Megacatedrala neamului

Un "pacat arhitectonic" care poate fi evitat

In ultimii ani, in Romania toata lumea viseaza sa con­struiasca biserici uriase. Inalti ierarhi si cucernici parinti, ca si multimea inchinatorilor de pe intinsul tarii, mirenii, lumea buna si intelectualii patrioti, cu totii sunt stapaniti de o febra noua: aceea de a ctitori biserici ciclopice.

Este greu de stiut cat de duhovnicesc este elanul si cat de pioasa aceasta insolita fervoare. Ceea ce este sigur este faptul ca gustul po­pular (care indeamna la ridicarea de catedrale polivalente, adevarate hale de cult, dotate amplu cu structuri subpamantene, care distribuie pe mai multe nivele ferite de lu­mina soarelui numeroase servicii bisericesti - sali de depus defunctii, sali destinate parastaselor, sali de botez, sali de cununie sau, pur si simplu, sali cu destinatie administrativa - si inconjurate cu nenumarate cladiri aferente care, toate la un loc, intrunesc de minune conditiile macrocomplexului religios!) nu-si are suport nici in traditia constructiei la­casului de cult romanesc, nici in teologia zidirii crestin or­todoxe.

Numirea care avea sa consacre oficial aceasta bi­zara dispozitie ortodoxa catre enorm avea sa fie cea de "Catedrala Mantuirii Neamului", sintagma gongorica miron-cristeana, resuscitata subit de infocarea celor care preco­nizeaza realizarea acestui tip inaltator de edificiu religios. Tinand cont de precedentele - Catedrala Zalau, Biserica Ghelari, Catedrala din Slobozia, Catedrala din Arad, Catedrala din Suceava etc, se poate banui ca, in scurt timp si in po­fida statutului ei privilegiat, Catedrala Mantuirii Neamului va deveni paradigma arhitecturii ecleziale post-ceausiste.

S-o spunem fara ocolis: entuziasmul care anima aceste ciudate intreprinderi arhitectonice poate fi explicat fie prin complexele conducerii Bisericii Ortodoxe Romane, care cauta sa compenseze prin gigantism si prin proiectul con­structiv lipsit de masura pasivitatea si, mai ales, neputinta manifestata fata de programul demolator de biserici al pu­terii comuniste, fie din nevoia de a tine piept prin cantitate periculosului asediu desfasurat de alte confesiuni si secte care, simtind-o subreda, nedumerita inca si ezitanta in decizii, incearca sa profite de imprejurare, intetind, cu toate fortele prozelitismul.

Comertul riscant cu puterea totalitara, simularea decenii la rand a "initiativelor comune" sau a coniventei telurilor, toate aceste istetimi circumstantiale, mimate indelung si cu destul "talent" de mai-marii Bisericii nationale, aveau sa le contamineze intr-un tarziu comportamentul si postura duhovniceasca.

Ce altceva, decat patologia acestui transfer nociv, ar putea explica in momentul de fata modul identic cu cel al defunctului sistem de a concepe monumentali­tatea, maretia si fastul in termenii colosalului, ai grandiloc­ventei si al risipei ?

Ca Biserica, chiar inainte de a-si spori numarul paro­hiilor, are nevoie urgent de un edificiu eclezial impunator, aliniat duhovniceste celui din Dealul Patriarhiei, a carui me­nire sa fie actualizarea si perpetuarea memoriei exceptio­nalei jertfe din Decembrie '89, prin pomenirea zi si noapte a tuturor martirilor Romaniei, este un fapt incontestabil si o cerere cat se poate de oportuna, pe care, in sinea noastra, o gandim cu totii.

Ei bine, toate san­sele intruparii intentiilor enumerate mai sus se potic­nesc lamentabil in dimensiunile inadmisibile pretinse de ctitori, dimensiuni nefiresti care implica si costuri de-a dreptul nerusinate, in raport cu saracia si promiscuitatea vietii noastre cotidiene.

Facand ani de zile parte din "Comisia Nationala de Avi­zare" a proiectelor de lacasuri de cult, mi-a fost dat sa vad destule propuneri "ortodoxe" de catedrale-mamut, la care betonul si fierul cornier gafaiau din greu, abia-abia reusind sa tina pasul cu gandirea inaripata a arhitectilor de la insti­tutele de proiectare judetene.

Majoritatea noilor construc­tori de biserici, fosti vajnici artizani ai Casei Poporului sau ai altor "obiective ale epocii de aur", par sa fi parasit defini­tiv concizia adevaratei viziuni monumentale in favoarea unor proportii delirante, care proclama masivitatea nimi­citoare drept criteriu estetic al maretiei. Somerii, ca urmare a impuscarii ctitorilor "catedralelor socialismului", au devenit peste noapte sfatuitorii de taina ai actualilor ctitori de biserici, flatandu-le fara sa roseasca nepriceperea si in­curajand iresponsabil viziunii arhitectonice ne viabile.

In realitate, gustul deviat al noilor ctitori nu este nici pe departe rezultatul vreunei alunecari estetice, ci a ratacirii stilistice si teologice, care caracterizeaza intotdeauna iesirea din Traditie.

Oricine pastreaza in memorie imaginea con­sacrata a tabloului votiv traditional, in care sunt figurate chipuri de voievozi smeriti, cu fapturile efilate ascunse in somptuozitatea caftanelor princiare, fiecare purtandu-si in maini ctitoria ca pe o sublima macheta cereasca. Aceste bi­serici in miniatura, care zabovesc cuminti in podul palme­lor domnesti inainte de a fi intinse lui Hristos ca ofrande, sunt, de fapt, tot atatea chivoturi.

Teologia zidirii ortodoxe simbolizeaza intelesul spiritual al zidirii-ofranda prin pro­filul enigmatic al chivotului de piatra. El este receptacolul sfintit care pastreaza Trupul si Sangele lui Hristos.

Ramane de vazut cine va indrazni sa zideasca !

Sorin Dumitrescu
(fragmente selectate)

Parintele Teofil Roman este un calugar al cetatii format departe de ea. Manastirea Nicula este cea care i-a primit voturile si acolo s-a intalnit el atat cu „marea” de oameni care se revarsa in pelerinaj, cat si cu oceanul iubirii dumnezeiesti. Sa navighezi nesmintit pe cele doua, purtand in suflet carma linistirii, iata o provocare la care un monah de oras trebuie sa faca fata clipa de clipa.

- Parinte arhimandrit Teofil Roman, sunteti slujitor si eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj Napoca. Pe langa aceasta ascultare, sunteti si duhovnicul multor oraseni. Cum este sa fii asa, intre manastire si lume?
- Nu este usor. Nu-i usor sa fii duhovnic, in general, oriunde te-ai afla, fie in manastire, fie in lume. E o slujire destul de anevoioasa, mai ales daca esti si la o varsta mai frageda, fara foarte multa experienta, dar pe care trebuie s-o castigi la un moment dat, cumva, trebuie sa incepi.

- Soldatul, in timp ce lupta, invata cum sa o faca.
- Da, da. Si la noi, in Ardeal, vedeti, a fost situatia aceasta, ca am fost vaduviti de manastiri. Si dupa Revolutie a fost asa, o explozie. Foarte multe manastiri s-au intemeiat la dorinta credinciosilor, si chiriarhii s-au vazut nevoiti sa randuiasca stareti si duhovnici tineri, pentru ca nu aveau altii mai in varsta.
 
- In obstile acestea au intrat foarte multi din tinerii care, dupa 1989, s-au apropiat de biserica.
- Da, exact. Si atunci, suntem nevoiti sa invatam asa, din mers. Poate mai si gresim - si cu siguranta ca facem si greseli, dar nadajduim ca Dumnezeu ne intelege si ne ajuta, adica, sa iesim din aceste greseli si sa ajungem in cele din urma la liman. Asa ca sa fii duhovnic in oras, calugar fiind, nu este un lucru usor, dar nu cu neputinta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne straduim sa facem ceea ce putem. Sigur, ca nici nu putem face o duhovnicie foarte, foarte riguroasa, pentru ca sunt foarte multi oameni care vin, mai ales in posturi (in preajma marilor sarbatori fluxul credinciosilor este foarte mare), si nu poti sa stai foarte mult de vorba cu fiecare, decat asa, sumar. Dar chiar si in felul acesta, oamenii se folosesc si vedem, pe parcurs, ca vin iara si iara, si se creeaza legaturi destul de stranse cu unii dintre ei.
 
- Nu e ca atunci cand ai in manastire un ucenic pe care il veghezi zi de zi...
- Bineinteles ca nu, e o diferenta, si pana la urma, monahii au totusi un alt obiectiv. Duhovnicia lor tinteste spre curatia mintii, spre rugaciunea neincetata, iar la mireni e un pic altfel, ei se straduiesc asa, cat se poate, sa tina calea de mijloc, sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu. Mai cad, se mai ridica, dar important este sa se mentina pe cale si sa nu rupa legatura cu Hristos si cu biserica.
 
- Ati intalnit intre mireni oameni care sa se apropie de nazuinta unui monah?
- Am intalnit. Si am intalnit mireni care-i intrec pe monahi. Asta e cutremurator... Da, dar e o realitate. ... e inca din Pateric. Cand s-a dus Antonie la acel curelar care l-a invatat nevointa rugaciunii. Da, ne ajuta, pentru ca ne umilim in fata acestor oameni si ei, la randul lor, se umilesc in fata noastra, nestiind ca noi nu suntem asa de sporiti cum gandesc, dar cred ca si randuiala lui Dumnezeu, ca sa ne umilim unii in fata celorlalti si nimeni sa nu se increada in sine, ca ar putea fi foarte sporit duhovniceste. Si, revin, am intalnit mireni foarte sporiti duhovniceste si care te uimesc, te coplesesc, iti vine sa le saruti picioarele.
 
- Ce-ati invatat de la un astfel de mirean?
- In primul rand, ravna. Ravna foarte fierbinte pentru rugaciune, pentru nevointa, care - la mine, cel putin, nu ma gandesc la altii - nu este intotdeauna foarte aprinsa, foarte arzatoare; de multe ori ma simt foarte obosit, foarte coplesit, ma rog mult mai putin decat acesti oameni.
 
- In mijlocul cetatii, asadar, sunt mici alte cetati, ale rugaciunii, si se leaga poate, intr-un fel, de traditia bizantina, de traditia ruseasca, daca ma gandesc. Pelerinul rus, de exemplu, nu era calugar.
- Nu era calugar, dar era un lucrator al Rugaciunii lui Iisus. Si, pana la urma, ce este calugarul? Ce este monahul? Un om care cauta mantuirea, care-L cauta pe Hristos si idealul acesta este acelasi pentru toti crestinii, pentru intreaga biserica. Sigur ca nevointa difera, dar pana la urma ne intalnim toti in aceeasi dorinta: de a-L cunoaste pe Hristos, de a ne uni cu El si de a dobandi viata vesnica.
 
- Parinte, daca ar fi sa sintetizati, exista vreun avantaj al faptului ca sunteti monah in cetate, duhovniceste vorbind?
- Greu de zis, avantaje si dezavantaje. Nu m-am gandit niciodata. Pur si simplu, am luat aceasta ascultare asa, ca din mana lui Dumnezeu, n-a fost alegerea mea, si nu ma gandesc daca sunt avantaje sau dezavantaje. Ma gandesc sa-mi ajute Dumnezeu sa merg cu bine pana la capat, si sa nu fiu pricina de sminteala pentru oamenii pe care trebuie sa-i slujesc si sa-i folosesc.
 
- Tine asta de reusita calugarului? Sa nu te gandesti la ce e avantajos si ce e dezavantajos, si sa te gandesti doar sa asculti?
- Cred ca da. Pentru noi, monahii, esential este sa fim in ascultare si atunci poti sa sporesti duhovniceste fara sa-ti dai tu seama, fara sa analizezi tu acest lucru. Dumnezeu este Cel care apreciaza si care judeca, la sfarsit. Noi ne nevoim pana la capat, si intotdeauna suntem obisnuiti sa ne punem pe ultimul loc, si murim cu constiinta ca suntem pacatosi si ca n-am prea pus inceputul cel bun. Dar, in acelasi timp, nadajduim in mila lui Dumnezeu si ne rugam, asa cum se spune undeva, intr-un psalm, cred ca 68, daca nu gresesc, zice: „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea si greselile mele de la Tine nu s-au ascuns. Sa nu fie rusinati, din pricina mea, cei ce Te asteapta pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor, nici infruntati pentru mine, cei ce Te cauta pe Tine, Dumnezeul lui Israel. „Si eu mi-am facut din aceasta o rugaciune, adica: „Doamne, sa nu-i lasi sa se piarda pe cei care Te cauta pe Tine din pricina mea”, si nadajduiesc ca Dumnezeu va umple astfel golurile si lipsurile mele. Cum se si spune, vedeti, in rugaciunea de la hirotonie, ca harul pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le plineste. Am incredere in acest adevar.
 
- Aceasta v-a fost ascultarea. Dar daca ar fi fost sa alegeti, unde v-ati fi dus?
- As fi ramas acolo unde am fost inainte. Eu inainte am fost duhovnic la o manastire de calugarite, am stat acolo 13 ani, si m-am obisnuit cu aceasta ascultare, s-au creat niste legaturi si cu obstea, si cu credinciosii care erau apropiati de manastire, si n-as fi desfacut aceasta legatura de dragul de a avea avantaje sau de a fi mai... nu stiu ce sa zic...
... mai ecleziarh!
... mai ecleziarh! Nu! As fi ramas la manastire, daca as fi fost pus sa aleg.
 
- Cum este sa fii duhovnic la maicute? Stiu ca multi calugari se tem de un astfel de drum.
- Pai, nu e deloc usor, dar si aceasta a fost pentru mine tot o ascultare. I.P.S. Bartolomeu pur si simplu m-a trimis acolo. La inceput a zis: „Te duci trei luni de zile, detasare”. Si cele trei luni s-au facut 13 ani. Si, daca am fost in ascultare, chiar daca au fost uneori dificultati sau ispite, Dumnezeu a ajutat si am trecut peste toate. Si, incet, incet, m-am obisnuit si n-am avut de ce sa ma plang. Chiar am simtit ca mi se potriveste aceasta ascultare, la felul meu de a fi. Cred ca tine si de felul de a fi al fiecaruia.
 
- Sunt incercari deosebite pe care le ai ca duhovnic intr-o manastire de maici?
- Pai, deosebite... cred ca sensibilitatea specifica femeilor care este greu de multumit, eu stiu? Si, mai mult, cred ca au ispite, ele intre ele, pe care tu, ca duhovnic, trebuie sa le ajuti sa le depaseasca. Trebuie ca pana la urma sa avem intelegerea asta, ca in centrul atentiei raman Hristos si mantuirea, si trebuie sa depasim ceea ce tine de egoismul nostru.
 
- Acum ati pus un deget pe rana. Daca dai la o parte egoismul, te mantuiesti, te apropii de Dum­ne­zeu si acest lucru este vadit, nu are nevoie de nicio ex­pli­catie. Dar cum reusesti sa tii in echilibru, pe de o parte, dorinta ta de a te insingura, de a te ruga – care este tot o apropiere de Dumnezeu – cu jertfa catre ceilalti? In Pa­te­ric unii dintre parinti alearga cu bratele deschise catre cei care vin la dansii, altii le trantesc usa chiliei „in nas”, si sunt sfinti si unii, si altii.
- Pai, singurul care a pastrat acest echilibru a fost Mantuitorul Iisus Hristos, asa, in chip desavarsit. Adica nu s-a despartit nici de Tatal, dar si pe oameni i-a iubit si i-a slujit pana la capat. Iar la noi, oamenii, este cu neputinta, as zice, a face un echilibru desavarsit. Daca te apropii mai mult de Dumnezeu si staruiesti in rugaciune si linistire, nu vei putea sa-i slujesti si pe oameni in chip multumitor. Daca te dedici slujirii semenilor, sa fii mereu aproape, la nevoile lor, vrand, nevrand, va slabi rugaciunea si contem­pla­tia si vei simti asa, o instrainare de Dumnezeu. Dar in acelasi timp, totusi, simti ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca e o nevointa si aceasta. Asa ca un echilibru desa­varsit nu cred ca suntem in stare sa avem, dar Dumnezeu ramane deasupra si El ne tine, cred eu.
 
Cristian Curte

Metanierul este mult drag sufletului ortodox. Cu metanierul in mana au vietuit si adormit in Domnul cei mai multi sfinti ai Bisericii, cu metanierul s-a pus stavila celor mai multe ispite si lupte aduse de potrivnicul diavol, cu metanierul in mana s-au facut minuni si s-au aprins inimi de dragoste nebuna pentru Dumnezeu. Dar, oare cunoastem toate cele despre metanier, rostul si dreapta folosinta a acestuia?

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre metanier, spune: "Obiectul acesta, metaniile, este un suport material pentru o lucrare spirituala care nu se face de la sine, nu se realizeaza de la sine. Si atunci omul se ajuta si cu ceva material, cu obiectul acesta pe care avandu-l in mana, isi aduce aminte mai repede ca trebuie sa zica rugaciunea, iar neavandu-l in mana de multe ori se intrerupe din rugaciune, isi uita de indatorirea de a avea in toata vremea in minte, in inima, in cuget si in gura numele Domnului Iisus, isi uita ca trebuie sa spuna: Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul."

Ce este acest sirag de metanii, numit "metanier" ?

Siragul de matanii - metanierul - reprezinta o insiruire de noduri, facute de regula din lana, sau de bobite de lemn, folosit pentru a aduna mintea la rugaciune si pentru a o feri de imprastierea gandului. Mataniile se folosesc in special cand se rosteste rugaciunea lui Iisus, anume: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul.". Aceasta nu este insa singura rugaciune ce poate fi rostita astfel, ci orisicare alta, de regula, toate rugaciunile scurte.

Nodurile metanierelor sunt impletite in asa fel incat firul de lana sa se suprapuna mereu in forma de cruce. La capatul siragului de noduri se afla o Sfanta Cruce. La unele metaniere mai mari, din 50 in 50 de noduri se afla cate o biluta de lemn. Numarul acestora nu este important pentru noi, ci doar pentru implinirea unui eventual canon primit de la parintele duhovnic. Esential este a ne ajuta spre adunarea mintii in cuvintele rostite, iar nu in a numara cate putem face, spre a cadea mai apoi in pacatul mandriei.

Cele mai raspandite metaniere sunt cele de o suta de noduri. Acestea s-au cam restrans insa mai mult in manastiri, in lume fiind cu mult mai intalnite cele de 50 sau 33 de noduri. In ceea ce priveste crestinismul romanesc, calugarii poarta siraguri de cate 300 de boabe, pe cand crestinii din lume au unele de doar 33 de boabe. Nimeni nu impiedica pe mireni a avea metaniere mari, insa din pricina timpului din ce in ce mai putin, cele mai mici sunt mai practice si mai la indemana.

Metanierul nu este insa vreun fel de amuleta cu puteri magice, ca cele date de catre vrajitori oamenilor naivi, spre a le purta la incheietura mainii sau la gat. Dimpotriva, este un obiect de cult, curat ortodox si folosit numai pentu rugaciune. Din pacate, adesea vedem metaniere agatate pe la oglinzile masinilor, ori prin cine stie ce colt prafuit. Nu stiu de este cuviincios a exila si a concedia aceste "ajutoare" spre rugaciune. Ele nu sunt obiecte decorative, nu sunt la moda (desi, foarte dureros, aproape au ajuns moda), nu sunt lucrari de artizanat, ci lucruri sfintite, lucruri binecuvantate, mult iubite de crestinul rugator.

Ce simbolizeaza metanierul ?

Siragul de metanii este negru, asemenea si hainele preotilor si ale calugarilor. Culoarea negru nu este suparare, nici ura pentru viata, ci bucurie intru moartea si invierea lui Hristos. Prin doliul hainelor, crestinii arata dorinta de a urma lui Hristos, urmanad ca si ei sa moara lumii, spre a invia cu El. Aceasta se arata si din faptul ca la capatul nodurilor, o cruce aminteste de rastignirea fata de lume si de ridicarea crucii de fiece zi.

Lana este materialul ce trebuie folosit in impletirea minunatelor noduri crestine, iar nu firul de plastic ori alte produse ale mainii omului. Lana este un produs natural, adus de ascultatoarele si cumintile oi, acestea din urma ducandu-ne si pe noi cu gandul la ascultarea crestina si la pilda cu Blandul Pastor, la Hristos cel numit "Mielul lui Dumnezeu Cel ce a ridicat pacatele lumii".

Ciucurele de la metanier, numit in limbajul monahal vechi "canaf", este un detaliu din ce in ce mai trecut cu vederea si mai neinteles. Astfel, la un moemnt dat am ajuns sa cred ca acesta este un detaliu pur decorativ. Insa, spre marea mea bucurie, s-a dovedit ca nu este asa. Canaful era folosit de marii rugatori, si inca este folosit de catre unii, spre stergerea lacrimilor ce izvorau in urma rugaciunilor aprinse catre Dumnezeu.

Cum si de ce a aparut metanierul in mana rugatorilor ?

Mai inainte ca Domnul sa lumineze mintea calugarului nevoitor ce a lucrat primul metanier, parintii se foloseau de boabe de cereale sau de pietricele, spre a se aduna in rugaciune si spre a nu se pierde cu mintea. Astfel, in cartea "Pelerinul rus", citim cum rugatorul se folosea de doua castroane, luand boabele dintr-unul si mutandu-le intra-altul. Aceasta avea acelasi rost ca si metanierele de mai tarziu: concetrarea si adunarea mintii.

Primul metanier din lana este considerat a fi cel impletit de catre Sfantul Pahomie cel Mare, in secolul al IV-lea. Motivul lucrarii acestui obiect a fost dragostea fata de fratii si calugarii ce nu stiau sa numere, ori se incurcau un numarat, la facerea rugaciunilor ori a metaniilor mari. Astfel, vedem cum ca el a fost mai intai folosit doar in mediul monahal, de aici intinzandu-se la tot crestinul din lume, spre mare ajutor in rugaciune.

Despre primul metanier se zic urmatoarele: un calugar a dorit sa impleteasca noduri pe o sfoara, spre a numara rugaciunile din canonul zilnic, insa incercarile sale se dovedeau de prisos, caci diavolul nu inceta a desface nodurile facute de acesta, drept pentru care, in cele din urma, dupa multa rugaciune, un inger i-a aparut in vedenie si i-a aratat cum sa le faca, in asa fel incat diavolul sa nu le mai desfaca. Nodurile au fost facute numai din cruci suprapuse.

Cum se foloseste metanierul ?

In randuiala tunderii in monahism, cand i se dau metaniile celui ce se tunde, se spune astfel: "Fratele nostru, primeste sabia Duhului, care este cuvantul lui Dumnezeu, spre rugaciunea din tot ceasul catre Hristos." Astfel trebuie vazut metanierul de catre orice credincios, iar nu numai de catre calugarul nevoitor.

Sa ne fereasca Domnul de ispita de a primi gandul potrivnic ce ne spune cum ca metanierul este al calugarilor, singurii datori cu rugaciunea neincetata. Tot crestinul este dator a se ruga, si inca a se ruga neincetat, caci Hristos ne cheama pe toti la desavarsire, iar nu numai pe calugari. Desi, metanierul nu este un obiect strict monahal, ci el trebuie sa fie folosit si de catre crestinii din lume. Apostolul Pavel ne spune tuturor, inca si astazi, prin cuvantul adresat tesalonicenilor: "Rugati-va neincetat." (I Tesaloniceni 5,17)

Canonul de rugaciune, metaniile facute pana la pamant, cat si orice alte rugaciuni, se pot face cu mult mai usor folosindu-se metanierul. Acesta ne ingaduie sa ne concentram mintea la cuvintele rostite, iar nu la numarul acestora. Metanierul se tine in mana stanga, intre degetul mare si cel aratator, cu mana dreapta inchinandu-ne, iar cu gura rostind rugaciuna lui Iisus. Trupul poate sta in picioare sau in genunchi, cu capul plecat, intr-o pozitie de umilinta, ori cu el drept, privind spre icoana Mantuitorului. Se poate sta si pe un scaunel, pentru ca oboseala trupului sa nu ne impiedice mintea de la gandirea cuvintelor celor sfinte.

Metanierul este folosit, cel mai adesea, pentru a rosti rugaciuni scurte si multe. Astfel, cea mai rostita rugaciune este cea a lui Iisus. Aceasta poate fi spusa in mai multe chipuri, astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" sau "Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine, pacatosul!" sau "Doamne Iisus, miluieste-ma!" sau "Iisus, miluieste-ma.". El se mai poate folosi insa si cu alte rugaciui scurte, precum: "Dumnezeule, milosiv fii mie, pacatosului!" sau "Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Tot timpul si in orice ceas, oricand iti amintesti, metanierul poate sa se invarta pe degetul tau, gura rostind scurtele si sfintele rugaciuni: in pat, pentru a adormi, pe drum, in statie, in lift, in masina, la serviciu, la toaleta, oriunde am fi si orice am face. Oricat de putina ar fi rugaciunea, fie ca aceasta sa ne inseteasca neincetat, de-a lungul intregii zile si al noptii.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Policandrul coboara din inaltul turlei fiecarei biserici pana in plin centrul naosului, unde poporul lui Dumnezeu sta adunat, intr-un duh, la sfintele slujbe. Din bolta turlei centrale, Iisus Hristos Pantocrator priveste spre poporul Sau iubit. De jos, chipul Mantuitorului este uneori intrerupt privirii noastre de catre bratele unui policandru, adesea foarte mare.

Imi vine in minte intrebarea: oare de ce nu se da la o parte acest policandru? Mai ales ca, in multe biserici, policandrul acopera o mare parte din catapeteasma, cat si drumul privirii spre bolta naosului. Cu toate ca mintea iscoditoare pune intrebari, se cade ca de fiecare data acestea sa fie luate ca un ucenic, iar nu ca un mare invatat. Sa punem la indoiala capacitatea noastra de patrundere duhovniceasca si sa cautam raspuns la marii parinti ai Bisericii.

Un lucru este sigur, in Biserica de Rasarit nimic nu este in plus, nimic de prisos, nimic de inlaturat, toate fiind in mod armonios si organic unite intre ele. Nici o biserica ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Nici o catapeteasma nu este lucrata si imbracata la intamplare, nici o arhitectura ori sculptura nu este facuta doar dupa mintea omului.

Policandrul - chipul celor nevazute

Policandrul este un obiect de cult. Acesta are mai multe brate, fiecare tinand mai multe lumanari sau becuri. El atarna suspendat in mijlocul naosului, fiind legat din centrul turlei, ori din cele patru colturi ale naosului, cu lanturi. In manastirile din Grecia si Sfantul Munte Athos, cat si la unele din tara noastra, policandrul este inconurat de un mare cerc, numit “oros", pe el fiind infatisate mai multe icoane cu sfinti.

La prima vedere, policandrul este doar o sursa de lumina. Iar lumina este dumnezeiasca, dupa cum marturisim si in cantarea de la slujba utreniei, numita "Doxologia mare": "Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina." Mantuitorul Iisus Hristos marturiseste despre Sine astfel: "Eu sunt Lumina lumii; cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii."  (Ioan 8, 12) "Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric." (Ioan 12, 46)

Sa fie insa doar atat? Sa fie policandrul doar o sursa de iluminat biserica? Nu, din fericire, el nu este doar atat. Daca ar fi fost doar o sursa de iluminat, de mult timp el ar fi fost indepartat din plin centrul naosului, lasand catapeteasma libera privirii credinciosilor. Cu mult mai puternice sunt spot-urile si alte sisteme de iluminat actuale, insa acestea nu vor putea niciodata inlocui "batranul" policandru.

Deci, ce rost mai are policandrul? Ce simbolizeaza de fapt? Policandrul inchipuie lumea ingerilor, lumea nevazuta, adica ingerii si puterile ceresti, impreuna slujitoare cu oamenii, aceluiasi Sfant si Bun Dumnezeu. Dupa cum bine stim, toate policandrele au pe ele ingeri, heruvimi, serafimi, unii acoperindu-si fetele lor cu aripele, iar altii tinand in mana lumanari.
Policandrul inchipuie cele noua cete ingeresti, impreuna si neincetat slujitoare in Altarul cel mai presus de ceruri. Cand acest lucru ajunge sa fie uitat, dreapta credinta insasi incepe sa fie ciuntita, in loc de policandre aparand lustre cu cristale si alte plastice de prost gust.

Sfantul Simeon al Tesalonicului, vorbind despre cele ce impodobesc biserica si ajungand la policandru, spune despre acesta ca inchipuie taria cerului si planetele. Urmand acestuia, spunem intr-un gand ca toata faptura, marea si muntii, luna si stelele, pamantul si planetele, slujesc Domnului.

Prin urmare, la orice sfanta slujba, oamenii impreuna slujesc Domnului cu peterile cele nevazute ale ingerilor, caci Biserica Luptatoare de pe pamant nu este niciodata, catusi de putin, despartita de Biserica Triumfatoare, din ceruri. Exista o singura Biserica a lui Hristos, niciodata despartita, niciodata separata, ci intotdeauna strans unita in aceeasi sfanta rugaciune.

Policandrul - pierderea unor vechi randuieli

1. Policandrul sa fie luminat de lumina calda a lumanarilor! Mai inainte vreme, toate bisericile si manastirile erau luminate de lumina calda a lumanarilor, insa odata aparut curentul electric, multi au considerat, dupa a lor minte, sa inlocuiasca, si inca total, smeritele lumanari. Lumanarea este ceva viu, miscator, pe cand becul este mort, static si rece. O slujba savarsita intr-o manastire luminata numai cu lumanari, cu greu va putea fi uitata.

Astazi, pentru a lua parte la asemenea sfinte slujbe, credinciosul trebuie sa ajunga fie in Sfantul Munte Athos, unde, cu toate ca exista curent electric, toate manastirile au policandre incarcate cu lumanari, fie la cele foarte putine bisericute din tara noastra care au mai pastrat aceasta randuiala. Dintre acestea din urma, amintim doar doua (atatea cunosc): Biserica Sfantul Grigorie Palama, din incinta Facultatii de Politehnica, Bucuresti, si Paraclisul Spitalului Clinic de Urgenta pentru Copii "Grigore Alexandrescu", din Bucuresti.

2. Vechile policandre erau impodobite cu oua de strut. Aceste oua mari erau agatate de bratele candelabrelor, fiind minunat ornate si ferecate in aur si argint. Nu cunosc inca foarte bine motivul pentru care acestea podoabe au intrat in sfanta biserica, insa mintea imi fuge la doua lucruri. Ca simbolism, oul in sine reprezinta viata. Iar ca motiv practic, cineva imi spunea ca prezenta acestuia intr-un loc ar alunga de acolo toti paianjenii.

Astazi, ouale de strut pot fi vazute in manastirile athonite, iar la noi, in Manastirea Bistrita, din judetul Valcea, unde se pastreaza un candelabru imens, ornat cu oua de strut, donat de Sfantul Imparat Constatin Brancoveanu. De asemenea, ouale de strut mai impodobesc si policandrele din urmatoarele manastiri: Schitul Darvari, din Bucuresti; Schitul Sihla si Manastirea Camarzani.

3. Policandrul era pus in miscare, in anumite momente din cadrul sfintelor slujbe. Dupa cum spuneam la inceput, rostul acestuia in Biserica este unul deosebit de important. Cetele ingeresti, inchipuite de ingerii cei slujitori de pe bratele policandrului, slujesc impreuna cu noi in vremea slujbelor. Pentru acest motiv, policandrul se misca, cu un lemn mai lung, de catre paraclisier, la urmatoarele momente: la utrenie, el este miscat la Polieleu, iar la Sfanta Liturghie, el este miscat la Heruvic si Axion.

Policandrul este miscat inca si astazi la toate manastirile din Sfantul Munte Athos. La noi in tare, el este miscat la slujbele tinute in Manastirea Mihai Voda si la Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, din Bucuresti. In ultima vreme, pierdut fiind intelesul tainic al policandrului, acesta a ajuns sa fie miscat din ce in ce mai rar, acest “act de cult" fiind savarsit doar la marile praznice si hramuri.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Lumanarile sunt asociate, odata cu primul gand legat de acestea, cu slujbele Bisericii. Culoarea lumanarilor aduce aminte de Moastele Sfintilor, lumina ce o imprastie acestea aprinde in inima ravna spre vederea luminii dumnezeiesti, "bunul simt" cu care acestea descopera ce este in jurul lor aduce pacea si linistea in om, acesta nemaiputand vedea in lux de amanunt toate detaliile din jur, care i-ar putea imprastia mintea.

Cultul crestin a imbratisat lumanarile inca din primele zile, formand o materie de baza in multe dintre slujbele sale. In practica vietii religioase a oricarui crestin, aprinderea unei lumanari este una din obligatiile sale elementare. Aproape ca nu exista crestin care sa intre intr-un lacas de cult si sa nu aprinda o lumanare pentru sine, pentru cei dragi si, mai ales,  pentru cei  care au  adormit in Domnul.

Cel mai mult, lumanarile s-au folosit pentru a lumina locuintele ori locasurile de cult, iar mai putin spre a incalzi in vremurile reci. Trecerea de la lumanarile naturale, folosite inca de la inceput, la cele din materiale chimice, folosite astazi, cat si la cele decorative, constituie o caderea a omului, interesat cu mult mai mult - sau doar - de profit,  decat de sanatatea tuturor si de calitatea produselor.

Ce este lumanarea ?

Dupa cum spuneam si mai sus, lumanarea este, in primul rand, o sursa de lumina, pe langa alte cateva folosite pierdute, precum masurarea timpului. In China, in timpul dinastiei Sung, se foloseau lumanarile ceas care erau marcate cu cifre pentru a indica ora. Acest lucru era facut datorita modului in care era calculata arderea constanta a lumanarii.

Lumanarea sre forma de tija, fiind alcatuita dintr-un strat ceara, lipit in jurul unui fir de bumbac. Materialele din care s-au lucrat lumanarile au diferit de la loc la loc, firul putand fi lucrat si din alte materiale decat bumbacul, iar "combustibilul" ce intretine arderea de asemenea, pe langa ceara de albine, s-a folosit si grasimea animala.

In antica Roma, in jurul secolului intai, lumanarile erau facute din substantele unei plante. Egiptenii si locuitorii cei din Creta preparau lumanarile din ceara de albine, inca din anul 3.000 i.Hr. Dupa cum vede, primele lumanari erau produse din diferite forme de grasime naturala, ceara si seu.

Din pacatele noastre, astazi, majoritatea lumanarilor sunt produse din ceara de parafina, un produs chimit ce afecteaza chiar sanatatea celor ce stau mult langa locul de ardere al acestora. Parafina a fost distilata prima data in anul 1830 si a revolutionat confectionarea lumanarilor, deoarece era un material necostisitor, ce producea o lumanare inodora de calitate. Industria a fost ulterior devastata, o data cu distilarea kerosenului, numit si ulei de parafina, ceea ce ducea la confuzii. Recent, lumanarile pe baza de rasina, care sunt transparente, au fost dezvoltate si se afirma ca ar dura mai mult decat cele traditionale, din parafina. Dupa cum vom vedea mai jos, urmarile sunt nefaste si ignorate.

Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

In perioadele mai grele prin care a trecut crestinismul, nu se puteau randui cu usurinta cele necesare cultului, drept aceea varianta cu parafina a fost una satisfacatoare la acea data, insa acum, cand lucrurile s-au intors pe fagasul lor, revenirea la lumanarile din ceara naturala de albine se cere neintarziat.

Cand au intrat in cultul crestin lumanarile ?

Din marturiile pe care Istoria Bisericii ni le pune la indemana, deducem ca lumanarea s-a intrebuintat in cultul crestin inca de la inceputurile sale. Practica aprinderii lumanarilor in sau langa biserica o intalnim inca si inainte de Mantuitorul Iisus Hristos, in Vechiul Testament, de unde a fost preluat si de catre crestini. Trebuie insa mentionat si faptul ca nu numai evreii au intrebuintat lumanarile in cult, ci si alte popoare precum egiptenii, grecii si romanii.

In randuielile cultice de la templul iudaic, intalnim in special candelabrul sau sfesnicul cu sapte lumini. Primii crestini, proveniti dintre evrei, au preluat o parte dintre vechile lor obiceiuri iudaice. Mantuitorul Hristos a savarsit Cina cea de Taina, cand a instituit Sfanta Euharistie intr-un foisor, la lumina lumanarilor. Sfantul Apostol Pavel a predicat si savarsit Sfanta Liturghie la Troia, in "camera de sus", tot intr-un fel de foisor unde erau lumini multe si candele. Obiceiul s-a raspandit apoi pretutindeni, inca din vechime nemaigasindu-se nici o slujba la care sa nu se intrebuinteze lumanarile.

La statornicirea practicii arderii lumanarilor la cult a contribuit foarte mult si situatia speciala a crestinilor din primele secole, care, din cauza persecutiilor, se rugau in catacombe, in case sau camere ascunse, unde trebuia sa aprinda lumanari sau candele pentru a putea savarsi cultul divin. Incepand cu secolul al III-lea, avem si marturii istorice scrise care atesta intrebuintarea lumanarilor si la slujba inmormantarii martirilor. Printre slujitorii clerului inferior din acea vreme este mentionat acolutul, care avea intre sarcinile sale si pe aceea de a aprinde lumanarile in biserica.

In biserica, lumanarile sunt asezate de obicei in sfesnice. Acestea poarta doua, trei, sapte sau douasprezece lumanari, fiind asezate de obicei pe masa Sfantului Altar si in dreptul Icoanelor Imparatesti. De asemenea, pana nu demult, lumanarile impodobeau candelabrul cel mare, de sub turla Pantocrator. Inca si astazi mai exista biserici care folosesc lumanarile in policandru (Biserica Sfantul Grigorie Palama - Politehnica, Manastirea Stavropoleos). Alaturi de sfesnice si candelabre, in biserica se mai folosesc si candelele, care au aceeasi semnificatie si rost ca si lumanarea.

Lumanarile sunt aprinse adesea de credinciosi, pentru ei si pentru cei adormiti, in locuri special amenajate, in interiorul ori in curtea bisericii. Pentru pastrarea picturii bisericilor, la multe lacasuri de cult, s-au confectionat hote speciale pentru arderea lumanarilor.

Biserica Catolica cere ca lumanarile sa fie fabricate din 51% ceara de albine, restul din parafina sau alte substante, in schimb Biserica Ortodoxa cere ca luminarea sa fie realizata 100% din ceara de albine, pentru ca ceara de albine este cea mai pura si mai indicata pentru a face lumanari, ea intruchipand atat curatenia, cat si harnicia.

Fiind folosite initial doar pentru a lumina incaperea in care se savarseau sfintele slujbe, adica dintr-o necesitate practica, lumanarile au fost pastrate in cultul crestin si mai apoi, pentru a-i spori maretia sau solemnilatea. Nici primirea libertatii de a fi crestin, nici aparitia electricitatii nu au mai putut vreodata sa scoata din cultul crestin calda si lina lumanare.

Odata cu introducerea luminii electrice, numarul lumanarilor si candelelor care ard in biserica a scazut, insa niciodata nu a pierit. Lumanarile se pastreaza mai ales ca jertfa adusa de credinciosi. Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ce ne insoteste totdeauna cand ne intalnim intr-un fel anume cu Dumnezeu. Cand cineva se boteaza, cand se cununa, cand se impartaseste, cand se roaga in Biserica sau acasa, cand merge la Santul Altar cu prescura si pomelnicul, si in orice alt moment cand se adreseaza lui Dumnezeu sau in fata Lui, omul credincios aprinde lumanarea.

Lumanarile si cele doua semnificatii ale acestora

Valoarea sacra, lumarile o capata in ceremoniile religioase din aproape toate religiile, budism, hinduism, crestinism si iudaism. In crestinism lumanarea simbolizeaza lumina lui Hristos. Lumanarile lumineaza altarul, icoanele, drumul parcurs in procesiuni.

Prima semnificatie pe care o aduce cu sine lumanarea este cea care reiese si din lumina. Lumina semnifica cunostina, vederea lucrurilor, aceasta simbolizand, in cele din urma, pe Dumnezeu. Lumina lumanarilor simbolizeaza pe Mantuitorul Iisus Hristos, numit in Sfanta Evanghelie "Lumina lumii", cat si invatatura Sa, care este bucurie, dragoste, adevar si viata. Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Parintele Constantin Coman spune: "Dumnezeu este lumina in cel care aprinde o lumanare, iar cel care aprinde o lumanare se arata iubitor de lumina, adica de Dumnezeu."

Cea de-a doua semnificatie a lumanarilor este aceea de jertfa, venita de asta data din partea crestinilor. Lumanarea este ofranda pentru Dumnezeu oferita de credinciosi ca semn de oferire a sufletului lor catre Dumnezeu. Lumanarea simbolizeaza jertfa de sine, transfigurarea totala a omului in lumina. Acestea inalta mintea omului la trecerea celor vremelnice, la curatia celor viitoare, la lumina lui Hristos si la darurile ce trebuiesc intoarse Daruitorului.

Lumanarea este un semn al jertfei curate pe care crestinul o aduce in fata lui Dumnezeu. Nu exista alta cale de mantuire decat aceea a jertfei curate. Lumanarile sunt jertfe nesangeroase aduse de crestini lui Dumnezeu, care mai intai S-a jertfit pentru ei, o data pentru totdeauna, jertfindu-Se inca si astazi, si pana la sfarsitul Lumii, din dragoste pentru noi si pentru a noastra mantuire.

Lumanarile din parafina si pericolul purtat de acestea !

Crestinul aprinde lumanarea in momentul in care se indreapta catre Dumnezeu, acasa ori in vreo slujba a Bisericii. Minunat ar fi ca omul sa foloseasca doar cele lasate de Dumnezeu si mostenite din intelepciunea Parintilor de odinioara. Se cade ca lumanarile din Biserica sa fie confectionate numai din ceara naturala de albine si din bumbac. Aceasta nu este intamplare, ci randuiala minunate, caci albina ramane pururea fecioara, iar ceara produsa de ea reprezinta materia cea mai curata, cea mai pura a naturii. In felul acesta aducem lui Dumnezeu o jertfa curata, neatinsa de nici o patima.

Vechile lumanari din grasime animala ori din ceara de albine au fost astazi inlocuite, aproape total, cu lumanarile din parafina, mult mai ieftine si rapid de prelucrat. Parafina este insa un reziduu ieftin al industriei petroliere, care este albit si texturizat cu acrolyn, un produs cancerigen recunoscut. Parafina si fitilul de plumb din lumanarile obisnuite emit, prin ardere, substante toxice extrem de periculoase pentru organism. Arderea parafinei emite o varietate incredibila de compusi organici volatili, printre care acetona, benzen, tetraclorid de carbon si xilina. La acestea se adauga particule de funingine microscopice cu continut de metale grele, precum plumbul sau cadmiul, provenite de la fitilul lumanarii. Efectele asupra sanatatii sunt devastatoare, de la simple dureri de cap pana la astm si cancer.

Reglementarile cu privire la continutul lumanarilor sunt aproape inexistente, nu numai in Romania, ci si la nivel international. Doar in America si Australia s-a interzis, de cativa ani, utilizarea plumbului in fitilul lumanarilor, dupa ce s-a constatat ca nivelul concentratiei plumbului dintr-o incapere in care se ard lumanari parfumate depaseste nivelul maxim admis. Unii producatori adauga plumb in festila pentru ca flacara lumanarii sa fie dreapta si sa arda frumos. Prin incalzire, metalul se transforma in particule foarte mici, care sunt inhalate si se depoziteaza in plamani, de unde trec in fluxul sangvin. Majoritatea producatorilor nu sunt obligati sa specifice compozitia materialului din care sunt fabricate fitilele, asa ca e aproape imposibil sa-ti dai seama care sunt cele ce contin plumb. Desi putin mai scumpe si mai greu de gasit astazi, lumanarile din ceara naturala ard curat si nu ne pun viata in pericol.

Cele mai otravitoare lumanari de parafina sunt lumanarile parfumate, care emit o mare cantitate de funingine microscopica, dar si substante toxice provenite de la arderea esentelor si a culorilor sintetice. Hidrocarburile aromatice policiclice generate prin arderea lumanarilor sunt bine-cunoscute pentru potentialul lor de a genera cancer, afectiuni ale sistemului nervos central sau dezechilibre hormonale. Fumul negru, care innegreste in timp peretii si textilele, contine aceleasi toxine ca acelea produse de arderea motorinei.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.

In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.

In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.
Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea "Sfantul Ioan Teologul" de la Souroti pentru a fi ingrijit. A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul ?

Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se recitesc.

Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui. A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: "Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."

Parintele Paisie Aghioritul - invataturi si cuvinte de folos

Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.

In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.

Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).

Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.

Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."

Parintele Paisie Aghioritul - carti editate in Romania

Cuviosul Paisie Aghioritul - "Cuvinte duhovnicesti" - 5 volume
         1. "Cu credinta si dragoste catre omul contemopran"
         2. "Trezire duhovniceasa"
         3. "Nevointa duhovniceasca"
         4. "Viata de familie"
         5. "Patimi si Virtuti"

"Epistole"
"Parintele Paisie mi-a spus"
"Mica filocalie"

"Viata Cuviosului Paisie Aghioritul" - Ieromonah Isaac Aghioritul

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Chilia Colciu, Sfantul Munte Athos

Parintele Dionisie Ignat - Dumitru - s-a nascut in anul 1909, in comuna Vorniceni, judetul Botosani, intr-o familie de simpli agricultori. Tatal acestuia, Ioan, un om foarte credincios, moare de tanar, tanarul Dumitru ramanand astfel orfan pana si de amintirile legate de tatal sau, fiind prea mic la acea data. Credinciosul tata lasa in grija mamei opt copii.

La data de 6 septembrie 1926, tanarul Dumitru merge in Sfantul Munte Athos, avand atunci abia 17 ani. Aici, el face un scurt pelerinaj pe la manastiri, impreuna cu fratele sau de trup, parintele Ghimnazie, si cu inca doi mireni, dupa care incearca sa se stabileasca la Schitul romanesc Prodromul; din pacate, nu pot ramane la acest schit.

In anul 1927, tanarul Dumitru Ignat cumpara, impreuna cu un calugar roman - schimonahul Sebastian, Chilia Buna Vestire, de langa Manastirea Pantocrator. In acelasi an, tanarul Dumitru este tuns in monahism, primind numele Dionisie, iar fratele sau dupa trup Ghimnazie este hirotonit preot.

In anul 1933, staretul Sebastian trece la cele vesnice, iar fratii Ignat merg la Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk, din Capsala, la Staretul Ghedeon. In anul 1937 ei vin la Chilia Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu, iar parintele Dionisie Ignat este hirotonit intru cinstea preotie.

Parintele Dionisie Ignat va fi randuit duhovnic abia in anul 1945. La randul sau, el a avut ca duhovnici parinti precum ieromonahul Antipa Dinescu, Elisei Cilipiu si Dometie Trihenea. Prin mila lui Dumnezeu fata de cei dorniti de viata inalta, va deveni el insusi un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos.

Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate al parintelui Dionisie Ignat, ceilalti monahi din chilie au murit si ei (Parintele Arsenie, in anul 1967, si Parintele Agatanghel, in 1971). Aici au mai ramas decat doi batrani: Dionisie Ignat si Ghedeon.

In anul 1977, doi monahi au sosit din Romania: Parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in anul 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in anul 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Manastirea Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Schitul Colciu.

Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. In pofida grelei incercari, ingaduite de Dumnezeu, parintele Dionisie Ignat a primit insa si un mare dar duhovnicesc: rugaciunea inimii.

La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din Maanstirea Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat. Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Ispitele insa nu s-au oprit niciodata, caci adevaratul rugator este pururea incercat si luptat de uratorul de oameni, de diavol. Seara, inainte de inceperea slujbei, fratele care ii cheama pe toti la slujba trece mai intai pe la batranul Dionisie, pentru binecuvantare. Parintele Dionisie Ignat a auzit, in acea seara, o a doua bataie in usa. Crezand ca este acelasi frate, a deschis usa si, in ciuda vederii sale foarte slabe, a vazut limpede un om cu o carpa pe fata.

Nedumerit de intamplare, el intreaba pe acela cine este. Auzind numele unui frate cunoscut, insa Batranul a inteles imediat cine era la usa. Facandu-si cruce, Batranul a intrebat: "De ce nu spui rugaciunea cand bati?". Raspunsul diavolului a fost: "De ce as face-o? Voi, calugarii, o spuneti." Batranul Dionisie a strigat: "Inapoia mea, Satana, pleaca de aici!" Vrajmasul a spus: "Am sa plec, dar ma voi intoarce!", si a parasit chilia. Ispitele de acest gen nu sunt putine in viata celor cu rugaciune curata.

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele vesnice marti seara, de fata fiind si unul dintre ucenicii Parintelui Dionisie, Episcopul Siluan Marsilianul, care a venit din Franta pentru a se inchina cateva zile la Manastirile din Sfantul Munte, si obstea chiliei romanesti "Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Colciu".

In data de 12 mai 2004, intr-o zi de miercuri, Parintele Dionisie Egnat a fost inmormantat, ramanand insa in inimile multora drept "unul dintre cei mai mari duhovnici ai Sfantului Munte Athos". De remarcat faptul ca printre cei care au fost prezenti la inmormantarea Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numarat si mostenitorul coroanei britanice, Printul Charles.

Parintele Dionisie Ignat - sfaturile unei inimi iubitoare

Fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu.

Sa avem dragoste de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa facem alegere ca acela e viclean, ca celalalt este asa. Eu trebuie sa ii iubesc pe toti ca pe mine insumi, ca asa imi porunceste Biserica. Aceasta este Adevarul si Ortodoxia. Adica sa ii iubim pe toti - si pe turc, si pe arab, si cei de alte neamuri sau religii. Dar Dumnezeu nu porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa obiceiurile si patimile lor. Noi cunoastem Adevarul - Credinta Ortodoxa. Sa o tinem, sa o respectam, iar ceilalti cu ale lor. Faptul ca eu il iubesc pe aproapele meu, nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta sau patimile lui.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfanta Noua Mucenita Elisabeta

Sora mai mare a viitoarei imparatese ruse, printesa Elisabeta Feodorovna, sosise in Rusia la varsta de 20 de ani, pentru a se casatori cu marele Duce Serghie Alexandrovici Roamnov, in anul 1884. Mama Elisabetei, femeie inteligenta si inteleapta, stiuse, inainte de moartea sa timpurie, sa insufle copiilor sai principiile crestine si, in mod deosebit, dragostea vie pentru aproapele. La nasterea Elisabetei ea scria reginei Victoria, ruda sa: "Am numit-o Elisabeta pentru ca iubim acest nume, Sfanta Elisabeta fiind una dintre stramoasele caselor de Hessa si Saxa."

Tanara printesa avea cu cine sa semene, fapt pe care a stiut sa-l dovedeasca. De-a lungul unei vieti incepute in cea mai desavarsita fericire si imprejurari dintre cele mai groaznice, ea nu si-a pierdut niciodata minunatul ei curaj, care o insufletea sa-si ajute si sa-si slujeasca aproapele. Inima ei ardea de o mila nesfarsita. Tanara casatorita Elisabeta a inceput sa observe si sa studieze poporul rus cu finete si inteligenta. Atentia i s-a indreptat mai ales spre credinta ortodoxa, care i-a slefuit atat de profund caracterul si cultura. A fost foarte repede robita de profunzimea, bogatia si frumusetea Ortodoxiei si s-a hotarat atunci sa se boteze in Biserica Ortodoxa, intrucat prin casatorie, isi pastrase confesiunea protestanta. Cand si-a instiintat sotul despre hotararea sa, acesta nu si-a putut stapani lacrimile de bucurie.

Imparatul Alexandru al III-lea, adanc emotionat de hotararea nurorii sale, i-a daruit o foarte pretioasa icoana a Mantuitorului pe care a pastrat-o toata viata. Astfel ea a devenit si rusoaica, si ortodoxa. Elisabeta Feodorvna a ramas sapte ani in capitala rusa, pe atunci Sankt-Petersburg, oras stralucitor, cu o viata mondena artistica, intelectuala, dar putin cam indepartata de Rusia adevarata si populara. Pentru a-i fi pe plac sotului sau, tanara femeie aduna in jurul ei toata inalta societate, care nu avea decat cuvinte de lauda la adresa ei, dar acest gen de viata n-o multumea. Din cauza pozitiei sale sociale era obligata sa asiste la toate receptiile oficiale, dar n-o facea decat in masura in care putea sa le foloseasca pentru a savarsi faptele bune pe care le incepuse.

Cand Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, ei au parasit capitala. Elisabeta a avut ocazia, de-a lungul sederii sale in acest oras, adevarata inima a Rusiei, sa cunoasca locurile sfinte si laice ale tarii si sa se initieze in traditiile si in duhul ei. Foarte repede, toata lumea din Moscova se obisnuise sa i se adreseze ca sa o puna in fruntea a diverse actiuni si sa o aleaga ca patroana pentru tot felul de asociatii de binefacere; astfel, inca de la inceputul razboiului cu Japonia, ea era in fruntea marii miscari patriotice la care a participat toata suflarea rusa, pentru a ajuta si ingriji ranitii. Marea Printesa s-a daruit in intregime acestei munci. Lucra cu pricepere oriunde era nevoie si se ocupa de tot ce putea fi folositor soldatilor rusi, pentru a le reface fortele si a le aduce putina mangaiere. Ea nu uita nici de nevoile lor duhovnicesti si le aducea capčle pe roti pentru a putea fi tinute sfintele slujbe.

Dintre realizarile Elisabetei Feodorvna, cea mai importanta, fara doar si poate, a fost Organizatia feminina a muncii. Creatie absolute originala, aceasta opera strangea impreuna la lucru toate paturile populatiei feminine, de la cele mai umile pe scara sociala, pana la cele mai inalte. Aici toate diferentele sociale dispareau, topindu-se intr-o singura comunitate, insufletita de dorinta de a alina suferintele celor napastuiti.

Lucratoarele voluntare se adunau la palatul de la Kremlin, locuinta a Elisabetei, unde fusesera create ateliere specializate; numai sala tronului nu era ocupata. De dimineata pana seara, in timpul razboiului, acest stup zumzaitor lucra pentru patrie. Elisabeta se bucura sa vada ca marile sali aurite ale palatului de-abia puteau cuprinde multimea lucratoarelor. Moscovitele isi adorau Printesa. Personalitatea ei era atat de stralucitoare, incat chiar si inimile cele mai invartosate se inflacarau de ravna credintei de indata ce se apropiau de sufletul sau clocotitor de dragoste si energie.

Intr-o zi, pe 4 februarie 1905, pe cand Printesa mergea spre ateliere, a auzit deodata pe strada zgomotul unei explozii violente. Grabindu-se sa ajunga acolo, a zarit un soldat care acoperea cu mantaua sa militara un trup ciopartit: era al sotului ei. Ingenunchind in zapada, Elisabeta a imbratisat resturile insangerate ale celui care fusese sotul sau. Incepand din acea zi n-a mai mancat niciodata carne. In aceasta incercare, maretia sufletului Elisabetei a fost pricina de admiratie pentru toti. Ea a gasit puterea de a-l cerceta in inchisoare pe asasinul barbatului ei. I s-a deschis usa celului si a intrat inauntru.

- Cine sunteti dumneavoastra? a intrebat cel inchis.
- Vaduva lui, a raspuns ea. De ce l-ati ucis?
- Nu voiam sa va ucid, a replicat el. V-am vazut de mai multe ori cu el si desi aveam bomba pregatita nu am aruncat-o pentru ca erati acolo.
- Si nu v-ati gandit ca ucingandu-l, ma ucideti si pe mine?!
Atunci Elisabeta i-a explicat criminalului toata grozavia faptei sale, dupa care i-a dat o Evanghelie, rugandu-l s-o citeasca. Nadajduia ca el va putea sa se pocaiasca inaintea lui Dumnezeu si sa capete iertarea. Voia sa salveze astfel un suflet de la moarte.
- Voi citi aceasta carte daca imi promiteti sa cititi povestea vietii mele, relua criminalul. Veti intelege atunci, de ce mi-am ales drept tel distrugerea tuturor celor care se opun principiilor noastre anarhiste.

Dupa terminarea vizitei, Elisabeta a asezat Evanghelia pe masa si a plecat cu nadejdea ca, indiferent de imprejurari, Dumnezeu este atotputernic ca sa faca minuni atat spirituale, cat si materiale. Printesa l-a cercetat si pe vizitiul sotului ei care se stingea din cauza ranilor primate in urma atentatului. Intrucat acesta i-a cerut sa-i dea vesti despre "Ducele Serghie", ea i-a raspuns cu simplitate: - El m-a trimis aici.

Elisabeta puse sa se graveze pe crucea ridicata in strada, pe locul unde murise Marele Duce, rugaciunea Mantuitorului Hristos: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac!". Drama traita de Marea Printesa a facut-o sa renunte pentru totdeauna la viata pe care o dusese; singura ea mangaiere a ramas contemplarea lui Dumnezeu Cel nevazut. Convinsa de inselaciunea bunurilor acestei lumi, a slavei si ispitelor sale, ea puse capat vietii sale mondene, pentru a se pune numai in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui; ceea ce, pentru multi din cei ce o cunoscusera, a constituit un subiect de mirare, ba chiar aproape de sminteala. Nici lacrimile prietenilor sai, nici dispretul, nici ironiile si barfele celorlalti n-au putut s-o opreasca din drumul ales.

Dupa ce a pastrat indelung doliu in rugaciune si meditatie, a parasit palatul pentru a locui intr-o cladire unde nu si-a rezervat decat trei mici incaperi. In aceasta locuinta modest mobilata, Marea Printesa dormea pe un pat de lemn fara saltea. Inainte de a se retrage astfel, isi impartise in trei parti bijuteriile de mare pret. Prima parte a daruit-o Tezaurului, a doua a impartit-o membrilor familiei sale, iar pe a treia, cea mai importanta, a dat-o Comunitatii pe care o intemeiase.
Aceasta Comunitate de surori laice care luase numele de "Comunitatea Martei si Mariei" isi propunea, dupa cum o arata si numele, sa uneasca in chip armonios, ca in casa lui Lazar si a surorilor sale, toti trei mult iubiti de Hristos, lucrarea Martei si rugaciunea Mariei, asezata la picioarele Mantuitorului, pentru a-I asculta cuvintele datatoare de viata.

Aceasta actiune avea drept scop sa-l slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele prin rugaciune si fapta. Comunitatea s-a marit repede, adunand surori din toate mediile sociale. Regulile ei interne erau aproape monahale, activitatea ei externa - diversa. Surorile se ocupau in mod deosebit cu ingrijirea orfanilor si a copiilor abandonati, atat de numerosi in cartierele marginase ale unui oras asa de mare ca Moscova. Marea Printesa a infiintat pentru tinerele muncitoare si un camin unde puteau sa locuiasca foarte ieftin, aproape gratuit, ceea ce le ferea de primejdiile strazii. Asezamantul a organizat si consultatii si ingrijiri gratuite pentru bolnavi, precum si cursuri pentru infirmiere; in timpul marelui razboi el a avut propriile ambulante si spitale pentru raniti.

Surorile ii vizitau pe bolnavi la domiciliu, le facea curatenia si menajul, se ocupau de copii ingrijindu-i, aducand pretutindeni bucurie si pace. Micul spital particular infiintat de Elisabeta s-a facut repede cunoscut prin ingrijirile deosebite acordate bolnavilor, de aceea spitalele din Moscova trimiteau aici cazurile disperate. Ducesa nu se cruta, si daca trebuia facut vreun pansament mai complicat, ea era cea care se ocupa de el. Astfel a fost vazuta ingrijind o bolnava cu cangrena, care fusese arsa din cauza rasturnarii unei sobe cu petrol. De doua ori pe zi ii facea bolnavei un pansament care dura mai mult de doua ore si toata rochia ii era impregnata cu mirosul greu al ranilor, dar, in cele din urma, bolnava a fost salvata, spre stupefactia medicilor, care i-au recunoscut Ducesei minunatele insusiri de asistenta de chirurgie, calma si atenta la toate.

"Comunitatea Marta si Maria" avea gija sa aduca bolnavilor si celor in suferinta, pe langa un ajutor material si unul sufletesc. Printesa Elisabeta nutria proiectul de a pregati surori special pentru a-i vizita pe bolnavii aflati pe patul de moarte, pentru a-i incuraja si a-i pregati sa moara crestineste. Ea gasea indreptatit faptul ca un crestin aflat in pragul mortii trebuie sa fie prevenit ca sa poata sa se pregateasca din timp pentru aceasta plecare, si ca a-i ascunde gravitatea bolii este o nedreptate revoltatoare.

A te pregati pentru moarte nu inseamna a grabi moartea, si Dumnezeu Cel atotputernic si iertator poate foarte bine chiar sa-i prelungeasca viata bolnavului. Ocupat cu savarsirea atator fapte bune si cu rugaciunea permanenta, sufletul Marii Printese se inalta duhovniceste pe masura ce jertfa ei sporea tot mai mult, devenind totala. In ciuda acestor activitati neincetate, aceasta minunata femeie gasea mereu timp sa faca tot mai multe. In camaruta ei, aproape goala, ea nu dormea adesea decat doua, trei ore pe noapte, pe patul ei de scanduri, sacrificandu-si putina odihna pentru a primi, cand era nevoie, prieteni aflati in necaz, pe care ii mangaia. La miezul noptii ea se trezea pentru a merge sa se roage in biserica, apoi strabatea intreg spitalul, petrecandu-si uneori restul noptii la capataiul vreunui bolnav grav, pentru care ea gasea totdeauna cuvinte de mangaiere sau de nadejde care ii dadeau curaj. Daca bolnavul era intr-o stare foarte grava, se intampla adesea sa moara in bratele ei.

Potrivit evlaviosului obicei al Bisericii Ortodoxe, langa trupul neinsuletit sunt cititi fara intrerupere psalmi, pana in momentul inmormantarii; calugaritele erau cele care faceau aceasta lectura plina de milostenie in micuta capela din gradina spitalului si, uneori, in timpul noptii, putea fi auzita vocea Elisabetei, citind la randul ei la Psaltire. Printre numeroasele opere de binefacere create de Marea Ducesa trebuie citat si sanatoriul pentru femei sarace, grav bolnave de tuberculoza. Elisabeta iubea in mod deosebit acest asezamant pe care-l vizita de doua ori pe saptamana. Ca o mama plina de iubire se lasa imbratisata de bolnavii care nu se gandeau la pericolul unei contaminari. In aceasta institutie publica, inconjurata de o mare gradina si in interior mobilata placut, bolnavii primeau numeroase mici atentii care le indulceau ultimele clipe de viata. Nu doar o data, in timp ce-si dadeau sufletul, bolnavii isi incredintau copiii Ducesei, murmurandu-i:

- Nu va mai am decat de dumneavoastra pe lumea asta!

In pofida activitatii sale neintrerupte pentru actiunile Comunitatii, Elisabeta nu uita interesul pe care se angajase sa-l poarte si altor asezaminte, si in primul rand, "Misiunii ruse" de la Ierusalim. Aceasta asociatie ortodoxa fusese intemeiata de sotul ei, Marele Duce Serghie. Dupa moartea acestuia, ea a devenit presedinta Asociatiei. "Misiunea rusa" ocrotea manastirile rusesti din Palestina si organiza pelerinaje in Tara Sfanta, care le permiteau chiar si celor mai sarmani sa mearga o data in viata lor sa se inchine la Sfantul Mormant.

Elisabeta cunostea Locurile Sfinte. Fusese acolo cu sotul ei in 1888 pentru sfintirea bisericii rusesti Sfanta Maria Magdalena din Ghetsimani, construita cu evlavie in amintirea tarinei Maria, sotia lui Alexandru al II-lea. Ea si-ar fi dorit mult sa se intoarca intr-o zi in pelerinaj la Ierusalim, dar nu avea deloc timp. Elisabetei ii placea mult maretia slujbelor religioase din Biserica Ortodoxa, care te fac sa simti cu atat putere ca Domnul nu este numai un Dumnezeu al dragostei, ci si un Dumnezeu al frumusetii. Ii placeau vechile traditii locale si vechiul stil architectural si iconografic, mai curat, mai spiritual, mai mistic decat cel al timpului sau. A pus sa se construiasca mai multe biserici in acest stil atat de profund religios.

Ziua de 2 aprilie 1910 a avut o mare importanta in viata Ducesei Elisabeta impreuna cu trezeci din surorile sale laice ea s-a calugarit si a depus voturile monahale. Aceasta minunata ceremonie a lasat in sufletul tuturor o amintire de nesters. Fosta printesa de Hesse si Marea Ducesa a Rusiei parasea definitiv lumea in care jucase un rol atat de mare, pentru a intra intr-o lume inca si mai mare.

Dandu-i schima, episcopul i-a spus noii calugarite: "Acest vesmant va smulge din lume si lumea se va indeparta de dumneavoastra, dar la timpul cuvenit va depune marturie pentru faptele bune care vor straluci intru Slava Sa inaintea Celui Vesnic". Ducesa, devenita Maica Elisabeta, a ramas la camuirea noii manastiri si a actiunilor ce tineau de acest lacas. In zadar incerca sa fuga de privirile lumii, nimeni n-o putea confunda. Ea unea feminitatea cu fermitatea barbateasca, bunatatea ei nu degenera in slabiciune, iar ochii ei nu erau orbi. Pe langa cinste si curatie, detinea si pretiosul dar al dreptei judecati; judeca oamenii si lucrurile cu exactitate.

Iata ca sosi si anul 1914; incepuse Primul razboi mondial. Ca si ceilalti, Maica Elisabeta se puse in slujba tarii sale pentru a ingriji ranitii. Inimile sunt inaltate de un minunat avand de marinimie si de mila; jertfele sunt mari, dar nadejdea incurajeaza. Credicioasa cuvantului dat, Rusia va birui impreuna cu tarile prietene. Dreptatea va domina, lumea va renaste!

Dar, din umbra, dusmanul sta la panda! Anarhistii, spionii, teroristii, toti cei care Il urasc pe Dumnezeu si adevarul Lui se pun pe lucru. Vestile false, intrigile, calomnia acopera tara ca o ceata. Maica Elisabeta insasi este acuzata ca tradeaza Rusia. Cu timpul creste dezordinea, incepe foametea, revolta vuieste, totul se clatina. Incepe revolutia. Aceasta trece rapid din mainile celor care-si iubesc inca patria, dar isi fac iluzii, in mainile celor care vor sa-si stearga tara de pe harta lumii, pentru a o inlocui cu un regat universal mitic, condus de ei.

La 1 martie 1917, o gloata care racneste si ameninta se indreapta spre manastire pentru a o asedia. Maica Elisabeta, stareta, ii intampina pe agresori si ii intreaba ce vor. Marea Ducesa de altadata a refuzat in mai multe randuri invitatiile care i se faceau prin intermediul ambasadorilor si delegatiilor oficiale, de a parasi Rusia pentru a merge in strainatate. A raspuns intotdeauna ca se hotarase sa imparta aceeasi soarta cu poporul ei.

In anul 1918, bolsevicii, aflati de acum la putere, au venit la ea intr-o zi si i-au ordonat pe neasteptate sa paraseasca Moscova pentru a merge la Ekaterinburg, unde urma sa intalneasca familia tarului. Maiac Elisabeta a cerut un ragaz de doua ceasuri pentru a se pregari, dar ei au refuzat-o. Lasandu-si surorile inlacrimate, a plecat cu escorta soldatilor letoni, insotita de credicioasa ei ucenica, Varvara. Ajunsa la Ekaterinburg nu i s-a permis nici macar sa-si vada sora, pe tarina. Maica Elisabeta a trecut prin momente foarte grele, fiind pazita de soldatii rusi si letoni, care erau extreme de grosolani; apoi viata i-a fost putin alinata atunci cand au asezat-o intr-o manastire din tinut, unde participa la slujbele religioase. In primavara anului 1918, Rosiii l-au adus la Ekaterinburg pe Marele Duce Serghie Mihailovici Romanov si pe servitorul acestuia, F. R. Remcs, ca si pe printii Ivan, Constantin si Gheorghe Romanov si pe printul Vladimir, in varsta de 20 de ani.

Ocupand o singura camera dintr-un hotel murdar, acestia erau prost ingrijiti si rau hraniti. Puteau totusi sa se plimbe putin pe strada si sa primeasca uneori prieteni. La sfarsitul lunii mai, Maica Elisabeta a fost dusa impreuna cu printii intr-un orasel din imprejurimi, Alopaievsk, unde au fost instalati intr-o scoala, sub o paza severa. Maicii Elisabeta i se ingaduise sa mearga la biserica. Putea sa lucreze in gradina, desena, dar mai ales, se ruga mult. I se aducea hrana in camera; ceilalti prizonieri mancau toti impreuna. A putut chiar sa intre in legatura cu locuitorii din tinut. A primit ca dar de la acestia un sergar de baie lucrat dintr-o panza groasa, brodata cu flori albastre, si insoti de o scrisorica cu ortografie simpla, in care se spunea: "Maica Mare Ducesa Elisabeta Feodorovna, nu refuza sa primesti acest dar, dupa vechiul obicei rusesc: "Painea si sarea", al credinciosilor supusi ai Tarului si ai patriei. Taranii din comuna Alopaievsk, satul Verkoturie".

In felul acesta au trecut cateva saptamani. Maica Eliabeta a reusit sa trimita cateva cuvinte de mangaiere iubitelor sale surori din Moscova. In noaptea de 18 iulie, prizonierii au fost treziti deodata si transportati langa o fosta mina parasita, situata la vreo doisprezece kilometri departare de Alopaievsk, numita Nijnia Selinskaia. Au fost coborati pentru a-l impusca pe Marele Duce Serghie Mihailovici; dupa care ceilalti prizonieri, legati la ochi, au fost aruncati de vii in fundul minei, in care ucigasii au aruncat cu grenade si alte proiectile.

Mina avea aproape saizeci de metri adancime, dar trupurul Maicii Elisabeta si cel al printului Ivan Constantinovici au fost gasite pe o buza a unui tapsan, la saisprezece metri adancime. Examinandu-se apoi trupurile lor s-a observat ca nobila femeie, desi grav ranita, reusise sa improvizeze totusi un pansament printului Ivan. Nu departe de locul unde se odihnea ea, au fost gasite doua grenade neexpplodate. La piept calugarita purta o icoana a Mantuitorului. Se stie ca ea n-a murit repede, iar in orele care au urmat acestei crime, din adancurile minei s-au inaltat cantari de rugaiune. Un taran care trecea pe acolo le-a auzit. Cuprins de groaza, a mers in galop pana la frontul unde se afla Armata alba pentru a le duce aceasta veste.

De indata ce au putut sa ajunga la mina, soldatii albi au coborat inauntru; n-au mai gasit acolo decat cadavre. In timpul lungilor sale ceasuri de agonie, Sfanta Martira inaltase catre Dumnezeu rugaciuni pentru odihna sufletelor celor ce au impreuna-patimit cu ea si laude de multumire si de recunostina, dupa care tacu, lasandu-i pe ingeri sa-i continue cantarea. Ea primea acum cununa martiriului de care nu se crezuse vrednica, de la datatorul cununilor mucenicesti, Hristos-Dumnezeu.

Doi dintre participantii la masacrul de la Alopaievsk, care s-au increzut prea mult in taria nervilor lor, isi pierdura mintile imediat dupa savarsirea crimei. Organizatorul masacrului, anume Smolkinov, sosise la Ekaterinburg avand pe cap chipiul Tarului, fapt care-l umplea de mandrie. Legatura dintre masacrul familiei imperiale la Ekaterinburg si crima de la Alopaievsk nu lasa nici o urma de indoiala. Cu siguranta, acestea avusesera loc din ordine venite de sus. Intre 1917 si 1918 au fost ucise saptesprezece persoane din familia Romanovilor. Amiralul Kolceak, comandantul Armatei Albe, a organizat pe 1 noiembrie 1918 slujbe de imormantare solemne pentru Maica Elisabeta si tovarasii sai in catedrala de la Alopaievsk, pe care o luasera inapoi de la bolsevici.

In iulie 1919, in momentul noii ofensive rosii, trupurile au fost exhumate si duse mai intai la Irkutk, de unde, pe 28 februarie 1920, au fost transportate cu trenul spre China. In momentul sosirii sicrielor la granita ruso-chineza, o trupa de bolsevici s-au napustit asupra trenului si a reusit sa arunce pe calea ferata sicriul peintului Ivan Constantinovici. Soldatii chinezi au intervenit in graba pentru a opri aceasta profanare. Pe 3 aprilie, la Pekin, dupa o slujba de pomenire, sicriele au fost coborate in cripta Bisericii Sfantul Serafim de Sarov, apartinand cimitirului Misiunii ruse (in prezent totul a fost distrus). Prin grija marchizei de Milford-Haven, sora sa mult iubita, ramasitele pamantesti ale Maicii Elisabeta si cele ale credincioasei sale ucenice, Varvara, au plecat spre Sanghai, apoi prin Suez spre Palestina.

In 15 decembrie 1920, la Ierusalim, autoritatile engleze, numeroasa colonie rusa, clerici rusi si greci, inconjurati de o mare multime de locuiori din tinut, primeau cu cinste ramasitele pamantesti ale celor doua prietene martire. A doua zi au avut loc funeraliile, celebrate de batranul, cuviosul si renumitul patriarh al Ierusalimului, Damian, asistat de un cler numeros, dupa ce ramasitele pamantesti ale celor doua calugarite venite de la o asa de mare departare, au fost coborate in cripta bisericii Sfanta Maria Magdalena, a manastirii ruse din Ghetsimani, unde odihnesc pana astazi.

Venita in Ierusalim cu sotul ei in 1888, pentru a sfinti aceasta biserica, Maica Elisabeta, fosta Mare Ducesa a Rusiei, revenea in sfarsit aici, pentru a se odihni in pacea Domnului. Ce rasplata mai buna putea sa ii dea Dumnezeu celei care dorise atat de mult sa revada Locurile Sfinte, atat de iubite de ea, decat aceea de a se odihni in Pamantul nasterii Mantuitorului Iisus Hristos, pe care Il iubise mai mult decat orice pe lume, jertfindu-I-se pana la sfarsit cu fierbinte si nemarginita dragoste. In anul 1992, Sfanta Elisabeta Feodorovna a fost canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa cu numele de Sfanta Noua Mucenita Elisabeta.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Clopotele sunt parte integranta a cultului crestin, inca din cele mai vechi timpuri. Alaturi de , cu diversele ei forme, in cultul crestin se mai intrebuinteaza, ca instrument de instiintare a inceputului slujbelor sau de marcare a unor momente importante din cadrul lor, si clopotele. Clopotele bisericii dau timpului o masura liturgica, umplandu-l de rost. Tragerea clopotelor face pe om sa iasa din randuiala cotidiana, intr-o realitate mai presus de aceea care cade sub simturi.

In rugaciunile din "Canonul pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor." Trasul clopotelor este o practica straveche a Bisericii Ortodoxe, prin aceasta urmarindu-se atat chemarea credinciosilor la slujbele dumnezeiesti, cat si exprimarea bucuriei triumfatoare a Bisericii si a slujbelor sale dumnezeiesti. Clopotele au fost folosite inca din cele mai vechi timpuri, atat pentru a anunta bucuria si rugaciunea, cat si necazul si primejdia.

Cuvantul "clopot" este de provenienta slava, tragandu-se din cuvantul "klopotu". Definitia fizica a acestora este una simpla: obiecte metalice in forma de para, deschise in partea inferioara si prevazute in interior cu o limba mobila, care, lovindu-se de peretii acestora, produce sunete melodioase prelungi.

Parintele Arsenie Papacioc, vrednic purtator al dreptei credinte, aminteste crestinilor rostul uitat al clopotelor: "Trebuie sa aducem la cunostinta oamenilor invatatura crestina. N-a auzit nimeni bataia clopotelor? Clopotele nu bat niciodata pentru amuzament. Ci bat pentru ceva de natura sufleteasca, care ne atrage atentia: Cheama viii, plange mortii, imprastie viforele! Imprastie dracii si trasnetele."

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Clopotele si intrarea acestora in cultul crestin

Inca de la inceputul Epocii Bronzului, toate orasele si satele din China aveau cate un turn ce adapostea un clopot destinat anuntarii orei. De asemenea, acest clopot suna si la aparitia unei incendiu sau a unor calamitati naturale. In zona acestora s-a pastrat inca zicala urmatoare: "Daca spui templu, spui clopot. Fara clopot nu exista templu." Prin urmare, clopotele nu sunt creatii originale ale crestinismului, insa au fost preluat si incarcate cu un bogat sens duhovnicesc de catre acesta.

Cartea Iesire, a lui Moise, descrie foarte multe obiecte de cult, spre a fi lucrate si folosite potrivit scopului revelat al acestora. Vorbindu-se despre vestmintele slujitorilor de la Templu, Sfanta Scriptura mentioneaza: "Poalele tunicii marelui preot Aaron erau impodobite cu clopotei de aur." Clopoteii aflati pe vesmintele cu care arhiereii Vechiului Testament intrau in Sfanta Sfintelor trebuiau sa indemne "la aducere aminte pentru implinirea poruncilor si a legii". Aceasta era urmarea Revelatiei primite de Moise (Iesire 39, 25-26). Evreii foloseau instrumente muzicale de suflat (trambite si goarne), precum si gonguri alaturi de clopote, carora le atribuiau o semnificatie supranaturala.

Clopotele sunt gasite si in armata, fiind prinse la hamurile cailor de lupta sau imperiali. Clopoteii pentru cai, mentionati de Profetul Zaharia (14, 20), pe care stateau scrise cuvintele "Sfant lui Dumnezeu" erau atasati pe hamurile cailor pentru a arata “ca din Ierusalim va veni mantuirea tuturor neamurilor". Acestea erau atasate si la carele de lupta ale ostilor macedonene. Clopotele s-au folosit si la impodobirea carului funebru ce l-a purtat pe ultimul drum pe Alexandru cel Mare. Aceste clopote "puteau fi auzite de la mare distanta", dupa cum ne spune Diodor din Sicilia.

In vremea persecutiilor, crestinii nu se puteau chema public la rugaciune. Dupa incetarea persecutiilor, au inceput sa fie folosite alte mijloace de chemare a credinciosilor la slujba. Printre primele metode de chemare la slujba se numara (bucata de lemn), sau intr-un cerc de fier, cu doua ciocanele. Clopotul va fi preluat de catre crestini ceva mai tarziu.

Clopotele sunt vechi de cand lumea, iar in crestinism ele au fost folosite pe alocuri, inca din primele lui zile, abia mai tarziu folosirea acestora generalizandu-se. La inceputurile crestinismului, in catacombele romane, semnalul de adunare la era dat prin baterea unul clopot. Un clopot agatat de un toiag in forma de T este atribuit Sfantului Antonie si servea la alungarea demonilor care duc in ispita.

Spre deosebire de toaca, clopotele au intrat mai tarziu in intrebuintarea liturgica a Bisericii lui Hristos, mai intai in Apus, apoi in Rasarit. In Apus ele au fost introduse prin secolul al VI-lea, pe cand in Rasarit, clopotele apar abia prin secolul al IX-lea, desi prezenta lor izolata exista inca din-nainte.

Dupa traditie, inventatorul clopotului (de fapt cel care le-a introdus in Biserica, ca obiecte de cult) este socotit Paulin de Nola din Campania (353-431), la sfarsitul secolului al IV-lea, de unde se trage si denumirea apuseana de "campane" data clopotelor. Paulin de Nola ar fi vazut intr-un vis un camp de flori de unde venea un sunet placut. Cand s-a trezit, acesta a ordonat turnarea in topitorie a unor clopote, cu forma de cupa de floare (narcisa). In nici o opera de-a sa nu sunt mentionate insa clopotele. Prima mentionare este cea din secolul al VII-lea, cand Papa Savinian, succesor al Sfantului Grigorie cel Mare - Dialogul, reuseste sa dea importanta clopotului, in viata de cult.

In Biserica de Rasarit, primele doua clopote au fost trimise in dar imparatului bizantin Mihail al III-lea (842-867), in anul 852, de catre Ursus Patricianus, doge al Venetiei. Aceste doua clopote au fost suspendate mai apoi, intr-un turn de langa Biserica Sfanta Sofia. Generalizarea lor in tot rasaritul crestin s-a desavarsit abia in secolul al XII-lea. Dupa cucerirea maretei cetati Constantinopol, de catre turci, clopotele au fost interzise de noii stapanitori, ceea ce a facut ca in multe parti, sa se revina la smerita toaca de lemn.

In perioada Evului Mediu, in Apus, clopotele erau vazute ca personaje implicate in cultul Bisericii, prin urmare ele aveau chiar nume de sfinti ocrotitori. Biserica Apuseana a randuit, de-a lungul timpului, tragerea clopotelor de trei ori pe zi: dimineata, pentru Fecioara Maria (din secolul XIV); dupa masa, in amintirea luptelor cu necredinciosii (din secolul XV); seara, pentru rugaciunea de incheiere a treburilor (din secolul XII).

Clopotele se intrebuinteaza in toate bisericile crestine. Ele sunt numeroase in lacasurile de cult din Biserica Rusa, unde exista adevarate game de clopot, sunate dupa o tehnica asemanatoare cantatului din orga. In arta crestina, clopotele au ajuns la un apogeu in secolul al XV-lea, in Germania, Rusia, Polonia. In Rusia, Ucraina si Belarus, expozitiile ortodoxe de clopote sunt din ce in ce mai dese.

In Moscova se organizeaza in fiecare luna doua-trei expozitii. Ele sunt organizate fie de Patriarhie, fie de Episcopii, fie de firme comerciale care colaboreaza cu Biserica Ortodoxa Rusa si au binecuvantarea Patriarhului Moscovei si al intregii Rusii. In turnul clopotnita, numit "Ivan cel Mare" din Moscova, se gaseste clopotul nuimit "Clopotul fiecarei zile", avand o greutate de 16, 5 tone. Alaturi de acesta se afla un altul, de 32,5 tone. Cel mai mare clopot, cunoscut sub numele de "Adormirea Maicii Domnului", cantareste in jur de 65,5 tone.

Cel mai mare clopot din Rusia si din intreaga lume este "Clopotul Tarului" sau "Clopotul Imparatesei", pastrat in Kremlin. Acesta se afla pe un piedestal la baza turnului clopotnitei "Ivan cel Mare". Dimensiunile si arta acestuia si inca inegalate in lume. Acesta a fost turnat de mesterii rusi Ivan si Mihail Matorin, intre anii 1733-1735. Materialul folosit la construirea acestuia a provenit dintr-un clopot urias mai vechi, distrus de un incendiu. Clopotul cel vechi cantarea 130,5 tone si a fost topit de maestrul Alexandru Grigoriev, in anul 1654. Tonelor initiale s-au mai adaugat si altele, ajungandu-se, in cele din urma, la greutatea totala de 218 tone. Diametrul acestuia este de 6,60 metri.

Acest clopot nu a sunat niciodata, el fiind grav deteriorat intr-un incendiu din anul 1737. Fiind suspendat inca pe schela de lemn, in matrita, el s-a prabusit. Dupa incendiu, clopotul a ramas in matrita pentru mai bine de un secol. Partea cazuta din acesta cantareste 11 tone. In anul 1836, acesta a fost ridicat si asezat pe un postament din piatra, proiectat de arhitectul Montferrand, cel ce a zidit si Catedrala Sfantul Isaac, din Sankt-Petersburg.

Fabricarea si asezarea clopotelor in Biserica

Asa cum toaca nu este o scandura taiata de un oarecare, ci un obiect de cult, realizat cu multa evlavie si cu rugaciune, tot asa este si clopotul. Acesta se lucreaza cu rugaciune, chiar daca turnarea acestora ajunge uneori in grija unor firme independente de Biserica. Tehnica fabricarii este complicata si cere atentie, prin urmare, nu oricine poate lucra un clopot.

Vechii turnatori de clopote isi incepeau lucrul rostind mereu o rugaciune: "Ajuta-ne, Doamne, sa iasa bine clopotul nostru! Amin!" Un clopotar marturisea lin: "Incerc sa las ceva in urma si in fiecare zi ma rog la Dumnezeu sa-mi iasa bine clopotele. Vrem sa-l bucuram pe Domnul, vrem sa bucuram oamenii care asculta sunetele lor."

Utilajele specifice unui atelier metalurgic, necesare turnarii unui clopot, sunt urmatoarele: cuptor de topit metale, ciocane de rezistenta, clesti, matrite. Clopotele se toarna dintr-un aliaj special, in care predomina alama, care-i determina si sonoritatea. Se foloseste un bronz special care contine staniu, nichel, argint si cupru. Puritatea aliajului este o conditie indispensabila pentru a obtine un clopot de calitate. Prezenta impuritatilor are o mare incidenta asupra timbrului si sonoritatii clopotelor.

La turnarea unui clopot, pasul cel mai fierbinte il constituie momentul in care, aliajul incalzit la o temperatura de 1150 de grade, curge in forma clopotului. Cand metalul atinge omogenitatea potrivita acesta se scurge printr-un orificiu lasat deschis la partea de sus a matritei. O importanta aparte asupra calitatilor clopotelor o are racirea controlata, adica intr-o perioada foarte lunga de timp. Odata turnat, clopotul mai trebuie sa stea o luna, doua, ca sa se maturizeze.

Pentru un clopot, frumusetea estetica, timbrul, puterea, dar mai ales armonia sunetelor, depind in mod fundamental de profilul sau, adica de forma liniei curbe. Un clopot care nu are armonie este rece, indepartat de sufletul omului. De aceea turnarea unui clopot nu se poate face la intamplare, respectandu-se doar profilul exterior. Acordajul clopotelor este o tehnica a meseriei traditionale care consta in modificarea foarte lejera a profilului clopotului dupa turnare, cu scopul de a obtine note muzicale odihnitoare.

Clopotele au o longevitate ce depinde foarte mult de calitatea materialului folosit, de modalitatea folosirii lor si de conditiile de pastrare. Se recomanda schimbarea limbii acestora la 30-50 de ani, in functie de frecventa utilizarii, deoarece materialul moale din care este confectionata bila, devine dur si poate duce la spargerea clopotului. Garantia de functionare a unui clopot, in cele mai multe cazuri, este de aproape trei secole.

Inscriptiile intalnite pe vechile clopote crestine reamintesc rostul lor ocrotitor, de mantuire si vestire, adeverind cuvintele Scripturii, care zic: "In tot pamantul a iesit vestirea lor." Misiunea acestora se rezuma in cuvintele intalnite adeseori pe exteriorul lor: "Pe vii ii chem, pe morti ii plang, fulgerele frang." Pe ele se mai intalnesc insa si alte cuvinte, precum: "Laud pe Dumnezeu cel adevarat, chem multimea, adun clerul. Ii plang pe morti, alung fulgerele, infrumusetez sarbatorile." Clopotele sunt adesea decorate cu motive vegetale, geometrice, scene si inscriptii.

Fostul mare clopot de la a fost realizat in anul 1889, prin topirea tunurilor turcesti luate ca prada dupa Razboiul de Independenta. In Patriarhia Romana, clopotele se obisnuiau a se turna la Manastirea Plumbuita, in Bucuresti. Cel mai vechi clopot din Romania dateaza din secolul al XIV-lea, provenind de la Manastirea Cotmeana, judetul Arges.

Pentru adapostirea clopotelor si a toacei s-au zidit clopotnitele ortodoxe sau "campanilele" apusene. Acestea sunt constructii in forma de turn, fie separate de biserica, fie in unul din turnurile sau turlele bisericii. La majoritatea bisericilor din tara noastra, clopotnitele sunt separate de biserica, desi exista destule edificii in care turla de pe pronaos sau una din cele doua turle existente aici serveste drept clopotnita.

Clopotele si intrebuintarea lor in viata Bisericii

Fiind socotit un obiect de cult foarte important, clopotul se sfinteste ori se stropeste cu apa sfintita, dupa o oranduiala speciala. Slujba este relativ simpla. Se tamaiaza in patru parti, apoi se zic rugaciunile pentru sfintire si ocrotire. Tamaierea alunga demonii, tot raul si toata necuratia de la clopote, precum de la toata faptura lui Dumnezeu, care se sfinteste cu rugaciunea. In rugaciunile din "Canon pentru binecuvantarea clopotelor", gasim scris: "Toti cei care pot auzi glasul lor in zi si in noapte, sa se impartaseasca de sfintenia sfintilor."

Nu oricum si nu oricine poate sa traga clopotul in Biserica. Orice lucrare savarsita in Biserica are un rost bine definit si se face numai cu binecuvantare. Rugaciunea nu se desparte de nici o lucrare a Bisericii. Exista o randuiala bine definita a tragerii clopotelor, dupa cum exista si una de batut toaca. Totul incepe cu facerea a trei metanii mici, cu trei inchinaciuni.

Clopotele se bat la diverse momente din timpul unei zile liturgice, fie in combinatie cu toaca si de regula dupa baterea acesteia, fie singure. Batutul clopotelor se face, ca si toaca, la inceputul slujbelor importante si la unele momente de seama din cadrul acestora, la slujba de seara, la miezul noptii, de dimineata, la inceputul Sfintei Liturghii, ca si la uneie ierurgii.

Clopotele se mai intrebuinteaza si pentru a marca anumite evenimente sau intamplari din viata credinciosilor sau a obstii crestine: adormirea in Domnul a unui crestin, cand ele suna prelung, rar si tanguios; in caz de incendii, razboaie sau revolutii ori alte evenimente deosebite, calamitati, inundatii, grindina, cand ele bat precipitat si alarmant.

Rostul acestora, amintit in cele de mai sus, poate fi rezumat astfel: cheama credinciosii la slujbele dumnezeiesti, exprima bucuria trimfatoare a Bisericii si slujbelor sale dumnezeiesti, informeaza pe cei ce nu sunt in Biserica, despre momentele importante ale slujbelor. Se crede ca diavolul starneste furtuni pe care clopotele le pot imprastia. Crestinii trageau clopotele imediat cum auzeau tunete.

Clopotele mai au si alte intrebuintari: mobilizari ale obstii pentru adunare, refugiere, rascoala, revolutie; marcari de intervale orare; inscaunari la domnie sau numiri in functii; avertizari de furtuna si vreme rea; orienteaza pe cei rataciti, pe vreme rea; alunga daunatori precum animale de prada, sau pasari si insecte. Putem spune, cu oarecare retinere, ca tragerea clopotelor este una dintre primele modalitati de comunicare in masa a unor vesti.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Ioan de la Prislop isi leaga numele de mareata manastire, mult iubita de Parintele Arsenie Boca. Sfantul Ioan de la Prislop s-a retras din manastire, la 500 de metri distanta, pe raul Slivat, unde si-a construit o chilie din piatra, cunoscuta si azi sub numele de "Casa Sfantului". Se presupune ca a trait aici in secolul al XV-lea sau in prima jumatate a secolului al XVI-lea.

Un tanar cu numele Ioan, din satul Silvasul de Sus si-a parasit casa parinteasca, s-a inchinoviat in obstea calugarilor de la Prislop, ducand o viata aleasa de rugaciune, impletita cu munca si savarsirea de fapte bune. Dupa un numar de ani, dorind sa duca o viata si mai linistita, retrasa cu totul de lume, si-a gasit un loc, ca la 500 metri de manastire, pe malul prapastios al raului Slivut (Slivut) unde si-a sapat singur, cu mari nevointe, o chilie in piatra, cunoscuta pana azi sub numele de "chilia sau casa sfantului".

Sapandu-si pestera intr-o stanca sub munte, asemenea altor sihastri, s-a nevoit acolo singur pana la moarte cu grele si nestiute osteneli. Cuviosul Ioan Sihastrul, bineplacand lui Dumnezeu si umplandu-se de darul Duhului Sfant, s-a savarsit in acea pestera in ultimele decenii ale secolului XVII, proslavindu-se dupa moarte ca facator de minuni. El insa, a murit foarte devreme din cauza unui vanator care, vazandu-l in gura pesterii si confundandu-l cu un animal salbatic, l-a impuscat.

Aici si-a trait restul zilelor, in neincetate rugaciuni si ajunari, intocmai ca marii nevoitori intru cele duhovnicesti din primele veacuri crestine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viata lui imbunatatita sa se sfarseasca prea devreme. Spune traditia populara ca, pe cand isi facea o fereastra la chilia lui, doi vanatori de pe versantul celalalt al prapastiei, l-au impuscat, fara sa stie cine era. Asa s-a savarsit din viata cuviosul sihastru sau "sfantul" Ioan de la Prislop. 

Acest monah marcant a fost canonizat in iunie 1992 de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Despre Ioan Sihastrul vorbeste atat traditia locala cat si calugarul Efrem, autor al "Plangerii Manastirii Silvasului", scrisa dupa anul 1762, prin urmatoarele versuri:

"Si atunci, un tanar oarecare din sat
Numele lui Ioan, Sfantului Nicodim a urmat;
Din lume si rudenii cu totul au iesit
De aici la mine au venit.
Intr-o stanca chilie si-au facut
In care slujind, lui Dumnezeu a placut
Si pe el dupa sfarsit Dumnezeu l-a proslavit;
Pestera si acum se gaseste
Si "Chilia Sfantului" se numeste.

Iara dupa oarecare intamplare,
Cu a lui Dumnezeu inainte aparare,
Rudele sfantului cele din sat
Moastele cu totul le-au ridicat
Si in Tara Romaneasca le-au adus
La oarecare manastire le-au pus.
Insa la neamul lui pururea se pomeneste
Fiindca si o particica din moastele lui se gaseste."

Sfantul Cuvios Ioan de la Prislop nu trebuie confundat cu egumenul Ioan, care a carmuit manastirea in a doua jumatate a secolului al XVI-lea, iar in anul 1585 a fost ales Mitropolit al Transilvaniei cu scaunul la Alba-Iulia. El a fost Mitropolit al Transilvaniei timp de 20 de ani (1585 -1605).

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Localitatea numita Sfantul Mamas sau Mamant - Agios Mamas, Άγιος Μάμας - isi trage numele de la sfantul ortodox grec Mamas. Aceasta este o micuta localitate din regiunea Limassol, Cipru. Aceasta este asezata pe pantele sudice ale Muntilor Troodos, intr-o zona renumita in vinarit. Localitatea este zidita sub forma de amfiteatru, la baza Muntelui Zalaka.

Sfantul Mucenic Mamas / Mamant este un sfant martir din secolul al III-lea. Parintii acestuia, Theodotos si Roufina, au vietuit in localitatea Gaggra din Paflagonia, Asia, in perioada domniei imparatului Aurilianos (270-275), care a si initial o persecutie sustinuta impotriva crestinilor. Theodotos si Roufina, care era insarcinata in acea vreme, au fost arestati si aruncati in inchisoare. Inchisi fiind, Roufina a nascut pe Mamas. Tatal acestuia a murit insa mai inainte de a-si venea fiul, iar mama a murit si ea, la scurt timp dupa nasterea acestuia. Mamant, care va fi crescut de o femeie cu numele de Ammia Matrona, si-a indreptat pasii spre invatarea si predicarea crestinismului inca din frageda pruncie.

Se spune despre acesta ca a vietuit ca pustnic in tara Ciprului, marturisind prin toate faptele sale puterea credintei si a dragostei de Hristos. Drept urmare a ravnei sale, el a fost arestat la varsta de doar 15 ani. Dupa indelungi torturi, cu scopul de a-l face sa renunta la credinta crestina, el a fost omorat, devenind astfel martir al lui Hristos.

In sinaxar gasim scris: "Iar daca s-a facut de cincisprezece ani, tanarul Mamant, aflandu-l cei rau credinciosi ca este crestin, l-au prins si l-au batut cu toiege, si spanzurandu-i un plumb pe grumaz l-au aruncat in mare. Dar prin dumnezeiasca putere, mantuit de primejdie, s-a ascuns intr-o pestera, si se hranea cu lapte de ciuta. Si iarasi prinzandu-l, l-au supus la si mai grele chinuri si, spintecandu-i-se pantecele cu sulite de fier, s-a mutat din lumea aceasta." Miniatura de mai jos, infatisandu-l pe Sfantul Mamant mulgand o capra, se pastreaza in Manastirea Sfanta Ecaterina, Sinai, si-l arata pe acesta langa pestera in care vietuia ascuns.

Icoanele cipriote obisnuiesc sa-l infatiseze pe Sfantul Mucenic Mamas calare pe un leu, cu un toiag in mana dreapta si cu o oaie in cea stanga. Potrivit traditiei locului, Sfantul Mamas vietuia viata de calugar, intr-o pestera de langa orasul Morphou. Odata, el a fost arestat de stapania otomana, pe motiv ca nu a avut de unde sa plateasca o anumita taxa. O alta marturie spune ca autoritatile bizantine sunt cele care l-au prins pe tanar, pe acelasi motiv, urmand a-l duce la curtea de judecata din Constantinopol.

In timp ce soldatul turc il ducea pe Sfantul Mamas / Mamant la curtea otomana, spre a da seama de cele de care era acuza, ei au dat peste un leu care fugarea o oaie. Sfantul Mamas a poruncit leului sa lasa oaia in pace si sa vina langa el. Animalul salbatic, simtind puterea din inima tanarului Mamas, a ascultat indata, venind astfel langa acesta. Urcand pe leu si luand in brate oaia cu pricina, el a mers astfel pana la curtea otomana. In momentul in care judecatorul a vazut cu ochii lui minunata intamplare, a ordonat eliberarea tanarului Mamas si scutirea lui de taxe pe viitor. Sfantul Mamas a oferit oaia in dar judecatorului.

Viata Sfantului Mamas arata mai cu seama, pe langa puterea omului sfant asupra naturii si a intregii creatii, rolul omului in natura, adica inaltarea ei la Creatorul. Urcarea sfantului pe animalul salbatic arata rostul omului de a ridica intreaga faptura la o randuiala din care aceasta a cazut, odata cu caderea lui Adam. Cu toate ca Sfintele sale Moaste si-au aflat drum inspre Franta, undeva prin secolul al VIII-lea, iar Biserica il priveste drept ocrotitor al pastorilor, al orfanilor si al victimelor torturate, in Cipru, locul unde este cel mai bine cunoscut, o multime de biserici il poarta drept ocrotitor. Un numar de 14 biserici sunt renumite astfel pentru evlavia lor fata de acest sfant. El este luat si drept ocrotitor al Ciprului. El ii ocroteste si pe cei care sunt ingreuiati de multimea taxelor.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele Cleopa Ilie, unul dintre cei mai mari duhovnici pe care i-a nascut pamantul romanesc, a ramas in amintirea crestinilor sub chipul parintelui luminos ce ii intimpina pe toti cei ce calcau pragul manastirii sale. Chilia parintelui se afla in Muntii Neamtului, in Manastirea Sihastria, la poalele muntelui pe care isi inalta rugaciunile calugarii de la Schitul Sihla. In fata chiliei sale, in acel loc de tamaduire sufleteasca, s-au scurs nenumarate clipe ce au schimbat viata multora. Stand pe prispa chiliei sale, sau langa copacul din partea stanga, iar pelerinii pe cele cateva bancute din apropiere, Parintele Cleopa se arata acelora ca un adevarat indrumator in cele ale sufletului, iar ei, ca adevarati ucenici, elevi la scoala vietii duhovnicesti.

Parintele Cleopa Ilie nu-i mai intampina pe credinciosi cu minunatele sale cuvinte "Manca-v-ar raiul sa va manance!", insa chilia sa, bancile pe care au stat nenumarate suflete in cautare de alinare parinteasca si tot ceea ce se afla imprejur pastreaza inca ecoul acelor cuvinte. Parintele s-a mutat intre fratii sai, in cimitirul odihnitor de suflete, din deal. Cu toate acestea, drumul Manastirii Sihastria nu a fost uitat, iar chilia de pe deal a parintelui nu a devenit pustie. Aceasta camaruta, martora a atator nevointe, aprinde inca multe suflete de dragostea lui Dumnezeu. Credinciosi din Grecia, Serbia, Franta, Ungaria si mai ales din Romania vin sa viziteze si sa se roage in aceste locuri sfintite prin rugaciune si nevointe, la chilia si la mormantul Parintelui Cleopa Ilie.

Chilia Parintelui Cleopa Ilie

Chilia Parintelui Cleopa de la Sihastria este unul dintre cele mai cautate locuri din intreaga manastire, alaturi de biserica cea veche si de cimitirul cu oseminte sfinte. Odata ajunsi in fata vechii biserici, trecand pe sub clopotnita de la intrare, un micut indicator ne indruma pasii spre dealul din spatele manastirii, care pastreaza inca "coltul de rugaciune al Parintelui Cleopa Ilie", chilia care i-a tainuit nevointele atatia ani. Trecand pe langa trapeza monahala, o scara cu trepte de piatra ne cheama parca sa ne ridicam sufletele si mintea, odata cu trupurile, in intampinarea Parintelui Cleopa. Ce mare bucurie cuprinde sufletul atunci cand acesta calca pe urmele unui sfant batran, inca rugator pentru mantuirea lumii.

Parintele Cleopa Ilie nu a vietuit in aceasta chilia inca de la intrarea sa in Manastirea Sihastria. Merita mentionat, inca de la inceput faptul ca, pentru a fi inchinoviat la Sihastria, Parintele Cleopa Ilie a trebuit sa astepte trei zile la poarta manastirii. Aceasta ispitire canonica, randuita de staretul Ioanichie Moroi, i-a incercat tanarului Constantin rabdarea si dorinta sincere de a locui in manastire.

Prima ascultare incredintata la mamastire fratelui Constantin a fost pastorirea oilor. Aceasta va fi pentru el "o facultate de neegalat", in seninul noptilor si in linistea naturii, el invatand tainele Sfintei Scripturi, deprinzand cuvintele Sfintilor Parinti si practicand o curata viata calugareasca. In iulie 1937, rasoforul Constantin, luat sub mantie de batranul si blandul schimonah Proclu Popa, a devenit monahul Cleopa, fiind calugarit de egumenul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi.

Batranul egumen, in varsta de 82 de ani, era foarte bolnav. Nu mai putea sluji Sfanta Liturghie si cu greu spovedea si dadea sfaturi. In aceste conditii Parintele Cleopa Ilie este rugat sa accepte functia de "loctiitor de staret". Temandu-se de o asemenea raspundere, Parintele Cleopa Ilie a cerut o luna de ragaz, sa se roage si sa se mai gandeasca. Astfel, trecand o luna de rugaciune si asteptare, avand si binecuvantarea Parintelui Paisie, Parintele Cleopa Ilie a luat conducerea administrativa a obstii de la Sihastria.

Asezandu-se in chilia sa, parintele va purta cu mare responsabilitatea fiecare problema aparuta in manastire, de fiecare data aratandu-se ca un adevarat "Avva" fata de ucenicii sai. Daca s-ar strange toate intamplarile minunate petrecuta in chilia parintelui Cleopa sau in manastirea sa, cu siguranta s-ar intocmi o minunata roada: Patericul de la Sihastria. Multi ani de zile Parintele Cleopa Ilie s-a bucurat de sanatate trupeasca, fiind binecuvantat de Dumnezeu cu un organism rezistent. Dar, dupa implinirea varstei de 70 de ani, se simtea tot mai obosit si suferind. Anii petrecuti in munti, ca si incercarile prin care a trecut in perioada ateista, l-au marcat profund.

Intors in manastirea sa iubita, parintele si-a deschis usa chiliei spre tot sufletul incercat si ingreuiat de ispitele acestui veac. Nenumarate suflete si-au gasit alinarea in chilia parintelui sau in fata acesteia, pe bancutete de lemn. Nici un om, dintre cei ce l-au intalnit pe parintele in fata chiliei sale, nu il va uita vreodata, cum, pasind usor si binecuvantand multimea, statea apoi ore in sir sa vorbeasca fiecaruie.

Trupul Parintelui Cleopa s-a mutat de pe bancuta din cerdacul chiliei in cimitirul manastirii, dar duhul lui de rugaciune uneste pamantul cu cerul si aduna laolalta pe toti cei care l-au cunoscut si l-au iubit. Nu este nevoie ca cineva sa-l fi cunoscut pentru a iubi acest loc, ci este nevoie doar sa paseasca lin pe aceste pietre pentru a simti, in inima lui, mangaierea parintelui.

Chilia sa a devenit un fel de muzeu pentru pelerini, dar si o icoana a unui loc de rugaciune. Chilia pastreaza toate cele ramase de la parintele: icoane, carti de rugaciune, epitrahilul sau, scaunelul de rugaciune, metaniile, papucii, hainele si multe altele. Toate acestea mangaie sufletele credinciosilor, cunoscut fiind faptul ca obiectele folosite de catre sfinti devin si ele mangaietoare.

Preafericitul Daniel l-a numit pe Parintele Cleopa Ilie drept "un misionar statornic in chilie". Prin viata sa, el a aratat intr-un fel minunat cum cineva poate sa aduca lumea la Dumnezeu, sa schimbe vieti, sa vindece rani, sa hraneasca suflete, nu cutreierand lumea, nu batand din usa in usa, precum sectarii, ci deschizand cu dragoste usa chiliei sale si ajutand pe fiecare pacatos sa-si deschida propriul sau suflet pentru a se intalni cu iubirea lui Dumnezeu pentru toti oamenii. Chilia parintelui Cleopa Ilie a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste, a dragostei sale fata de oameni, pe dealul abrupt al Manastirii Sihastria, spre mangaierea tuturor celor care inca ii calca pragul.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Ioachim din Itachi este un sfant mai putin cunoscut pe pamanturile noastre, romanesti, dar mijlocitor al rugaciunilor noastre, asemenea tuturor celorlalti. El este sarbatorit de catre crestini de doua ori pe an: la 2 martie, ziua trecerii lui la Domnul, si la 23 mai, ziua mutarii sfintelor sale moaste. Itachi este o insula in vestul Greciei, pe Marea Ionica, si are o suprafata de 118 kilometri patrati. Insula Itachi se afla in partea nord-estica a maretei Insule Kefalonia, la doar cativa kilometri de aceasta, precum se vede si in poza alaturata. Itachi este cea mai bine conservata insula dintre Insulele Ionice.

Viata Sfantului Ioachim din Itachi

Sfantul Ioachim Papulachis s-a nascut in anul 1786, intr-un mic satuc numit Kalivia, vizavi de satul Stavros din Itachi, in Grecia. Parintii lui se numeau Anghel si Agni, fiind la randul lor crestini ortodocsi. Micul Ioan, acesta era numele sfantului - inainte de a deveni calugar, a petrecut o copilarie grea, mama lui murind cand acesta era inca foarte mic. Tatal sau s-a casatorit cu o femeie foarte dura, care nu pierdea nici o ocazie de a-l pedepsi si tortura pe micul Ioan.

Sfantul Ioachim, inca de mic ajunsese sa se deosebeasca de cei din jurul sau. Cu multa dragoste si credinta puternica in Hristos nu lipsea niciodata de la biserica, postea, se ruga in continuu si imprastia dragoste si bunatate oamenilor din jurul sau. Cu multa ravna, el studia carti religioase si in special Sfanta Evanghelie. De tanar, el a lucrat ca marinar. Intr-una dintre calatoriile sale, a fugit de pe vapor si a mers in Sfantul Munte. Aici a devenit calugar, la Sfanta Manastire Vatoped, si din Ioan a ajuns sa fie numit Ioachim.

La manastire a stat aproape 20 de ani, devenind un exemplu de virtute si bogatie duhovniceasca pentru ceilalti monahi. Cand, in anul 1821, a rabufnit revolutia greceasca, el a plecat din manastire si a mers ca apostol, in Peloponez. De acolo, el ajuta sa fuga in Eptanez multi batrani si femei cu copii, impreuna cu Parintele Ioan Macri din Kefalonia, Pilaro.

Eptanezul, atunci il detineau englezii, dusmanii prefacuti ai Ortodoxiei. Sfantul Ioachim, simtind pericolul, nu se intoarce la manastirea lui, ci se intoarce in locul lui natal - Itachi, unde pentru aproximativ 40 de ani, mergand neobosit, in fiecare sat si la fiecare casa de pe insula, invata cuvantul lui Dumnezeu, ii ajuta pe cei invalizi si saraci, ridica biserici, ii informa si ii controla pe locuitori in teme de credinta.

Vietuind el insusi in mare nevointa si intr-o saracie de neinchipuit, devine stalpul, umarul de plans si nadejdea tuturor locuitorilor din Itachi. Pentru marea lui virtute si pentru prea multa lui smerenie, Dumnezeu l-a inzestrat cu harul tamaduitor si profetic, avand ca scop pocainta si mantuirea sufleteasca a tuturor oamenilor.

De aceea, in inimile si constiinta localnicilor din totdeauna, Sfantul Ioachim din Itachi a fost numit sfantul lor. El a adormit in Domnul la data de 2 martie 1868. Recunoasterea sa oficiala ca sfant, de catre Biserica Ortodoxa a Greciei, s-a facut in luna martie 1998.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Biserica Ortodoxa sarbatoreste, pe data de 16 august, Sfanta Mahrama a Domnului. Conform traditiei crestine, aceasta panza a fost data de Iisus Hristos regelui Abgar al Edesei pentru a fi vindecat de lepra. Pe mahrama a ramas imprimat chipul Mantuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi. Aceasta nu are nici o atestare evanghelica sau apostolica.

Eusebiu de Caesarea a inserat-o dupa o traducere siriaca in lucrarea Istoria Bisericeasca. In acesta lucrare ne este relatata corespondenta dintre regele Abgar si Hristos. Aflam ca regele ii trimite lui Hristos prin curierul Anania o scrisoare prin care ii cere sa vina la el sa-l videce de boala de care era cuprins si sa-l fereasca de prigonirile iudeilor. Mantuitorul ii raspunde ca nu poate veni, dar ca ii va trimite pe unul dintre ucenicii Sai, cu numele Tadeu sa-l vindece. Eusebiu nu ne relateaza ce a facut Abgar dupa primirea raspunsului de la Hristos.

In lucrarea apocrifa "Doctrina addaei apostoli" aflam ca Abgar a trimis un pictor ca sa zugraveasca fata Lui. Intrucat pictorul nu reuseste sa faca acest lucru, Hristos isi va pune panza pe fata si I se va intipari chipul pe ea. Sfantul Damaschin ne da o alta varianta - ne spune ca Hristos isi va intipari chipul Sau pe o bucata de panza din haina Sa si ca acesta panza va ajunge la Abgar prin Iuda Tadeul.

Acesta icoana, pastrata dupa traditia orala la Edessa, a servit ca aparatoare a orasului. La inceput a fost pusa pe poarta de la intrarea in orasul Edesa, si mai tarziu in Biserica Sfanta Sofia. Prima mentiune istorica despre existenta acestei icoane o face Evagrie Scolasticul, care atribuie victoria crestinilor asupra persilor datorita acestei icoane.

"Icoana cea nefacuta de mana" a lui Hristos, s-a pastrat la Edesa, in catedrala orasului, unde I s-a adus un cult deosebit pana in 944, cand a fost mutate de la Edesa la Constantinopol. Icoana a fost luata, la anul 1204. din Constantinopol de cavalerii Cruciadei a IV a si dusa in Occident. Copii mai mult sau mai putin exacte s-au raspandit in toata lumea bizantina sub numele de Sfanta Mahrama - Mandilion.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Toaca este o rugaciune adusa lui Dumnezeu, marcand trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Batuta la diverse ore, toaca puncteaza timpul de peste zi, chemand la rugaciune si slujba. Atat crestinii din lume, cat si calugarii, cunosc sunetul batutului in toaca, ce ii cheama zilnic la rugaciune. Baterea in toaca, inainte de inceputul slujbei, cheama pe toti crestinii in Biserica.

Toaca nu este o creatie pur estetica sau culturala, ci ea este un text liturgic cuprins intr-un act liturgic, este o rugaciune, este un mijloc de inaltare a omului la Dumnezeu, este ceea ce marcheaza trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cantecul toacei face legatura intre pamant si cer, intre uman si divin, intre ceea ce se cunoaste si ceea ce nu se cunoaste. Toaca insemna la inceput mijlocul cel mai simplu si mai usor de a chema pe crestini la sfintele slujbe, indeplinind acest rol atunci cand clopotele nu existau inca in cultul crestin. In ritm de toaca si-au potrivit crestinii pasii in primele secole, astfel incat si in Biserica Ortodoxa Romana s-a pastrat acest instrument stravechi, cu bogata semnificatie spirituala.

Ce este toaca si cum se realizeaza aceasta ?

Toaca este un obiect liturgic confectionat, de cele mai multe ori, din lemn. Se vor intalni trei feluri de toaca: toaca mare de lemn (fixa), toaca mica de lemn (mobila) si toaca de metal (tochita, fixa). Toata este in fapt o bucata de lemn, lunga de doi-trei metri si lata de 20-30 de centimetri. De cele mai multe ori, in capetele toacei de lemn se dau trei-patru gauri circulare, spre o mai buna rezonanta a vibratiilor produse de lovirea cu ciocanelele. Gasita in clopotnite sau in curtile bisericilor, fixata in doua sfori, sau rezemata de tocul usii bisericii, aceasta este batuta la inceputul sfintelor slujbe, sau in cadrul procesiunilor, cu doua ciocanele realizate tot din lemn.

Toaca este uneori confectionata si din metal, aceasta fiind numita mai ales "tochita". Toaca de fier este lucrata din metal, ca o sina mai lata, de cele mai multe ori curbata sau frumos ornata. Toaca de lemn are altaturi de ea doua ciocanele de lemn, pe cand cea de metal are doua ciocanele de metal. Toaca de lemn poate fi fixa sau mobila, pe cand cea de metal este intotdeauna fixa (in clopotnita, in fata bisericii sau intr-o latura a acesteia).

Toaca nu este o simpla scandura, taiata ca o uluca si pusa in biserica, ci ea este un lucru sfintit, un obiect de cult, o rugaciune. Precum icoanele, sculptura bisericeasca si sfintele vestminte nu se fac la intamplare, ci numai dupa un anumit tipic, si cu multa rugaciune, tot asa se face si toaca. Doar cu rugaciune si gand curat se cauta lemnul special ales, lucrandu-se cu migala, spre a fi perfect neted si drept, fara nici un nod pastrat din vechiul copac. Toaca se face, dupa obiceiul pastrat din Traditia crestina, din lemn de paltin sau de cires, pe cand ciocanelele se fac intotdeauna din lemn de esenta tare (corn, salcam, carpen, etc).

Cum a aparut toaca in cultul crestin ?

In perioada persecutiilor impotriva crestinilor, chemarea la sfintele slujbe se facea personal, fiecare chemand pe cei ai sai, la ora si locul hotarat in mod ascuns. Dupa ce persecutiile s-au incheiat, din mila lui Dumnezeu, chemarea la sfintele slujbe a inceput sa se faca prin folosirea anumitor mijloace specifice acestora. Preluand unele dintre instrumentele evreilor, ca legatura cu neamul lui Hristos, crestinii au intrebuintat, pentru o perioada instrumentul numit "tuba", care era un fel de trambita mai mica. Nefiind chiar odihnitoare, aceasta a fost inlocuita, in scurt timp, cu folosirea ciocanelor de lemn. Cu aceste ciocanele se lovea in usile crestinilor, intr-un ritm odihnitor, la orele sfintelor slujbe. De la bataia in usa fiecaruia s-a ajuns, in chip firesc, la bataia intr-un lemn special lucrat, printre casele crestinilor, sau din turla bisericii. Aceasta avea sa fie numita "toaca".

Toaca folosita de crestini este atestata documentar inca din secolul al IV-lea. Sfantul Sofronie al Ierusalimului, in anul 638, vorbeste despre doua tipuri de toaca, toaca de lemn si toaca de fier, dand toacai si o semnificatie simbolica, de "trambita a ingerilor". In actele celui de-al Saptelea Sinod Ecumenic de la Niceea, in anul 787, se mentioneaza obiceiul de chemare la Biserica prin lovire cu ciocanul intr-o scandura numita "Sfintele Lemne Sunatoare". Mitropolitul Varlaam al Moldovei, in Cazania de la 1643, scrie: "Se scula patriarhul de toca si stranse pe toti crestinii." Arhiepiscopul romano-catolic Marcus Bandinus, in anul 1646, consemneaza obiceiul romanilor si al grecilor de inconjurare a bisericii batand toaca.

Bisericile si manastirile ortodoxe de pretutindeni s-au inaltat in sunet de toaca. Astazi, toaca nu mai este singura, ea gasindu-si fratele, clopotul. Pe acesta din urma se pot citi cuvinte ca: "Te chem la rugaciune. Te apar de furtuna." Prin sunetul ei, toaca ne indeamna sa stam treji, sa pazim cetatea duhovniceasca, sufletul. Sa intarim strazile, sa ascutim armele duhovnicesti, credinta, nadejdea, dragostea, postul si rugaciunea.Parintele Constantin Galeriu, spune: "Toaca se dezavaluie ca o chemare vie la rugaciune, dar si ca un cantec de durere si de bucurie, vestind odata cu baterea cuielor crucii, imnul pascal de Inviere." La prima bataie de toaca incepe si prima bataie a inimii noastre pentru Mantuitorul Hristos. Incepe slujba!

Cum se bate toaca ?

Biserica Ortodoxa pastreaza toaca, folosind-o ca insasi pe o rugaciune curata a naturii, inaltate lui Dumnezeu, printr-o bucata de lemn. Cultul liturgic este punctat de sunetul toacai si a clopotului. Toaca vesteste crestinilor inceputul celor Sapte Laude Bisericesti, al Sfintei Liturghii si al unor Ierurgii. Crestinul, atunci cand loveste lemnul toacai cu ciocanelul de lemn, e dator sa spuna in sine o scurta rugaciune: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul."

Bataia in toaca se face in mod ritmic si cu multe intorsaturi muzicale, dupa maiestria celui ce o bate. Toaca se bate in mai multe feluri, in mai multe locuri si cu mai multe rosturi. Toaca mica de lemn, numita si "toaca mobila", se bate de obicei inconjurandu-se biserica, pe partea dreapta. In fiecare latura a bisericii se face cate o oprire si trei metanii. Toaca cea mica de lemn se bate si in cadrul tuturor procesiunilor realizate de crestini, fiind folosit un singur ciocanel de lemn.
Toaca mare de lemn, asezata in clopotnita sau in curtea bisericii, se bate singura sau in combinatie cu clopotul. Aceasta se bate cu doua ciocanele de lemn. Toaca de metal, numita "tochita", se bate si aceasta in anumite momente speciale ale slujbei. Unul dintre aceste momente este "Ceea ce esti mai cinstita..." si Axionul, cantat la Sfanta Liturghie.

Toaca de fier se mai bate si la anumite sarbatori mari, ca de exemplu la Inviere, cand se bate impreuna cu clopotele, iar cea de lemn nu se bate.Intre Joia Mare si noaptea Sfintei Invierii, bataia clopotelor este inlocuita cu sunetul lin al toacai, amintind de cuiele care au fost batute in mainile si picioarele Mantuitorului Hristos la Rastiginirea Lui, pe Golgota. Nu numai sunetul aduce aminte de Patimile lui Hristos, ci si simbolistica lemnului este legata de aceasta, amintind de lemnul Sfintei Crucii.

Initial, toaca se batea diferit in manastiri, fata de bisericile din lume. La manastire, toaca se batea pe tot parcursul anului, pe cand in bisericile din lume, sunetul de toaca se auzea numai inaintea Pastelui, din Joia Mare si pana la Inviere, cand nu se mai trageau clopotele. Astazi, si la bisericile din lume toaca rasuna tot anul, impreuna cu clopotele. Toaca nu inlocuieste clopotul, prin urmare ele pot fi folosite in acelasi timp. Astazi, in cele mai multe dintre biserici se obisnuieste baterea acetora in trei stari, adica in mod alternativ: toaca, apoi clopotele, de trei ori fiecare.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Unul din cei mai populari sfinti moldoveni din toate timpurile a fost Daniil Sihastrul, cunoscut si sub numele de "Sfantul Daniil schimonahul" sau "Sfantul Daniil cel Nou", spre a-l deosebi de proorocul din Vechiul Testament sau de Daniil Stalpnicul.

Amintirea lui s-a transmis din neam in neam, din timpul vietii lui, din a doua jumatate a veacului al XV-lea, pana in zilele noastre. Una din traditiile pastrate in popor despre Daniil Sihastrul a fost fixata in scris mult mai tarziu, de marele cronicar moldovean Ion Neculce (1672-1745), in lucrarea lui "O sama de cuvinte". Alte traditii despre el se pastreaza si azi in satele si manastirile Bucovinei.

Chilia Sfantului Daniil Sihastru - un colt de rugaciune pe Valea Putnei

Trecerea Sfantului Daniil Sihastru prin viata aceasta a lasat urme nu numai in amintirea ucenicilor sai si a credinciosilor, ci si in locurile in care a trait. Si pe valea Putnei si pe valea Voronetului au ramas, de pe urma lui, chiliile sale, pe care credinciosii le cerceteaza pana in zilele noastre. Dupa ce a imbracat schima cea mare, adica ultima treapta a calugariei, primind numele Daniil, noul ieroschimonah s-a retras intr-un loc tainuit, inspre munte, pe malul paraului Viteul, azi in satul Putna. Acolo a gasit o stanca in care a daltuit cu multa osteneala un paraclis.

Chilia de piatra de la Putna se afla nu departe de locul unde se varsa paraul Viteul in paraul Putna; cealalta, din valea Voronetului, se afla sub stanca Soimului. Dintre ele o vom descrie, ca fiind mai cunoscuta, pe cea de la Putna. Chilia Sfantului Daniil Sihastrul este sapata intr-o stanca, ce se inalta deasupra vaii. Chilia este scobita cu dalta si cuprinde un paraclis cu trei despartituri, si anume: pronaos, naos si altar. Lungimea intregului loc scobit in piatra este de 9.25 metri, iar inaltimea de 2 metri.

Sub stanca se afla alt loc scobit, care se pare ca a fost locuinta sihastrului. Incaperea de dedesubt ii slujea drept chilie, dupa ostenelile zilei; in ea se nevoia zi de zi cu post aspru, rugaciuni neincetate, primind de la Dumnezeu darul lacrimilor si rugaciunea mintii. Altarul paraclisului era despartit de naos printr-un mic iconostas, iar bolta trebuie sa fi fost zugravita, ceea ce ne indica urmele de culori. Pe peretele de catre rasarit al altarului se afla o scobitura, unde a fost asezata o icoana. In naos, langa fereastra, se afla sapata o cruce si cateva slove, dintre care unele par a arata anul 1499.

Afara, si anume pe peretele de miaza-zi, intre ferestre, pare sa fi fost o piatra cu o inscriptie, caci in stanca este un loc cioplit. Traditiile mai spun ca in preajma era adapostul unei capre si ca tot acolo isi lega calul domnul Stefan cel Mare, cand il cerceta pe sfant. In aceasta chilie a trait 20 de ani, timp in care monahi ori pustnici din toata tara veneau la el pentru a primi indemnuri si sfaturi duhovnicesti. Inca din timpul vietii, el era cunoscut de credinciosi drept Sihastrul cel Batran, nume care exprima increderea pe care contemporanii o aveau in intelepciunea si sfintenia sa.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Miron Mihailescu este un parinte, un parinte din Ocna Sibiului, un vestit predicator, duhovnic si pictor de icoane. "Ca purtator neobosit al darului preotiei, Parintele Miron Mihailescu si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu." Arhimandritul Teofil Paraian l-a numit "un om odihnitor de oameni", aceste cuvinte rezumand intreaga sa viata, simpla si retrasa.

Parintele Miron Mihailescu - o viata inchinata lui Hristos si oamenilor

Parintele Miron Mihailescu s-a nascut in data de 22 ianuarie 1914, in localitatea Strungari, raionul Sebes-Alba, Regiunea Hunedoara, azi judetul Alba. Intre anii 1926-1933, a urmat cursurile la liceul "Mihai Viteazul" din Alba Iulia, studii intrerupte in anul 1933 din lipsa posibilitatilor materiale.

Intre anii 1934-1938 a urmat studiile de teologie la "Academia Teologica Andreiana" din Sibiu, obtinand licenta in anul 1938, avandu-l printre profesori pe Parintele Dumitru Staniloae, caruia in anul 1939 i-a fost si secretar, pana la hirotonirea si numirea in parohie si-i va ramane un apropiat si iubitor colaborator si prieten. In timpul facultatii si dupa aceea a legat o stransa prietenie cu marii duhovnici ieromonahi: Parintele Arsenie Boca, Parintele Teofil Paraian si Parintele Serafim Popescu.

S-a casatorit in anul 1939 cu Florica Popa, nascuta in localitatea Secasel, judetul Alba, avand impreuna patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria si Teofil. Impreuna cu sotia, preoteasa Florica, au convietuit intr-o casnicie model ce a numarat 58 de ani de greutati si bucurii, in care jertfa s-a ridicat la rangul de principiu.

A fost hirotonit preot pentru parohia Barghis, in apropiere de orasul Agnita, judetul Sibiu, la 24 octombrie 1939, unde a pastorit pana in luna septembrie a anului 1942. Dupa aproape trei ani de slujire, din anul 1942 este transferat in orasul Ocna Sibiului, unde va sluji pana la 11 septembrie 1998, zi in care s-a mutat la cele vesnice, pregustate inca de pe pamant printr-o vie prezenta slujitoare in biserica cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul" din Ocna Sibiului.

Zilnic, timp de aproape 60 de ani, a fost prezent in biserica intr-o continua rugaciune si slujire la Sfintele Slujbe, mai ales a Sfintei Liturghii, sustinut fiind de credinciosii din parohie si din localitate. In memoria celor care l-au cunoscut, chipul de o blandete rar intalnita, ochii patrunzatori, vocea calda si calma, ravna intr-o viata traita numai impreuna cu Hristos, iubirea cu care invaluia deplin pe oricine, au ramas ca o amprenta vie, de neuitat.

Prin tot ceea ce a realizat intre oameni si pentru oameni, parintele Miron Mihailescu, asa cum l-au cunoscut parohienii din Ocna Sibiului si toti fiii sai duhovnicesti, a fost, a ramas si va dainui ca un vrednic si sfintit parinte duhovnicesc, prin slujirea de la altar si din Biserica si prin roadele cuvintelor rostite (parte cuprinse intre paginile cartilor), ramanand pilda a unei vieti pline de iubire lucratoare in Hristos pentru cei care l-au cunoscut, iubit si urmat.

Cat a vietuit printre oameni nu si-a facut publicitate. Doar vorbele celor care l-au intalnit, ramanand marcati profund, au facut ca dorinta de-al cunoaste sa devina si pentru altii implinire. Multi au venit la parintele Miron sa ceara sfaturi duhovnicesti si multi s-au folosit de acestea. "Sa-ti pui inima la dispozitia aproapelui, sa te citeasca in ea, vazand si preamarind pe Dumnezeu prin aceasta", au fost cuvinte indemn de care te puteai folosi practic doar aflandu-te in preajma sfintiei sale si vazandu-l cum cu atata normal itate le aplica. Starea de liniste, de pace sufleteasca a parintelui te molipsea, te fascina.

Cum au fost posibile toate acestea, va veti intreba, desigur? Pentru faptul ca parintele a fost sincer si profund in trairea sa in Hristos, dusa pana la sacrificiu pentru aproapele, pentru toti credinciosii. Care a fost temeiul acestei jertfe? Un dialog continuu cu Hristos in gand si fapta, adica o punere in practica a cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20), in cel care implineste Taina Sfintei Liturghii, impartasindu-se continuu cu Trupul si Sangele Domnului din Santa Euharistie, cu dorinta mare, cum marturisea si Parintele Miron.

Preotul Miron a fost un om, mai intai de toate, spiritual, duhovnicesc, calauzit de adevarul dumnezeiesc. Apoi, tot ce decurge de aici: a marturisit Adevarul, a fost pasnic, delicat in manifestari, intelept (ganditor, meditativ), foarte bun, nadajduind totdeauna ca orice rautate se poate corecta. A fost un idealist. N-a avut nici un fel de asprime si a pretuit fiece scanteie de bine din fiecare om, indragindu-l, nespus, pentru aceasta. A crezut ca sfintenia omului poate fi posibila, lucrand intotdeauna cu Dumnezeu si dimpreuna cu omul pentru desavarsirea lui. Nu a precupetit absolut nimic pentru a te ajuta sa intelegi ca mintea, prin ratiunea ei de a fi, poate fi mereu inaltata, spre a cunoaste adevarul lui Dumnezeu.

Depunem marturie, cu lacrimi de uimire si recunostinta fierbinte, ca, nimeni ca sfintia lui, nu a cunoscut si' propovaduit, mai temeinic, IUBIREA LUI DUMNEZEU, aratand prin viul trairii sale ca acela care creste si ramane in iubire, poate sa daruiasca oamenilor bucurii nemarginite.

Nu a tinut cont de oboseala, nu a vrut sa stie de odihna trupului, ci doar de acea odihna prin care il odihnea pe om, facandu-i-se totul. Mancarea, mereu, i-a fost o alta decat hrana obisnuita: aceea de a pune in inimi, desavarsit, dorul Domnului nostru Iisus Hristos, de a-i face pe oameni sa-L cunoasca ca VIATA de la Tatal, "painea cea vie". "Dati-le voi, sa manance", sunt cuvintele prin care ii indemna Mantuitorul pe Apostoli si care l-au urmarit, la tot pasul, pe parintele nostru, trimiterea la aceasta misiune insusindu-si-o real.

Ca purtator neostenit al darului preotiei (Mintea preotului trebuie sa fie painea fiilor) si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu. Mare lucru este sa se ocupe, cineva, cu toata caldura, de bucuriile tale, invaluindu-te cu dragoste, intr-o inima straluminata de cele mai sfinte si mai bune intentii, in toata clipa.

De asemenea, mare si dumnezeiesc lucru este sa te invete cineva, fiindu-ti el, mai intai, model de viata alcatuita si sustinuta numai de iubirea lui Dumnezeu, ca printre greutatile prea complicate ale vietii, sa nu-ti pierzi taina ta, ochii tai cei buni, sa nu lasi la o parte traiul ingeresc si puritatea bunatatii.

Sfantul Evanghelist Ioan spune despre Mantuitorul ca: "Ziua era in Biserica, iar noaptea o petrecea pe munte, invatand poporul..". Aceleasi lucruri le putem spune si despre parintele Miron: noaptea si-o rezerva odihnei refacerii fortelor fizice si sufletesti in ruga si meditatie, iar ziua, daruita marilor fapte, revarsand peste noi belsug de noi si noi sensuri ale vietii: Dumnezeiasca icoana a chivernisirii timpului! intre muntele gandirii si biserica jertfirii, iata calea sufletului sau! O viata alcatuita si sustinuta numai de iubire.

Inca de pe bancile Academiei Teologice Andreiene din Sibiu, un indemn al Parintelui Profesor Dumitru Staniloae l-a urmarit continuu: "Aveti grija sa patrundeti in spiritul dogmelor". Astfel calauzit, sub indrumarea Sfantului Duh, exegeza biblica a parintelui Miron s-a axat pe profunzimea intelesurilor fiecarui cuvant al Mantuitorului Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii. Cuvantul lui Dumnezeu este datator de viata si slujirea Cuvantului a fost viata pamanteasca a parintelui Miron Mihailescu.

Amintirile despre parintele Miron Mihailescu raman nemuritoare pentru cei carora li s-a daruit total prin slujire si rugaciune neincetata catre Dumnezeu. Cei care il vor citi si vor patrunde in adancurile duhovnicesti de o deosebita sensibilitate, se vor putea imbogati duhovniceste in functie de atentia acordata si de starea inimii. Iar celor ce vor dori sa-i urmeze indemnurile, le vom propune cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos surprinse atat de clar de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in capitolul 17, versetele 20-23 ale Sfintei sale Evanghelii: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca sa fie una, precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine. "

Si atunci, gasind pamant bun, samanta va putea rasari, aducand bucurie intru slava Prea Sfintei Treimi. Incercarea de a rezuma in cateva cuvinte personalitatea Parintelui Miron poate fi exprimata astfel: "daruire totala in Hristos, cu Hristos, ca Hristos".

Parintele Miron Mihailescu a adormit in Domnul, in anul 1998. Inalt Prea Sfintitul Teofan spune despre el: ,,Parintele Miron Mihailescu de langa Sibiu, plecat la Domnul acum cativa ani spunea ca datoria slujitorilor Bisericii era aceea de ,,a da foc lumii" aprinzandu-i inima cu flacara credintei. Arhiereii, preotii si monahii sunt "incendiatorii" lumii. Ei sunt chemati sa raspandeasca in lume focul adus de Fiul lui Dumnezeu, Hristos, pe pamant. Acest "foc" naste impotriviri, aduce sabie, nu pace. Viata crestina nu este o viata comoda. Ea cere sacrificii imense care aduc, paradoxal, cele mai adanci bucurii."

Parintele protopop Savu Popa, ucenicul parintelui, isi aminteste: "Cand te uitai la el, vedeai o fresca bizantina. Un intelectual profund si rafinat, din stirpea lui Staniloae, caruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatica si apoi secretar personal, sfetnic si confident de nadejde. Semana mult cu luminatul sau profesor-aceeasi cultura solid asezata, aceeasi calcatura subtila a ideilor. Il astepta o stralucita cariera universitara, obtinuse chiar o bursa de exceptie la Berlin, dar brusc rusinandu-se parca de inteligenta sa iesita din comun, a renuntat la tot si a hotarat sa se retraga la tara, simtind ca vocatia lui adevarata era sa-i slujeasca pe cei umili fara pastor."

Parintele Miron Mihailescu - carti intocmite de ucenici

"Iubind ca Dumnezeu", Editura Christiana, Bucuresti, 2004
"Vorbeste Dumnezeu", Editura Christiana, Bucuresti, 2005
"Sfanta Liturghie, Painea cea de-a pururi. Predici, exegeze si comentarii.", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007

Parintele Miron Mihailescu - cuvinte dintr-o inima cu dragoste neclintita

Noi, preotii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Sa nu ne inselam: Pana nu vezi oamenii ajunsi la starea de a nu mai putea trai fara Sfanta Biserica, cu Tainele ei - innoiti in toata gandirea lor si in fapte - sa nu socotesti ca ai reusit mare lucru!

Este o perspectiva cumplita inaintea noastra, a celor ce avem putinta de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu sa ridice inimile la El, si nu o facem. Vom avea, in cazul acesta, soarta sarii ce nu sareaza: vom fi aruncati, lepadati. Aceasta e groaza noastra, a preotilor: unul care citeste Evanghelia, direct din inima Mantuitorului, si nu o pune mai departe, pe viata si pe moarte, la inima ascultatorilor, acesta nu are nici o cinste.

Cine e trimis catre oameni, din partea Mantuitorului, acela trebuie sa aiba aceiasi ravna a Mantuitorului, ravna dovedita pe Cruce.

Nu le dau canoane asa cum se obisnuieste, pentru ca ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodata, cel mai greu, dar si cel mai frumos canon: acela ca dimineata, cand te trezesti din somn, sa-ti aduci aminte ca esti viu, adica sa-ti reiei imediat trezvia inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta trebuie sa adormi la rugaciune, pentru ca Hristos lucreaza in viata ta. Sa se instaleze o comuniune de ganduri si simtaminte cu El, astfel ca omul sa stie ca nu e singur, ci purtator de Hristos. Acest canon il dau: omul sa nu uite ca e impartasit.

Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai. In nici o alta parte, afara de aceasta icoana, nu se intrupeaza mai cu adevarat cuvantul Psalmistului David, care zice: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,11) Icoana aceasta ante-iconoclasta, pastrata in Muntele Sinai, este una dintre cele mai minunate icoane din intreaga Biserica Ortodoxa de Rasarit. Putin mai jos vom si afla cum se regaseseste cuvantul Psalmistului zugravit in aceasta Icoana.

Mantuitorul Pantocrator - icoana din Manastirea Sfanta Ecaterina, Muntele Sinai

Minunata este icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, care a folosit drept model multora dintre cele urmatoare. Icoana care-L infatiseaza pe Mantuitorul Iisus Hristos in calitate Sa de Pantocrator, pastrata inca si astazi in Manastirea Sfanta Ecaterina, Munte Sinai, Egipt, este una dintre foarte putinele icoane pastrate de Biserica Ortodoxa de Rasarit inca de din-nainte de Perioada Iconoclasta, cand majoritatea icoanelor au fost distruse de furia celor orbi la minte.

Icoana Mantuitorului din Sinai este o icoana ante-iconoclasta ce dateaza din secolul al VI-lea, avand 84 de centimetri inaltime si 45.5 centimetri latime. Icoana este lucrata in metoda encaustica, adica folosindu-se ceara de albine fierbinte si pigmenti de culoare. Ceara fierbinte, amestecata cu pigmentii de culori diferite, se intindea pe lemnul preparat pentru icoana, fiind mai apoi lucrata cu pensule speciale si cu instrumente metalice, pana sa se raceasca, dupa aceasta ea fiind mai greu de remodelat.

Daca ne uitam la aceasta icoana, la prima vedere, nu observam catusi de putin faptul ca Mantuitorului ne priveste in doua chipuri diferite, atat cu iubire, cat si cu mania Sa sfanta. Nu observam nici ca mila se invecineaza cu dreptatea si cu rasplata cea intocmai cu fapte.e. Nici cel mai mic detaliu intalnit in pictura bisericeasca nu este lipsit de rost. Totul are o ratiune, totul transmite ceva credinciosului, incepand de la culorile folosite si terminand cu expresia chipului si pozitia corpului celor zugravite in Icoana. Trasand o linie verticala, pe jumatatea icoanei, icoana Mantuitorului Hristos poate fi astfel impartita in doua registre sau parti (dreapta/stanga).

Mila si pacea de pe chipul Mantuitorului

Partea stanga a icoanei Mantuitorului este inchinata milei si pacii ce izvorasc din Dumnezeu, spre care toate tind si in care toate isi gasesc rostul existentei lor. Incepand din susul icoanei, cu partea stanga a chipului Sau luminos, si terminand cu partea de jos a icoanei, unde mana binecuvinteaza neincetat pe "cei saraci cu duhul" si doritori de cele sfinte, aceasta intreaga parte umple de nadejde pe cel incercat de multime de ispite si neputincios in fata neputintelor sale.

Ochiul Sau este luminos, plin de pace si liniste, asteptand ca omul sa-si intoarca privirea spre dragostea Lui. Gura se arata si ea lina, tacuta si linistita, aratand parca faptul ca "tacerea este taina veacului ce va sa vina". Intregul chip este luminat de o lumina calda, blanda, aproape fara nici o urma de umbra ori ascunzis. Mai jos, mana binecuvinteaza dragostea omului, intareste neputintele celui osarduitor spre Dansul si trimite harul Duhului Sau cel Sfant, spre sfintire si indumnezeire.

Ne vin in minte cuvintele auzite de Sfantul Siluan Athonitul, chiar din gura Mantuitorului, care zic: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui." Aceste cuvinte parca le rosteste Hristos si in aceasta icoana: "Nu te uita doar la neputintele tale, ci priveste si spre dragostea Mea, vezi ca sunt cu tine si te binecuvintez, nu deznadajdui si ne inceta a ma ravni pe Mine, caci spre tine privesc cu chip luminos." Hristos este "izvorul de apa vie", care adapa toata faptura. El este mila si tot El este pacea, singurul izvor al celor sfinte doriri. Lumina de pe chipul Sau ne umple de nadejde si ne da sa ne simtit iubiti si asteptati. Nimic nu ne infricoseaza, nimic nu ne sperie, caci: "Dumnezeu este iubire, iar unde este Iubirea, acolo nu mai incape frica, caci iubirea biruieste frica."

Acesta este chipul cu care Hristos a intampinat pe femeia canaaneanca, la fantana, tot acesta chipul cu care El a intors la dragostea Tatalui multime de inimi. Cu aceasta lumina a privit el pe cea care i-a spalat picioarele cu Mir, pe talharul de pe Cruce si toti pacatosii intorsi la pocainta. Acesta este chipul ce mangaie pe om in rugaciune, acesta chipul care miluieste pe credinciosi si ridica pe cei cazuti.

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti Imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine." (Matei 25,34-36) Fie ca mila Domnului sa ne invredniceasca si pe noi sa vedem acest chip al Sau, macar o singura data, si anume la Judecata de Apoi, pentru vesnicie.

Adevarul si dreptatea de pe chipul Mantuitorului

Partea dreapta a icoanei Mantuitorului din Sinai este inchinata adevarului si dreptatii ce izvorasc din Dumnezeu, Caruia nimic nu ii ramane intru necunostinta, nimic ascuns si nimic nerasplatit. Incepand din susul icoanei, cu partea dreapta a chipulu Sau incruntat si plin de manie sfanta, si terminand in cea de jos, unde Evanghelia nu este trecuta cu vederea, ci este asezata spre a fi verificata in faptele fiecarui om, aceasta intreaga parte aprinde sufletul de ravna dumnezeiasca, trezindu-l din somnul lenei si delasarii.

Aceasta parte a icoanei este de folos mai mult celor ce se lenevesc in a iubi si a ravni pe Dumnezeu, a celor care cred ca e de ajuns sa fie botezati si sa isi faca o cruce, din cand in cand. Cei ce nu vor face roade vrednice de pocainta se vor intalni cu acest chip, iar inaintea Lui, nici un cuvant de apararea nu vor avea. Toti pacatosii si lenesii sa se infricosese de acest chip, caci Mantuitorul nu este numai bun si milostiv, ci si drept si cu adevarata judecata.

Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta judeca pe om, spune: "In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe acela al milei." Aceasta insa s-a zis spre a intelege ca mai cu multa bucurie Dumnezeu da pacea Sa, decat dreptatea, de aceea, nimeni sa nu se leneveasca ori sa se increada prea mult in mila lui Dumnzeu, ramanand astfel in pacate.

Acesta este chipul cu care Hristos a daramat mesele vanzatorilor din Templu, tot acesta chipul cu care a rostit fariseilor cuvintele grele, precum: "Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inchideti Imparatia cerurilor inaintea oamenilor; ca voi nu intrati, si nici pe cei ce vor sa intre nu-i lasati. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca mancati casele vaduvelor si cu fatarnicie va rugati indelung; pentru aceasta mai multa osanda veti lua. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic, si daca l-ati facut, il faceti fiu al gheenei si indoit decat voi.Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca voi curatiti partea din afara a paharului si a blidului, iar inauntru sunt pline de rapire si de lacomie. Fariseule orb! Curata intai partea dinauntru a paharului si a blidului, ca sa fie curata si cea din afara. Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici! Ca semanati cu mormintele cele varuite, care pe din afara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia. Asa si voi, pe din afara va aratati drepti oamenilor, inauntru insa sunteti plini de fatarnicie si de faradelege.” (Matei 23)

Cand va fi Judecata de Apoi, Acest chip al lui Hristos il vor vedea cei care vor si auzi cuvintele Sale, zicand: "Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol, si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat." (Matei 25, 41-43) Fie mila Domnului sa nu ajungem sa vedem acest chip al Sau infricosator, iar daca e sa-L vedem, fie ca sa-L vedem in aceasta viata, iar nu in vremea Judecatii de Apoi.

Ne raman in minte cuvintele Psalmistului David, care zic: "Mila si adevarul s-au intampinat, dreptatea si pacea s-au sarutat." (Psalm 84,10-12) Cu adevarat, in icoana Mantuitorului Pantocrator din Sinai, mila si dreptatea "s-au sarutat" pe acelasi chip al Fiului lui Dumnezeu intrupat.

Totul are un rost, o ratiune... culorile, formele, elementele componente.

Nici o icoana ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Exista deci un tipic iconografic bine stabilit care arata pictorilor bisericesti si iconarilor cum si in ce fel sa picteze fiecare trasatura a chipurilor sfinte si a celorlalte detalii din icoana. Aceasta randuiala s-a asezat, incetul cu incetul, de-a lungul a multor ani de rugaciuni si simtire a lui Dumnezeu.

Incepand cu secolele VIII-IX, si mai ales dupa Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea (787), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, imaginatia si aportul personal al celor ce se ocupau cu ctitoria/pictarea bisericilor a inceput sa fie pus mai indeaproape sub supravegherea Bisericii. Nimic nu va mai fi in plus, nimic lipsit de inteles, nimic fara rost. Cu toate acestea, libertatea personala a fiecarui zugrav se vede in stilul sau unic, unul mai minunat decat altul. Oricat de diferite ar fi stilurile, icoanele si frescele bisericilor se regasesc aproape deplin unele intr-altele, urmarind aceleasi canoane si randuieli.

In frescele si slujbele Bisericii, totul capata alta valoare, totul primeste alta greutate, alt sens, curat si drept. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata deplin catre cea de dincolo, catre vesnicie. Natura, omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala", duhovniceasca. De aceea, nu ne miram cand vedem copacii si muntii cu crestele plecate asupra lui Hristos, acoperisurile inclinate si ele spre inchinator, balante care se inclina intr-alta directie decat in cea numita de noi "fireasca".

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Viata Sfantului Ioan Lampadistis este una impresionanta. Tot ceea ce stim despre el provine dintr-un manuscris din anul 1640, astazi pierdut, scris de catre un preot pe nume Sava din localitatea Sfantul Theodoros Agrou. Lucrarea a fost copiata de catre calugarul Kirililos de la Manastirea Stavrovouni, in anul 1903. Manuscrisul cuprindea viata sfantului si rugaciunea rostita in biserica sa, intr-o zi de 4 octombrie.

Ioan si-a primit numele de la locul natal, satul Lampadis, asezat intre Galata si Kakopetria. Acesta era ultimul fiu al preotului localnic Kyriakos, si al sotiei sale, Anna, care a trait in vremea Arhiepiscopului Nichifor. Tanar fiind, tatal sau l-a randuit sa invate sa citeasca si sa scrie pe textul Sfintei Scripturi. Ajuns la maturitate, parintii cautau sa-i gaseasca o tanara si cuminte fata din vecinatate. Nu se stiu prea multe despre logodna tanarului Ioan, insa viitorii sai socri s-au dovedit a fi deosebit de rai.

Pentru motive nementionate in manuscris, acestia i-au dat tanarului sa manance peste otravit, lucru ce i-a cauzat orbirea. Ca urmare a acestui fapt, acestia i-au chemat parintii sa-l ia, nemaifiind bun de casatorie. Tristetea parintilor era fara margini, insa a tanarului nu era ingrijoratoare. Acum vedea altfel lumea si oamenii. Traind astfel inca 12 ani, tanarul Ioan si-a cunoscut mai din-nainte sfarsitul, pe care l-a si impartasit servitorului casei. Acesta i-a cerut, ca ultima dorinta, un strugure din via tatalui sau, insa servitorul nu avea voie sa se atinga de aceasta, mai inainte ca parintele sa dea binecuvantarea recoltei. Servitorul l-a ascultat intru toate pe tanat.

Tatal, suparat pe neascultarea fiului, l-a plesnit peste fata pe acesta. Tanarul Ioan, vazand supararea tatalui sau, i-a spus servitorului sa inapoieze creanga de vie la locul ei, de unde a luat-o. Ascultand de acesta, servitorul a ramas fara cuvinte vazand cum strugurii se lipesc la loc, de coarda de vie. Pana la intoarcerea servitorului, tanarul Ioan a murit.

Dupa moartea Sfantului Ioan Lampadistis, lumea, nu de putine ori, a vazut lumina venind dinspre mormantul sau. Informandu-l la tatal tanarului, acesta din urma nu a crezut, zicand ca este lumina lumanarilor.  Cei posedati veneau la mormantul sau pentru a primi binecuvantare si a se vindeca. Vazand ca nimic nu-i face pe pelerini sa nu mai vina la mormantul fiului sau, tatal a hotarat sa deschida groapa. Sfintele sale Moaste erau stafidite si frumos mirositoare. Moastele au fost duse, cu mare cinste si bucurie in Biserica Sfantului Herakleidios din Kalopanagiotis.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Gheorghe Popescu

Parintele Ghelasie de la Frasinei a trait si murit in rugaciune si pace, intru cunostinta si inchinare, ca un madular sfintit si viu al Trupului lui Hristos. A intors la Hristos pe multi rataciti si lepadati, pentru ca nu a cautat la fata omului, ci s-a aplecat spre celalalt, luandu-l de acolo de unde este, din mocirla in care se zbate, iesind in intampinarea lui, ascultandu-i si chiar asumandu-si ca pe o cruce durerile si neputintele aproapelui. Avem multe temeiuri, sa consideram extrem de importanta si relevanta contributia Parintelui Ghelasie de la Frasinei la tezaurul universal al spiritualitatii crestin-ortodoxe.

Parintele Ghelasie Gheorghe - isihastul de la Manastirea Frasinei

Parintele Ghelasie - Gheorghe Popescu - de la Manastirea Frasinei, a fost inca de la inceputul vietii monahale (1967-1970) ucenicul unuia dintre parintii imbunatatiti, purtatori ai traditiei de duhovnicie carpatina, Cuviosul Arsenie Praja - Pustnicul din Cheile Rimetului. Apoi si-a desavarsit formarea monahala, vietuind in pace treizeci si trei de ani (1970-2003), pana la mutarea sa binecuvantata la Domnul, in Lavra Frasinei, micul Athos romanesc, ctitorit de Sfantul Calinic de la Cernica.

Parintele Ghelasie a fost cunoscut din timpul vietii ca un mare ascet si mistic si ca un parinte duhovnicesc iscusit "al cazurilor problema", cu o puternica "rugaciune pentru vrajmasi", cunoscator cu duhul si dezlegator cu cuvantul si rugaciunea a grelelor blocaje, impiedicari si framantari ale celor ce-l cautau, mai ales ale tinerilor si intelectualilor si ale tuturor celor insetati de tamaduirea si trairea mistica duhovniceasca.

Dovedind un spirit de patrundere duhovniceasca iesit din comun, Cuviosul Ghelasie a reusit sa acopere cu intelegerea atat zona filosofiei grecesti, cat si a celei orientale, pentru a le evidentia specificul si limitarile in raport cu chipul ortodox, iar aceasta pe chiar terenul limbajului actual. Mergand la fundamentele gandirii si inzestrat cu o mare comunicabilitate si un discernamant duhovnicesc pe masura, Parintele Ghelasie de la Frasinei a putut intra intr-un dialog deosebit de fluent si fertil cu diverse ramuri de mare interes in actualitate, situate la confluenta religiei cu stiinta, filosofia si arta.

Astfel, el a dezbatut in lumina logicii iconice, puse in lumina de dansul ca o coordonata esentiala a specificului crestin, teme privind cosmologia, antropologia, biologia, evolutionismul, genetica, psihanaliza - psihologia, medicina naturala, arta, s.a., reusind in urma acestor tratari comparative sa ofere o abordare a lor in cel mai autentic spirit crestin ortodox, fara amestecurile si confuziile ce abunda in urma falselor asemanari si identificarilor fortate.

In scrierile Cuviosului, ascetica si mistica crestina sunt reliefate in accentul iconic - liturgic al spiritualitatii ortodoxe, accent cu o deosebita pondere in spiritualitatea carpatina. Nevoia unei abordari care sa includa in orizontul ei, prin vastitatea cunoasterii si acrivia duhovniceasca, spiritualitatea orientala si cea apuseana era acuta in zbuciumatul context actual, spre dezamorsarea conflictelor dure si reactiilor superficiale.

Mistica iconica intra in specificul inconfundabil al credintei ortodoxe, considerate consecvent, pana in ultimele ei consecinte. Se poate spune ca este chiar mistica Eshatonului, mistica ce poarta in germene prin gestul iconic de inchinare starea vederii fata catre fata a Imparatiei lui Dumnezeu. Mistica iconica nu lucreaza cu imaginatii si inchipuiri, ci presupune simplu asezarea duhovniceasca in gest de inchinare, oprirea risipirii mintii si orientarea ei prin acest gest care odihneste rugaciunea si sprijina trezvia.

Inchinarea nu-l aproximeaza pe Dumnezeu si Chipul Sau, nu-L inchipuie si nu-L preface dupa propria gandire sau simtire, ci se deschide tainei lucrarii Lui, poate fi in virtutea faptului ca omul este o Persoana, creat dupa Chipul lui Dumnezeu, si deci cu capacitatea de a se orienta fiintial spre El, de a raspunde iubirii Lui si intra in relatie personala cu El. Este o concretizare a iubirii filiale, a daruirii din toata fiinta, prin credinta, in chipul primei porunci dumnezeiesti.

Metoda traditionala a sfintei rugaciuni si atentii este privita in aceasta deschidere - concretizare a misticii iconice ca stare orientata spre insasi pecetea iconica a Chipului lui Dumnezeu, prin care omul isi cunoaste propria identitate si totodata se deschide tot mai mult lucrarii Harului, inainteaza in cunoasterea lui Dumnezeu, in Viata vesnica. De aceea, cum spun si cei vechi, cunoasterea lui Dumnezeu este in stransa legatura cu cunoasterea de sine, ca omul este o icoana vie a Chipului Dumnezeiesc, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti.

Metoda sau drumul desavarsirii crestine trebuie sa contina la fiecare nivel, chiar daca in masuri diferite, aceasta orientare fiintiala a omului spre Chipul dumnezeiesc, pecetluit in toate tainele Bisericii, din care ne straluceste harul curatirii, luminarii si innoirii, prefacerii duhovnicesti. Iconizarea vietii in lumina Chipului Dumnezeiesc este aluatul ce dospeste framantatura lumii, chipul tainei prin care viata se descopera in adevarata ei stralucire.

Perspectiva foarte larga si intervalul foarte scurt de timp in care Parintele - Avva - Ghelasie a publicat un mare numar de lucrari despre reliefarea acestei viziuni duhovnicesti - intrupate intr-o viata marcata de smerenie, nevointa si iubire jertfelnica fata de semenii aflati in boli, suferinte si teribile rataciri sufletesti - dau sentimentul unei urgente a transmiterii unui mesaj duhovnicesc de viata si de moarte pentru omul contemporan, asaltat de febra nihilismului, mai mult decat aspectul unei opere indelung slefuite si scrise dupa consacratele norme academice.

Pentru aceasta, autorul a fost de unii neinteles si considerat, dupa grabite aprecieri, controversat. Se uita iarasi ca marii traitori au fortat pe alocuri limbajul spre exprimarea tainei negraite, ca ei nu sunt simple spirite academice, ci nascatori si semanatori ai semintei duhovnicesti a Cuvantului. Limbajul mistic isi compenseaza aparenta imprecizie prin multele reveniri si asterneri succesive de luminari si tocmai entru aceea necesita o citire fara prejudecati, o parcurgere cu atentie si rabdare, pentru a fi inteles in specificul si rostul sau inefabil.

Parintele Ghelasie de la Frasinei a depasit cu duhul, in chip cutremurator, uriasa suferinta adusa de boala ce l-a tintuit la pat (o afectiune genetica, am inteles de la dansul), neplangandu-se de nimic in focul durerilor ce au culminat cu o boala de inima. Ci mai vartos pasind, cu iubire de crucea mantuitoare, pe cararea acestor nevointe mucenicesti, randuite de Domnul spre incununarea unei vieti ascunse in iubirea Lui.

Parintele Ghelasie a adormit in data de 2 iulie, in timp ce un ucenic de chilie ii citea, la rugamintea sa, Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, urmand sa fie ingropat in graba, la cererea sa, ca sa fie o inmormantare calugareasca, simpla, discreta, nu cu multa lume si agitatie. Parintele a trecut la Domnul in vremea rugaciunii, in gest de inchinare, in taina, cu icoana asezata pe piept si mintea treaza, asemeni pustnicilor iconari, descrisi in lucrarile sale. Trecerea la Domnul a Parintelui Ghelasie de la Frasinei este in sine o marturie a faptului ca teologia si viata erau la el una si nedespartite.

Parintele Ghelasie de la Frasinei - ganduri din chilia inimii

Cand era rugat sa primeasca a fi publicate cartile sale, la o editura mai mare si pentru o mai mare raspandire, spunea: "Lasa, ca daca o fi ceva bun, Domnul va randui sa ramana ceva spre folos". Si in pragul trecerii a fost la fel de ferm: "Lasa, nu acum." "Mai, taticule, sa stii de la mine, lucrurile cu adevarat mari nu se vand si nu se cumpara", spunea parintele, atunci cand vedea un om framantat de greutatile trupesti si sufletesti ale zilei.

"Mai, taticule, sa te rogi din toata fiinta, din toate ale tale, din toata masura neputintelor si slabiciunilor tale. Arunca-le pe toate spre Hristos, zvarle-le in focul inchinarii. Inchina-le pe toate lui Hristos, sa le prefaca dupa cum stie El. Intoarce-I cu inchinare deplina darul lui Dumnezeu, ca sa primeasca pecetea harului. Tot ce iti iese in cale, gand, lucru, om sau altceva, inchina-l cu duhul, si liturghiseste darul pe care l-a gandit Dumnezeu cand ti l-a scos in cale. Daca pacatul acopera cu trasaturile patimilor chipul de impartasire si sporire duhovniceasca al darului, oprind liturghisirea, inchinarea, ca o raportare fara inchipuiri, ca gest din toata fiinta peste operatiile sensibile si inteligibile, scoate in prim plan acest chip iconic, tainic al darului si liturghisirea darului poate sa aiba loc.

Lasarea in voia lui Dumnezeu, starea ca inaintea lui Dumnezeu si pomenirea de Dumnezeu sunt cuprinse in inchinare. Darul cheama spre a rodi un raspuns liturghisitor. Rugaciunea insasi, ca sa fie statornica, are nevoie sa fie sustinuta de starea in inchinare, prin care inima se deschide harului ce ii deschide tainic altarul, si asa mintea poate sa coboare intru smerenia inimii sa liturghiseasca."

Un ucenic devenise mare iubitor de muzica psaltica, ajungand sa parlaghiseasca si sa cante multe ore pe zi. Venind la parintele, i-a spus cu emotie despre bucuria lui de a canta. Cuviosul i-a zis: "Mai, taticule, e bine sa inveti muzica psaltica, frumoasa, bizantina si sa canti, dar asa, mai cu masura, ca multa cantare, zic Parintii, duce si la o stare de agitatie si tulburare, si asa vad eu pentru fratia ta, ca pentru matale e mai bine acum sa stai cat mai mult, in tot ce faci, in starea de inchinare inaintea lui Dumnezeu, sa te ocupi mai mult cu odihna, cu rugaciunea, cu linistirea din care apoi se naste vederea, de care vorbesc Parintii, iconizarea lumii. De aceea, iarta-ma, taticule, dar asa vad eu ca e mai potrivita pentru fratia ta pictura, de care tocmai te-ai apucat, si asa sa stai cat mai mult in constiinta starii inaintea Chipului lui Dumnezeu."

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro