Sunt familii sfinte care au ajuns la aceasta „nunta" inca din viata lor, dobandind nu numai cununa casniciei, ci si „cununa cea nevestejita a maririi dumnezeiesti", prin „cununa muceniciei", Perioadele de persecutii din istoria bisericeasca au pus multe familii ale crestinilor in fata alegerii finale: sau pastrarea credintei, cu pretul sacrificarii - martiriul, sau pastrarea vietii in sanul familiei, cu pretul apostaziei. Nu era doar o alegere intre viata si moarte, ci una dublata de sacrificiul familiei: sot sau sotie, parinti si copii; in aceasta situatie se dadea proba iubirii lui Dumnezeu in duhul cuvintelor Mantuitorului si a urmarii exemplului dat de Dumnezeu, Care pentru oameni Si-a dat pe Fiul Cel Unul Nascut spre jertfire: „Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pi Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Mt. 10, 37).

Sfintii Esperie si Zoe (secolele I-II), praznuiti la 2 mai, fiind cumparati ca robi de un pagan din cetatea Attilia din Pamfilia si supusi la chinuri pentru credinta lor, au fost intariti in lupta de curajul celor doi copii ai lor (Chiriac si Teodul): „Vazand curajul vitejesc al copiilor in mijlocul chinurilor acelora, parintii lor s-au intarit pentru intrecere. Pana la urma toti patru au fost aruncati intr-un cuptor arzand. Sfantul Nicolae al Jicei, in Proloagele de la Ohrid, spune ca in acel cuptor, «dupa rugaciunile de multumire, si-au dat sufletele in mana Domnului. Trupurile lor au ramas intregi, neatinse de foc".

Sfintii Timotei si Mavra (secolul al III-lea), care au trait in tinutul Tebaidei din Egipt, praznuiti la 3 mai, au scris cu sangele martiriului lor o pagina de iubire conjugala sfanta, vrednica de urmat, si de iubire pentru Dumnezeu. Din invidie fata de viata lor plina de iubire si de armonie, au fost parati la dregatorul pagan: „Vazand cum intreg satul se bucura pentru ei si cum erau de iubiti, unii dintre sateni au inceput sa pizmuiasca fericita pereche. Pizmuirea i-a dus curand la uneltiri dracesti impotriva lui Timotei si a Mavrei. Stiind ca Arrian, carmuitorul tinutului, era un infocat idolatru, ce nu ar fi lasat vreun crestin pe care l-ar fi aflat sa-i scape viu din maini (fara numai daca acela ar fi tradat pe Hristos si ar fi jertfit idolilor), acei sateni au hotarat sa-i parasca pe cei doi dregatorului la numai douazeci de zile de la nunta lor".

Martiriul a inceput cu Fericitul Timotei, iar dragostea lor a fost folosita ca prilej si motiv de lepadare de Hristos: „Cand turbatul dregator si-a dat seama ca nu-l poate nicidecum schimba pe Timotei prin chinuire, i-a venit in gand s-o cheme pe Mavra, sotia lui Timotei, nadajduind ca ea, cu sfaturile ei de tanara si chipesa nevasta, sa-l faca sa primeasca a se lepada de Hristos si a jertfi idolilor. La inceput tiranul s-a prefacut a fi bun cu ea, lingusind-o in orice chip. A sfatuit-o sa se impodobeasca si i-a spus de planul sau ca ea sa-l indemne pe Timotei sa se lepede de credinta lui.

El i-a spus: - O, Mavra, am auzit ca nici douazeci de zile nu au trecut de cand te-ai maritat cu sotul tau, acel nefericit Timotei. Este rusinos ca credinta lui sa stea in calea desfatarii voastre cu o minunata viata impreuna. Deci, du-te asa cum esti impodobita si sunt incredintat ca tu vei avea puterea sa-l indupleci sa mi se supuna, astfel ca sa nu-ti pierzi sotul inainte de a fi gustat desfatarile casniciei-"

Raspunsul iubitei lui sotii a fost evanghelic: „Dupa ce l-a vazul pe Timotei, cu indraznire a spus dregatorului ca si ea era crestina si gata sa sufere mucenicia pentru adevarata credinta. Iata ce familie sfanta, pe care nici necazul, nici grijile, nici prigonirea, nici primejdia, nici taierea nu era in stare s-o desparta de Domnul”.

La numai douazeci de zile dupa ce s-au unit unul cu altul in Taina Nuntii, s-au nuntit, prin mucenicie, cu Mirele-Hristos: „Cand nici unul dintre acele chinuri nu a izbutit sa slabeasca hotararea Mavrei de a ramane neclintita intru Hristos, turbatul tiran a raspuns la fel ca gloata din vechime cand a cerut ca Hristos sa se rastigneasca. El a poruncit ca Timotei si Mavra, fericita insotire de douazeci de zile, sa fie rastigniti unul in fata celuilalt pe lemn. Deci, citetul Timotei si stralucita lui sotie, Mavra, multumira lui Dumnezeu ca i-a intarit in muncile cele infricosate. Spanzurati pe cruce, ei au trait inca noua zile. Sprijiniti in chip minunat de catre Domnul, se indemnau si se mangaiau unul pe celalalt si astfel nu au ajuns nicidecum sa-si piarda curajul ori sa slabeasca cu duhul, in ciuda tuturor durerilor indurate. Una din Vieti adauga: „Intinsi astfel in agonia mortii, inaintea ochilor lor impaienjeniti s-a ivit o slavita vedenie de ingeri, facandu-le semn si aratand catre scaunele din cer, alaturi de Iisus Hristos, pentru Care au murit”. In a zecea zi ei si-au dat sufletele Domnului, plecand in marea calatorie vesnica impreuna, un suflet in doua trupuri".

Sfintii Emilia si Vasile cel Batran, parinti a zece copii, dintre care noua au ajuns la varsta matura, iar trei au fost episcopi (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Petru al Sevastiei), raman un model, o icoana care a devenit inca din viata lor Biserica-Mireasa a lui Hristos. Sfantul Grigorie de Nazianz, vorbind la ingroparea iubitului lui prieten, Sfantul Vasile cel Mare, afirma: „Unirea parintilor sai - partasi intru unimea virtutii tot pe cat si in unirea trupeasca - a fost deosebita in multe alte chipuri, precum darnicia catre saraci, primirea strainilor, curatia sufleteasca ivita din infranare, daruirea unei parti din averile lor lui Dumnezeu... Dar imi pare ca cel mai mare si mai vestit semn osebitor al casniciei lor a fost faptul de a fi avut ase­menea copii minunati. Negresit ca basmele elinilor au pilde de parinti cu multi copii sau cu copii minunati. Dar noi insine am cunoscut aceasta pereche, ale carei insusiri, chiar fara a tine seama de faptul ca erau parintii unor astfel de copii, ar fi fost de ajuns pentru slavita lor faima. Si tot asa, maretia copiilor lor, chiar fara propria lor stralucire in virtute, i-ar fi facut sa intreaca pe toti oamenii. Caci daca unul sau doi din urmasii lor ar fi ajuns oameni alesi, am fi putut pune acest fapt pe seama firii lor: dar, cand toti sunt deosebiti, vrednicia si lauda se cuvin in chip limpede celor ce i-au crescut. Aceasta se vadeste prin blagoslovitul numar (de copii ai lor) care au fost preoti si fecioare (adica traind ca niste calugarite), si prin aceia care, casatorindu-se, nu au ingaduit ca vreun lucru din casnicia lor sa-i impiedice a ajunge la aceeasi faima intru virtute. Astfel ca ei au facut ca deosebirea dintre ei sa tina doar de starea casatoriei, si nu de felul vietuirii".

In Viata Macrinei, Sfantul Grigorie al Nyssei descrie casatoria parintilor sai si arata cum tatal lui a fost ocrotitorul vietii si al curatiei (sophroiynes) mamei sale: „Maica noastra era deosebit de virtuoasa si dorea a-si pastra fecioria, petrecandu-si intru neprihanire intreaga viata. Dar era orfana, lipsita de amandoi parintii, iar faima frumusetii sale starnise multor tineri dorinta de a se insura cu ea. A inceput a se teme ca, de nu se va marita de bunavoie cu unul dintre ei, ar putea ajunge prada unei satanice silnicii si a fi rapita de vreunul dintre cei raniti de frumusetea ei. Deci, a primit a se marita cu cel ce avea o fire cu totul aleasa - cu Vasilie, tatal nostru - ca sa-l aiba ocrotitor al vietii curatiei sale".

Sfintii Andronic si Iunia (secolul I) sunt pomeniti de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani ca vestiti intre apostoli: „Spuneti inchinaciuni lui Andronic si Iuniei, rudelor mele si sotilor mei intru robie, care sunt vestiti intre apostoli, care si mai inainte de mine au fost intru Hristos" (Rom. 16, 7). Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza acest verset astfel: „Aceasta arata de asemenea ca o lauda; iar ceea ce urmeaza e inca si mai mult astfel. Si cum anume? Si sotilor mei intru robie. Caci aceasta marcata vestire este cununa cea mai mare... Dar acest barbat (adica Sfantul Pavel) a fost necontenit in mijlocul vrajmasilor, vazand sulite din toate partile si sabii ascutite, si osti, si razboaie. Si intrucat e cu putinta ca pe atunci Andronic si Iunia sa fi impartit cu el multime de primejdii, ii numeste -soti intru robie-... Apoi si alta lauda le aduce: care sunt vestiti intru apostoli. Dar socotiti ce mare lauda este aceasta - a fi numit intre cei mai vestiti dintre apostoli! Dar erau vestiti din pricina faptelor si desavarsirilor lor".

Sfintii Nicandru si Daria (secolul al III-lea), praznuiti la 8 iunie, sunt un alt exemplu de urmare totala a lui Hristos: „Sfantul Nicandru a avut fericirea de a dobandi o sotie ce s-a dovedit a fi viteaza si credincioasa in ceasul celei mai mari incercari. Pe cand era dus inaintea dregatorului, sotia sa, Daria, il urma si il imbar­bata cu aceste cuvinte: „Stapane, sa nu cumva sa jertfesti dracilor. Uita-te in sus catre cer si cugeta la minunata frumusete de acolo, pe care o vei castiga prin aceste scurte chinuri”. Auzind cuvintele sotiei lui Nicandru, dregatorul Maxim s-a rastit la ea: „Femeie ticaloasa, vrei ca sotul tau sa moara?” Ea a raspuns: „As vrea ca prin aceasta moarte sa poata trai in viata cea fara de moarte si nesfarsita.. Pentru aceasta, ea a fost azvarlita in temnita".

Sfanta Daria s-a aratat in fata martiriului sotului ei cu adevarat ostas al lui Hristos: „Putin inainte ca Sfantul Nicandru sa fie decapitat, nobila si cu adevarat buna sa ajutatoare s-a apropiat de el si i-a spus: „Fii viteaz, fii tare, caci cununa dreptatii te asteapta. Acuma sunt fericita, caci ma voi numi sotie de mucenic".

Desigur, unii soti ramasi in viata au devenit „sot sau sotie de mucenic", dar pe altii suferinta i-a biruit, neputand duce impreuna cu cel chinuit aceasta Cruce grea; Sfantul Marchian era tovarasul de suferinta al Sfantului Nicandru; insa, in vreme ce Sfantul Nicandru era incurajat si imbarbatat de sfanta lui sotie, Sfantul Marchian a fost si mai mult sfasiat de dragostea pentru sotie si copil in fata martiriului:

„Sotia lui Marchian ii urma cu baietelul in brate, strigand dupa ei: „De ce mi-ai spus sa nu ma tem pentru viitorul tau cand am venit la voi in temnita?” Dar Marchian, infranandu-si simtamintele, i-a raspuns: «Nu te apropia de mine».

Cu mintea ratacita de durere, ea alerga si-1 tragea de mantie, si, punandu-i copilul la picioare, striga: "Barbate, de nu ti-e mila de mine, uita-te la bietul copil, la dragalasul prunc! Nu face din mine o vaduva si din el un orfan cu incapatanarea ta!”

Marchian ii ruga pe cei din jur sa o dea de o parte, zicand: ”Va rog, despartiti-ne, ca sa-mi plinesc mucenicia”. Atunci un crestin pe nume Zotic 1-a prins de mana si i-a spus: „Fii curajos, omule, si lupta lupta cea buna, si dobandeste-ti cununa!-Marchian a raspuns: „Lasa-mi mana si ia-o pe cea a sotiei mele si, tragand-o inapoi, adu-i mangaiere. Ia pruncul de la picioarele mele si pune-i-1 in brate, si tine-o departe pana se va sfarsi totul. Nu trebuie sa ma vada murind..."

Chinurile despartirii de pruncul care ii statea la picioare, pentru a fi induplecat - ne spune hagiograful - au fost mai grele si decat chinurile mortii:
„Apoi mucenicul si-a luat copilasul in brate si, privind catre cer, l-a blagoslovit, zicand: „Doamne, Dumnezeule Atotputernic,ia acest copil in grija Ta deosebi”. Biata femeie a fost luata cu multa greutate. Fara indoiala, aceasta incercare a fost mai grea pentru Marchian decat chinurile mortii".

Iubirea este cea care-i uneste pe soti unul cu altul si pe amandoi cu Dumnezeu; iubirea este insusire dumnezeiasca:
„Iubire! insusire dumnezeiasca esti tu, fiindca Dumnezeu este iubire; pentru aceasta, cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Iubirea este dispozitia cea buna a sufletului, care-l face sa nu mai doreasca nimic din cele ce sunt in afara de cunoasterea lui Dumnezeu... Cel ce primeste erosul dumnezeiesc le dispretuieste pe toate cele pamantesti si calca peste toate placerile lumii".

Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca sau martiriu duhovnicesc. De aceea pe sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor i-o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa, si se lasa „raniti" de dragostea lui Dumnezeu si de Dumnezeu: "Cei ce-l iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnezeu. Cel indragostit de Dumnezeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi l-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi 1-a indragit pe Tatal cel ceresc".

Poate nu intamplator, la pomenirile pe care le face preotul la Vohodul Mare, atunci cand sunt pomenii cei adormiti, lipsesc sotii si sotiile: „pe toti cei adormiti dintr-o rudenie cu noi: stramosi, mosi, parinti, frati, surori, fii si fiice..." pentru ca sotii si sotiile, pentru a intra in imparatia Cerurilor, trebuie sa devina mireasa a lui Hristos.

Cantarea Cantarilor depaseste limitele iubirii pur omenesti, pandite de capcanele patimilor, unind in „iubirea cea adevarata" fecioria ascetica cu iubirea dintre mire si mireasa.

„Simbolistica din Cantarea Cantarilor, care a ocupat atata loc in ermeneutica Parintilor, nu se limiteaza la simpla alegorie. In persoana femeii iubite, intreaga Biserica se intrupeaza in ochii barbatului: corpul si frumusetea fizica a femeii sunt recapitularea frumusetii si a adevarului lumii, ale creatiei in intregime. Dar experienta acestei imediatitati fundamentale este asigurata numai de „iubirea cea adevarata” a jertfirii pe cruce si a daruirii ascetice de sine.

Din acest punct de vedere, putem intelege ca fecioria ascetica a calugarilor nu este ceva contrar sau fundamental diferit de casatorie, ci e realizarea plenara a adevarului acesteia, cea mai mare valorizare existentiala posibila a ei. Fecioria este eros-ul dezbracat de necesitatea naturala a dorintei si a placerii, e acelasi eros care altoieste casatoria pe viata imparatiei. Drumul ce duce la adevarata feciorie si la adevarata casatorie este acelasi: abnegatia prin cruce si daruirea ascetica de sine. De aceea Biserica isi recunoaste sfintii (pe ghizii care conduc pe calea comuna a vietii „dupa adevar”, desavarsirile intrupate ale „scopului” ei ultim) mai cu seama in persoana ascetilor. Iar daca printre sfintii Bisericii sunt si cateva persoane casatorite, nu plinatatea amorului lor fizic, nici „casatoria lor perfecta” au facut din ei roadele dintai ale Imparatiei (dupa cum nici celibatul ascetilor nu le asigura, el singur, acestora sfintenia), ci asceza lor si imitarea de catre ei a crucii lui Hristos."

Parintele Vasile Gavrila

Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata. Inalta mereu o ruga fierbinte:

Muzica Bizantina a patruns in tarile care s-au gasit in legatura canonica cu Patriarhia de CONSTANTINOPOL. Intre poporul roman si Bizant au existat  legaturi economice si culturale permanente, datorita pozitiei geografice a teritoriului Romaniei,a prestigiului politic si cultural al Bizantului.
          
Inceputurile muzicii  bizantine la romani sunt strans legate de aparitia si raspandirea  crestinismului pe aceste meleaguri, consemnat inca din primele secole ale erei noastre. Biserica  incepe sa se organizeze  in  Dacia Pontica sau Scythia Minor in secolul IV , cand este atestat existenta primei episcopii la Tomis (369) si cum dovedesc numeroasele urme de basilici si cimitire, ca si obiectele si inscriptiile scoase la iveala de sapaturile arheologice. Nu numai in Dobrogea, ci si in celelalte provincii de pe teritoriul Daciei Romane gasim astfel de urme. In secolul  IV, imparatul bizantin Justinian, recucerind pe malul sting al Dunarii o serie de capete de pod, aduce aici soldati si misionari, refacand in intregime cetatea militara de la Sucidava-unde s-a descoperit cea mai veche basilica de la nord de Dunare.

In faza comunitatilor satesti si populare (sec IV-IX),  crestinismul populatiei stra-romane s-a redus, pana la organizarea, la insusirea elementelor de baza ale noii credinte si la practica simpla a cultului, din care muzica nu poate lipsi. Astfel, in secolul IV, pe vremea persecutiei lui Athanaric, Sava de la Buzau, martirizat la 12 aprilie 372, canta psalmi in biserica si cultiva cantarea psalmilor cu mare zel.

Pana in secolul VI, in muzica de cult in faza sa de formare, nu existau deosebiri esentiale intre felul de – a se canta la Bizant si la Roma.  Marturie a muzicii bizantine in perioada de inceput este Condacul Nasterii care a circulat intr-o forma mult mai simpla probabil, decat cea transmisa de manuscrisele medievale, cum era posibila intr-o transmitere orala. Constructia modala a condacului – glas 3 autentic-este aceeasi in manuscrisele secolelor XIII, XVIII, sau contemporane, fapt ce dovedeste vechimea acestui imn. Incepand cu secolele IX-X si pana dupa jumatatea secolului XVII este cunoscuta si prezenta limbii slavone ca limba de cult. Printre cele mai vechi texte slavone scrise in tinuturile romanesti, dupa care s-a cantat, se pastreaza un MINEI pe luna martie, numit "CODEX SUPRASLIENSIS”, datand din secolul  XI. Din sec. XIII, se pastreaza fragmente dintr-un minei cu indicatia ehului la tropare si condace, din sec.XIII-XIV se pastreaza partea a doua a Octoihului de la Caransebes cu cantarile glasului 5-8 iar din sec XIV (1346), provenit de la Bistrita-Oltenia, Psaltirea slavona, cu pretioase lamuriri  asupra cantarii psalmilor la originea lor "scrisa la Boreci de Branco Mladenovici, cu mana lui Ion Azov theologul”.

Paralel cu limba slavona, a circulat in continuare pe teritoriul Romaniei intre sec. V- XIV, limba greaca. Odata cu aceasta a circulat si muzica bizantina cu text grecesc, in toate tinuturile romanesti, desi acestea s-au dezvoltat separat multe secole. Odata cu aparitia formatiilor feudale se semnaleaza existenta mai multor biserici in provinciile romanesti, ceea ce face ca intr-o scrisoare din anul 1234 a Papei Grigorie al IX-lea, adresata fiului regelui Ungariei, sa se vorbeasca de existenta unor episcopi romani, numiti "pseudo- episcopi ai ritului grec",de unde concluzia ca, in aceasta vreme, muzica bizantina capata o mai mare raspandire pe teritoriul locuit de romani.

In Dobrogea incepand cu 1204, se infiinteaza arhiepiscopia Vicinei, se organizeaza biserica si implicit, muzica bizantina patrunde si mai mult. Dupa formarea statelor feudale, in Tara Romaneasca (1330) si Moldova (1359) are loc o mai temeinica organizare a bisericii. Primii mitropoliti ai Tarii Rominesti (Iachint, Hariton, Antim Critopulos)  greci de origine, depinzand de Constantinopol, a contribuit mult la raspandirea muzicii bizantine.

In sec.XIV si XV, muzica bizantina este promovata tot mai sistematic, ca urmare a infiintarii unui mare numar de manastiri romanesti-in toate provinciile –centre de cultura muzicala, unde se invata cu temeinicie cantarea traditionala bizantina, fixata ,canonizata si conservata. Prin numeroase ctitorii, daruri si inchinari de manastiri, domnitorii romani din sec.XIV, XV si XVI intretin legaturi directe cu centrele culturale importante din Orientul ortodox, in primul rand cu Athos si Constantinopol, sprijinit astfel cultivarea muzicii bizantine pe teritoriul Romaniei. Aceasta este calea directa prin care romanii sunt mostenitorii culturii si civilizatiei bizantine, Muntele Athos dispunind de o celebritate deosebita ca centru de practica liturgica si implicit de muzica bizantina, atragand aici la studiu calugari din toata lumea ortodoxa. Inca de la intemeierea Principatelor, Vladislav I (1354-1377) trimite numerosi calugari la Muntele Athos, in manastirile Zograful, Hilindar si Cutlumuz, pentru desavarsire. 

Avantul cultural de la inceputul sec.XV este marcat de o creatie poetico- muzicala autohtona "Pripealele” lui Filotei de la Cozia – fost logofat al lui Mircea cel Batran(1386-1418) sub numele de Filos –nascute sub denumirea de ,,Marimuri’’ sau ,,Veliceanii’’. Micile tropare ale lui Filotei care se  canta dupa  polieleu, scrise in jurul anului 1400, cu stihuri alese din psalmi de Nichifor Vlemmidis (1197-1272)-unul  dintre cei mai de  seama reprezentanti ai  societatii  grecesti de  la Nikeia sec. XIII-au  circulat  in  manuscrise medievale la romani, ca si la toate  popoarele  slave  ortodoxe, pastrandu-se in cel putin 24 manuscrise slave (sec.XV-XVII), dintre care  13 sunt pe teritoriul  Romaniei, cel  mai  vechi datand din1437.
 
Pana in sec.XV nu cunoastem manuscrise muzicale bizantine scrise pe teritoriul Romaniei, cele existente fiind aduse din alte parti. Din acestea amintim:,,Lectionarul”grecesc din  Iasi, scris  in notatie ecfonetica, la  Constantinopol in  sec. XI-XII si apoi  adus in  Romania  si  de  care s-a ocupat Gr.Pantiru.       Manuscrisele grecesti: IV-39 de la Biblioteca Centrala Universitara-Iasi, scris in sec. XIII si 953 de La Biblioteca Academiei Romane, scris in sec.XIV, ambele in notatie medio-bizantina sunt de asemenea  aduse la noi din alte parti. In sec. XV documentele ne arata ca "pe vremea lui Stefan cel Mare psaltii cantau dupa carti numite (mai tarziu n.n.) "Psaltichii", iar Kogalniceanu in "Letopiseti" pomeneste de "Cartea de muzica Psaltiki", a capelei domnesti de la Cetatea Neamtului, din timpul lui Stefan cel Mare.

Daca pana acum am facut doar unele mentiuni despre muzica bizantina ce se invata practic, pe cale orala, in Moldova, la Putna, incepand cu ultimele decenii ale sec.XV si pana spre sfarsitul sec.XVI, muzica bizantina a fost invatata pe manuale dupa neume muzicale, in scoala organizata cu dascali. Existenta scolii nu este atestata documentar direct, cercetarile intreprinse in ultimele decenii insa, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie bizantina care ne-a permis sa stabilim existenta pe teritoriul Romaniei a catorva scoli in perioada medievala, dintre care cea mai veche a fiintat la Putna.

Printre compozitorii si dascalii de muzica bizantina de la Putna, alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage atentia Dometian Vlahu, al carui nume vadeste originea lui romana. Faima scolii de la Putna mersese pana dincolo de hotarele tarii cum aflam din scrisoarea lui Al. Lapusneanu, domnul Moldovei, datata din 6 iunie 1558, adresata comunitatii ortodoxe din Lvov: "Trimiteti-ne de  asemenea, patru cantareti, tineri si buni si noi ii vom invata cantarea greceasca si sarbeasca (slavona). Dupa ce vor invata ii vom trimite la voi (inapoi); trebuie numai  sa aiba glas bun; ne-au fost, de asemenea, trimisi la invatatura si cantareti din Przemysl”.

Circulatia cantarilor psaltilor putneni din cele noua manuscrise scoate in evidenta atat valoarea muzicii cat si durabilitatea ei in timp, fiind utilizata in practica de strana a centrelor manastiresti din Moldova in tot sec.XVI. Aceste manuscrise contin o muzica bizantina autentica, aflata in uz la Bizant, la Muntele Athos si multe alte centre manastiresti din  Orient, fiind pastrata in manuscrise si in traditia orala, cai prin care a patruns si in tarile romane.

Acest centru de mare inflorire spirituala si artistica ce a stralucit in Moldova mai bine de o suta de ani (sec.XV-XVI),a fost reliefat aproape de catre toti muzicologii romani care s-au ocupat de muzica romaneasca medievala. In ultimele decenii, numeroase sunt studiile consacrate a acestei scoli, iar in ultimii ani, 1980-1981, Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu si Titus Moisescu au publicat in intregime 2 manuscrise muzicale, provenind de la Putna, in colectia Izvoare ale muzicii romanesti, vol.III si IV "Documenta”, scotand in evidenta contributia psaltilor-compozitori romani la patrimoniul culturii muzicale bizantine.

In Tara Romaneasca, Transilvania si Banat a circulat aceeasi muzica de tip bizantin, in biserici, in manastiri si in scoli organizate.Chiar daca nu ne-au ramas manuscrise din aceasta vreme (sec.XV-XVI), se stie c-au existat centre culturale manastiresti unde, dupa obiceiul timpului, trebuie sa se fi predat si muzica psaltica. La Brasov ia fiinta prima scoala romaneasca inca din 1495, unde muzica psaltica va fi cultivata fara intrerupere. In sec.XVII arta bizantina din Muntenia si Moldova incepe sa fie romanizata, pe vremea lui Matei Basarab si Vasile Lupu, cantandu-se la strana-practic, fara neume muzicale-si romaneste.

Pentru sec.XVII nu se cunosc pe teritoriul Romaniei scoli de muzica bizantina, in sensul celor de la Putna, Scheii Brasovului sau cea din vremea lui Brancoveanu, se continua insa alcatuirea unor colectii de cantari, in exclusivitate in limba greaca, necesare manastirilor, mitropoliilor si bisericilor domnesti. Se cunosc circa 20 de manuscrise din acest secol, scrise aproximativ jumatate de romani sau de romani, dupa cum urmeaza: Biblioteca  Academiei R.S.Romania, mss.nr.m,1096 (anul 1624), 791(anul 1665), 663(anul 1695), 564(Cozia), 102, 832(ante 1710) etc.; Muzeul  Olteniei-Craiova, ms. nr. 52 (1695?), 99; Biblioteca Centrala  Universitara-Iasi, mss. nr.III.73(anul 1626) ,III.85, III.86, III.88;Biblioteca  Academiei  Cluj-Napoca ,ms. nr. 0356(scris probabil  in Transilvania,are insemnari din anul 1712);BUC.mss. nr.552 si 550. 

O buna  parte din  aceste manuscrise, alaturi de altele,  care se pastreaza  in biblioteci straine, au fost folosite -  la sfarsitul sec.XVII si inceputul sec.XVIII - ca izvoare sau surse originale de catre  Filothei sin  Agai Jipei, pentru "romanirea cantarilor".
            
Extras din "Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul ROMANIEI in sec. XVIII si inceputul sec. XIX si aportul original al culturii autohtone"  
                                                                                         SEBASTIAN  BARBU-BUCUR

Moartea Mantuitorului pe Cruce a reprezentat sacrificiul suprem pentru rascumpararea noastra din pacatul neascultarii si pentru a vesti lumii sfasiate de ura iubirea consfintita prin jertfa Sa. Din acest motiv, cele sapte propozitii rostite de Iisus pe Crucea Golgotei isi au rolul lor in iconomia mantuirii, conform spuselor regretatului parinte Iorgu Codreanu, care a slujit in ultima perioada a vietii la biserica 'Sfanta Vineri' din Iasi.

* 'Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac' (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte, in ordine cronologica dupa Sfintele Evanghelii, rostite de Iisus, in timp ce era lovit cu brutalitate, dupa ce fusese judecat si osandit la rastignire. Ele sunt de fapt o rugaciune de iertare a rastignitorilor Sai, adresata Tatalui, care ii cuprinde pe toti vrajmasii Lui, din toate locurile si din toate timpurile;

* 'Femeie, iata fiul tau'. Apoi a zis lui Ioan: 'Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine' (Ioan 19,26-27), sunt cuvintele pe care Mantuitorul le-a adresat lui Ioan, Apostolul sau iubit, in timp ce se afla pironit pe Cruce. Ele inseamna ca Iisus era unicul fiu al Mariei si ca aceasta, dupa moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care sa o ocroteasca. In plan duhovnicesc, aceste cuvinte o desemneaza pe Maria, 'Eva cea noua', Maica tuturor credinciosilor.

'Pe Cruce Hristos a luat asupra Lui moartea insasi'

* 'Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai'(Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Domnul cand unul dintre talharii rastigniti odata cu El Il hulea, in timp ce celalalt il certa zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ce esti in aceeasi osanda cu El?'. Cuvintele rostite de Iisus dezvaluie adevarul ca fiecare dintre noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre;

* 'Eli, Eli, lama sabahtani, care se talmaceste: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit' ( Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine inaintea Tatalui Sau ca 'Fiu al Omului'. Suferinta firii umane a lui Hristos este resimtita in Ipostasul Sau. Isi are, deci, echivalentul in unitatea treimica a lui Dumnezeu. Strigatul care se aude pe Cruce vrea sa spuna ca Duhul nu-L mai uneste pe Fiul cu Tatal. 'Datatorul de viata' il paraseste pe Fiu, asa cum si Tatal L-a parasit. Duhul Sfant devine suferinta de neocolit intru care Cei Trei se unesc. Tatal se lipseste de Fiul si Acesta trece, ca intr-o clipa de eternitate, prin nemarginirea dumnezeiasca a singuratatii. Duhul Sfant, dragostea reciproca a Tatalui si Fiului, se ofera ca jertfa, isi insuseste intr-un mod specific Crucea, pentru a deveni 'puterea de nebiruit a Crucii'. Cabasilas ticluia astfel aceste cuvinte: 'Pe Cruce Hristos a luat asupra Lui moartea insasi. Puterea mortii sta in autonomia ei, dar Hristos isi daruieste moartea Tatalui si de aceea in Hristos cea care moare e moartea: 'Cu moartea pre moarte calcand'. De atunci, nici un om nu mai moare singur';

* 'Mi-e sete', rosteste Mantuitorul pe Cruce. Cuvintele acestea au fost enuntate si de psalmistul David, fiind apoi consemnate de Sfintii Evanghelisti Matei si Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte implinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvantului intrupat, iar pe de alta parte, ipostaza Mantuitorului de Fiu al Omului.

Prin moartea Sa, Fiul lui Dumnezeu si-a aratat iubirea de oameni

* 'Savarsitu-s-a', zice Iisus, dupa ce a fost adapat cu otet (Ioan 19,30). Acum, Hristos a terminat toata lucrarea Lui. Fiul lui Dumnezeu si-a aratat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire fata de oameni, voind prin aceasta ascultare a dezrobi pe pamanteni de povara pacatelor si sa instituie dreptatea;

* 'Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu'. Si aceasta zicand 'Si-a dat duhul' (Luca 23, 46). Fiul Isi incredinteaza sufletul sau de om in mainile Tatalui, fiindca, prin Duhul Lui de Dumnezeu, El intotdeauna a fost una cu Tatal.

Obiecte simbolistice ale Patimilor lui Iisus Hristos

Fara indoiala, cea mai dureroasa saptamana din istoria umanitatii este Saptamana Patimilor Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In amintirea acelor teribile zile, o serie intreaga de obiecte, care amintesc de suferintele Domnului, au devenit simboluri ale Patimilor. Printre acestea enumeram: punga cu 30 de arginti, simbolul tradarii lui Iuda Iscarioteanul; Lampasul aprodului Malchus din Gradina Ghetsimani si urechea lui Malchus, taiata de Sfantul Petru; cocosul, simbolul negarii de trei ori a lui Iisus de catre Petru; treptele din fortareata Antonina, pe care le-a urcat Iisus, spre a fi judecat de Pilat din Pont; cana de apa, ligheanul si stergarul folosite de Pilat dupa judecata; stalpul biciuirii lui Iisus, in curtea fortaretei Antonina; biciul roman, flagrum, pus in mana lui Iisus, ca sceptru dupa biciuire; capul unui soldat roman ce-L scuipa in timpul biciuirii; mana unui soldat ce-L palmuieste in curtea fortaretei; coroana de spini asezata in mod ironic pe cap; haina de purpura rosie asezata lui Iisus pe umeri, ca unui rege de carnaval la serbarile hibernale romane Saturnalii; Crucea purtata de Iisus pe Via Dolorosa; naframa Veronicai, pe care s-a intiparit chipul Domnului, cand aceasta i-a sters sudoarea de pe fata, pe Drumul Crucii; tablita de gips cu gravura ironica INRI, care inseamna, 'Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor', fixata pe cruce, deasupra capului lui Iisus; ciocanul folosit la baterea piroanelor in maini si in picioare, precum si la fixarea tablitei cu inscriptia amintita; piroanele cu care a fost fixat pe cruce; zarul cu care soldatii romani au tras la sorti pe Golgota camasa lui Iisus; batul de isop (arbust orginar din Asia Mica) cu un burete inmuiat intr-o bautura narcotizanta; lancea cu care a fost Iisus intepat in coaste de catre soldatul Longinus; scara si cearceaful cu care a fost coborat de pe cruce Iisus; clestele utilizat la scoaterea piroanelor din maini si din picioare; cele cinci rani: doua in palme, doua la picioare si una la inima; giulgiul in care a fost pus in mormant Mantuitorul.

Giulgiul va fi expus in aceste zile la Torino

Giulgiul este pastrat in catedrala orasului Torino din Italia si este de departe cea mai celebra relicva din lume, deoarece pe aceasta bucata de panza crestinii cred ca este imprimata imaginea chipului Mantuitorului Iisus Hristos. Pe marginea autenticitatii acestei relicve se poarta si in prezent aprinse dezbateri, motiv pentru care, pana acum, Vaticanul a evitat sa se pronunte transant, descriind insa relicva drept 'un simbol plin de forta al patimirii lui Hristos.'

Anul acesta, pentru a sasea oara in 100 de ani, in perioada 10 aprilie-23 mai, celebrul Giulgiu din Torino va fi expus publicului in catedrala orasului

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul - rugaciunea specifica a Postului Mare

Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, o singura scurta rugaciune poate fi considerata rugaciunea specifica a acestuia. Traditia o atribuie unui mare invatator al vietii duhovnicesti - Sfantul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie, in fiecare an.

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin”.

Aceasta rugaciune este citita de doua ori la sfarsitul fiecarei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni pana Vineri (nu si Sambetele si Duminicile), caci, dupa cum vom vedea mai tarziu, slujbele acestor zile nu urmeaza celor savarsite de obicei in timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmeaza fiecarei cereri. Apoi facem cu totii douasprezece inchinaciuni, spunand: „Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul!” intreaga rugaciune este repetata cu o singura metanie la sfarsit. De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele de Post? Pentru ca recapituleaza intr-un mod unic toate elementele pozitive si negative ale pocaintei si constituie, sa spunem asa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai intai eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti fundamentale, ce ne modeleaza viata si fac practic imposibila chiar incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu.

Boala fundamentala este duhul trandaviei. Este acea lenevire si pasivitate a intregii noastre fiinte, care intotdeauna ne impinge mai degraba „in jos” decat „in sus” — care incearca mereu sa ne convinga ca nici o schimbare nu este posibila si, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism inradacinat, care la orice schimbare duhovniceasca raspunde „pentru ce?” si face din viata noastra o teribila risipire sufleteasca. Este cauza tuturor pacatelor pentru ca otraveste energia duhovniceasca de la insusi izvorul sau.

Rodul trandaviei este grija de multe. Este acea stare de deznadejde pe care toti Sfintii Parinti au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznadejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism si pesimism a tot ceea ce exista. Aceasta este, cu adevarat, o forta demonica in noi, pentru ca fundamental Satana este un inselator. El il inseala pe om asupra lui Dumnezeu si a lumii; el ne umple viata cu intuneric si nihilism. Deznadejdea este sinuciderea sufletului, pentru ca atunci cand omul este cuprins de ea devine incapabil sa vada lumina si sa o doreasca.

Iubirea de stapanire! Desi pare bizar, trandavia si deznadejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viata cu iubirea de stapanire. Pangarind intreaga noastra atitudine catre viata, lipsind-o de sens si plinatate, ele ne silesc sa cautam compensatie intr-o atitudine total gresita fata de alte persoane. Daca viata mea nu este indreptata catre Dumnezeu, nu aspira la valorile eterne, inevitabil va deveni egoista si egocentrica, iar aceasta inseamna ca toti cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Daca Dumnezeu nu este Domnul si Stapanul vietii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn si stapan, centrul absolut al propriei mele vieti, si incep sa evaluez totul tinand cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorintele mele si de judecatile mele. Iubirea de stapanire este astfel o degenerare fundamentala a relatiei mele cu ceilalti, o incercare de subordonare a lor fata de mine. Aceasta pornire nu se exprima neaparat prin a comanda sau a domina pe „altii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenta, dispret, lipsa de interes, de consideratie, de respect. Este, intr-adevar, lenevire si deznadejde indreptate, de aceasta data, catre ceilalti; sinuciderea duhovniceasca se completeaza astfel cu crima duhovniceasca.

Si, in final, grairea in desert. Dintre toate fiintele create de Dumnezeu, omul singur a fost inzestrat cu darul vorbirii. Toti Sfintii Parinti vad in aceasta adevarata „pecete” a Chipului Divin in om, pentru ca Dumnezeu insusi se descopera ca si Cuvant (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelasi simbolism supremul pericol. Fiind adevarata expresie a omului, mijlocul realizarii de sine este din acest punct de vedere si cauza a caderii sale si a distrugerii de sine, a tradarii si a pacatului. Cuvantul mantuire si cuvantul ucide; cuvantul inspira si cuvantul otraveste. Cuvantul este modul de exprimare al Adevarului, dar si al inselarii demonice. Avand o putere pozitiva fundamentala, el are astfel, totusi, si o imensa putere negativa. Cu adevarat el zideste pozitiv sau negativ. Atunci cand este deviat de la originea si scopul sau dumnezeiesc, cuvantul devine desertaciune. El impinge spre trandavie, deznadejde si iubirea de stapanire si transforma viata in iad. El devine adevarata putere a pacatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocaintei. Ele constituie obstacolele ce trebuie indepartate. Dar Dumnezeu singur le poate indeparta. Iata deci prima parte a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul — aceasta plangere din adancul neputintei omenesti. Apoi rugaciunea se indreapta catre telurile pozitive ale pocaintei care, de asemenea, sunt patru.

Curatia! Daca nu se reduce sensul acestui termen, asa cum adesea si eronat se face, numai la conotatiile sale sexuale, este inteles ca omologul pozitiv al trandaviei. Traducerea precisa si totala a termenului grecesc sofrosini si a termenului rusesc tselomudryie trebuie sa fie plinatatea intelepciunii, dreapta socotinta. Trandavia este, intai de toate, risipire, distrugerea vederii si energiei noastre, incapacitatea de a vedea intregul. Atunci opusul sau este tocmai plinatatea. Daca de obicei intelegem prin curatie virtutea opusa depravarii sexuale, aceasta se intampla datorita caracterului decazut al existentei noastre, care nu se manifesta niciunde mai bine decat in placerea sexuala — indepartarea trupului de la viata adevarata si de la stapanirea duhului asupra sa. Hristos a refacut plinatatea in noi. Si aceasta a realizat-o prin refacerea adevaratei scari de valori, prin calauzirea noastra inapoi catre Dumnezeu.

Primul si minunatul rod al acestei plinatati sau curatii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinta adevarului in noi, indepartarea tuturor minciunilor in care de obicei traim. Numai smerenia poate fi capabila de adevar, de a vedea si de a primi lucrurile asa cum sunt si, astfel, de a vedea maretia, bunatatea si iubirea lui Dumnezeu in orice. De aceea se spune ca Dumnezeu revarsa harul Sau peste cei smeriti, iar celor mandri le sta impotriva.

Curatia si smerenia sunt firesc urmate de rabdare. Omul „natural” sau „cazut” este nerabdator, pentru ca nevazandu-se pe sine se grabeste sa judece si sa condamne pe ceilalti. Avand, asadar, o cunoastere eronata, incompleta si pervertita a tot ceea ce il inconjoara, masoara toate acestea prin prisma gusturilor si conceptiilor sale. Fiind indiferent cu oricine in afara de sine, doreste ca viata sa fie incununata cu succes aici si acum. Rabdarea, totusi, este cu adevarat o virtute divina. Dumnezeu este rabdator nu pentru ca este „iertator” ci pentru ca El sesizeaza adancimea celor ce exista, pentru ca realitatea intima a lucrurilor, pe care noi in orbirea noastra nu o mai vedem, este deschisa catre El. Cu cat ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cat devenim mai rabdatori, cu atat reflectam mai mult acel infinit respect fata de toate fiintele care reprezinta insusirea specifica a lui Dumnezeu.

In cele din urma, cununa si rodul tuturor virtutilor, ale tuturor cresterilor si ostenelilor duhovnicesti este dragostea — acea dragoste care, asa cum am mai spus, poate fi daruita numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregatirilor si ostenelilor duhovnicesti.

Toate acestea sunt rezumate si adunate laolalta in ultima cerere a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul, in care cerem: „daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu”. Dar, in final, mai este o primejdie: mandria. Mandria este izvorul raului si toata rautatea este mandrie. Iata ca nu-mi este suficient sa-mi vad propriile mele greseli, intrucat chiar si aceasta virtute aparenta se poate transforma in mandrie. Scrierile sfinte abunda in sfaturi impotriva subtilelor forme ale pseudo-pietatii care, in realitate, sub valul smereniei si al autocriticii pot conduce catre o mandrie cu adevarat demonica. Dar atunci cand „vedem gresalele noastre” si cand „nu osandim pe fratii nostri”, cand, altfel spus, curatia, smerenia, rabdarea si dragostea sunt doar una in noi, atunci si numai atunci ultimul dusman — mandria — va fi nimicit in noi.

Dupa fiecare cerere a rugaciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale intregului cult din timpul Postului. Totusi, aici, semnificatia lor este revelata mai bine ca niciodata. in lungul si dificilul efort al insanatosirii duhovnicesti, Biserica nu a pus bariere intre suflet si trup. Omul, in intreaga sa fiinta, s-a indepartat de Dumnezeu; omul, in intreaga sa fiinta, trebuie restaurat, trebuie sa se intoarca (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creata de pacat consta, cu siguranta, tocmai in biruinta carnii - animalul, irationalul, placerea din noi — asupra duhovnicescului si dumnezeiescului. Dar trupul este slavit, trupul este sfant, asa de sfant incat Dumnezeu insusi „a luat trup”. Atunci, mantuirea si pocainta nu dispretuiesc trupul, nu il neglijeaza, ci au in iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la functiile sale reale, ca expresie a vietii duhovnicesti, ca templu al nepretuitului suflet omenesc. Ascetismul crestin este o lupta nu impotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, intreaga fiinta umana - suflet si trup - face pocainta. Trupul participa la rugaciunea sufletului intocmai cum sufletul se roaga prin si in trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocaintei si ale smereniei, ale adorarii si ale ascultarii, reprezinta astfel prin excelenta ritualul de Post.

(Extras din lucrarea ”Postul cel Mare”, Pr. Prof. Alexander Schmemann (1921-1983), Editura ”Univers enciclopedic”)

Povestea Martisorului

Pentru inceput, am sa desenez un snur cu doi canafi la capete. In timp ce eu desenez, tu sa rasucesti in gand doua fire de matase, unul rosu si unul alb. Si acum vine intrebarea:

- Ce e martisorul ???
- Stie toata lumea, ai sa-mi raspunzi, un obicei stramosesc, un semn de primavara, il pui in piept de 1 martie, il oferi…
- Generalitati! Am sa-ti explic. E firesc sa stii mai mult, macar pana la genunchiul broastei.

Sfaturi duhovnicesti - A doua saptamana a Postului

Sfantul Nicolae Velimirovici

Duminica Ortodoxiei

Praznicul Ortodoxiei nu este o sarbatoare fixa transferata in ciclul mobil, ci ea a fost nemijlocit instituita, pentru a fi serbata in prima duminica din Postul Mare, de catre patriarhul Metodie al Constantinopolului cu prilejul celei de-a doua restaurari definitive a sfintelor icoane, pe 11 martie 843. Aceasta sarbatoare solemna, cea mai importanta dintre comemorarile dogmatice repartizate in cursul anului liturgic, nu s-a generalizat insa imediat, impunerea ei definitiva fiind atestata abia in secolul XI. La Constantinopol, dupa o Panihida tinuta la biserica din Vlaherne si dupa privegherea de seara se facea o lunga procesiune pana la Sfanta Sofia, unde se celebra Liturghia, la sfarsitul careia patriarhul oferea la patriarhie un mare banchet oficialitatilor Bisericii si Imperiului. Aceste festivitati erau un prilej de adunare a unui mare numar de "monahi si de laici veniti din provincii, marcand astfel puternic sfarsitul primei saptamani a postului.

Daca este sa alegem care este sentimentul cel mai dramatic, starea cea mai daramatoare de suflet din cate afecteaza tineretul de astazi – in primul rand zis crestin – poate ca plictiseala este unul care-l marcheaza tot mai dureros. Chipuri alungite de nesomnul lipsei de motivare se preumbla tot mai des pe strazi, iar salile de clasa sau de curs poarta parca imbibate pe peretii de duh mirosul acesta de mucegai duhovnicesc, care este plictiseala. Ceea ce este grav e faptul ca aceasta plictiseala ii mistuie pe oameni sub ochii nostri si noi nu facem nimic – noi insine fiind intrati poate in linia dreapta a indiferentismului plicticos. Noi insine suntem, asadar, atinsi de cancerul acesta nesabuit si dureros si, chiar daca vom putea trai vreme multa cu el, aceasta nu inseamna ca moartea ne va izbavi. De plictiseala nu te izbaveste moartea, ci Invierea, cea care alunga, terapie vesnica, nestarile noastre de rau.
    
Intr-o carte de exceptie a scriitorului francez (prin aceasta carte, universal) Georges Bernanos, numita plina de har: „Jurnalul unui preot de tara“ (Ed. Allfa, 1999), am aflat aceste randuri despre plictiseala: „… lumea e mistuita de plictiseala. Fireste, trebuie sa reflectezi putin, ca sa-ti dai seama de asta; e un lucru pe care nu-l poti trece cu vederea si nici pricepe imediat. E ca un fel de pulbere. Te misti incolo si incoace si n-o vezi, o respiri, o inghiti, cind stranuti, cand bei, dar e atat de fina, atat de usoara, ca nici nu-ti scartaie macar intre dinti. Dar, daca te opresti macar o singura clipa, o si simti intinsa pe obraz, pe maini. Trebuie sa te agiti necontenit, ca sa scuturi ploaia de cenusa. Si atunci, oamenii se agita, se agita“. (Op. cit. p 10) Tot el este si cel care diagnoticheaza locul nasterii molimei acesteia, pe care o socoteste „forma ticaloasa a disperarii, si care este, fara indoiala, fermentatia unui crestinism descompus“. (Idem, p 11)
    
Sigur ca cele citate nu sunt puse inaintea cititorului ca s-arat c-am citit pe Bernanos. Ci pentru punctul de vedere pe care-l exprima si din care, sigur, am putea prelua destula invatatura. L-am asezat, miez de cuvant, pentru ca, poate, daca am avea curaj sa recunoastem descompunerea pe care o traim in crestinismul nostru cotidian, am putea sa incercam a schimba ceva in noi, cu noi. Ca traim o astfel de drama – „care scartaie intre dinti“ – ne-o arata faptul ca ne miram c-avem curaj sa fim cinstiti unul cu altul (de parca a fi crestin este echivalent cu a fi fatarnic), c-avem puterea sa ne rugam (de parca starea de normalitate crestina ar fi nerugarea), c-avem dragoste de Liturghie (de parca normal ar fi sa o uram) si cate si mai cate.

Am lasat atat de mult sa fim patrunsi de duhul lumii, incat uneori ne surprindem plictisiti de cuvantul Scripturii, de cantarea duhovniceasca, de cuvintele Sfintilor Parinti. Sigur ca poate sa existe si o doza de plictiseala profetica: aceea datorata prezentarii neadevarate in duh, viata si adevar a cuvantului lui Dumnezeu, aceea datorata mediocritatii nivelului la care ne este transmis Dumnezeul Cel Viu. Si, uneori, pluteste in aer miasma aceasta cu totul neplacuta a unui trup ucis de propria noastra nelucrare duhovniceasca. 
   
Inainte vreme oamenii nu aveau timp pentru plictiseala. Doar cei care-si petreceau prea mult timp din viata in sindrofii si-n lichioruri, in barfe si naraviri care, la acelasi gen de oameni, pare ca n-a trecut. Zideau ei biserici – unii –, dar o faceau pentru altii, pentru cei simpli si umili, care n-aveau vreme decat pentru munca si pentru prea-marirea lui Dumnezeu. 
   
La vremurile de-acum, prea pline de noi, Domnul ramane exilat dincolo de preocuparile noastre plictisite. Sa-I cerem, dar, lui Hristos ca sa ne scoata din nenorocita drama a deznadejdii, careia-i spunem plictiseala. Sa ne-ajute Dumnezeu sa nu ne descompunem inainte de moarte.

Cele mai importante sarbatori ale anului bisericesc sunt precedate de perioade de post mai lungi sau mai scurte. Marele praznic al Invierii Domnului este precedat de Postul Sfintelor Pasti, ce se intinde pe durata a sapte saptamani, din lunea ce urmeaza Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai,  pana in noaptea Invierii.

Pentru ca acest post ne pregateste anume pentru faptul cel mare si dumnezeiesc al mantuirii noastre prin moartea si jertfa lui Hristos pe cruce, ne intrebam cum ne-am putea apropia de zilele Sfintelor Patimi dumnezeiesti? Cum am putea sta in fata crucii pe care moare rastignit pentru pacatele noastre Iisus Hristos? Desigur, numai smeriti si pocaiti, simtind si marturisind durerea pentru ceea ce a pacatuit si pacatuieste neamul omenesc, pentru ceea ce am pacatuit si pacatuim noi toti, fata de Iisus Hristos, Mantuitorul.

Cum am putea sta nesimtind si nerecunoscand durerea, batjocura si moartea suferita de El, pentru pacatele noastre, pentru mantuirea noastra? Sa ne pregatim, deci, cum se cuvine pacatosilor ce se pocaiesc pentru primirea mantuirii lor. Sa ne pregatim cum se cuvine credinciosilor pentru Mantuitorul lor. Sa ne pregatim pentru a simti si durerea cea mare si sfanta a mortii lui Hristos pe cruce si bucuria cea mare si sfanta a Invierii Lui din morti.

Aceasta pregatire nu este lucru neinsemnat, de trecut cu vederea si de nesocotit in viata noastra, ci dimpotriva, aceasta este datoria noastra crestina cea mai mare, datoria de a-L primi si a-L cinsti pe Hristos, si rastignit, si inviat din dragoste pentru noi, pentru binele nostru, pentru mantuirea noastra.
Sunt totusi crestini care privesc cu nepasare, cu lipsa de gand si de grija pentru ceea ce avem de facut si, mai ales, postind. Sunt unii carora li se pare greu de tinut postul si sunt unii, sau aceiasi, care cred poate ca nu este de folos acesta.

Este si greseala si pacat a gandi asa, pentru ca postul este si o porunca bisericeasca insemnata, si o mare datorie crestina, si un folos sufletesc mare pentru cel care il intelege si-l tine. Este gresit a vedea in post un fel de sila, de constrangere, de ingradire si de stramtorare a vietii noastre, un chin sau o pedeapsa, pentru ca ni se cere a reduce mancarea, bautura si petrecerile si a ne struni poftele noastre omenesti.

Este gresit a socoti smerenia si cainta ce ni se cer postind, si rugaciunile, si metaniile, si marturisirea pacatelor, ca imputinand si intristand viata noastra, ca lipsin-du-ne de placerea de a trai, ca ceva ce apasa, ce chinuieste. Postul este si trebuie sa fie umilinta si infranare, cumpatare si pocainta, imputinare de multe placeri si nevoi trupesti. Dar, cu toate acestea, nu este nici suferinta, nici lipsa de cele trebuitoare, nici cazna, nici greutate ce nu poate fi purtata, nici sarcina ce nu poate fi indeplinita.

Cantarile si rugaciunile Postului Mare vorbesc, intr-adevar, de lacrimi neincetate, de rugaciune, de pacatele noastre cele multe, de frangerea inimii si de mustrarea cugetului. Ele ne amintesc intruna de ratacirea si de intoarcerea fiului risipitor, de pocainta femeii pacatoase, a talharului rastignit, de vamesul ce s-a rugat smerit, de alti pacatosi care s-au indreptat.

Postul ne cheama intr-adevar la o lupta si orice lupta are greutatea ei; la lupta cu patimile, cu deprinderile rele, cu gandurile urate, cu toate acele indemnuri si ispite pe care cartea bisericeasca le numeste uneori "fiare”. Postul este marturisire si, in parte, ispasirea de pacate; este strigare impotriva pacatelor noastre si cerere fierbinte de ajutor si de iertare. Dar toate acestea trebuie privite prin scopul lor duhovnicesc, prin folosul lor sufletesc, prin nevoia si castigul de mila, de indrumare dumnezeiasca si de iertare ce le avem postind, pentru trebuinta noastra de mantuire, care este cel mai mare bun si scop al vietii crestinului. Cu acest gand si cu aceasta dorinta se cade sa cugetam, sa simtim, sa primim si sa savarsim vremea sfantului post. Nu ca pe o osanda sau ca pe o pedeapsa, nu ca pe o jignire adusa demnitatii sau cinstei omenesti, nu ca pe o imputinare a vietii, a sanatatii si a mantuirii noastre, ci ca pe un bun si potrivit prilej de a ne pocai, indrepta si impaca cu noi insine si cu Dumnezeu, smerindu-ne in adevar si caindu-ne, simtind durerea de a fi pacatuit, marturisindu-ne Bunului nostru Mantuitor, Care a trebuit sa sufere moarte pe cruce pentru mantuirea noastra, sa sufere El osanda si ispasirea pacatelor noastre. Cu ce drept si cuvant omenesc am putea sa nu simtim durerea pe care a suferit-o Hristos spre mantuirea noastra?

Asa inteles, Postul cel Mare nu este o apasare, o micsorare sau o slabire a vietii, o calcare a dreptului vietii, si, in nici un caz o neplacere a crestinului, ci este un bine facut, este un folos al sufletului si chiar al trupului, este un spor de viata, pentru ca este vreme si fel de indreptare, de curatenie, de usurare de pacate si o imbunatatire a fiintei noastre omenesti. Postul este o dobandire a dreptului sufletului, o dobandire a vietii, in intelesul ei cel sfant de la Iisus Hristos, Caruia ne marturisim credinciosi si ascultatori. Drept aceasta, vazand Biserica trebuinta postului in viata crestinului, ea a inteles prea bine si rostul umilintei, al infranarii, al infrangerii inimii, al caintei, a ceea ce postul pare a fi greu si apasator asupra noastra, dar a inteles si castigul cel mare pe care il aduce postul sufletului si mantuirii noastre. Invatatura si pregatirea Bisericii cu privire la post numara cuvinte intelepte si adevarate, si, mai ales privitor la cele doua fete ale lui, care nu sunt altele decat greutatea nevointelor lui si bucuria necesitatii lui.

Despre amandoua aceste aspecte citim cuvinte foarte intelepte si bine chibzuite in Triod, una dintre principalele carti ortodoxe de slujba. De aici se vede, in dreapta si sfanta talmacire bisericeasca, ca postul nu este nici sila, nici suferinta, nici imputinare sau nesocotire de drepturi omenesti ale vietii, nici desertaciune, ci este usurare folositoare, este castig si bucurie duhovniceasca. Pentru infranarea unor pofte si pentru imputinarea unor placeri trupesti trecatoare, postul aduce imbunatatirea si desfatarea sufleteasca netrecatoare.

Sunt multe, intr-adevar, si aspre mustrarile ce trebuie sa si le aduca cel care posteste, pocaindu-se, pentru ca sunt multe si pacatele lui. Iar asprimea cu care se judeca pe sine cel ce se pocaieste este indreptatita, pentru calcarea poruncilor lui Dumnezeu si pentru risipirea bogatiei ce am primit-o prin Botez, cum zice o cantare bisericeasca. Totusi, peste toate acestea se ridica nadejdea si multumirea iertarii si a mantuirii sufletului, increderea in bunatatea si indurarea lui Dumnezeu, bucuria de a sti ca El primeste pocainta si iubeste pe cel care se pocaieste. Nu postul in sine este greu de tinut sau fara folos, ci il face greu lipsa de smerenie, de cainta, de obisnuinta, de intelegere si nerecunoasterea pacatelor noastre, trufia si putinatatea duhovniceasca a celui care nu se marturiseste ca pacatos si vinovat inaintea lui Dumnezeu, dator cu umilinta si cu indreptare.

Este un pacat a nesocoti postul, defaimandu-l, si a-l tine de forma, nerespectandu-l si nefolosindu-l pentru adevarata pocainta si indreptare sufleteasca. Postul este, cum am spus, o fapta de adanca smerenie si pocainta, de nevointa trupeasca si sufleteasca. Postul uneste cumpatarea cu dreapta cercetare si mustrare de cuget pentru pacatele noastre si cu dorinta si cu legamantul de a nu le mai face. Postul nu este numai imputinare de mancare si de placeri trupesti, ci este si imbogatirea sufleteasca prin lepadare de pacate, patimi, si imbogatire cu virtuti. Postul este traire in ganduri inalte, sfinte si curate, este scoala si calea cea buna a mantuirii.

A posti doar de mancare si a savarsi pacate este o stricare a postului si o vatamare a sufletului. Daca postul nu ne face mai buni, mai curati, mai drepti, mai evlaviosi, mai apropiati de Dumnezeu si mai ascultatori Lui, nu l-am inteles si nu-l folosim spre mantuire. Asa cum orice lucru insemnat are timpul, grija si osteneala lui, asa si postul, cum cultivi pamantul ca sa rodeasca roada si ingrijesti trupul ca sa fie sanatos, tot astfel cultivi si ingrijesti la vremea sa si sufletul pentru buna lui stare.

Postul este vremea ingrijirii sufletului, pentru cautarea roadelor duhului si ale mantuirii. Ce folos de post, daca nu te impotrivesti ispitelor, daca nu alungi gandurile rele, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca urasti, barfesti, daca ai dorinte de pacat, daca nu-ti recunosti si marturisesti pacatele, daca nu faci bine si daca nu te faci mai bun!

Postul este un tratament pentru ingrijirea, insanatosirea si intarirea sufletului. El are regula si doctoriile lui, are reteta si legea lui. Acestea toate se cade sa le cunoastem si sa le tinem, deoarece, fara ele, postul nu da roadele sale, iar un post fara roade duhovnicesti este pierdut cu spor de pacate, in loc de a fi folosit cu spor de indreptare. De aceea postul cere cunoasterea si pregatirea sufletesca, cere viata si purtare potrivita gandului si regulii Bisericii. Postul cere deplina ascultare si urmare cu mare luare aminte a sfintelor invataturi si porunci dumnezeiesti si bisericesti, pentru o viata duhovniceasca mai buna.
Postul trebuie sa aduca roadele caintei si ale indreptarii.

Postul trebuie asteptat, primit si petrecut cu ravna si cu bucuria de a indestula sufletul cu cele de trebuinta si de cuviinta mantuirii lui. Postul trebuie facut hrana, invatatura si bucurie sufleteasca, spor de ganduri si de fapte bune. Postul trebuie sa ne pregateasca a-L primi cu inima curata pe Mantuitorul, jertfindu-Se pentru noi, in patimi si moarte pe cruce.

Postul este vremea vorbirii noastre mai dese si mai apropiate cu Dumnezeu. Este vremea de incercare a credintei noastre, a evlaviei noastre, a bunatatii noastre, a grijii noastre pentru suflet, a cunostintei noastre si a simtirii noastre pentru cele sfinte. Postul este raspunsul nostru inaintea Mantuitorului rastignit; este cuvantul nostru la bunatatea cu care Hristos ne-a iertat pe cruce.

Postul este, am zis, grija si datoria noastra de a gandi si a lucra la mantuirea noastra, intarindu-ne in credinta, luminandu-ne cugetul, cu-ratindu-ne inima, inaltandu-ne gandul si dorintele spre cele duhovnicesti si sfinte, biruind patimile si pornirile cele spre pacate. Postul este invatatura si nevointa bunei purtari si trairi crestine. Postul este " jertfa placuta lui Dumnezeu”, adica "inima infranta si smerita ", pe care, cum zice Psalmistul, "Dumnezeu nu o va urgisi"  (Ps. 50, 18). Cu aceste ganduri sa savarsim vremea si calea postului, cea suitoare pe crucea Domnului, crucea mantuirii noastre. Amin.

Profesor Teodor M. Popescu

Cuvintele Sfintilor Parinti despre vremile de acum se implinesc intocmai. Si le traim din plin. Cine spune ca dintotdeauna oamenii au fost ca azi, se inseala amarnic si dovedeste cel putin lipsa de informatii despre trecutul omenirii, nu mai mult de acum 60-70 de ani cand lumea era cu mult deasupra lumii de azi. Din toate punctele de vedere: religios, moral, cultural, economic, politic, stiintific etc. Sa fi pomenit inainte de comunism ca blestematul obicei al fumatului adus din Occident va fi adoptat cu bratele deschise, ar fi fost o nebunie. Doar o mica minoritate fuma. Azi, cand obiceiul s-a extins la mai toata lumea, parca a devenit normal, si aproape nimeni nu mai combate pacatul fumatului. De ce? Pentru ca il practica majoritatea. Deci, o anomalie devine norma acceptata in timp. Zeci de anomalii au devenit astfel norme si considerate foarte normale.

Si atunci, mai spun unii ca pacatele de azi s-au facut si in trecut la fel!?

Ne vom pomeni peste 10-20 de ani ca familia sa fie formata din doi barbati sau doua femei. Si atunci, oamenii vor considera un lucru normal si firesc ca familia sa fie astfel formata. Si atunci poate se vor trezi unii crestini slabi de inger si lasi, sa spuna: „asa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleasi pacate, deci nu traim vremuri apocaliptice, asa a fost dintotdeauna”. Si in acest ritm, unde ajungem? …Sa negam pe Dumnezeu si sa spunem: „asa a fost dintotdeauna, oameni cu aceleasi pacate ca azi”.

Unul din astfel de pacate care nu se pomenea deloc in poporul roman inainte de al doilea razboi mondial (in speta, inainte de comunism!) este si obiceiul femeilor de a purta pantaloni ca barbatii. […]

Iata ce ne spune un episcop al vremii noastre, P. S. Gherasim Putneanul (+2004), fost episcop vicar la Suceava si mort in conditii suspecte (otravit, se pare, la dorinta masoneriei!): „Fiecare crestin ortodox are datoria de a-si cunoaste cat mai bine credinta si de a se feri de pacat, pentru a dobandi mantuirea. Din nefericire, multi crestini nu cunosc ce este pacat, ca sa se pazeasca sa nu pacatuiasca. Un pacat care este foarte usor de facut, in special de femei, este si acesta, ca femeile poarta haine barbatesti. Sigur ca unii cititori si in special femeile, se vor mira cand vor afla ca e pacat ca se imbraca barbateste.

Chiar din primele capitole ale Vechiului Testament, Dumnezeu le-a facut primilor oameni imbracaminte de piele, dupa ce-au gresit: Apoi, a facut Domnul Dumnezeu lui Adam si femeii lui, imbracaminte de piele si i-a imbracat (Facere 3,21). Deci, prima grija a lui Dumnezeu a fost sa imbrace oamenii. Nu se precizeaza cum sa fie imbracati barbatul si femeia. Aceasta se va gasi consemnat mai tarziu in Deuteronom: Femeia sa nu poarte vesminte barbatesti, nici barbatul sa nu imbrace haine femeiesti, ca tot cel ce face acestea este uraciune inaintea lui Dumnezeu (Deuteronom 22,5). Canonul 62 al Sinodului al VI-lea a hotarat ca nici un barbat sa nu imbrace haina femeiasca, nici femeile sa nu imbrace cele cuvenite barbatilor… Deci cei ce in viitor vor incerca sa faca ceva din cele mentionate mai sus, acestia, de vor fi clerici, sa se cateriseasca, iar de vor fi laici, sa se afuriseasca (Pidalion – Bucuresti, 1933, pag. 266). Canonul este destul de grav pentru ca se merge pana la caterisire si afurisire, iar in practica, vedem ca majoritatea femeilor tinere sunt imbracate barbateste.

As dori sa precizez ca acest obicei nu s-a introdus la noi decat dupa cel de-al doilea razboi mondial. Daca ar fi incercat o femeie sa se imbrace barbateste inainte de cel de-al doilea razboi mondial, acea persoana ar fi fost detestata public. Astazi vedem ca nu mai este ceva curios, ci este la moda ca femeile sa se imbrace barbateste.

Faptul ca aceasta constituie un pacat, datoria noastra este de a arata adevarul si totodata a recomanda tuturor a se feri, urmand pe cat posibil invataturii Mantuitorului Hristos, care zice: „Daca n-as fi venit si nu v-as fi spus, pacat n-ati avea…” (Ioan 15,22).

Ceea ce este si mai rau este ca unele femei vin si la biserica imbracate barbateste si nu numai atat, ci si cand se marturisesc si se impartasesc. Sigur, cele mai multe dintre ele fac aceasta din nestiinta, dar tot pacat este, chiar daca-i canonisit mai usor. Spre lauda unor credincioase, sunt biserici unde femeile nu indraznesc sa intre descoperite si, cu atat mai mult, imbracate barbateste (din "Porunca iubirii", Fagaras, nr. 5/2001, p. 74).

Fabian SEICHE

Atentie la sarbatorile ereticilor!

Excentrica aventura a lui William Blacker in Romania a fost relatata in cartea: "Along the Enchanted Way". Am preluat fragmentul deoarece conţine mult, mult adevăr, dar de foarte puţini români (re)cunoscut. Bani mai mulţi poate că românii au găsit în occident după 89 dar mă îndoiesc că şi mai mult sens şi identitate. Da, după revoluţie ce nu a stricat comunismul, s-a năruit sub proasta conducere politică dar şi cu fiecare în parte dintre noi, urmând  “visul american” de inserţie est-europeană al îmbogăţirii rapide. Satul românesc, obligat la “tovărăşii” sociale nefireşti în vremea comunismului, a făcut implozie şi a trimis în bejenie neamuri întregi, depopulat satul a peirit prin fiecare bătrân care nu a mai avut cui să îşi spună poveştile.  M-am născut într-un asemenea sat şi am prins ultimele sale zbateri… Ne-am trezit săraci peste noapte deşi puteam fi bogaţi, nu ştiu cu ce am mai putea umple acum acest gol al dezmembrării unei familii…

In prima saptamina a lunii ianuarie 1990, cand am ajuns la granita de vest a Romaniei, era foarte multa zapada. Nu mai fusesem pana atunci pe acolo, dar imediat ce am trecut frontiera am vazut ce tara frumoasa e Romania si am descoperit, totodata, ca oamenii inca traiesc o viata traditionala, armonioasa.

Am fost convins de la inceput ca am multe de vazut si de invatat in Romania si de aceea, cativa ani mai tarziu, am decis sa traiesc in Maramures. Intentionam sa stau acolo pentru un an, timp in care sa observ viata oamenilor de-a lungul unui ciclu intreg al anotimpurilor. Numai ca, in cele din urma, fascinat de ceea ce am descoperit, am stat mult mai mult timp.

De-a lungul acelor ani fericiti mi-am petrecut viata pe dealuri, printre pasuni si fanete, in padure. Am muncit alaturi de localnici si m-am integrat in modul lor de viata traditional. Simteam o mare bucurie in timp ce, pe inserat, ma intorceam acasa obosit de la munca, purtand pe umar o coasa, furca sau grebla, vorbind si glumind cu ceilalti tarani. Cu totii stiam ca in ziua aceea am mai facut ceva pentru a ne asigura hrana de toate zilele.

Nu puteam sa muncesc nici macar pe jumatate din cat muncea un maramuresean obisnuit, dar simteam ca traiesc ca si ei, iar munca grea in soare, ploaie sau pe zapada imi dadea un sens al vietii.

Pe oameni ii unea nu doar acelasi scop, al asigurarii celor necesare traiului, ci si mandria de a purta hainele stramosesti, de a respecta obiceiuri stravechi, de a pastra muzica, cantecele si dansurile traditionale. Toate acestea dadeau taranilor un puternic sentiment al apartenentei, ceea ce se vedea foarte clar pe fetele lor zambitoare si calme.

Multi spun ca taranii traiesc in mizerie si in saracie. Numai ca o asemenea afirmatie e si nedreapta, si inexacta. Am venit in Romania dintr-o tara occidentala puternic dezvoltata si am trait intr-o societate traditionala unde se stia extrem de putin despre lumea inconjuratoare. Pentru mine, viata intr-un sat din Maramures a fost mult mai potrivita decat cea din Anglia. Sarbatorile satesti, costumele populare colorate, munca grea in aer liber, mancarea naturala si sanatoasa, prietenia si bunatatea oamenilor, toate acestea m-au facut sa ma simt viu.

Umorul sanatos si respectul aratat de tarani m-au facut sa inteleg ca vietile lor erau mult mai implinite decat cele ale britanicilor, care se lupta mereu doar pentru a supravietui si a castiga mai mult, asa cum fac majoritatea oamenilor din societatile post-traditionale ale Europei occidentale.

In Maramures, desi munceau din greu, satenii traiau in case confortabile, cu gradini si livezi mari si cu suficient pamant pe care cultivau hrana de care aveau nevoie.

Cand romanii vin in Anglia, sunt surprinsi sa vada cum se traieste acolo, in case mici, aliniate si cu gradini mici. Ei mai sunt surprinsi sa vada cat de tristi par sa fie oamenii pe acolo. De aceea, asteapta sa se intoarca acasa, unde (pentru moment, dar cine stie pentru cat timp?) se traieste in mod real.

In Grecia, modul traditional de viata a inceput sa dispara in anii ‘50-60. Pescarii din satele de pe malul marii au inceput sa se bucure ca au televizoare si frigidere sau alte “obiecte de lux” moderne. Numai ca nu au putut sa isi dea seama cum, in aceasta lume moderna, viata lor a devenit mai putin placuta si plina, asa cum era inainte.

Una e sa ai bani, si cu totul altceva sa ai un scop comun si un sens al existentei – precum cele date de viata traditionala – iar asta e dincolo de orice putere de cumparare. Oamenii din lumea traditionala sunt foarte rar pregatiti pentru singuratatea si goliciunea vietii moderne, o lume diferita fata de ceea ce ei se asteapta si total deosebita de ceea ce se arata la televizor…

Cind spunem „predica” ne inchipuim un preot invesmintat, ridicat deasupra multimii de broboade si capete plecate, graind cu glas tare lucruri comune si neinteresante, stiute si ras-stiute de catre toti ascultatorii, zise cu multa taraganare, asa incit nimeni nu poate sti cind se vor termina, pentru ca predica in sine nu are nici o tinta clara, nici logica, iar revenirile in cerc si schimbarile bruste de subiect ii fac pe toti sa renunte la a mai asculta, din partea lor fiind preaindestulatoare asteptarea evlavioasa a eliberatorului „Amin!”

Sa nu va mirati daca voi spune ca o predica „normala” dureaza intre o ora si doua ore, timp in care nimeni nu trebuie sa plece, desi Liturghia este terminata si rugaciunea binecuvintarii iesirii este facuta de catre preot, [1] deoarece daca nu saruti crucea preotului, pe care acesta o tine in mina in timp ce predica, degeaba ai mai venit in ziua aceea la biserica.

Asadar, in loc sa ne facem cuvintarile placute si atragatoare, am ajuns sa santajam poporul cu lucruri sfinte, amenintindu-l cu lipsirea de binecuvintare daca nu asculta ineptiile noastre. Daca ne-am pomeni in vremea lui Ioan Gura de Aur, cind credinciosii nu doar ca paraseau biserica predicatorului slab, ci il si huiduiau, intrerupindu-l, ce am fi facut? Ah da, i-am fi oprit pe toti de la impartasanie si tot le-am fi inchis gura!

Nu aceasta este solutia propusa de Gura de Aur care, patriarh fiind, nu s-a folosit nici o clipa de autoritatea sa administrativa pentru a inabusi nemultumirile poporului, ci alege mai bine sa-i istruiasca pe preoti in mestesugul predicii, mestesug pe care el insusi il stapinea ca nimeni altul.
Cea mai mare parte dintre credinciosi nu vor sa socoteasca pe predicatori ca invatatori ai lor, ci parasesc rolul de ucenici si-l iau pe acela de spectatori de la intrecerile atletice. Si dupa cum acolo multimea spectatatorilor se imparte, unii tin cu un atlet, altii cu altul, tot asa si in biserica, credinciosii se impart si ei: unii lauda pe un predicator, altii pe altul; si asculta predicile lor cu dragoste sau cu ura. [2]

Nu e destul ca un predicator sa fie bine informat si sa relateze cursiv ceea ce are de spus. Daca discursul lui este lipsit de personalitate si originalitate, el risca sa nu placa ascultatorilor.

Dar nu-i numai asta greutatea, ci si alta, nu mai mica decit asta. Daca se intimpla ca un predicator sa teasa in predicile lui ideile si cuvintele altor predicatori, atunci este ocarit mai rau decit borfasii. Adeseori, pe simpla banuiala, fara sa fi luat ceva de la cineva, este osindit ca si cum ar fi fost prins asupra faptului. Dar pentru ce vorbesc de ideile si cuvintele luate de la alti predicatori? Nu-i este ingaduit sa se slujeasca des nici de propriile cuvinte, pentru ca multimea obisnuieste sa asculte predicile nu pentru a se folosi, ci pentru a-si desfata auzul. Sta la predica asa cum stau criticii la spectacolele de teatru sau la concerte. [3]

Acum intelegem de ce Sfintii trei ierarhi, si alti contemporani ai lor, adopta stiluri atit de diferite de pastoratie. Nici macar tilcuirile lor la Scriptura nu se intersecteaza. Daca sfintul Vasile tilcuieste psalmii mai mult prin latura lor morala, practica, fratele sau, Grigore de Nisa, discuta, in tilcuirea sa la titlurile psalmilor, mai mult latura contemplativa, filozofica. De altfel, sfintul Grigore isi anunta cititorul de la bun inceput ca tilcuirea sa nu o urmeaza si nici nu o contrazice pe cea a fratelui sau Vasile, care se bucura de o mare autoritate in epoca, ci o completeaza, tratind aspectele pe care nu le-a atins Vasile. [4]

In alta parte a lumii, in Africa, in aceeasi perioada istorica, Fericitul Augustin scria manualul sau adresat catehizatorilor si preotilor, Prima Catheheza, care nu era nicidecum o adunare de cuvintari sablon pentru orice ocazie, ci mai degraba un instructaj strategic prin care predicatorul era atentionat asupra riscurilor si esecurilor posibile in cazul in care actioneaza nepotrivit. Trebuie sa stii ce vorbesti, cum, cind, cit si cui vorbesti – este concluzia generala a acestui instructaj augustinian. [5]
Asadar, nici vorba de sabloane sau predici care se repeta la Sfintii Parinti!

Culegerile de predici si invataturi pentru praznicele si momentele importante ale vietii Bisericii sint o aparitie medievala, foarte tirzie, in plina criza de identitate a Bisericii, in care aceasta s-a vazut bagata in urma luptelor nesfirsite dintre Apus si Rasarit.

Ireprosabile ca structura si continut, de vreme ce respecta sirul liturgic al anului, impodobind fiecare zi cu invataturi din operele cele mai de seama ale Ortodoxiei, culegeri precum Proloagele sau Cazania (de la sclavonescul scazania, ziceri, invataturi), devin, din nefericire, singurele surse de informare in materie de cateheza si predica. Mai grav, ele ajung sa fie percepute ca o norma obligatorie si suficienta, orice abatere fiind considerata un sacrilegiu. Preotului nu ii ramine decit sa invete pe derost invatatura zilei si sa o intoneze ca pe o poezie, cit mai frumos posibil. Incantatia, ca o vraja, trebuie sa lucreze de la sine, caci, nu-i asa, invataturile sint ale Sfintilor Parinti. Putini insa isi dau seama ca nu oricui ii sta bine sa cuvinteze ca un sfint si ca de prea multe ori amvonul se preface intr-o scena de teatru de parodie. Problema este ca aceasta se petrece de citeva sute de ani.

Fara indoiala, sintem martorii celei mai lungi perioade istorice in care Biserica nu si-a formulat o replica convingatoare impotriva celor care, de mai bine de trei secole, ii invinuiesc reprezentantii de sterilitate si incultura. Pina cind ne vom consola cu faptul, cu totul fals si neconvingator de altfel, ca aceste reprosuri nu ne privesc, de vreme ce vin de la „profani” si „laici”?

Dar oare cei care atacau Biserica in veacurile de odinioara, erau credinciosi? Nu erau ei oare filozofii si savantii vremii? Cu toate acestea, daca rasfoim polemicile pastrate de atunci, care se intind din vremea apostolilor si pina spre secolul X, vom vedea ca reprosurile aduse credintei crestine puteau fi diverse, insa invinuirea ca reprezentantii ei sint inculti si neiscusiti in exprimare nu o vom gasi nicaieri.

Sfintii de aceea aveau cuvint, pentru ca erau instruiti la cele mai de seama scoli ale vremii si pentru ca nu faceau niciodata o delimitare intre societatea laica si cea bisericeasca, evitind sa se puna intr-o opozitie care se arata paguboasa din start. Nu vedem la marii invatatori si apologeti ai Bisericii aceasta vrajmasie, aproape demonica, declarata ratiunii si descoperirilor stiintei. De unde razboiul, confundat cu marturisirea de credinta, declarat noutatii? Nimic din acestea nu se regasesc in zece secole de crestinism pre-catolic.

Dimpotriva, replicile predicatorilor de odinioara aveau o tinta concreta, raspunzind sofistilor prin rationamente logice, iar iudeilor prin citate din Tora. De aceea preluarea oarba a unor pasaje din Sfintii Parinti poate crea confuzii, caci toate interventiile Sfintilor se faceau cu referire la un caz si o situatie concreta. Asa se face ca acelasi subiect este prezenatat uneori de pe pozitii diferite, in depedenta de cui era adresat.
Predicatorul trebuie sa se fereasca de extreme, ca nu cumva, combatind parerea gresita a unora, sa iste alte neintelegeri. Iata cum ilustreaza acest lucru, printr-un exemplu practic, Ioan Gura de Aur: De pilda, ereticii care au imbratisat invatatura nebuneasca a lui Valentin si Marcion, ca si toti cei care au aceeasi boala ca si ei, scot din catalogul dumnezeiestilor Scripturi legea data de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotriva, o cinstesc atit de mult, incit, impotriva hotaririi lui Dumnezeu, se incapatineaza sa mai pazeasca toate prescriptiile legii, desi chiar timpul ii impiedica. [6]

Biserica lui Dumnezeu insa evita si o exagerare si alta, mergind pe calea de mijloc. Nu obliga pe nimeni sa se supuna jugului legii, dar nici nu ingaduie sa fie hulita si aruncata; puterea ei a incetat, dar Biserica o lauda, pentru ca a fost de folos intr-o vreme.

De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiti mai sus si cu iudeii, trebuie sa cunoasca aceasta pozitie a Bisericii fata de legea lui Moise. Ca daca, voind sa invete pe iudei ca nu mai e nevoie de pazirea prescriptiilor legii vechi, ar incepe sa o critice fara crutare, atunci ar da nu mica pricina ereticilor, care vor sa o defaime; si, dimpotriva, daca in stradania sa de a inchide gura ereticilor, care defaima legea lui Moise, ar incepe sa o laude fara masura, sa o admire, spunind ca e de neaparata trebuinta si acum, atunci ar deschide gura iudeilor.

Asadar, riscul inevitabil al predicilor sablon, oricit de mare ar fi autoritatea lor, este acela de a nu fi adaptate unei situatii concrete. Un citat sau o pilda, din Sfinti sau din Scripturi, poate rani orgolii, trezi prejudecati sau poate nimeri pe o educatie care va da nastere unor rationamente contrare celor dorite de predicator.
Nu ne putem incepe predica, de pilda, prin faptul de a mustra femeile fara broboada, chiar daca ne aparam cu autoritatea Apostolului Pavel. Caci tot Apostolul Pavel este cel care spune sa nu dai carne celui care are nevoie de lapte. Deci, se cuvine ca predicatorul sa aiba o prioritate a lucrurilor pe care vrea sa le educe in ascultatori.

Tot asa, pentru a putea folosi fara pericol un citat dintr-un Sfint Parinti pe care l-am gasit in Proloage, trebuie sa ne ostenim sa citim macar citeva din operele aceluia, sa vedem contextul istoric si politic in care a activat, sa avem o inchipuire de ansamblu despre personalitatea lui, ca asa sa ne asiguram ca am inteles corect acel citat. Caci, slava Domnului, nu ne mai aflam in secolul XVIII, cind scrierile Sfintilor nu erau traduse in romineste.

Intotdeauna trebuie sa pornim de la faptul ca printre credinciosi se afla cu siguranta si unii care, cel putin in unele privinte, sint chiar mai bine informati decit predicatorul care le vorbeste. In epoca lui Google nu mai putem avea aerul carturarului de odinioara care singur are acces la cartile sfinte.

NOTE:
1. De regula preotii predica la sfirsitul liturghiei, care se incheie prin indemnul: „Cu pace sa iesim!” si rugaciunea de binecuvintare a poporului ce le urmeaza: „Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvinteaza, Doamne…”
2. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 149.
3. Idem, pg. 149-150.
4. Vezi Tilcuirea la titlurile psalmilor a sfintului Grigore in colectia PSB, Scrieri II, editata de Institutul Biblic si de Misiune al BOR.
5. Vezi tratatul lui Augustin aparut la Editura Polirom.
6. Sf. Ioan Gura de Aur, Tratatul despre preotie, ed. cit., pg. 134-135.

 
din volumul
“Cind pietrele vorbesc“
ierom. Savatie Bastovoi
ed. Cathisma

     Cum se recunoaste un arhiereu?

PARINTELE TEOFIL: SURAZAND, CATRE RAI

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa
sufletului nostru bucuros de moarte...
(T. Arghezi)

In mai a. c., sub titlul "Mostenirea Parintelui Arsenie Boca", semnalind cartea Seminte duhovnicesti. Un caiet al Parintelui Arsenie Boca, postam pe acest blog si un text mai vechi, prilejuit initial de implinirea de catre Parintele Arhimandrit Teofil Paraian a 50 de ani de vietuire la Simbata de Sus (1953-2003) si care aparuse si ca postfata a volumului sau Punctele cardinale ale Ortodoxiei. indrumar duhovnicesc (2005): "Doua piscuri duhovnicesti". Incercam sa arat acolo ca "viata manastireasca de la Simbata de Sus sta sub arcul de spiritualitate care se intinde, ca o punte intre doua veacuri si milenii, intre maiestatea duhovniceasca a Parintelui Arsenie Boca, mutat la Domnul in 1989, si maiestatea duhovniceasca a Parintelui Teofil Paraian, aflat acum in al saselea deceniu de ostenitoare si rodnica vietuire in Sfinta Manastire Brincoveanu" si ca "nu este deloc intimplator ca, in anii din urma, gindirea si pilda duhovniceasca a celor doi, pe care editurile crestine s-au intrecut sa-i publice in tiraje indraznete, a lasat in sufletele tinere o urma mai adinca decit tomurile pretentioase ale multor teologi de catedra: prestanta exemplului personal, forta discursului altoit pe traire, buna intilnire dintre credinta si cultura, refuzul sabloanelor si conectarea atenta a traditiei cu actualitatea – iata numai citeva trasaturi definitorii pe care cei doi mari induhovniciti le au in comun si de care lumea ortodoxa romaneasca simte o primenitoare nevoie, atit in mediile monahale, cit si in cele mirenesti".

Si iata ca Dumnezeu a rinduit ca la 20 de ani de la stramutarea la ceruri a Parintelui Arsenie (28 noiembrie 1989) sa ia calea cea de sus si Parintele Teofil (29 octombrie 2009), catre ziori, in virsta de 80 de ani (impliniti pe 3 mai a. c.), dupa mai multe luni de suferinta purtata cu demnitate – si chiar cu seninatatea care l-a caracterizat pina la sfirsit.

Tinarul teolog Mihail Neamtu il definise bine ca zoon gelastikon, fiinta (su)rizatoare, traitoare in registrul cuvioasei bucurii. Aflu ca inainte de a pleca sa se interneze la Brasov, i-ar fi spus unui parinte apropiat (Sabin), constient fiind ca-l vedea pentru ultima oara in viata aceasta: "Asa-i ca o fost fain?". Şi ca in dupa-amiaza de 28 octombrie, asteptind sa fie transferat de la Spitalul Militar din Cluj la Spitalul Clujana (unde avea sa se stinga citeva ceasuri mai tirziu), ar fi spus, detensionind atmosfera: "Da’ greu mai vine salvarea aia, parca vine din alta tara!"...

Dar cum altfel ar fi putut infrunta moartea cel care a trait cu o asemenea marturisita incredintare a stramutarii in Rai: "Eu sint sigur ca merg in Rai. Cineva poate sa spuna ca sint mindru. Dar nu pentru faptele mele cred ca merg in Rai, ci pentru bunatatea lui Dumnezeu. Nu se poate sa fi facut Dumnezeu Raiul ca sa-l tina gol. Trebuie sa ne potrivim cu Raiul, sa ne placa in Rai si sa ne silim sa-l cistigam, si-l vom cistiga. Caci Dumnezeu este Dumnezeul milei si al indurarilor. La slujbe auzim mereu ca Dumnezeu bun si iubitor de oameni este. Pai, de ce sa nu credem ca e bun si iubitor, si de ce sa ma indoiesc ca ma va milui si mintui si pe mine?" (interviu in Formula As)?

Faca-i Dumnezeul milei si al indurarilor loc de cinste printre rugatorii Sai ceresti, iar pe noi invredniceasca-ne macar sa-i citim cele peste 30 de carti si sa nu raminem datori dreptei pomeniri a celui ce a fost – cum ii placea sa zica despre altii – mare "odihnitor de oameni" in tirziul acestei lumi.

Razvan CODRESCU

Parintele Teofil Paraian - "Sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe“

Cu parul nins de vreme, dar cu sufletul tanar, parintele Teofil Paraian, cunoscutul duhovnic de la Sambata de Sus, la cei optzeci de ani ai sai, marturiseste prin cuvantul si atitudinea sa ca vocatia crestinului se implineste numai in raport cu Dumnezeu si cu aproapele nostru  Riguros, dar fara crispare, credincios, dar departe de orice exagerare, parintele Teofil Paraian este purtatorul unei bucurii care contamineaza pe oricine ii trece pragul, pentru a lua binecuvantare sau un cuvant de folos  „Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria“  Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?  „Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu“

Parinte Teofil, toate aparitiile dumneavoastra la conferinte marturisesc ca sunteti o fire optimista, sunteti bucuros mereu; cum reusiti ? Ati fost asa dintotdeauna ?

Da, adica am avut mereu inclinare spre pozitiv, spre bucurie, spre multumire; m-am simtit bine intre oameni care sunt bucurosi, intre oameni care doresc sa isi manifeste bucuria. in Scriptura, m-am oprit mereu si ma opresc in continuare asupra cuvintelor Domnului Hristos si ale Sfintilor Apostoli care inmultesc bucuria. Dorinta mea cea mai de capetenie este sa inmultesc binele si bucuria.

Cu toate acestea, nu va intristeaza suferinta celor din jur, o mama careia ii moare copilul, razboiul; de exemplu, cel de curand, desfasurat intre doua tari ortodoxe, Rusia si Georgia, cu sute de morti…

Vezi, lucrurile astea care se intampla la departare, in general, nu ma afecteaza… Bineinteles ca nu sunt de acord cu ele, bineinteles ca nu imi plac, bineinteles ca nu le vreau, bineinteles ca nu le doresc nici pentru mine nici pentru altii… insa, stiti cum spune Cosbuc in „Moartea lui Fulger“ : „De ce cand soarele-a apus/ Sa plangi privind spre cer in sus/ Mai bine ochi-n jos sa-i pleci/ sa vezi pamantul unde treci“.

In general, nu sunt afectat de necazurile pe care le au altii si nici de necazurile pe care le am eu insumi; daca am ceva necazuri, trec usor peste ele.

Cum sa ne alaturam celor aflati in suferinta ?

Sfantul Apostol Pavel spune: „Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang“. Fara indoiala ca dorinta Sfantului Apostol Pavel ar trebui sa fie si o dorinta a noastra, insa lucrurile astea nu se pot provoca, nu se pot aranja ca sa fie asa. De exemplu, daca ma duc undeva intr-o sala si se pune problema ca trebuie sa plangem si eu zic „hai sa plangem, ca trebuie sa plangem“, poate cineva sa planga, doar pentru ca i se cere sa planga?

„Pocainta este parasirea pacatului“

Lucrarea principala in viata crestinului este pocainta; ea dureaza pana la moarte. Cum trebuie sa ne pocaim?

Draga, pocainta este, in esenta, parasirea pacatului; celelalte sunt auxiliare cand e vorba de pocainta. Sfantul Ioan Scararul vorbeste in „Scara“ sa, intr-un capitol, despre plansul cel fericit, adica plansul care nimiceste rautatea, nu plansul care nimiceste rasul, de pilda.

Eu sunt de parere ca Dumnezeu cand ne cheama la pocainta, nu ne asteapta ca pe niste tanguitori, ci ne asteapta ca pe niste oameni care au trecut de intristare parasind pacatul, iar pocainta e intotdeauna un mijloc de indepartare de pacate, care se realizeaza in prezent cu fata spre viitor, nu cu fata spre trecut. Adica, nu cu parerea de rau ca am facut un lucru pe care nu-l mai pot face, ci cu gandul ca Dumnezeu ne primeste, ne asteapta, ne iubeste, ne iarta, ca e reprezentat in pilda fiului risipitor ca tata primitor, care nu i-a dat un canon fiului ce s-a intors, cand a zis: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta“. Parintele iubitor nu a zis: „Spune de 100.000 de ori asa, ca apoi te iert si te primesc“, ci l-a primit si fara asta, nici nu l-a lasat sa spuna cat a avut el de gand sa spuna. Nu a ajuns sa spuna „primeste-ma ca pe unul din argatii tai“, pentru ca tatal l-a primit ca pe fiul sau, nu avea de ce sa isi doreasca sa fie primit ca unul din argati. Adica, fiul cel mic a crezut ca ar fi bine sa fie primit ca si o sluga a tatalui sau, dar tatal sau l-a primit dintr-odata ca pe fiul sau care a plecat din casa lui, a alergat inaintea lui.

Asta e foarte important sa retinem: tatal nu l-a asteptat, nu l-a pus in studiu, nu s-a gandit: „Hai sa vedem cum face acesta, cum se manifesta in imprejurarea data, ca acum stiu cum s-a manifestat cand a plecat, dar sa vedem acum cum se manifesta cand se intoarce. Nu si-a pus problema: „De ce s-a intors?“. Pentru ca tatal avea inima de tata, nu avea inima de cercetator stiintific sau inima de psiholog, ori de psihiatru. A avut inima de tata; inima de tata l-a primit dintr-odata unde il avea, pentru ca atunci cand fiul cand a plecat din casa, atunci el, de fapt, nu a plecat din inima tatalui, a plecat numai din casa lui. Şi a stiut ca are un tata cu inima de tata si de aceea a zis „ma voi intoarce la tatal meu“, pentru ca a stiut ca din inima tatalui sau nu a plecat. Apai, daca Dumnezeu ne-a spus pilda aceasta prin Domnul Hristos, nu ne-a spus-o informativ, ci ne-a spus-o cu gandul de a avea incredere in Tatal care ne primeste, caci Dumnezeu e un tata, nu-i o parodie de tata, ci tata adevarat, chiar mai tata decat tatal pamantesc.

Spune Domnul Hristos: „Daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru cel din ceruri“. Eu am niste conceptii in privinta asta, nu ma gandesc ca Dumnezeu sta cu pedeapsa asupra noastra. Nici nu imi place sa ma gandesc ca Dumnezeu e pedepsitor. Parca nu-mi vine sa cred asa ceva.

Cu toate acestea, ce sa intelegem: odata ce ne-am intors catre Dumnezeu, pocainta dispare? Sau nu mai e necesara?

Draga, pocainta nu mai e necesara in intelesul de tanguire, de parere de rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune, in cuvantul de la Pasti, care e o capodopera, ceva extraordinar: „Nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate, ca iertare din mormant a rasarit“. Pai nici nu mai pune accent pe treaba asta. A iesit iertarea din mormant, de ce sa imi mai fac eu probleme, oare ma iarta sau nu ma iarta?

Smerenia, cea mai discreta virtute

Ce e smerenia si cum te poti pastra smerit atunci cand ai succes?

Smerenia este virtutea care nu se arata, zice Sfantul Isaac Sirul. Smerenia este o virtute care nu se pune in evidenta; in momentul in care vrei sa o pui in evidenta, sa stii ca nu o ai! Smerenia este un har fara de nume, zice Sfantul Ioan Scararul, un har pe care nu il cunoaste decat cel care il are si tot Sfantul Ioan Scararul zice ca, daca nu poti sa demonstrezi prin cuvinte dulceata mierii pentru cineva care nu a gustat mierea, tot asa despre smerenie nu-i poti vorbi unui om care nu a gustat smerenia. in orice caz, smerenia are o infatisare rationala si una afectiva. infatisarea rationala a smereniei este aceea ca te supui, te pleci cu mintea la invatatura Mantuitorului, deci tii seama de Domnul Hristos si faci ceea ce a facut Sfantul Apostol Petru la pescuirea minunata, cand Domnul Hristos a zis: „Mana la larg si arunca mrejele ca sa pescuiesti!“. Şi Sfantul Apostol Petru a zis: „Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvantul Tau arunc mreaja in mare!“. Ei, asta este smerenie! Sa faci ce vrea Dumnezeu sa faci, ce ti se spune sa faci, sa te pleci cu mintea, sa nu te tii teapan in fata unei invataturi pentru ca nu te intereseaza… sa zicem, ci trebuie sa te pleci cu mintea si, daca te pleci cu mintea, vezi darul lui Dumnezeu si puterea lui Dumnezeu.

Noi avem, zicea parintele Arsenie Boca, mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie. Smerenia este sa te supui fara discutie, iar lipsa de smerenie se arata in faptul ca discuti cu Dumnezeu, ai mintea care discuta cu Dumnezeu. Deci smerenia este sa te pleci cu mintea asa cum s-a plecat Sfantul Petru, care a zis: „toata noaptea ne-am trudit si nimic nu am prins“. Ei, dupa parerea mea, nu ar fi cazul sa mai arunc mreaja in mare dar, pentru ca zici Tu, fac lucrul acesta, adica arunc mreaja in mare, si a vazut pescuirea minunata, pentru ca a pescuit multime mare de pesti, pentru ca L-a ascultat pe Domnul Hristos.

Cum poti ramane smerit atunci cand ai succes in societate?

Foarte bine! Ai succes pentru ca Dumnezeu iti da succes si tu trebuie sa te smeresti pentru succesul pe care ti-l da Dumnezeu. Adica: noi trebuie sa ne socotim intotdeauna cand facem o fapta buna, trebuie sa ne socotim intotdeauna colaboratori ai lui Dumnezeu; asta o spune Sfantul Petru Damaschinul in Filocalia V. Şi daca ai deci constiinta aceasta ca esti colaboratorul lui Dumnezeu, daca esti smerit, fiind colaborator al lui Dumnezeu, nu te indreptateste, ci te obliga! Deci esti miluit de Dumnezeu si asta te obliga fata de Dumnezeu!

In ce sens te obliga?

Pai te face sa fii recunoscator, si multumitor, si silitor, ca sa inmultesti binele.

Şi sa atribui cumva binele pe care l-ai facut lui Dumnezeu…

Da, e reusita lui Dumnezeu in tine.

„Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra“

Cum putem afla care este voia lui Dumnezeu in viata noastra?

Depinde, sunt situatii si situatii. De exemplu, poti sa afli ca voia lui Dumnzeu in viata ta este sa ierti atunci cand ai o pornire sa nu ierti, sa iubesti pe vrajmasul tau chiar daca tu nu esti dispus sa faci lucrul acesta. Deci sunt niste lucruri de raportare la ceea ce stim ca vrea Dumnezeu cu noi, si astea ne lamuresc chestiunea voii lui Dumnezeu in noi. Dupa aceea, sunt si situatii de directionare in viata. Sunt unii oameni care nu stiu ce vrea Dumnezeu cu ei. De exemplu, vrea cineva sa se casatoreasca sau vrea sa nu se casatoreasca si asta nu stie decat atunci cand ajunge el la un gand statornic in chestiunea pe care o alege, asa ca nu intotdeauna lucrurile sunt lamurite din punctul acesta de vedere. in orice caz, cand te hotarasti pentru o cale, mergi pe ea fara sa te mai gandesti si la alta cale si atunci inseamna ca ai cunoscut voia lui Dumnezeu.

Cu toate ca nimeni nu ne mai opreste astazi sa mergem spre Dumnezeu, totusi, rezultatele noastre se vad prea putin. De ce suntem asa de slabi?

Pentru ca nu suntem convertiti! Exista oameni, chiar printre cei care sunt practicanti din punct de vedere religios, care totusi nu sunt convertiti; nu sunt ai lui Dumnezeu, nu tin seama de Dumnezeu, nu-L au pe Dumnezeu in primul plan al vietii lor, al constiintei lor.

Am gasit undeva, la Arhiepiscopia de la Alba Iulia, un bilet pe care scria: „Daca Dumnezeu nu e pe primul loc in inima ta, nu e pe nici un loc“. Nu stiu daca-i chiar asa, adica s-ar putea zice, poate mai sigur, daca Dumnezeu nu e pe primul plan in viata ta, in inima ta, inseamna ca nu e in locul care I se cuvine, pentru ca exista totusi si niste situatii care nu sunt destul de precise in viata spirituala. in orice caz, Dumnezeu trebuie sa fie pe primul loc in viata noastra si sa tinem seama de Dumnezeu, sunt oameni care nu tin seama de Dumnezeu, tin seama de o gramada de lucruri cand fac un bine sau cand se hotarasc pentru un bine, dar nu se gandesc la Dumnezeu si se gandesc la alte lucruri. Şi atunci, inseamna ca Dumnezeu ori e absent total, ori e absent partial din viata omului, din viata crestinului.

Exista o viata de sistem, o viata religioasa, socotita, zisa religioasa, care te incadreaza intr-un sistem, dar nu te incadreaza intr-o realitate. Ce inseamna asta? Te incadreaza intr-un sistem in intelesul ca faci niste lucruri cu gandul la Dumnezeu dar nu esti total castigat pentru Dumnezeu. Sf. Isaac Sirul vede doua situatii: o experienta pe care ti-o da viata, o experienta pamanteasca, aici, pe pamant - de exemplu, ca focul arde. Experienta asta o ai. Şi cei trei tineri care au fost aruncati in cuptorul Babilonului aveau constiinta ca focul arde. Dar aveau si credinta ca Cel Care a dat focului calitatea de a arde, poate sa potoleasca vapaia lui. Atunci, ei au intrat in foc, ca si cum acesta nu ar fi existat. intr-adevar, focul nu i-a ars pentru ca credinta lor a suspendat legea firii.

„Sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte“

Convertirea sau credinta adevarata nu pare o nebunie pentru omul „obisnuit“?

Pentru omul firesc poate fi socotita o nebunie. Sfantul Apostol Pavel vorbeste despre „nebuni pentru Hristos“, dar nu in intelesul in care, traditional, ne gandim la „nebuni pentru Hristos“. Şi poate nici nu ar trebui sa ne gandim la asa ceva. Ar fi mai bine sa ne gandim la „intelepti pentru Hristos“. Cand am terminat eu liceul, un profesor apropiat mie, intalnindu-ma dupa bacalaureat, m-a intrebat ce vreau sa fac. Eu i-am spus ca o sa ma duc la Teologie. Mi-a replicat: „Ce, ma, esti nebun?“ Pentru un om care nu crede, toate ale omului care crede sunt nebunii.

In ziua de astazi se scrie si se vorbeste foarte mult. Cu toate astea, omul, fiecare dintre noi, nu mai are timp sa-l asculte pe celalalt. Relatiile se racesc. Care este remediul la aceasta problema?

Nu cred ca exista redresare la aceasta situatie. Vreau sa spun ca noi ar trebui sa ne raportam altfel la contextul social de astazi. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai: „Voi nu sunteti din lume. Daca ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau“. Faptul acesta ca nu esti ca ceilalti oameni arata, de fapt, ca nu esti format pe calapodul lumii. De aceea Sfantul Apostol Pavel zice, in Epistola catre Romani: „Nu va asemanati chipului acestui veac, ci va schimbati prin innoirea mintii“. Parintele Arsenie Boca spunea ca „in mintea stramba si lucrul drept se stramba“. Deci, ceea ce ne intereseaza pe noi este sa avem o minte care indreapta lucrurile strambe si sa nu avem o minte stramba care sa strice lucrurile drepte.

 Sa nu fim crestini improvizati

Omul de astazi este unul pragmatic. El vrea sa stie „de ce?“ De ce sa fie crestin? Şi cum poate fi crestinismul atragator pentru lumea in care traim?

Crestinismul poate fi atragator daca lumea de azi intelege valoarea crestinismului. Nu o sa inteleaga in totalitate importanta lui, dar macar in parte. Un crestin trebuie sa fie un om bun si daca exista un crestin care nu-i bun, acela nu-i crestin; un crestin trebuie sa fie mangaietor si daca e aspru, nu poate sa se asemene cu Duhul Sfant, Mangaietorul, pe cand un crestin iubitor de oameni e o valoare care trebuie pusa in atentie. Ori sunt atatia oameni care nu au aceste calitati si atunci ei scad valoarea crestinismului. Nu crestinismul nu are valoare, ci oamenii nu mai au incredere in crestini.

La inceputul crestinismului, oamenii se mirau de convertitii aparuti, care erau deosebiti de ceilalti. Ori noi nu avem nici un ascendent moral. Suntem niste improvizati. Traim o religie fara Dumnezeu. O religie care nu mai e religie. Eu am spus de mai multe ori ca cei mai multi oameni traiesc social in religie si nu traiesc religios in societate. Asta inseamna ca ei fac niste lucruri pe care le mai fac si altii din punct de vedere religios, dar asta nu este convingere. Sunt multi care nu au o pregatire sufleteasca adecvata…

Crestinismul, dupa cuvantul sfintiei voastre, nu poate fi promovat decat prin exemplu personal, prin contact, si nu prezentand un sistem de idei. Asta ati vrut sa spuneti?

in cazul in care il prezinti ca un sistem de idei, atunci, crestinismul nu mai este real. Pentru ca el are o latura practica. Sa ne gandim la cuvantul Mantuitorului rostit la inmultirea painilor, cand ucenicii au zis: „Da drumul multimilor sa se duca sa cumpere de mancare“. Domnul Hristos a spus: „Nu au trebuinta sa se duca. Dati-le voi lor sa manance“. Deci, crestinismul il obliga pe om sa fie cu altfel de ganduri decat omul obisnuit. Un om care nu-i crestin nu se poate gandi ca il ajuta Dumnezeu in vreun fel. Pe cand cineva care marturiseste credinta, are o atarnare de Dumnezeu si se gandeste ca Dumnezeu il ajuta. Principiul crestin ar fi nu sa te gandesti ce poate face omul fara tine, ci ce poti face tu pentru el. Acesta este primul gand pe care trebuie sa-l avem: „Ce as putea face pentru omul acesta care are nevoie de mine? De prisosul meu? De prisosul samarineanului milostiv?“. Pentru ca, daca nu esti milostiv, n-ai prisos.

 "Asa a fost, nu s-a putut altfel..."

Au existat in viata sfintiei voastre momente de deznadejde, de razvratire impotriva lui Dumnezeu pentru lipsa vederii sau alte neajunsuri pe care le-ati avut in viata?

Nu, nu am avut asa ceva. Dar nu e un merit al meu acest lucru. Eu m-am pomenit in lumea aceasta fara vedere. Asa am intrat eu in viata constienta. Iar lucrul acesta l-am socotit normalul meu. Adica viata netraindu-se prin comparatie, nu m-am raportat la cei care vad ca sa ma gandesc ca eu nu vad. Imi aduc aminte ca cei din jurul meu, pe cand eram copil, imi spuneau de multe ori: „Ma, tu nu poti face cutare lucru, pentru ca nu vezi“. Şi eu ma intrebam: „Ce e asta sa nu vezi?“. Şi n-am stiut niciodata ce e asta sa nu vezi, decat in raport cu ceea ce ar fi trebuit sa fac. Cu manifestarile omului din lumea aceasta.

Daca m-am dus la o scoala speciala, pentru copiii fara vedere, mi-am dat seama ca e ceva in neregula, dar fara sa stiu ce inseamna sa vezi, fata de a nu vedea. Şi, mai ales, nu imi dau seama ce inseamna sa te folosesti de vedere pentru a intelege anumite lucruri. Nu pot realiza vizual diferentele fizice dintre oameni, pentru ca, daca nu vezi, nu stii de posibilitatea de a te lamuri intr-o chestiune de genul acesta. Dar nu aceasta a fost problema cea mai mare. Am avut alte nemultumiri pentru ca nu m-am putut incadra in viata celorlalti, incadra deplin. Asta m-a stingherit cumva, fiindca, copil fiind, voiam sa ma joc cu mingea si sa o bat de un zid si sa o prind asa cum faceau fratii mei. Noi suntem patru frati, dintre care eu sunt cel mai mare. Ei puteau sa se joace si imi placea sa aud cum o bateau si o prindeau si auzeam cum facea mingea: tac-tac, tac-tac, fara sa pot face si eu la fel. Eu daca luam mingea si o bateam de perete era gata, nu o mai puteam prinde. Sau cu cercul. Il bateau cu un bat si il duceau pe o portiune de teren fara dificultate. Ori eu lucrul acesta nu puteam sa-l fac. Sau sa pocnesc cu biciul. Fratii mei, pe vremea cand se culegea canepa, faceau biciuri si pocneau cu ele. Pe mine nu ma puteau invata cum sa fac sa pocnesc si eu. Ei puteau sa se invete unul pe altul prin vedere, dar mie nu puteau sa imi explice ce trebuie sa fac. Toate astea m-au dus la constiinta ca sunt altfel decat ceilalti. Şi am fost nemultumit o vreme.

Dupa aceea mi-a trecut, pentru ca nu mi-a mai venit sa bat mingea, sa bat cercul, sa ma joc cum nu puteam sa ma joc. Am trecut la viata serioasa. Am mai avut nemultumiri. Mi-a fost foarte greu sa fac liceul pentru ca l-am facut la clasa de vazatori in Timisoara. Acolo trebuia sa bat la masina lucrarile. Asta mi-era usor pentru ca eu stiam de la 13 ani sa bat la masina de scris. Dar trebuia sa ma informez, trebuia sa citesc, sa acumulez. Ori lucrurile astea le faceam prin intermediari. Şi, de multe ori, intermediarul lipsea. Sau la Teologie, as fi gasit pe cineva care sa-mi citeasca si nu aveam unde sa ne retragem ca sa-mi citeasca. Au fost niste piedici din acestea pe care le-a adus lipsa vederii. Dar asa a fost, nu s-a putut altfel…

Augustin Paunoiu