Am nevoie de un sfat

[catalin2]

In concluzie, intotdeauna crestinii s-au spovedit (chiar daca erau diferite tipuri de spovedire) inainte de a lua Sfintele Taine. Sa avem incredere in Biserica si nu in feluriti teologi moderni, unii din ei luand si unele conceptii ecumeniste. Practica impartasirii fara spovedire e probabil o influenta de la catolici.

[CristianR]

Alexander Schmemann spune că Taina Spovedaniei era, așa cum se spune și în rugăciunea pe care preotul o rostește, împăcarea cu Biserica și revenirea în sânul ei a celui ce fusese excomunicat sau singur se excomunicase, prin faptele sau necredința sa. Și că pentru împărtășire trebuie pocăință, pentru că mereu păcătuim:

Trebuie sa ne fie clar apoi ca invatatura ce declara Taina Pocaintei ca o conditie sine qua non pentru a permite membrilor laici ai Bisericii de a se impartasi nu este numai o indepartare de la Traditia initiala si universala a Bisericii ci, de asemenea, o trunchiere a invataturii ortodoxe a Bisericii, a Euharistiei si a Tainei Pocaintei. Ea deformeaza invatatura Bisericii deoarece, de facto, imparte membrii acesteia in doua categorii; pentru una din acestea (laicii) renasterea prin Botez, sfintirea cu Sfantul si Marele Mir, devenirea ca "locuitori impreuna cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu" , nu sunt cele ce descopera apartenenta deplina, adica participarea la Taina in care Biserica se implineste ca trup al lui Hristos si Templu al Duhului Sfant. Ea deformeaza invatatura Sfintei Euharistii ca Taina a Bisericii prin stabilirea unor conditii pentru Impartasanie, altele decat cele ale apartenentei la Biserica, face practic imposibil sa vedem si sa traim Euharistia ca act prin care, in cuvintele Litrughiei Sfantului Vasile cel Mare, " ... pe noi toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Sfant Duh ... ". Iar in cele din urma aceasta invatatura deformeaza Taina Pocaintei insasi pentru ca prin transformarea Tainei Spovedaniei intr-o conditie formala si, de fapt, unica conditie pentru Impartasanie, ea inlocuieste adevarata pregatire pentru Impartasanie, pregatire ce consta, dupa cum am vazut, in adevarata pocainta launtrica.

Articolul întreg (nu știu dacă a mai fost postat): Sfânta spovedanie și sfânta împărtășanie.

[CristianR]

Interesantă încheierea articolului de mai sus:

Distinctia initiala - aceea mentionata de Nicolae Cabasila - dintre pacatele ce au drept urmare excomunicarea si acelea care nu il separa pe om de Biserica, a fost considerata in Apus drept diferenta dintre, pe de o parte, "pacatele de moarte" - care lipsesc pe om de "starea de har" si, deci, au nevoie de iertare sacramentala - si, pe de alta parte, "pacatele ce se pot ierta" - care nu afecteaza "starea de har" si pentru care un act de cainta este suficient. In Rasaritul ortodox si in mod deosebit in Rusia (sub influenta teologiei latinizante a lui Petru Movila si a urmasilor sai) aceasta doctrina consta intr-o legatura obligatorie intre Spovedanie si fiecare Impartasanie. Este intr-adevar curios faptul ca cea mai evidenta dintre toate "infiltrarile" latine este considerata de multi ortodocsi a fi adevarata randuiala a Ortodoxiei, in timp ce o simpla incercare de a o reconsidera prin prisma Traditiei ortodoxe autentice este adesea denuntata drept o deviatie romano-catolica!

În prealabil postat de catalin2

In concluzie, intotdeauna crestinii s-au spovedit (chiar daca erau diferite tipuri de spovedire) inainte de a lua Sfintele Taine.

Nimeni nu a afirmat că în primele secole creştinii nu se spovedeau. În primele secole ceştinii se spovedeau, la început a fost spovedania publică, apoi din iconomoie Biserica a adoptat spovedania particulară pentru a nu se sminti ceilalţi penitenţi. Dar tu refuzi să crezi că ei se împărtăşeau şi fără spovedanie, împărtăşindu-se aproape zilnic. Obligatorie era spovedania înainte de împărtăşire când penitentul a săvârşit păcat de moarte şi implicit s-a rupt de Biserică. Asta nu înseamnă că nu te poţi spovedi doar când ai un păcat de moarte. Majortitatea duhovnicilor au un program de spovedanie, unii la 3 săptămâni, alţii la o lună, alţii la 40 zile.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei. Hai să vedem câţi preoţi se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire?

În prealabil postat de catalin2

Sa avem incredere in Biserica si nu in feluriti teologi moderni, unii din ei luand si unele conceptii ecumeniste. Practica impartasirii fara spovedire e probabil o influenta de la catolici.

Or fi grecii modernişti? Nu e nici o influenţă, e ceea ce se practica o dată şi s-a pierdut în timp şi spaţiu.

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la conştientizarea stării de păcătoşenie în care ne aflăm. Te poţi spovedi înainte de Sf Litughie şi să ai "înalta" părere de sine că acum eşti vrednic, dar să fii cu mintea la păcat, pe când unul spovedit de 2 săptămâni să fie într-o stare de pocăinţă, de conştientizare a stării de păcat. Bineînţeles că spovedania are şi era rostul ei, obligativitatea ei, impusă de duhovnic penitentului în funcţie de nevoie. Într-o primă etapă, cea de formare a penitentului, e normal şi recomandat să legi împărtăşirea de spovedanie. Oricum, duhovnicul trebuie să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva, nu exită o reţetă standard.

[cristiboss56]

În prealabil postat de catalin2

In concluzie, intotdeauna crestinii s-au spovedit (chiar daca erau diferite tipuri de spovedire) inainte de a lua Sfintele Taine. Sa avem incredere in Biserica si nu in feluriti teologi moderni, unii din ei luand si unele conceptii ecumeniste. Practica impartasirii fara spovedire e probabil o influenta de la catolici.

Extrem de corecta observatia ta !

În prealabil postat de catalin2

E excelent ca ai dat link-ul acesta, lamureste tot, practic s-a incheiat disuctia. Am aflat lucruri pe care nu le stiam sau le stiam din neadevarurile spuse de Par. Pruteanu si altii. Ce aflam acolo:
1. Spovedirea se practica si in primele secole inainte de impartasire, nu cum spuneau unii.

Pr. Pruteanu chiar a amintit în lucrarea sa de spovedania publică practicată de creştinii primelor veacuri. Dacă citeai cartea pr. Pruteanu nu mai faceai fairmaţii nefondate.

În prealabil postat de catalin2

2. Cum banuiam, povestea cu impartasirea fara spovedire e luata de la teologi afectati si de unele idei moderniste. Aici chiar autorul critica exagerarile teologului Alexander Schmemann. Acesti teologi avea si o conceptie baata pe intoarcerea la origini (de fapt mitul protestant), de aici s-a inspirat si Par. Pruteanu.

Ai citit alt articol? Cum de face că numai tu ai înţeles altceva?
Citeşte cu atenţie concluzia mesajului:http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=103

În prealabil postat de catalin2

3. ....(pe noi n-ar trebui sa ne intereseze ce spun diversi teologi, ci Biserica).

Şi ce spune Biserica? Ştii? Ai adus vreun argument? Are sens să-ţi postez canoane care afurisesc penitentul care participă la Sf. Liturghie fără a se împărtăşi (excepţie se face doar în cazul în care a fost oprit de la împărtăşire)? Îmi aduci şi mie un canon care demonstrează ceea ce susţii? Nu veni cu idei de genul că sunt multe lucruri care nu sunt prinse în coanoane. Nu cred că Sfinţii Părinţi ar fi omis un lucru atât de important, practic esenţa.

În prealabil postat de catalin2

Dezvoltand subiectul, autorul citeaza din Didahia care era practica inainte de sec. IV: "„Când vă adunaţi în duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile pentru ca jertfa voastră să fie curată. …" „În Biserică mărturiseşte-ţi păcatele tale şi nu te duce la rugăciune cu conştiinţa rea.”
Asadar, chiar de la inceput crestinii isi marturiseau pacatele inainte de a se impartasi.

Sfântul Nicolae Cabasila în Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică Trupul tainic al Său, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).

Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă punând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această Pâine când n-ai greşit de moarte!

În prealabil postat de catalin2

Asadar, chiar de la inceput crestinii isi marturiseau pacatele inainte de a se impartasi.
Numai ca atunci era o spovedanie in Biserica, nu neaparat doar cu preotul.

Bravo! Şi ce presupune aceasta? Nu starea de pocăinţă? Şi cum se face că se împărtăşeau şi fără a fi spovediţi de preot? Oare conştientizezi ceea ce ai scris? Ai ajuns la starea de pocăinţă pe care ar trebui să o conştientizeze orice creştin, dar mai ales înainte de a se împărtăşi.

În prealabil postat de cristiboss56

Extrem de corecta observatia ta !

E şi normal să înţelegem lucrurile pe dos când noi suntem practicanţi ai obiceiurilor catolice. Lucru vădit. "Este intr-adevar curios faptul ca cea mai evidenta dintre toate "infiltrarile" latine este considerata de multi ortodocsi a fi adevarata randuiala a Ortodoxiei, in timp ce o simpla incercare de a o reconsidera prin prisma Traditiei ortodoxe autentice este adesea denuntata drept o deviatie romano-catolica!"

[cristiboss56]

În prealabil postat de catalin2

In concluzie, intotdeauna crestinii s-au spovedit (chiar daca erau diferite tipuri de spovedire) inainte de a lua Sfintele Taine. Sa avem incredere in Biserica si nu in feluriti teologi moderni, unii din ei luand si unele conceptii ecumeniste. Practica impartasirii fara spovedire e probabil o influenta de la catolici.

În ce situaţie se pun cei ce se împărtăşesc fără spovedanie sau călcând canonul?
Fără spovedanie, nu e bine să se împărtăşească nimeni. Cineva care nu ştie că trebuie să se spovedească şi ajunge totuşi să se împărtăşească nu cred că are o vină prea mare, pentru că a făcut-o din neştiinţă. Se mai întâmplă şi pe la noi la mănăstire… De exemplu, şi la mine a venit cineva după slujbă, la spovedit, zicând: „Părinte, m-a trimis la dumneavoastră soţia, care mi-a zis că de ce m-am împărtăşit, că doar nu m-am spovedit…“ El n-a ştiut că trebuie să se spovedească şi n-a ştiut nici ce face când s-a împărtăşit. Şi atunci, fiind ceva din neştiinţă, nu poate fi considerat păcat, ci o greşeală, deci va trebui să găsim modalitatea să-l îndrumăm să se spovedească. Şi altă dată, dacă va vrea să se împărtăşească, întâi să se spovedească.
Dacă nu îndeplineşte canonul dat la spovedanie, omul e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care primiseră drept canon la spovedanie să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei. Primiseră acest canon pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când… Dar ce se întâmplă: cel care le-a dat canonul ăsta poate că n-a săpat niciodată la cucuruz, să vadă cum e cum sapi fără să te hrăneşti; „Zamă mânci, zamă poţi“, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ce li s-a spus şi n-au putut. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce să facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea?“ Şi bineînţeles că am fost mai larg… şi le-am spus: „Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post. După aceea, vă vine puterea şi să vă săpaţi cucuruzul.“ Aşadar, aşa stau lucrurile referitor la canon: pot să fie şi canoane pe care nu le poţi împlini; n-ai condiţiile, n-ai puterea să le poţi împlini. Şi depinde şi cine îţi dă canonul şi ce canon îţi dă. Pentru că dacă îţi dă canoane pe care nici el nu le-ar putea face, atunci înseamnă că sunt mai presus de puterile tale. (Duhovnici români în dialog cu tinerii, arhim. Teofil PĂRĂIAN)

[cristiboss56]

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

- Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?Â
- Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!
- Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…
- Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.
„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

- După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?
- Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.
- Când se poate lua Sfânta Euharistie ?
- Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.
- Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
- Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.
„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

- Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?
- Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.
- Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?
- Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…)”".

[cristiboss56]

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )



- Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?
- Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.
Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.
Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.
El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.
Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.
Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.
Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.
Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.
Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.