Megacatedrala neamului

Un "pacat arhitectonic" care poate fi evitat

In ultimii ani, in Romania toata lumea viseaza sa con­struiasca biserici uriase. Inalti ierarhi si cucernici parinti, ca si multimea inchinatorilor de pe intinsul tarii, mirenii, lumea buna si intelectualii patrioti, cu totii sunt stapaniti de o febra noua: aceea de a ctitori biserici ciclopice.

Este greu de stiut cat de duhovnicesc este elanul si cat de pioasa aceasta insolita fervoare. Ceea ce este sigur este faptul ca gustul po­pular (care indeamna la ridicarea de catedrale polivalente, adevarate hale de cult, dotate amplu cu structuri subpamantene, care distribuie pe mai multe nivele ferite de lu­mina soarelui numeroase servicii bisericesti - sali de depus defunctii, sali destinate parastaselor, sali de botez, sali de cununie sau, pur si simplu, sali cu destinatie administrativa - si inconjurate cu nenumarate cladiri aferente care, toate la un loc, intrunesc de minune conditiile macrocomplexului religios!) nu-si are suport nici in traditia constructiei la­casului de cult romanesc, nici in teologia zidirii crestin or­todoxe.

Numirea care avea sa consacre oficial aceasta bi­zara dispozitie ortodoxa catre enorm avea sa fie cea de "Catedrala Mantuirii Neamului", sintagma gongorica miron-cristeana, resuscitata subit de infocarea celor care preco­nizeaza realizarea acestui tip inaltator de edificiu religios. Tinand cont de precedentele - Catedrala Zalau, Biserica Ghelari, Catedrala din Slobozia, Catedrala din Arad, Catedrala din Suceava etc, se poate banui ca, in scurt timp si in po­fida statutului ei privilegiat, Catedrala Mantuirii Neamului va deveni paradigma arhitecturii ecleziale post-ceausiste.

S-o spunem fara ocolis: entuziasmul care anima aceste ciudate intreprinderi arhitectonice poate fi explicat fie prin complexele conducerii Bisericii Ortodoxe Romane, care cauta sa compenseze prin gigantism si prin proiectul con­structiv lipsit de masura pasivitatea si, mai ales, neputinta manifestata fata de programul demolator de biserici al pu­terii comuniste, fie din nevoia de a tine piept prin cantitate periculosului asediu desfasurat de alte confesiuni si secte care, simtind-o subreda, nedumerita inca si ezitanta in decizii, incearca sa profite de imprejurare, intetind, cu toate fortele prozelitismul.

Comertul riscant cu puterea totalitara, simularea decenii la rand a "initiativelor comune" sau a coniventei telurilor, toate aceste istetimi circumstantiale, mimate indelung si cu destul "talent" de mai-marii Bisericii nationale, aveau sa le contamineze intr-un tarziu comportamentul si postura duhovniceasca.

Ce altceva, decat patologia acestui transfer nociv, ar putea explica in momentul de fata modul identic cu cel al defunctului sistem de a concepe monumentali­tatea, maretia si fastul in termenii colosalului, ai grandiloc­ventei si al risipei ?

Ca Biserica, chiar inainte de a-si spori numarul paro­hiilor, are nevoie urgent de un edificiu eclezial impunator, aliniat duhovniceste celui din Dealul Patriarhiei, a carui me­nire sa fie actualizarea si perpetuarea memoriei exceptio­nalei jertfe din Decembrie '89, prin pomenirea zi si noapte a tuturor martirilor Romaniei, este un fapt incontestabil si o cerere cat se poate de oportuna, pe care, in sinea noastra, o gandim cu totii.

Ei bine, toate san­sele intruparii intentiilor enumerate mai sus se potic­nesc lamentabil in dimensiunile inadmisibile pretinse de ctitori, dimensiuni nefiresti care implica si costuri de-a dreptul nerusinate, in raport cu saracia si promiscuitatea vietii noastre cotidiene.

Facand ani de zile parte din "Comisia Nationala de Avi­zare" a proiectelor de lacasuri de cult, mi-a fost dat sa vad destule propuneri "ortodoxe" de catedrale-mamut, la care betonul si fierul cornier gafaiau din greu, abia-abia reusind sa tina pasul cu gandirea inaripata a arhitectilor de la insti­tutele de proiectare judetene.

Majoritatea noilor construc­tori de biserici, fosti vajnici artizani ai Casei Poporului sau ai altor "obiective ale epocii de aur", par sa fi parasit defini­tiv concizia adevaratei viziuni monumentale in favoarea unor proportii delirante, care proclama masivitatea nimi­citoare drept criteriu estetic al maretiei. Somerii, ca urmare a impuscarii ctitorilor "catedralelor socialismului", au devenit peste noapte sfatuitorii de taina ai actualilor ctitori de biserici, flatandu-le fara sa roseasca nepriceperea si in­curajand iresponsabil viziunii arhitectonice ne viabile.

In realitate, gustul deviat al noilor ctitori nu este nici pe departe rezultatul vreunei alunecari estetice, ci a ratacirii stilistice si teologice, care caracterizeaza intotdeauna iesirea din Traditie.

Oricine pastreaza in memorie imaginea con­sacrata a tabloului votiv traditional, in care sunt figurate chipuri de voievozi smeriti, cu fapturile efilate ascunse in somptuozitatea caftanelor princiare, fiecare purtandu-si in maini ctitoria ca pe o sublima macheta cereasca. Aceste bi­serici in miniatura, care zabovesc cuminti in podul palme­lor domnesti inainte de a fi intinse lui Hristos ca ofrande, sunt, de fapt, tot atatea chivoturi.

Teologia zidirii ortodoxe simbolizeaza intelesul spiritual al zidirii-ofranda prin pro­filul enigmatic al chivotului de piatra. El este receptacolul sfintit care pastreaza Trupul si Sangele lui Hristos.

Ramane de vazut cine va indrazni sa zideasca !

Sorin Dumitrescu
(fragmente selectate)

Metanierul este mult drag sufletului ortodox. Cu metanierul in mana au vietuit si adormit in Domnul cei mai multi sfinti ai Bisericii, cu metanierul s-a pus stavila celor mai multe ispite si lupte aduse de potrivnicul diavol, cu metanierul in mana s-au facut minuni si s-au aprins inimi de dragoste nebuna pentru Dumnezeu. Dar, oare cunoastem toate cele despre metanier, rostul si dreapta folosinta a acestuia?

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre metanier, spune: "Obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituala care nu se face de la sine, nu se realizeaza de la sine. Si atunci omul se ajuta si cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avandu-l in mana, isi aduce aminte mai repede ca trebuie sa zica rugaciunea, iar neavandu-l in mana de multe ori se intrerupe din rugaciune, isi uita de indatorirea de a avea in toata vremea in minte, in inima, in cuget si in gura numele Domnului Iisus, isi uita ca trebuie sa spuna: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul."

Ce este acest sirag de metanii, numit "metanier" ?

Siragul de matanii - metanierul - reprezinta o insiruire de noduri, facute de regula din lana, sau de bobite de lemn, folosit pentru a aduna mintea la rugaciune si pentru a o feri de imprastierea gandului. Mataniile se folosesc in special cand se rosteste rugaciunea lui Iisus, anume: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.". Aceasta nu este insa singura rugaciune ce poate fi rostita astfel, ci orisicare alta, de regula, toate rugaciunile scurte.

Nodurile metanierelor sunt impletite in asa fel incat firul de lana sa se suprapuna mereu in forma de cruce. La capatul siragului de noduri se afla o Sfanta Cruce. La unele metaniere mai mari, din 50 in 50 de noduri se afla cate o biluta de lemn. Numarul acestora nu este important pentru noi, ci doar pentru implinirea unui eventual canon primit de la parintele duhovnic. Esential este a ne ajuta spre adunarea mintii in cuvintele rostite, iar nu in a numara cate putem face, spre a cadea mai apoi in pacatul mandriei.

Cele mai raspandite metaniere sunt cele de o suta de noduri. Acestea s-au cam restrans insa mai mult in manastiri, in lume fiind cu mult mai intalnite cele de 50 sau 33 de noduri. In ceea ce priveste crestinismul romanesc, calugarii poarta siraguri de cate 300 de boabe, pe cand crestinii din lume au unele de doar 33 de boabe. Nimeni nu impiedica pe mireni a avea metaniere mari, insa din pricina timpului din ce in ce mai putin, cele mai mici sunt mai practice si mai la indemana.

Metanierul nu este insa vreun fel de amuleta cu puteri magice, ca cele date de catre vrajitori oamenilor naivi, spre a le purta la incheietura mainii sau la gat. Dimpotriva, este un obiect de cult, curat ortodox si folosit numai pentu rugaciune. Din pacate, adesea vedem metaniere agatate pe la oglinzile masinilor, ori prin cine stie ce colt prafuit. Nu stiu de este cuviincios a exila si a concedia aceste "ajutoare" spre rugaciune. Ele nu sunt obiecte decorative, nu sunt la moda (desi, foarte dureros, aproape au ajuns moda), nu sunt lucrari de artizanat, ci lucruri sfintite, lucruri binecuvantate, mult iubite de crestinul rugator.

Ce simbolizeaza metanierul ?

Siragul de metanii este negru, asemenea si hainele preotilor si ale calugarilor. Culoarea negru nu este suparare, nici ura pentru viata, ci bucurie intru moartea si invierea lui Hristos. Prin doliul hainelor, crestinii arata dorinta de a urma lui Hristos, urmanad ca si ei sa moara lumii, spre a invia cu El. Aceasta se arata si din faptul ca la capatul nodurilor, o cruce aminteste de rastignirea fata de lume si de ridicarea crucii de fiece zi.

Lana este materialul ce trebuie folosit in impletirea minunatelor noduri crestine, iar nu firul de plastic ori alte produse ale mainii omului. Lana este un produs natural, adus de ascultatoarele si cumintile oi, acestea din urma ducandu-ne si pe noi cu gandul la ascultarea crestina si la pilda cu Blandul Pastor, la Hristos cel numit "Mielul lui Dumnezeu Cel ce a ridicat pacatele lumii".

Ciucurele de la metanier, numit in limbajul monahal vechi "canaf", este un detaliu din ce in ce mai trecut cu vederea si mai neinteles. Astfel, la un moemnt dat am ajuns sa cred ca acesta este un detaliu pur decorativ. Insa, spre marea mea bucurie, s-a dovedit ca nu este asa. Canaful era folosit de marii rugatori, si inca este folosit de catre unii, spre stergerea lacrimilor ce izvorau in urma rugaciunilor aprinse catre Dumnezeu.

Cum si de ce a aparut metanierul in mana rugatorilor ?

Mai inainte ca Domnul sa lumineze mintea calugarului nevoitor ce a lucrat primul metanier, parintii se foloseau de boabe de cereale sau de pietricele, spre a se aduna in rugaciune si spre a nu se pierde cu mintea. Astfel, in cartea "Pelerinul rus", citim cum rugatorul se folosea de doua castroane, luand boabele dintr-unul si mutandu-le intra-altul. Aceasta avea acelasi rost ca si metanierele de mai tarziu: concetrarea si adunarea mintii.

Primul metanier din lana este considerat a fi cel impletit de catre Sfantul Pahomie cel Mare, in secolul al IV-lea. Motivul lucrarii acestui obiect a fost dragostea fata de fratii si calugarii ce nu stiau sa numere, ori se incurcau un numarat, la facerea rugaciunilor ori a metaniilor mari. Astfel, vedem cum ca el a fost mai intai folosit doar in mediul monahal, de aici intinzandu-se la tot crestinul din lume, spre mare ajutor in rugaciune.

Despre primul metanier se zic urmatoarele: un calugar a dorit sa impleteasca noduri pe o sfoara, spre a numara rugaciunile din canonul zilnic, insa incercarile sale se dovedeau de prisos, caci diavolul nu inceta a desface nodurile facute de acesta, drept pentru care, in cele din urma, dupa multa rugaciune, un inger i-a aparut in vedenie si i-a aratat cum sa le faca, in asa fel incat diavolul sa nu le mai desfaca. Nodurile au fost facute numai din cruci suprapuse.

Cum se foloseste metanierul ?

In randuiala tunderii in monahism, cand i se dau metaniile celui ce se tunde, se spune astfel: "Fratele nostru, primeste sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, spre rugaciunea din tot ceasul catre Hristos." Astfel trebuie vazut metanierul de catre orice credincios, iar nu numai de catre calugarul nevoitor.

Sa ne fereasca Domnul de ispita de a primi gandul potrivnic ce ne spune cum ca metanierul este al calugarilor, singurii datori cu rugaciunea neincetata. Tot crestinul este dator a se ruga, si inca a se ruga neincetat, caci Hristos ne cheama pe toti la desavarsire, iar nu numai pe calugari. Desi, metanierul nu este un obiect strict monahal, ci el trebuie sa fie folosit si de catre crestinii din lume. Apostolul Pavel ne spune tuturor, inca si astazi, prin cuvantul adresat tesalonicenilor: "Rugati-va neincetat." (I Tesaloniceni 5,17)

Canonul de rugaciune, metaniile facute pana la pamant, cat si orice alte rugaciuni, se pot face cu mult mai usor folosindu-se metanierul. Acesta ne ingaduie sa ne concentram mintea la cuvintele rostite, iar nu la numarul acestora. Metanierul se tine in mana stanga, intre degetul mare si cel aratator, cu mana dreapta inchinandu-ne, iar cu gura rostind rugaciuna lui Iisus. Trupul poate sta in picioare sau in genunchi, cu capul plecat, intr-o pozitie de umilinta, ori cu el drept, privind spre icoana Mantuitorului. Se poate sta si pe un scaunel, pentru ca oboseala trupului sa nu ne impiedice mintea de la gandirea cuvintelor celor sfinte.

Metanierul este folosit, cel mai adesea, pentru a rosti rugaciuni scurte si multe. Astfel, cea mai rostita rugaciune este cea a lui Iisus. Aceasta poate fi spusa in mai multe chipuri, astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" sau "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" sau "Doamne Iisus, miluieste-ma!" sau "Iisus, miluieste-ma.". El se mai poate folosi insa si cu alte rugaciui scurte, precum: "Dumnezeule, milosiv fii mie, pacatosului!" sau "Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Tot timpul si in orice ceas, oricand iti amintesti, metanierul poate sa se invarta pe degetul tau, gura rostind scurtele si sfintele rugaciuni: in pat, pentru a adormi, pe drum, in statie, in lift, in masina, la serviciu, la toaleta, oriunde am fi si orice am face. Oricat de putina ar fi rugaciunea, fie ca aceasta sa ne inseteasca neincetat, de-a lungul intregii zile si al noptii.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Policandrul coboara din inaltul turlei fiecarei biserici pana in plin centrul naosului, unde poporul lui Dumnezeu sta adunat, intr-un duh, la sfintele slujbe. Din bolta turlei centrale, Iisus Hristos Pantocrator priveste spre poporul Sau iubit. De jos, chipul Mantuitorului este uneori intrerupt privirii noastre de catre bratele unui policandru, adesea foarte mare.

Imi vine in minte intrebarea: oare de ce nu se da la o parte acest policandru? Mai ales ca, in multe biserici, policandrul acopera o mare parte din catapeteasma, cat si drumul privirii spre bolta naosului. Cu toate ca mintea iscoditoare pune intrebari, se cade ca de fiecare data acestea sa fie luate ca un ucenic, iar nu ca un mare invatat. Sa punem la indoiala capacitatea noastra de patrundere duhovniceasca si sa cautam raspuns la marii parinti ai Bisericii.

Un lucru este sigur, in Biserica de Rasarit nimic nu este in plus, nimic de prisos, nimic de inlaturat, toate fiind in mod armonios si organic unite intre ele. Nici o biserica ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Nici o catapeteasma nu este lucrata si imbracata la intamplare, nici o arhitectura ori sculptura nu este facuta doar dupa mintea omului.

Policandrul - chipul celor nevazute

Policandrul este un obiect de cult. Acesta are mai multe brate, fiecare tinand mai multe lumanari sau becuri. El atarna suspendat in mijlocul naosului, fiind legat din centrul turlei, ori din cele patru colturi ale naosului, cu lanturi. In manastirile din Grecia si Sfantul Munte Athos, cat si la unele din tara noastra, policandrul este inconurat de un mare cerc, numit “oros", pe el fiind infatisate mai multe icoane cu sfinti.

La prima vedere, policandrul este doar o sursa de lumina. Iar lumina este dumnezeiasca, dupa cum marturisim si in cantarea de la slujba utreniei, numita "Doxologia mare": "Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina." Mantuitorul Iisus Hristos marturiseste despre Sine astfel: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii."  (Ioan 8, 12) "Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric." (Ioan 12, 46)

Sa fie insa doar atat? Sa fie policandrul doar o sursa de iluminat biserica? Nu, din fericire, el nu este doar atat. Daca ar fi fost doar o sursa de iluminat, de mult timp el ar fi fost indepartat din plin centrul naosului, lasand catapeteasma libera privirii credinciosilor. Cu mult mai puternice sunt spot-urile si alte sisteme de iluminat actuale, insa acestea nu vor putea niciodata inlocui "batranul" policandru.

Deci, ce rost mai are policandrul? Ce simbolizeaza de fapt? Policandrul inchipuie lumea ingerilor, lumea nevazuta, adica ingerii si puterile ceresti, impreuna slujitoare cu oamenii, aceluiasi Sfant si Bun Dumnezeu. Dupa cum bine stim, toate policandrele au pe ele ingeri, heruvimi, serafimi, unii acoperindu-si fetele lor cu aripele, iar altii tinand in mana lumanari.
Policandrul inchipuie cele noua cete ingeresti, impreuna si neincetat slujitoare in Altarul cel mai presus de ceruri. Cand acest lucru ajunge sa fie uitat, dreapta credinta insasi incepe sa fie ciuntita, in loc de policandre aparand lustre cu cristale si alte plastice de prost gust.

Sfantul Simeon al Tesalonicului, vorbind despre cele ce impodobesc biserica si ajungand la policandru, spune despre acesta ca inchipuie taria cerului si planetele. Urmand acestuia, spunem intr-un gand ca toata faptura, marea si muntii, luna si stelele, pamantul si planetele, slujesc Domnului.

Prin urmare, la orice sfanta slujba, oamenii impreuna slujesc Domnului cu peterile cele nevazute ale ingerilor, caci Biserica Luptatoare de pe pamant nu este niciodata, catusi de putin, despartita de Biserica Triumfatoare, din ceruri. Exista o singura Biserica a lui Hristos, niciodata despartita, niciodata separata, ci intotdeauna strans unita in aceeasi sfanta rugaciune.

Policandrul - pierderea unor vechi randuieli

1. Policandrul sa fie luminat de lumina calda a lumanarilor! Mai inainte vreme, toate bisericile si manastirile erau luminate de lumina calda a lumanarilor, insa odata aparut curentul electric, multi au considerat, dupa a lor minte, sa inlocuiasca, si inca total, smeritele lumanari. Lumanarea este ceva viu, miscator, pe cand becul este mort, static si rece. O slujba savarsita intr-o manastire luminata numai cu lumanari, cu greu va putea fi uitata.

Astazi, pentru a lua parte la asemenea sfinte slujbe, credinciosul trebuie sa ajunga fie in Sfantul Munte Athos, unde, cu toate ca exista curent electric, toate manastirile au policandre incarcate cu lumanari, fie la cele foarte putine bisericute din tara noastra care au mai pastrat aceasta randuiala. Dintre acestea din urma, amintim doar doua (atatea cunosc): Biserica Sfantul Grigorie Palama, din incinta Facultatii de Politehnica, Bucuresti, si Paraclisul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii "Grigore Alexandrescu", din Bucuresti.

2. Vechile policandre erau impodobite cu oua de strut. Aceste oua mari erau agatate de bratele candelabrelor, fiind minunat ornate si ferecate in aur si argint. Nu cunosc inca foarte bine motivul pentru care acestea podoabe au intrat in sfanta biserica, insa mintea imi fuge la doua lucruri. Ca simbolism, oul in sine reprezinta viata. Iar ca motiv practic, cineva imi spunea ca prezenta acestuia intr-un loc ar alunga de acolo toti paianjenii.

Astazi, ouale de strut pot fi vazute in manastirile athonite, iar la noi, in Manastirea Bistrita, din judetul Valcea, unde se pastreaza un candelabru imens, ornat cu oua de strut, donat de Sfantul Imparat Constatin Brancoveanu. De asemenea, ouale de strut mai impodobesc si policandrele din urmatoarele manastiri: Schitul Darvari, din Bucuresti; Schitul Sihla si Manastirea Camarzani.

3. Policandrul era pus in miscare, in anumite momente din cadrul sfintelor slujbe. Dupa cum spuneam la inceput, rostul acestuia in Biserica este unul deosebit de important. Cetele ingeresti, inchipuite de ingerii cei slujitori de pe bratele policandrului, slujesc impreuna cu noi in vremea slujbelor. Pentru acest motiv, policandrul se misca, cu un lemn mai lung, de catre paraclisier, la urmatoarele momente: la utrenie, el este miscat la Polieleu, iar la Sfanta Liturghie, el este miscat la Heruvic si Axion.

Policandrul este miscat inca si astazi la toate manastirile din Sfantul Munte Athos. La noi in tare, el este miscat la slujbele tinute in Manastirea Mihai Voda si la Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, din Bucuresti. In ultima vreme, pierdut fiind intelesul tainic al policandrului, acesta a ajuns sa fie miscat din ce in ce mai rar, acest “act de cult" fiind savarsit doar la marile praznice si hramuri.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Lumanarile sunt asociate, odata cu primul gand legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumanarilor aduce aminte de Moastele Sfintilor, lumina ce o imprastie acestea aprinde in inima ravna spre vederea luminii dumnezeiesti, "bunul simt" cu care acestea descopera ce este in jurul lor aduce pacea si linistea in om, acesta nemaiputand vedea in lux de amanunt toate detaliile din jur, care i-ar putea imprastia mintea.

Cultul crestin a imbratisat lumanarile inca din primele zile, formand o materie de baza in multe dintre slujbele sale. In practica vietii religioase a oricarui crestin, aprinderea unei lumanari este una din obligatiile sale elementare. Aproape ca nu exista crestin care sa intre intr-un lacas de cult si sa nu aprinda o lumanare pentru sine, pentru cei dragi si, mai ales,  pentru cei  care au  adormit in Domnul.

Cel mai mult, lumanarile s-au folosit pentru a lumina locuintele ori locasurile de cult, iar mai putin spre a incalzi in vremurile reci. Trecerea de la lumanarile naturale, folosite inca de la inceput, la cele din materiale chimice, folosite astazi, cat si la cele decorative, constituie o caderea a omului, interesat cu mult mai mult - sau doar - de profit,  decat de sanatatea tuturor si de calitatea produselor.

Ce este lumanarea ?

Dupa cum spuneam si mai sus, lumanarea este, in primul rand, o sursa de lumina, pe langa alte cateva folosite pierdute, precum masurarea timpului. In China, in timpul dinastiei Sung, se foloseau lumanarile ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era facut datorita modului in care era calculata arderea constanta a lumanarii.

Lumanarea sre forma de tija, fiind alcatuita dintr-un strat ceara, lipit in jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumanarile au diferit de la loc la loc, firul putand fi lucrat si din alte materiale decat bumbacul, iar "combustibilul" ce intretine arderea de asemenea, pe langa ceara de albine, s-a folosit si grasimea animala.

In antica Roma, in jurul secolului intai, lumanarile erau facute din substantele unei plante. Egiptenii si locuitorii cei din Creta preparau lumanarile din ceara de albine, inca din anul 3.000 i.Hr. Dupa cum vede, primele lumanari erau produse din diferite forme de grasime naturala, ceara si seu.

Din pacatele noastre, astazi, majoritatea lumanarilor sunt produse din ceara de parafina, un produs chimit ce afecteaza chiar sanatatea celor ce stau mult langa locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilata prima data in anul 1830 si a revolutionat confectionarea lumanarilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumanare inodora de calitate. Industria a fost ulterior devastata, o data cu distilarea kerosenului, numit si ulei de parafina, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumanarile pe baza de rasina, care sunt transparente, au fost dezvoltate si se afirma ca ar dura mai mult decat cele traditionale, din parafina. Dupa cum vom vedea mai jos, urmarile sunt nefaste si ignorate.

Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

In perioadele mai grele prin care a trecut crestinismul, nu se puteau randui cu usurinta cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfacatoare la acea data, insa acum, cand lucrurile s-au intors pe fagasul lor, revenirea la lumanarile din ceara naturala de albine se cere neintarziat.

Cand au intrat in cultul crestin lumanarile ?

Din marturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la indemana, deducem ca lumanarea s-a intrebuintat in cultul crestin inca de la inceputurile sale. Practica aprinderii lumanarilor in sau langa biserica o intalnim inca si inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, in Vechiul Testament, de unde a fost preluat si de catre crestini. Trebuie insa mentionat si faptul ca nu numai evreii au intrebuintat lumanarile in cult, ci si alte popoare precum egiptenii, grecii si romanii.

In randuielile cultice de la templul iudaic, intalnim in special candelabrul sau sfesnicul cu sapte lumini. Primii crestini, proveniti dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mantuitorul Hristos a savarsit Cina cea de Taina, cand a instituit Sfanta Euharistie intr-un foisor, la lumina lumanarilor. Sfantul Apostol Pavel a predicat si savarsit Sfanta Liturghie la Troia, in "camera de sus", tot intr-un fel de foisor unde erau lumini multe si candele. Obiceiul s-a raspandit apoi pretutindeni, inca din vechime nemaigasindu-se nici o slujba la care sa nu se intrebuinteze lumanarile.

La statornicirea practicii arderii lumanarilor la cult a contribuit foarte mult si situatia speciala a crestinilor din primele secole, care, din cauza persecutiilor, se rugau in catacombe, in case sau camere ascunse, unde trebuia sa aprinda lumanari sau candele pentru a putea savarsi cultul divin. Incepand cu secolul al III-lea, avem si marturii istorice scrise care atesta intrebuintarea lumanarilor si la slujba inmormantarii martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este mentionat acolutul, care avea intre sarcinile sale si pe aceea de a aprinde lumanarile in biserica.

In biserica, lumanarile sunt asezate de obicei in sfesnice. Acestea poarta doua, trei, sapte sau douasprezece lumanari, fiind asezate de obicei pe masa Sfantului Altar si in dreptul Icoanelor Imparatesti. De asemenea, pana nu demult, lumanarile impodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Inca si astazi mai exista biserici care folosesc lumanarile in policandru (Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, Manastirea Stavropoleos). Alaturi de sfesnice si candelabre, in biserica se mai folosesc si candelele, care au aceeasi semnificatie si rost ca si lumanarea.

Lumanarile sunt aprinse adesea de credinciosi, pentru ei si pentru cei adormiti, in locuri special amenajate, in interiorul ori in curtea bisericii. Pentru pastrarea picturii bisericilor, la multe lacasuri de cult, s-au confectionat hote speciale pentru arderea lumanarilor.

Biserica Catolica cere ca lumanarile sa fie fabricate din 51% ceara de albine, restul din parafina sau alte substante, in schimb Biserica Ortodoxa cere ca luminarea sa fie realizata 100% din ceara de albine, pentru ca ceara de albine este cea mai pura si mai indicata pentru a face lumanari, ea intruchipand atat curatenia, cat si harnicia.

Fiind folosite initial doar pentru a lumina incaperea in care se savarseau sfintele slujbe, adica dintr-o necesitate practica, lumanarile au fost pastrate in cultul crestin si mai apoi, pentru a-i spori maretia sau solemnilatea. Nici primirea libertatii de a fi crestin, nici aparitia electricitatii nu au mai putut vreodata sa scoata din cultul crestin calda si lina lumanare.

Odata cu introducerea luminii electrice, numarul lumanarilor si candelelor care ard in biserica a scazut, insa niciodata nu a pierit. Lumanarile se pastreaza mai ales ca jertfa adusa de credinciosi. Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ce ne insoteste totdeauna cand ne intalnim intr-un fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand se roaga in Biserica sau acasa, cand merge la Santul Altar cu prescura si pomelnicul, si in orice alt moment cand se adreseaza lui Dumnezeu sau in fata Lui, omul credincios aprinde lumanarea.

Lumanarile si cele doua semnificatii ale acestora

Valoarea sacra, lumarile o capata in ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, crestinism si iudaism. In crestinism lumanarea simbolizeaza lumina lui Hristos. Lumanarile lumineaza altarul, icoanele, drumul parcurs in procesiuni.

Prima semnificatie pe care o aduce cu sine lumanarea este cea care reiese si din lumina. Lumina semnifica cunostina, vederea lucrurilor, aceasta simbolizand, in cele din urma, pe Dumnezeu. Lumina lumanarilor simbolizeaza pe Mantuitorul Iisus Hristos, numit in Sfanta Evanghelie "Lumina lumii", cat si invatatura Sa, care este bucurie, dragoste, adevar si viata. Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Parintele Constantin Coman spune: "Dumnezeu este lumina in cel care aprinde o lumanare, iar cel care aprinde o lumanare se arata iubitor de lumina, adica de Dumnezeu."

Cea de-a doua semnificatie a lumanarilor este aceea de jertfa, venita de asta data din partea crestinilor. Lumanarea este ofranda pentru Dumnezeu oferita de credinciosi ca semn de oferire a sufletului lor catre Dumnezeu. Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea totala a omului in lumina. Acestea inalta mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curatia celor viitoare, la lumina lui Hristos si la darurile ce trebuiesc intoarse Daruitorului.

Lumanarea este un semn al jertfei curate pe care crestinul o aduce in fata lui Dumnezeu. Nu exista alta cale de mantuire decat aceea a jertfei curate. Lumanarile sunt jertfe nesangeroase aduse de crestini lui Dumnezeu, care mai intai S-a jertfit pentru ei, o data pentru totdeauna, jertfindu-Se inca si astazi, si pana la sfarsitul Lumii, din dragoste pentru noi si pentru a noastra mantuire.

Lumanarile din parafina si pericolul purtat de acestea !

Crestinul aprinde lumanarea in momentul in care se indreapta catre Dumnezeu, acasa ori in vreo slujba a Bisericii. Minunat ar fi ca omul sa foloseasca doar cele lasate de Dumnezeu si mostenite din intelepciunea Parintilor de odinioara. Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

Vechile lumanari din grasime animala ori din ceara de albine au fost astazi inlocuite, aproape total, cu lumanarile din parafina, mult mai ieftine si rapid de prelucrat. Parafina este insa un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit si texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina si fitilul de plumb din lumanarile obisnuite emit, prin ardere, substante toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibila de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon si xilina. La acestea se adauga particule de funingine microscopice cu continut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumanarii. Efectele asupra sanatatii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm si cancer.

Reglementarile cu privire la continutul lumanarilor sunt aproape inexistente, nu numai in Romania, ci si la nivel international. Doar in America si Australia s-a interzis, de cativa ani, utilizarea plumbului in fitilul lumanarilor, dupa ce s-a constatat ca nivelul concentratiei plumbului dintr-o incapere in care se ard lumanari parfumate depaseste nivelul maxim admis. Unii producatori adauga plumb in festila pentru ca flacara lumanarii sa fie dreapta si sa arda frumos. Prin incalzire, metalul se transforma in particule foarte mici, care sunt inhalate si se depoziteaza in plamani, de unde trec in fluxul sangvin. Majoritatea producatorilor nu sunt obligati sa specifice compozitia materialului din care sunt fabricate fitilele, asa ca e aproape imposibil sa-ti dai seama care sunt cele ce contin plumb. Desi putin mai scumpe si mai greu de gasit astazi, lumanarile din ceara naturala ard curat si nu ne pun viata in pericol.

Cele mai otravitoare lumanari de parafina sunt lumanarile parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopica, dar si substante toxice provenite de la arderea esentelor si a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumanarilor sunt bine-cunoscute pentru potentialul lor de a genera cancer, afectiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care innegreste in timp peretii si textilele, contine aceleasi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Clopotele sunt parte integranta a cultului crestin, inca din cele mai vechi timpuri. Alaturi de , cu diversele ei forme, in cultul crestin se mai intrebuinteaza, ca instrument de instiintare a inceputului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, si clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.

In rugaciunile din "Canonul pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor." Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul "clopot" este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul "klopotu". Definitia fizica a acestora este una simpla: obiecte metalice in forma de para, deschise in partea inferioara si prevazute in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii acestora, produce sunete melodioase prelungi.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele."

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele si intrarea acestora in cultul crestin

Inca de la inceputul Epocii Bronzului, toate orasele si satele din China aveau cate un turn ce adapostea un clopot destinat anuntarii orei. De asemenea, acest clopot suna si la aparitia unei incendiu sau a unor calamitati naturale. In zona acestora s-a pastrat inca zicala urmatoare: "Daca spui templu, spui clopot. Fara clopot nu exista templu." Prin urmare, clopotele nu sunt creatii originale ale crestinismului, insa au fost preluat si incarcate cu un bogat sens duhovnicesc de catre acesta.

Cartea Iesire, a lui Moise, descrie foarte multe obiecte de cult, spre a fi lucrate si folosite potrivit scopului revelat al acestora. Vorbindu-se despre vestmintele slujitorilor de la Templu, Sfanta Scriptura mentioneaza: "Poalele tunicii marelui preot Aaron erau impodobite cu clopotei de aur." Clopoteii aflati pe vesmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau in Sfanta Sfintelor trebuiau sa indemne "la aducere aminte pentru implinirea poruncilor si a legii". Aceasta era urmarea Revelatiei primite de Moise (Iesire 39, 25-26). Evreii foloseau instrumente muzicale de suflat (trambite si goarne), precum si gonguri alaturi de clopote, carora le atribuiau o semnificatie supranaturala.

Clopotele sunt gasite si in armata, fiind prinse la hamurile cailor de lupta sau imperiali. Clopoteii pentru cai, mentionati de Profetul Zaharia (14, 20), pe care stateau scrise cuvintele "Sfant lui Dumnezeu" erau atasati pe hamurile cailor pentru a arata “ca din Ierusalim va veni mantuirea tuturor neamurilor". Acestea erau atasate si la carele de lupta ale ostilor macedonene. Clopotele s-au folosit si la impodobirea carului funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare. Aceste clopote "puteau fi auzite de la mare distanta", dupa cum ne spune Diodor din Sicilia.

In vremea persecutiilor, crestinii nu se puteau chema public la rugaciune. Dupa incetarea persecutiilor, au inceput sa fie folosite alte mijloace de chemare a credinciosilor la slujba. Printre primele metode de chemare la slujba se numara (bucata de lemn), sau intr-un cerc de fier, cu doua ciocanele. Clopotul va fi preluat de catre crestini ceva mai tarziu.

Clopotele sunt vechi de cand lumea, iar in crestinism ele au fost folosite pe alocuri, inca din primele lui zile, abia mai tarziu folosirea acestora generalizandu-se. La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

Dupa traditie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus in Biserica, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfarsitul secolului al IV-lea, de unde se trage si denumirea apuseana de "campane" data clopotelor. Paulin de Nola ar fi vazut intr-un vis un camp de flori de unde venea un sunet placut. Cand s-a trezit, acesta a ordonat turnarea in topitorie a unor clopote, cu forma de cupa de floare (narcisa). In nici o opera de-a sa nu sunt mentionate insa clopotele. Prima mentionare este cea din secolul al VII-lea, cand Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuseste sa dea importanta clopotului, in viata de cult.

In Biserica de Rasarit, primele doua clopote au fost trimise in dar imparatului bizantin Mihail al III-lea (842-867), in anul 852, de catre Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste doua clopote au fost suspendate mai apoi, intr-un turn de langa Biserica Sfanta Sofia. Generalizarea lor in tot rasaritul crestin s-a desavarsit abia in secolul al XII-lea. Dupa cucerirea maretei cetati Constantinopol, de catre turci, clopotele au fost interzise de noii stapanitori, ceea ce a facut ca in multe parti, sa se revina la smerita toaca de lemn.

In perioada Evului Mediu, in Apus, clopotele erau vazute ca personaje implicate in cultul Bisericii, prin urmare ele aveau chiar nume de sfinti ocrotitori. Biserica Apuseana a randuit, de-a lungul timpului, tragerea clopotelor de trei ori pe zi: dimineata, pentru Fecioara Maria (din secolul XIV); dupa masa, in amintirea luptelor cu necredinciosii (din secolul XV); seara, pentru rugaciunea de incheiere a treburilor (din secolul XII).

Clopotele se intrebuinteaza in toate bisericile crestine. Ele sunt numeroase in lacasurile de cult din Biserica Rusa, unde exista adevarate game de clopot, sunate dupa o tehnica asemanatoare cantatului din orga. In arta crestina, clopotele au ajuns la un apogeu in secolul al XV-lea, in Germania, Rusia, Polonia. In Rusia, Ucraina si Belarus, expozitiile ortodoxe de clopote sunt din ce in ce mai dese.

In Moscova se organizeaza in fiecare luna doua-trei expozitii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaboreaza cu Biserica Ortodoxa Rusa si au binecuvantarea Patriarhului Moscovei si al intregii Rusii. In turnul clopotnita, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se gaseste clopotul nuimit "Clopotul fiecarei zile", avand o greutate de 16, 5 tone. Alaturi de acesta se afla un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cantareste in jur de 65,5 tone.

Cel mai mare clopot din Rusia si din intreaga lume este "Clopotul Tarului" sau "Clopotul Imparatesei", pastrat in Kremlin. Acesta se afla pe un piedestal la baza turnului clopotnitei "Ivan cel Mare". Dimensiunile si arta acestuia si inca inegalate in lume. Acesta a fost turnat de mesterii rusi Ivan si Mihail Matorin, intre anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot urias mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cantarea 130,5 tone si a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, in anul 1654. Tonelor initiale s-au mai adaugat si altele, ajungandu-se, in cele din urma, la greutatea totala de 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri.

Acest clopot nu a sunat niciodata, el fiind grav deteriorat intr-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat inca pe schela de lemn, in matrita, el s-a prabusit. Dupa incendiu, clopotul a ramas in matrita pentru mai bine de un secol. Partea cazuta din acesta cantareste 11 tone. In anul 1836, acesta a fost ridicat si asezat pe un postament din piatra, proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit si Catedrala Sfantul Isaac, din Sankt-Petersburg.

Fabricarea si asezarea clopotelor in Biserica

Asa cum toaca nu este o scandura taiata de un oarecare, ci un obiect de cult, realizat cu multa evlavie si cu rugaciune, tot asa este si clopotul. Acesta se lucreaza cu rugaciune, chiar daca turnarea acestora ajunge uneori in grija unor firme independente de Biserica. Tehnica fabricarii este complicata si cere atentie, prin urmare, nu oricine poate lucra un clopot.

Vechii turnatori de clopote isi incepeau lucrul rostind mereu o rugaciune: "Ajuta-ne, Doamne, sa iasa bine clopotul nostru! Amin!" Un clopotar marturisea lin: "Incerc sa las ceva in urma si in fiecare zi ma rog la Dumnezeu sa-mi iasa bine clopotele. Vrem sa-l bucuram pe Domnul, vrem sa bucuram oamenii care asculta sunetele lor."

Utilajele specifice unui atelier metalurgic, necesare turnarii unui clopot, sunt urmatoarele: cuptor de topit metale, ciocane de rezistenta, clesti, matrite. Clopotele se toarna dintr-un aliaj special, in care predomina alama, care-i determina si sonoritatea. Se foloseste un bronz special care contine staniu, nichel, argint si cupru. Puritatea aliajului este o conditie indispensabila pentru a obtine un clopot de calitate. Prezenta impuritatilor are o mare incidenta asupra timbrului si sonoritatii clopotelor.

La turnarea unui clopot, pasul cel mai fierbinte il constituie momentul in care, aliajul incalzit la o temperatura de 1150 de grade, curge in forma clopotului. Cand metalul atinge omogenitatea potrivita acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matritei. O importanta aparte asupra calitatilor clopotelor o are racirea controlata, adica intr-o perioada foarte lunga de timp. Odata turnat, clopotul mai trebuie sa stea o luna, doua, ca sa se maturizeze.

Pentru un clopot, frumusetea estetica, timbrul, puterea, dar mai ales armonia sunetelor, depind in mod fundamental de profilul sau, adica de forma liniei curbe. Un clopot care nu are armonie este rece, indepartat de sufletul omului. De aceea turnarea unui clopot nu se poate face la intamplare, respectandu-se doar profilul exterior. Acordajul clopotelor este o tehnica a meseriei traditionale care consta in modificarea foarte lejera a profilului clopotului dupa turnare, cu scopul de a obtine note muzicale odihnitoare.

Clopotele au o longevitate ce depinde foarte mult de calitatea materialului folosit, de modalitatea folosirii lor si de conditiile de pastrare. Se recomanda schimbarea limbii acestora la 30-50 de ani, in functie de frecventa utilizarii, deoarece materialul moale din care este confectionata bila, devine dur si poate duce la spargerea clopotului. Garantia de functionare a unui clopot, in cele mai multe cazuri, este de aproape trei secole.

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Fostul mare clopot de la a fost realizat in anul 1889, prin topirea tunurilor turcesti luate ca prada dupa Razboiul de Independenta. In Patriarhia Romana, clopotele se obisnuiau a se turna la Manastirea Plumbuita, in Bucuresti. Cel mai vechi clopot din Romania dateaza din secolul al XIV-lea, provenind de la Manastirea Cotmeana, judetul Arges.

Pentru adapostirea clopotelor si a toacei s-au zidit clopotnitele ortodoxe sau "campanilele" apusene. Acestea sunt constructii in forma de turn, fie separate de biserica, fie in unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastra, clopotnitele sunt separate de biserica, desi exista destule edificii in care turla de pe pronaos sau una din cele doua turle existente aici serveste drept clopotnita.

Clopotele si intrebuintarea lor in viata Bisericii

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteste ori se stropeste cu apa sfintita, dupa o oranduiala speciala. Slujba este relativ simpla. Se tamaiaza in patru parti, apoi se zic rugaciunile pentru sfintire si ocrotire. Tamaierea alunga demonii, tot raul si toata necuratia de la clopote, precum de la toata faptura lui Dumnezeu, care se sfinteste cu rugaciunea. In rugaciunile din "Canon pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor."

Nu oricum si nu oricine poate sa traga clopotul in Biserica. Orice lucrare savarsita in Biserica are un rost bine definit si se face numai cu binecuvantare. Rugaciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Exista o randuiala bine definita a tragerii clopotelor, dupa cum exista si una de batut toaca. Totul incepe cu facerea a trei metanii mici, cu trei inchinaciuni.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie in combinatie cu toaca si de regula dupa baterea acesteia, fie singure. Batutul clopotelor se face, ca si toaca, la inceputul slujbelor importante si la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul noptii, de dimineata, la inceputul Sfintei Liturghii, ca si la uneie ierurgii.

Clopotele se mai intrebuinteaza si pentru a marca anumite evenimente sau intamplari din viata credinciosilor sau a obstii crestine: adormirea in Domnul a unui crestin, cand ele suna prelung, rar si tanguios; in caz de incendii, razboaie sau revolutii ori alte evenimente deosebite, calamitati, inundatii, grindina, cand ele bat precipitat si alarmant.

Rostul acestora, amintit in cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheama credinciosii la slujbele dumnezeiesti, exprima bucuria trimfatoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeiesti, informeaza pe cei ce nu sunt in Biserica, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul starneste furtuni pe care clopotele le pot imprastia. Crestinii trageau clopotele imediat cum auzeau tunete.

Clopotele mai au si alte intrebuintari: mobilizari ale obstii pentru adunare, refugiere, rascoala, revolutie; marcari de intervale orare; inscaunari la domnie sau numiri in functii; avertizari de furtuna si vreme rea; orienteaza pe cei rataciti, pe vreme rea; alunga daunatori precum animale de prada, sau pasari si insecte. Putem spune, cu oarecare retinere, ca tragerea clopotelor este una dintre primele modalitati de comunicare in masa a unor vesti.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Biserica Ortodoxa sarbatoreste, pe data de 16 august, Sfanta Mahrama a Domnului. Conform traditiei crestine, aceasta panza a fost data de Iisus Hristos regelui Abgar al Edesei pentru a fi vindecat de lepra. Pe mahrama a ramas imprimat chipul Mantuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi. Aceasta nu are nici o atestare evanghelica sau apostolica.

Eusebiu de Caesarea a inserat-o dupa o traducere siriaca in lucrarea Istoria Bisericeasca. In acesta lucrare ne este relatata corespondenta dintre regele Abgar si Hristos. Aflam ca regele ii trimite lui Hristos prin curierul Anania o scrisoare prin care ii cere sa vina la el sa-l videce de boala de care era cuprins si sa-l fereasca de prigonirile iudeilor. Mantuitorul ii raspunde ca nu poate veni, dar ca ii va trimite pe unul dintre ucenicii Sai, cu numele Tadeu sa-l vindece. Eusebiu nu ne relateaza ce a facut Abgar dupa primirea raspunsului de la Hristos.

In lucrarea apocrifa "Doctrina addaei apostoli" aflam ca Abgar a trimis un pictor ca sa zugraveasca fata Lui. Intrucat pictorul nu reuseste sa faca acest lucru, Hristos isi va pune panza pe fata si I se va intipari chipul pe ea. Sfantul Damaschin ne da o alta varianta - ne spune ca Hristos isi va intipari chipul Sau pe o bucata de panza din haina Sa si ca acesta panza va ajunge la Abgar prin Iuda Tadeul.

Acesta icoana, pastrata dupa traditia orala la Edessa, a servit ca aparatoare a orasului. La inceput a fost pusa pe poarta de la intrarea in orasul Edesa, si mai tarziu in Biserica Sfanta Sofia. Prima mentiune istorica despre existenta acestei icoane o face Evagrie Scolasticul, care atribuie victoria crestinilor asupra persilor datorita acestei icoane.

"Icoana cea nefacuta de mana" a lui Hristos, s-a pastrat la Edesa, in catedrala orasului, unde I s-a adus un cult deosebit pana in 944, cand a fost mutate de la Edesa la Constantinopol. Icoana a fost luata, la anul 1204. din Constantinopol de cavalerii Cruciadei a IV a si dusa in Occident. Copii mai mult sau mai putin exacte s-au raspandit in toata lumea bizantina sub numele de Sfanta Mahrama - Mandilion.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste. Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa). Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora. Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare". Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai. In nici o alta parte, afara de aceasta icoana, nu se intrupeaza mai cu adevarat cuvantul Psalmistului David, care zice: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,11) Icoana aceasta ante-iconoclasta, pastrata in Muntele Sinai, este una dintre cele mai minunate icoane din intreaga Biserica Ortodoxa de Rasarit. Putin mai jos vom si afla cum se regaseseste cuvantul Psalmistului zugravit in aceasta Icoana.

Mantuitorul Pantocrator - icoana din Manastirea Sfanta Ecaterina, Muntele Sinai

Minunata este icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, care a folosit drept model multora dintre cele urmatoare. Icoana care-L infatiseaza pe Mantuitorul Iisus Hristos in calitate Sa de Pantocrator, pastrata inca si astazi in Manastirea Sfanta Ecaterina, Munte Sinai, Egipt, este una dintre foarte putinele icoane pastrate de Biserica Ortodoxa de Rasarit inca de din-nainte de Perioada Iconoclasta, cand majoritatea icoanelor au fost distruse de furia celor orbi la minte.

Icoana Mantuitorului din Sinai este o icoana ante-iconoclasta ce dateaza din secolul al VI-lea, avand 84 de centimetri inaltime si 45.5 centimetri latime. Icoana este lucrata in metoda encaustica, adica folosindu-se ceara de albine fierbinte si pigmenti de culoare. Ceara fierbinte, amestecata cu pigmentii de culori diferite, se intindea pe lemnul preparat pentru icoana, fiind mai apoi lucrata cu pensule speciale si cu instrumente metalice, pana sa se raceasca, dupa aceasta ea fiind mai greu de remodelat.

Daca ne uitam la aceasta icoana, la prima vedere, nu observam catusi de putin faptul ca Mantuitorului ne priveste in doua chipuri diferite, atat cu iubire, cat si cu mania Sa sfanta. Nu observam nici ca mila se invecineaza cu dreptatea si cu rasplata cea intocmai cu fapte.e. Nici cel mai mic detaliu intalnit in pictura bisericeasca nu este lipsit de rost. Totul are o ratiune, totul transmite ceva credinciosului, incepand de la culorile folosite si terminand cu expresia chipului si pozitia corpului celor zugravite in Icoana. Trasand o linie verticala, pe jumatatea icoanei, icoana Mantuitorului Hristos poate fi astfel impartita in doua registre sau parti (dreapta/stanga).

Mila si pacea de pe chipul Mantuitorului

Partea stanga a icoanei Mantuitorului este inchinata milei si pacii ce izvorasc din Dumnezeu, spre care toate tind si in care toate isi gasesc rostul existentei lor. Incepand din susul icoanei, cu partea stanga a chipului Sau luminos, si terminand cu partea de jos a icoanei, unde mana binecuvinteaza neincetat pe "cei saraci cu duhul" si doritori de cele sfinte, aceasta intreaga parte umple de nadejde pe cel incercat de multime de ispite si neputincios in fata neputintelor sale.

Ochiul Sau este luminos, plin de pace si liniste, asteptand ca omul sa-si intoarca privirea spre dragostea Lui. Gura se arata si ea lina, tacuta si linistita, aratand parca faptul ca "tacerea este taina veacului ce va sa vina". Intregul chip este luminat de o lumina calda, blanda, aproape fara nici o urma de umbra ori ascunzis. Mai jos, mana binecuvinteaza dragostea omului, intareste neputintele celui osarduitor spre Dansul si trimite harul Duhului Sau cel Sfant, spre sfintire si indumnezeire.

Ne vin in minte cuvintele auzite de Sfantul Siluan Athonitul, chiar din gura Mantuitorului, care zic: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui." Aceste cuvinte parca le rosteste Hristos si in aceasta icoana: "Nu te uita doar la neputintele tale, ci priveste si spre dragostea Mea, vezi ca sunt cu tine si te binecuvintez, nu deznadajdui si ne inceta a ma ravni pe Mine, caci spre tine privesc cu chip luminos." Hristos este "izvorul de apa vie", care adapa toata faptura. El este mila si tot El este pacea, singurul izvor al celor sfinte doriri. Lumina de pe chipul Sau ne umple de nadejde si ne da sa ne simtit iubiti si asteptati. Nimic nu ne infricoseaza, nimic nu ne sperie, caci: "Dumnezeu este iubire, iar unde este Iubirea, acolo nu mai incape frica, caci iubirea biruieste frica."

Acesta este chipul cu care Hristos a intampinat pe femeia canaaneanca, la fantana, tot acesta chipul cu care El a intors la dragostea Tatalui multime de inimi. Cu aceasta lumina a privit el pe cea care i-a spalat picioarele cu Mir, pe talharul de pe Cruce si toti pacatosii intorsi la pocainta. Acesta este chipul ce mangaie pe om in rugaciune, acesta chipul care miluieste pe credinciosi si ridica pe cei cazuti.

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine." (Matei 25,34-36) Fie ca mila Domnului sa ne invredniceasca si pe noi sa vedem acest chip al Sau, macar o singura data, si anume la Judecata de Apoi, pentru vesnicie.

Adevarul si dreptatea de pe chipul Mantuitorului

Partea dreapta a icoanei Mantuitorului din Sinai este inchinata adevarului si dreptatii ce izvorasc din Dumnezeu, Caruia nimic nu ii ramane intru necunostinta, nimic ascuns si nimic nerasplatit. Incepand din susul icoanei, cu partea dreapta a chipulu Sau incruntat si plin de manie sfanta, si terminand in cea de jos, unde Evanghelia nu este trecuta cu vederea, ci este asezata spre a fi verificata in faptele fiecarui om, aceasta intreaga parte aprinde sufletul de ravna dumnezeiasca, trezindu-l din somnul lenei si delasarii.

Aceasta parte a icoanei este de folos mai mult celor ce se lenevesc in a iubi si a ravni pe Dumnezeu, a celor care cred ca e de ajuns sa fie botezati si sa isi faca o cruce, din cand in cand. Cei ce nu vor face roade vrednice de pocainta se vor intalni cu acest chip, iar inaintea Lui, nici un cuvant de apararea nu vor avea. Toti pacatosii si lenesii sa se infricosese de acest chip, caci Mantuitorul nu este numai bun si milostiv, ci si drept si cu adevarata judecata.

Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta judeca pe om, spune: "In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe acela al milei." Aceasta insa s-a zis spre a intelege ca mai cu multa bucurie Dumnezeu da pacea Sa, decat dreptatea, de aceea, nimeni sa nu se leneveasca ori sa se increada prea mult in mila lui Dumnzeu, ramanand astfel in pacate.

Acesta este chipul cu care Hristos a daramat mesele vanzatorilor din Templu, tot acesta chipul cu care a rostit fariseilor cuvintele grele, precum: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei si indoit decat voi.Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, inauntru insa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.” (Matei 23)

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat." (Matei 25, 41-43) Fie mila Domnului sa nu ajungem sa vedem acest chip al Sau infricosator, iar daca e sa-L vedem, fie ca sa-L vedem in aceasta viata, iar nu in vremea Judecatii de Apoi.

Ne raman in minte cuvintele Psalmistului David, care zic: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,10-12) Cu adevarat, in icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, mila si dreptatea "s-au sarutat" pe acelasi chip al Fiului lui Dumnezeu intrupat.

Totul are un rost, o ratiune... culorile, formele, elementele componente.

Nici o icoana ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Exista deci un tipic iconografic bine stabilit care arata pictorilor bisericesti si iconarilor cum si in ce fel sa picteze fiecare trasatura a chipurilor sfinte si a celorlalte detalii din icoana. Aceasta randuiala s-a asezat, incetul cu incetul, de-a lungul a multor ani de rugaciuni si simtire a lui Dumnezeu.

Incepand cu secolele VIII-IX, si mai ales dupa Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, imaginatia si aportul personal al celor ce se ocupau cu ctitoria/pictarea bisericilor a inceput sa fie pus mai indeaproape sub supravegherea Bisericii. Nimic nu va mai fi in plus, nimic lipsit de inteles, nimic fara rost. Cu toate acestea, libertatea personala a fiecarui zugrav se vede in stilul sau unic, unul mai minunat decat altul. Oricat de diferite ar fi stilurile, icoanele si frescele bisericilor se regasesc aproape deplin unele intr-altele, urmarind aceleasi canoane si randuieli.

In frescele si slujbele Bisericii, totul capata alta valoare, totul primeste alta greutate, alt sens, curat si drept. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata deplin catre cea de dincolo, catre vesnicie. Natura, omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala", duhovniceasca. De aceea, nu ne miram cand vedem copacii si muntii cu crestele plecate asupra lui Hristos, acoperisurile inclinate si ele spre inchinator, balante care se inclina intr-alta directie decat in cea numita de noi "fireasca".

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Icoana de la Schitul Prodromu - Maica Domnului Prodromita

Icoana Maicii Domnului Prodromita se afla in Schitul Prodromu, in Sfantul Munte Athos. Intre icoanele nefacute de maini omenesti se numara si aceasta icoana a Maicii Domnului ce se cheama "Prodromita", zugravita in chip minunat in anul 1863, in Tara Romaneasca. In acel an, Parintii Nifon si Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfantul Munte Athos, mergand in tara pentru trebuintele schitului, aveau in inima lor o mare dorinta pentru o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care sa fie asezata in biserica cea noua, dupa cum mai toate manastirile Sfantului Munte au cate o icoana facatoare de minuni.

Deci aflandu-se Parintii Nifon si Nectarie in Iasi, au inceput a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit si cu viata placuta lui Dumnezeu, care sa le zugraveasca o icoana a Nascatoarei de Dumnezeu. Si au gasit un zugrav batran, Iordache Nicolau, cu care s-au invoit sa le faca aceasta icoana, dupa modelul primit de la parinti. Insa s-au tocmit ca sa lucreze numai cu post, adica: de dimineata pana cand va flamanzi sa nu ia nimic in gura, iar dupa-masa sa nu mai picteze, ci alt lucru sa faca pana a doua zi, urmand aceasta randuiala pana la terminarea ei. Batranul zugrav primi invoiala cu toata evlavia si multumirea.

Iata ce scria el, in 29 mai 1863, despre zugravirea icoanei cea cu dumnezeiasca minune savarsita, intr-o scrisoare pastrata in arhiva Schitului Prodromu: "Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, si in vremea lucrului a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: Dupa ce am terminat vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fata Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos; iar dupa ce am dat gata mana intaia si a doua, apucandu-ma de noapte ca sa termin de zugravit, privind eu la chipuri am vazut ca totul a iesit dimpotriva, pentru care foarte m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. Si asa, facandu-se seara, m-am culcat mahnit, nemancand nimic in ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul de lucru. Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, ca sa pot ispravi Sfanta Icoana; si cand m-am dus sa ma apuc de lucru, o! preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desavarsit, precum se vede. Eu vazand aceasta minune, n-am mai indraznit a-mi pune condeiul pe ea, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi greseala am facut aceasta, ca sa mai dau lustru la o asemenea icoana. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane."

Rugaciunea pe care preotii o rostesc inaintea acestei icoane este urmatoarea: "Prea Sfanta Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, pururea Fecioara Marie, protectoarea si aparatoarea noastra, cerem a Ta nebiruita aparare. Imparateasa Cerului si a pamantului, ceea ce ai cu dreptate numele de "Prodromita", adica inainte-mergatoare, intareste-ne intru lucrarea faptelor bune si ne du de mana intru Imparatia cea cereasca. Povatuieste-ne pe noi, toti drept credinciosii crestini, spre a vedea si vesnic a ne indulci de marirea Fiului Tau si Dumnezeul nostru, ca Binecuvantata si Prea Proslavita esti, in vecii vecilor. Amin."

Dimensiunile icoanei sunt de 1 metru pe 0.7 metri. O caracteristica a acesteia este faptul ca icoana, cercetata la microscop, nu prezinta urme de pensula, acest lucru intarind credinta cum ca Sfintele Fete au fost pictate miraculos de mana nepamanteasca. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte.

Icoana de la Manastirea Iviron - Maica Domnului Portarita

Icoana Maicii Domnulu, facatoare de minuni, numita "Portarita" - Παναγία Πορταϊτισσα - se afla in paraclisul de la poarta Manastirii Iviron, cum se intra in curte, pe partea dreapta. Potrivit traditiei athonite, aceasta icoana a venit pe mare, din Bizant.

In vremea prigoanei icoanelor - iconoclasmul - traia in Niceea Asiei Mici o vaduva credincioasa, ce avea un singur fiu. Ea pastra cu mare evlavie aceasta icoana a Maicii Domnului in casa sa. La un control facut de trimisii imparatului, acestia au gasit icoana si au spus amenintator vaduvei: "Da-ne bani ca sa scapi impreuna cu icoana ta, altfel vom implini poruncile!". Atunci femeia le-a dat bani multi, sa-i dea un ragaz pana a doua zi. Noaptea l-a luat pe fiul ei si icoana si au mers pe tarm.

Femeia a scos icoana din casa si s-a dus cu ea la malul marii si i-a spus: "Maica Domnului, eu nu mai pot sa te apar. Stapana lumii, tu, ca Maica a lui Dumnezeu, ai stapanire peste toata zidirea. Tu poti sa ne izbavesti si pe noi de mania stapanitorilor si icoana ta de cufundarea in mare.", si a pus-o pe apa. Iar icoana a venit, in chip minunat - dreapta, pe apa, fara a se scufunda - pana la Sfantul Munte Athos.

Vaduva a fost mangaiata de aceasta priveliste si i-a multumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: "Copilul meu, dorinta noastra cea catre Maica Domnului este deja implinita. Eu sunt gata sa mor pentru credinta mea, prin mainile tiranilor, daca va trebui, dar nu doresc si moartea ta. Te rog si te implor sa pleci in partile Greciei." Fiul a ascultat-o si a plecat la Tesalonic, apoi in continuare a mers in Sfantul Munte Athos, in acel loc unde, dupa putini ani, a fost ridicata Manastirea Iviron. Acolo a devenit calugar si, dupa ce a trait in chip bineplacut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice." Se vede ca ajungerea lui acolo s-a facut dupa iconomia si purtarea de grija a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat si pustncii Sfantului Munte istoria icoanei pe care, impreuna cu mama sa, o aruncase in mare.

Dupa ani si ani, cand aproape de tarm fusese construita Sfanta Manastire Iviron, calugarii au vazut intr-o seara deasupra valurilor un stalp de foc ce ajungea pana la cer. In fata privelistii iesite din comun, au ramas nemiscati si cantau. Vedenia a mai continuat cateva nopti, pana ce s-au adunat si calugari de la alte manastiri acolo, pe tarm. Atunci au vazut ca acel stalp de foc izvora dintr-o icoana a Maicii Domnului, iar cand parintii vroiau sa se apropie cu barca, icoana se indeparta. S-au intors in biserica manastirii si s-au rugat cu credinta si lacrimi Maicii Domnului sa daruiasca acea icoana manastirii lor.

Era atunci in Manastirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care in lunile de vara traia ceva mai sus de manastire, in nevointa si post aspru, asemeni unui inger pamantesc. Lui i s-a aratat Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si i-a zis: "Spune egumenului si fratilor ca voiesc sa le dau icoana mea pentru a-i acoperi si ajuta, apoi intra in mare si paseste pe valuri, si atunci vor cunoaste toti buna voire a mea catre manastire."

Apoi toti monahii au iesit la tarm unde Gavriil a pasit pe apele marii ca pe uscat si s-a invrednicit sa ia in mainile sale aceasta icoana grea si de mari dimensiuni, pictata pe lemn. Pe tarm, monahii s-au inchinat icoanei cu evlavie si mare bucurie. Apoi cu cantari au dus-o in sfantul altar al bisericii manastirii.

In ziua urmatoare, insa, icoana nu a mai fost gasita in biserica! Cautand-o, au gasit-o pe zidul manastirii, deasupra portii centrale. Au adus-o in biserica, dar iarasi au gasit-o la poarta. Acest lucru neobisnuit s-a intamplat de mai multe ori, pana cand nedumerirea monahilor a fost dezlegata de Preasfanta, care i-a aparut in vis egumenului, zicandu-i: "Spune fratilor sa nu ma mai deranjeze de acum inainte, pentru ca eu nu doresc sa fiu pazita de voi, ci eu sa va pazesc pe voi, nu numai in viata de acum, ci si in cea viitoare. Si sa nadajduiasca in milostivirea Fiului meu si Stapanului tuturor toti monahii traitori cu evlavie si frica de Dumnezeu in muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El si iata, va dau voua semn: cat timp veti vedea icoana mea in aceasta manastire, harul si mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi."

Monahii s-au bucurat de toate acestea si apoi au zidit un paraclis aproape de poarta manastirii, unde au pus aceasta icoana facatoare de minuni, care se afla in acest loc pana astazi. Datorita acestei intamplari, icoana a primit numele de "Portarita".

Icoana este mare, de 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecata, cu exceptia fetelor, cu o imbracaminte de aur si argint, cu pietre pretioase, monezi de aur si o multime de alte podoabe daruite de imparati, regi, egumeni, duci, ofiteri si simpli credinciosi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit cei care au primit ceea ce au cerut de la ea. S-a prorocit, de catre parinti, ca la sfarsitul lumii, aceasta icoana va pleca pe mare, asa cum a venit.

Una dintre bucuriile pe care le-a facut aceasta icoana celor rugatori este urmatoarea: un tanar pelerinj, neprimind paine de la bucatar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucatarului. Bucatarul, dandu-si seama de unde era galbenul respectiv, s-a cait. Legat de painea din manastire, aici s-a mai petrecut inca si o alta minune: cand manastirea nu a dat masa la hram, de frica foametei, fiindca nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput sa care graul din hambare. In amintirea acestei minuni, pocaindu-se inaintea lui Dumnezeu, monahii si-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta manastirii, o lada de lemn, cu paine, la indemana tuturor pelerinilor ce ii calca pragul.

Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otrava. Pe vremea venirii arabilor in Sfantul Munte, un soldat arab a lovit cu cutitul in chipul acestei icoane, si indata a inceput a curge sange. Arabul vazand minunea, s-a infricosat si cazand la pamant s-a pocait, s-a botezat in legea crestineasca si s-a imbracat in haina monahiceasca, ramanand acolo pana la moarte.

Icoana de la Manastirea Hilandar - Maica Domnului "Tricherousa"

Aceasta este icoana amintita in viata Sfantului Ioan Damaschin. Ca aparator infocat al cinstirii sfintelor icoane, acesta a fost aspru pedepsit de catre iconoclasti: i-au taiat mana dreapta, spre a nu mai scrie in apararea sfintelor icoane. Punand in fata icoanei mana taiata, acesta se ruga cu lacrimi Maicii Domnului sa nu-l treaca cu vederea, ci sa-l ajute. Maica Domnului, cunoscand iubirea si credinta lui Ioan cel din Damasc, i-a vindecat rana, mana cea taiata lipindu-se la locul ei si luand din nou viata. In cinstea acestei minuni, icoana din Manastirea Hilandar pastreaza o copie de argind a mainii Sfantului Ioan Damaschin.

Pana in secolul al XII-lea, icoana a fost pastrata in Lavra Sfantului Sava. Aceasta a fost oferita mai apoi Sfantului Sava, arhiepiscopul Serbiei si intemeietorul Manastirii Hilandar, cu ocazia unei vizite in Tara Sfanta. Acesta a luat icoana in Serbia, iar mai apoi, in chip minunat a ajuns in Sfantul Munte Athos. In vremea unei rascoale civile din Serbia, in timpul domniei Regelui Urosh al V-lea, catarul care purta icoana in fata armatei s-a pierdut, ajungand in chip necunoscut la Hilandar.

Una dintre minunile Maicii Domnului, savarsite in Manastirea Hilandar, a avut loc in momentul in care calugarii au inceput sa se certe pentru a ocupa postul de staret. In acel moment, icoana Maicii Domnului Tricherousa a plecat singura, de unde era pusa mai inainte, si s-a asezat in scaunul de staret. Un calugar pustnic, cu viata sfanta, a venit la manastire si a spus celor de aici urmatoarele: "De acum inainte, pentru a evita mahnirea si cearta, nici un staret nu va mai fi ales in Manastirea Hilandar, din moment ce insasi Maica Domnului ocupa aceasta pozitie si conduce manastirea." Manastirea Hilandar, cu viata de obste, se conduce astazi dupa principii idioritmice, fiecare calugar ingrijindu-se de ale sale.

Icoana de la Manastirea Filoteu - Maica Domnului "Glykophilousa"

Ca si icoana Maicii Domnului "Portarita - Portaotissa", si aceasta este una dintre putinele icoane salvate din prigoana iconoclastilor. Modul in care aceasta a ajuns in Sfantul Munte Athos nu este inca stiut de calugari. Se crede totusi ca aceasta a apartinut unei femei numite Victoria, devotata sotie a senatorului iconomah Simeon. Ea ar fi aruncat icoana in mare, in momentul in care trebuia sa o predea autoritatilor. Icoana Maicii Domnului, plutind pe ape, a ajuns in arsanaua (portul) Manastirii Filoteu, unde a fost primita cu nespusa bucurie de catre staret si obste. Acestia fusesera anuntati de venirea ei printr-o aratare a Maicii Domnului.

In fiecare Luni din Saptamana Luminata, la malul marii are loc o precesiune.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Astfel, in Viata Sfantului Macarie citim despre existenta acestora, intr-un trib din desertul de peste Siria. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata Sfantului Apostol Andrei, se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea Deuteronom se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.
Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - Manastirea Moldovita, Manastirea Sucevita - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune Sfantul Dionisie Areopagitul, zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Sursa: www.crestinortodox.ro

Recitesc, la capatul calatoriei: "Sunt incantatoare bisericutele acestea ale Bucovinei.." si ma cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativa, asta sa fie exclamatia finala fata de tot ce ti-a trecut pe dinaintea ochilor, cand cercetezi intaia oara Bucovina?

Exclamatia e a unui strain. A unui strain din Apusul catedralelor si al gigantescului de factura gotica. E treaba lui, la urma urmelor, daca pierde masura adevarata a lucrurilor si califica pe numele lor mic infaptuiri mari ale trecutului romanesc. Dar ne-am insusit si noi, ne-am insusit pana la banalizare calificarea aceasta. Si iata in ghidurile noastre, iata in istoriile noastre, iata in inimile noastre cuvantul gingas, simtamantul gingas: "bisericutele Bucovinei".

Falsificam un intreg trecut - cu gingasie. Inchipuim o dulce continuitate intre natura romaneasca si spiritul romanesc, facand din bisericile acelea niste aparitii ale firii, parca. Nu sunt zidurile lor simple intregiri ale naturii inconjuratoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori intr-o armonie mai vasta? Totul e incantator, micut, gingas.

Dar nu mai vedem? Nu mai intelegem? Te apropii de Sucevita, cu fagaduiala diminutivului acestuia - cu adevarat fermecator - ca vei intalni un mic giuvaer; dar intalnesti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poarta grea, si intr-o clipa ti se reveleaza, odata cu scara catre cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movilestilor. Caci e putere aici. E vointa domneasca. E mandrie si sete de lauda, singura sete care a stiut sa proiecteze arta in istorie.

Asa e la Voronet, asa e la Vatra Moldovitei si asa e la Putna. Iar daca minunea aceasta de biserica a Humorului nu e zidita decat de logofatul Teodor Bubuiog, cu atat mai coplesitoare e impresia de putere: asadar nu numai domnitorii erau insetati de maretie, pe vremea aceea!

Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, retine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alaturarea catedralelor, de bisericile noastre, cand alta e masura launtrica? Catedralele sunt ale oraselor, sunt zid lipit de zidul oraselor.

Cand, in secolul al XVIII-lea, in prea luminatul secol al XVIII-lea, edilii orasului Chartres se hotarasera sa darame catedrala, singura pricina care i-a impiedicat s-o faca era ca daramaturile catedralei ar impiedica circulatia. Dar bisericile Bucovinei nu aveau nevoie sa covarseasca alte cladiri. Ele stapaneau natura.

Sunt in mijlocul naturii, si totusi nu sunt ale naturii. E destul sa le privesti ca sa vezi ca e vorba de arta culta. Nici o prejudecata fals semanatorista nu te mai poate indemna, de asta data sa faci apel la sufletul taranesc. E creatie constienta, mestesug, arta in sensul propriu, in sensul mare. Ne-am laudat prea mult - si, mai ales, ne-au laudat altii - cu ce e taranesc in noi, ca sa nu ne laudam odata cu netaranescul nostru.

Pictorul de aici imprumuta el cateodata din credintele populare o viziune razleata, cum ar fi invoiala lui Adam cu diavolul, sau vamile vazduhului; iar zugravul de la Voronet pune el pe zid, alaturi de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui; - dar nu cu sufletul taranesc s-a infaptuit si nu cu el se intelege fapta aceasta de arta romaneasca. Expresie de putere si expresie de sensibilitate culta, bisericile acestea dezvaluie o alta dimensiune a sufletului romanesc.

E, poate, dimensiunea noastra uitata. Si cat de adanc am uitat-o! Ne miniaturizam monumentele, facem din adevaratele noastre catedrale bisericute rasarite ici si colo in natura, iar cand o curiozitate turistica ni le arunca in fata, singura noastra emotie este: tandretea.

Ce fermecatoare ne par! E pacat, numai, ca vantul si ploile au stricat aproape in intregime, in acesti 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura sa le apere.

Si te intorci in orasul cu atatea vitrine de cristal, indaratul carora stau cravate si parfumuri. Te intorci in orasul dezgustului modernist, unde slutenia caselor noi nu e poleita decat de calitatea geamurilor mari de cristal. Cativa metri patrati din geamurile aceste, cateva sute de metri patrati ar salva picturile exterioare ale bisericutelor noastre. Dar n-am mai avut cristal si pentru ele.

Si va ganditi, oare, in noiembrie, cand bate vantul, cu ploaia de miazanoapte, va ganditi voi, asa cum stati indaratul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, va ganditi ca moare cate un sfant pe peretii bisericutelor din Bucovina? Daca ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre in geamurile voastre de cristal!

Nu, nu e simpla nepasare si nepricepere. Privim manastirile, si nu mai intelegem ca acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, si nu crestem, nu indraznim. Iar sfintii ne mor pe pereti si in suflete, pentru ca nu indraznim.

Constantin Noica

Sursa: www.crestinortodox.ro

"O adancul bogatiei si intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!" (Romani 11, 33) Oare cati dintre noi, privind spre Judecata de Apoi, reprezentata atat de amplu pe peretii unora dintre cele mai mari biserici si manastiri din tara, au sesizat mila si dragostea lui Dumnezeu? Din pacate, mult prea putini. Majoritatea dintre noi vedem doar dreptatea lui Dumnezeu, aratata in mostenirea raiului de catre drepti si in aruncarea in iezerul cel de foc a celor pacatosi si iubitori de patimi. Toate acestea arata numai dreptatea Judecatii, nu si mila ori dragostea Judecatorului.

Care sa fie acel lucru prin care ni se arata mila lui Dumnezeu? Imediat ce vom intelege, pe scurt, de ce Judecata de Apoi este o scena de o valoare deosebita in viata duhovniceasca a crestinului, ne vom opri si asupra milei lui Dumnezeu, infatisate in plin centrul acesteia.

 Judecata de Apoi - fresca ce ajuta pe crestin la intoarcerea spre cele sfinte

Nici o biserica ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Exista deci un tipic iconografic care arata pictorilor bisericesti care scene sau chipuri sfinte se pot zugravi in fiecare dintre partile interioare si exterioare ale bisericii. Aceasta randuiala s-a format incetul cu incetul, de-a lungul a multor ani de rugaciuni si simtire a lui Dumnezeu.

Incepand cu secolele VIII-IX, si mai ales dupa Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, imaginatia si aportul personal al celor ce se ocupau cu ctitoria/pictarea bisericilor a inceput sa fie pus mai indeaproape sub supravegherea Bisericii. Aceasta va indruma evolutia artelor sacre dupa principii riguroase si reguli bine determinate. Nimic nu va mai fi in plus, nimic lipsit de inteles, nimic fara rost. 

Judecata de Apoi este una dintre cele mai ample si bine conturate scene din intreg ansamblul de fresce al unei biserici sau manastiri. Acum ceva sute de ani, nici o biserica ori manastire nu era lipsita de aceasta scena. Crestinii intra si astazi in biserica, rostind: "In Biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi." Iar la slujbe, ei vin "cu credinta si cu frica de Dumnezeu". Cat de mult ajuta acea scena sufletul omului in gandirea acestuia la momentul in care va da seama de cele facute in viata. Din pacate, astazi foarte rar mai se gaseste cate vreo biserica ori manastire (nou intemeiata) care sa mai infatiseze crestinilor aceasta minunata scena, a milei si dreptatii lui Dumnezeu.

Sfantul Nicolae Velimirovici, vorbind despre gandirea la Judecata, spune: "De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte."

Parintele Dumitru Staniloae, rosteste in acelasi duh: "Asceza rasariteana ne recomanda neincetat sa meditam la Judecata de Apoi, pentru ca sa sporeasca in noi frica de Dumnezeu, prin care evitam pacatul." Frica de Dumnezeu este una dintre urmarile prezentei dragostei fata de Acesta, in inimile noastre.

Balanta ce cantareste faptele omului, la Judecata de Apoi.

Sa privim fresca ce ne infatiseaza Judecata de Apoi, de aceasta data, mai cu luare aminte. Sa mergem, spre exemplu, la Manastirea Voronet, unde se afla una dintre cele mai renumite reprezentari ale Judecatii de Apoi. Pe exteriorul peretelui de apus, sfintii si pacatosii, raiul si iadul, cetele sfintilor, Hristos, Duhul Sfant si Tronul de Judecata ne apar inaintea ochilor, in toata maretia lor.

In plin centrul peretelui este reprezentata balanta faptelor omului. Omul, reprezentat sub chipul unui copilas, se afla asezat intre cele doua talere ale balantei. Faptele sale, savarsite in viata, sunt infatisate sub forma unor suluri de hartie. Pe talerul din dreapta, de unde si incepe drumul spre Gheena focului, se afla asezate sulurile de hartie cu faptele cele rele. Pe talerul din stanga, de unde incepe cararea ce duce in Imparatia lui Dumnezeu, se afla asezate sulurile de hartie cu faptele cele bune.

De o parte si de alta a balantei, ingerii si diavolii se straduiesc, dupa puteri, sa ajute pe omul aflat in Judecata. Ingerii se lupta cu diavolii, spre a da pace omului, iar diavolii se straduiesc sa traga in jos talerul cu faptele cele rele. Pana aici, nimic greu de inteles sau trecut cu vederea. Totul este firesc, dragostea si ura lucrand fiecare ale sale. Insa abia acum ajungem la acel detaliu care ne arata, atat de minunat si evident, mila lui Dumnezeu in Judecata.

Intelepciunea lumeasca si logica omului se arata neputincioase in scena cantaririi faptelor omului, acolo unde un sul de fapte bune atarna mai greu decat multe suluri de fapte rele. Aceasta este mila lui Dumnezeu, care pentru o fapta de dragoste acopera multime de pacate, dupa cum spune insusi Apostolul: "Dragostea acopera multime de pacate." (I Petru 4,8) Pe langa faptul ca o fapta buna cantareste mai mult decat o gramada de fapte rele, mila lui Dumnzeu ni se arata si prin aceea ca nici macar diavolii, care se atarna de talerul faptelor rele, nu sunt in stare sa inclina balanta in favoarea lor. Acest detaliu minunat se vede inca si astazi, in mai toate scenele ce infatiseaza Judecata de Apoi, pictate de si prin mainile sfintilor zugravi.

In frescele si slujbele Bisericii, totul capata alta valoare, totul primeste alta greutate, alt sens, curat si drept. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata deplin catre cea de dincolo, catre vesnicie. Natura, omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala", duhovniceasca. De aceea, nu ne miram cand vedem copacii si muntii cu crestele plecate asupra lui Hristos, acoperisurile inclinate si ele spre inchinator, balante care se inclina intr-alta directie decat in cea numita de noi "fireasca”.

Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta Sa, prin care pe toate le stie si de toate poarta de grija. Aceasta stiinta atotcuprinzatoare nimiceste stiinta si intelepciunea oamenilor. Ceea ce noi numit firesc se arata neputincios in fata Judecatii celui ce cunoaste toate, pana si adancul gandurilor. Dumnezeu nu cantareste si nu masoara dupa cum masoara omul, ci cu mult altfel, privind la inima celui judecat, la intentia si la dragostea cu care a vietuit. Dumnezeu pururea priveste in inimile tuturor oamenilor, dupa marturia care zice: "Tu singur stii inima tuturor fiilor omenesti" (III Regi 8, 39).

Dumnezeu, care stie toate si priveste in inimile noastre, are intotdeauna mila de noi. Mila se va da celor ce au avut si ei mila de altii, acelora care au avut macar si o singura miscare curata a dragostei, fata de Dumnezeu si de oameni. Aceasta mila aratata in vremea judecatii nu are nici o legatura cu vreo oarecare apocatastaza (mantuire a tuturor oamenilor, cat si a diavolilor, la sfarsit) ci doar cu o accentuare a dragostei, pe langa lucrarea dreptatii.

Diavolul este cel mai mare contabil, el este acela care iubeste cifrele si caderile neincetate ale omului. Din fericire insa, o singura ridicare a omului poate nimici multime de caderi anterioare. Sfanta Maria Egipteanca, de nenumarate ori cazand in pacat, a trebuit doar o singura data sa se ridice din acela, pentru a nu mai cadea in el niciodata. Talharul de pe cruce, ce viata plina de caderi nu o fi avut, iar mai pe urma cum "a furat" el si raiul, numai cu un singur cuvant.

Sufletul aflat in judecata este precum talharul de pe cruce: nimic nu a facut bun in viata, insa cu o singura vorba de compatimire, cu o singura miscare a inimii in dragoste fata de Cel ce patimea pe nedrept, a reusit sa-si acopere multime de caderi. Oare cum o fi turbat diavolul, vazand cum listele sale de pacate si "pietrele" pe care i le pusese in spate talharului au fost nimicite cu un singur cuvant, cu o singura fapta?

Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta judeca pe om, spune: „In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe acela al milei.” Ne ramane si noua sa spunem, alaturi de Marele Pavel: "O adancul bogatiei si intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!" (Romani 11, 33)

Ce spune Evanghelia despre Judecata de Apoi?

"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica." (Matei 25)

Sursa: www.crestinortodox.ro