sălaşul şi carul lui Dumnezeu. Cerul şi pământul intră în schimbarea lor, care va deveni integrală în faza ei ultimă, eshatologică, când toate se vor înnoi definitiv împreună cu omul.
Ce vrea să spună prin expresia „toate sunt noi”? Cetatea lui Dumnezeu, Ierusalimul cel nou, raiul cel nou, prezenţa lui Dumnezeu, legătura noastră cu Dumnezeu, cu pământul şi cu cerul, toate acestea nu mai sunt ca înainte. Sunt înlocuite de relaţii asemănătoare, care au însă un caracter duhovnicesc şi eshatologic. Adică în acest cer, în acest pământ, în această inimă păcătoasă a noastră, există dintotdeauna noutatea lui Dumnezeu, care a intrat cu putere şi care împinge spre desăvârşire lumea întreagă şi, înainte de toate, pe om. Şi astfel, Dumnezeu e oarecum un suflet mai interior în interiorul lumii. Acest suflet mai interior care e Dumnezeu în interiorul lumii face lumea rai, fiindcă acesta e unul şi acelaşi cu cerul; şi unul şi acelaşi Dumnezeu umple cerul şi pământul.
Prin urmare, Biserica întâi-născuţilor sus şi „cetăţenia noastră” pe care o trăim aici, dar care cetăţenie e în cer - aşa cum spune Apostolul „cetăţenia noastră e în ceruri” (F/p 3, 20) - sunt aceleaşi lucruri. O lume, un cer, un rai. Realităţi tainice! Nu le înţelege mintea omului. Sunt dogme dumnezeieşti. Dar inima le simte, le atinge şi voinţa noastră e captivată şi spune: „Da, aşa este, Dumnezeul meu, nu poate fi altfel”.
Astfel raiul e, aşadar, această lume, e acea „cetate” care a coborât, „cetăţenia noastră”, patria noastră în care trăim şi noi. E o supralume supracerească care depăşeşte lumea, şi e raiul prezent în lume şi în inima noastră. Nu locuiesc pur şi simplu în rai, ci mă împărtăşesc de rai, în timp ce Adam era atunci în rai ca un copil, ca un copil
imatur. Era curat, simplu, dar nu putea să înţeleagă tainele ce se găseau înaintea lui. Trebuia ca ele să i se descopere încetul cu încetul şi să treacă prin acea taină
din eşecul lui care a devenit succesul nostru.
Şi atunci, când a văzut Sfântul Ioan Teologul toate acestea, a auzit un glas care zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii şi Se va sălăşlui împreună cu ei” (21, 3). Iată cortul! Da, cortul lui Dumnezeu împreună cu oamenii coboară şi El îşi va face cortul împreună cu ei. Coboară cum a coborât pânza pe care a văzut-o Apostolul Petru (FA 10, 11-16), şi care era împărăţia cerurilor, era raiul cel nou care s-a deschis cu toate animalele, curate şi necurate; adică păcătoşii şi bunii. Toţi în rai. Şi viaţa noastră e acum în rai; şi va continua să înainteze în aceste spaţii paradiziace, în şanurile lui Dumnezeu.
Şi noi? Cum arătăm acest lucru în mănăstire? Cum arătăm că suntem în rai, dar şi că înaintăm în el, în Dumnezeu? Prin faptul că mergem de multe ori pe zi la biserică şi continuăm adunările noastre liturgice şi în afara bisericii, în chilia noastră, în activităţile ei comune şi în multe alte locuri. Peste tot acelaşi eveniment, aceeaşi experienţă. Şi simţim că, da, am intrat în rai. Nu vom intra în rai. Am găsit raiul. L-am găsit, ne desfătăm deja de bunătăţile lui. Şi hrănindu-ne încetul cu încetul ne cultivăm, ca desăvârşirea noastră să devină reală.
Să ne apropiem puţin de rai. Apocalipsa spune concentrat: această cetate, cetatea cerească, raiul cel nou „are un zid mare şi înalt. Un zid cu douăsprezece porţi şi la porţile lui doisprezece îngeri” (21,12). Ce înseamnă aceasta? Zidul raiului ceresc e mult mai înalt decât zidul care înconjură raiul pământesc; nu exisţă ceva mai înalt
decât el. Şi cine e cel mai înalt? Dumnezeu însuşi. Dumnezeu este zidul cel mare şi înalt. El este meterezul însufleţit, El este Cel care însufleţeşte şi luminează toate. El este totul.
„Douăsprezece porţi.” Douăsprezece porţi mari. De ce douăsprezece porţi? De ce? Fiindcă lumea este foarte multă şi va trebui ca ele să poată să servească mulţimilor. E şi un număr simbolic: douăsprezece seminţii ale lui Israel, doisprezece apostoli etc. Vrea să arate că aceia care umplu raiul sunt atât de mulţi încât nu putem să-i servim, şi ei trebuie să vină şi să intre. Şi la porţi sunt îngeri. Dar temelii? Ce temelii are? Iarăşi „douăsprezece temelii”. Are jos douăsprezece temelii.
Toate acestea arată siguranţa, ocrotirea, certitudinea pe care trebuie să o simţim - când ne păstrăm o îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, când suntem atenţi la viaţa noastră - că El ne asigură toate. Şi porţile. Porţile cele multe, ca oamenii să intre şi să iasă. Dar cum? Bine, îngerii intră şi ies şi n-au nevoie de porţi. Dar sfinţii? Au coborât jos morţii? Şi noi putem să urcăm sus?
Vrea să arate unitatea dintre raiul de sus şi cel de aici, comuniunea neîncetată dintre Biserică şi Ierusalimul de sus. Cetele sfinţilor au comuniune necontenită împreună
cu noi, şi noi avem comuniune cu ei prin rugăciunile noastre, prin diferitele Taine etc. Sus - jos, o circulaţie continuă; şi ea e deservită de douăsprezece drumuri şi douăsprezece porţi.
Vedeţi ce lucru frumos! Cum urmăresc sfinţii viaţa noastră şi ne-o ocrotesc şi cât de mult inimile noastre, rugăciunile noastre, durerile noastre, lacrimile noastre intră pe acele mari porţi ale raiului şi ajung la urechile şi la ochii marelui Dumnezeu! Ale marelui şi singurului Dumnezeu! Vrea să arate că e o singură stăpânire, o singură putere, o singură cetate. E o singură comuniune aici şi acolo, în lume şi în cer. Nu există graniţe. Graniţele au fost desfiinţate. E o singură cetăţenie. Şi îngerii şed acolo. De ce?
Vă amintiţi că Psalmistul spune: „îngerilor Săi va porunci ca să te păzească pe tine” (Ps 90,11); va da poruncă îngerilor ca să stea cu ochii în patru ca să surprindă orice semn de la Dumnezeu şi să se grăbească spre noi şi să ne transmită cele tainice, să ne ridice pe noi şi să-i coboare pe sfinţi.
Da. Mănăstirile sunt şi ele cu ziduri mari, cu temelii puternice, uluitoare. Mergeţi să vedeţi temeliile mănăstirilor de la Sfântul Munte. Veţi fi uimiţi şi veţi spune: „într-adevăr, toate cele de aici sunt replici ale raiului!” Iar „temeliile zidului” cetăţii, temeliile ei sunt „împodobite cu toate pietrele preţioase” (Ap 21, 19). Temeliile nu sunt numai pietre, ci sunt împodobite cu pietre preţioase, cu orice piatră preţioasă care are valoare. Ce vrea să arate prin acest lucru? Vrea să arate că temeliile sunt apostolii, sunt mucenicii, sunt cuvioşii, sunt sfinţii, suntem noi. Şi noi suntem pietre preţioase pentru Hristos, pentru Biserică, copii iubiţi ai Lui.
Arhim. Emilianos Simonopetritul
Fragment din cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari", Editura Deisis
Cumpara cartea "Viata in Duh. Cateheze si cuvantari"
-
Raiul originar si raiul eshatologic
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul : loc sau stare ?
Publicat in : Viata vesnica -
Raiul meu si iadul meu
Publicat in : Editoriale -
Ce este raiul?
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.