Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie

Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie Mareste imaginea.


Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie
 

Care este in cadrul acestei pregatiri locul Tainei Sfintei Spovedanii? Trebuie sa ridicam aceasta intrebare si sa incercam sa-i dam un raspuns deoarece in multe Biserici Ortodoxe s-a dezvoltat si s-a acceptat unanim astazi invatatura prin care Sfanta Impartasanie nu este posibila pentru cei laici fara Taina Spovedaniei si a dezlegarii. Chiar daca cineva doreste sa primeasca Sfanta Impartasanie mai des, el trebuie de fiecare data sa se spovedeasca sau cel putin sa primeasca dezlegarea.

 

Timpul a marturisit ca indiferent de motivele variate si uneori profunde ce au nascut aceasta invatatura si aceasta practica, ele nu numai ca nu au nici o baza in Sfanta Traditie ci, de fapt, conduc la distorsiuni alarmate in invatatura ortodoxa a Bisericii, a Sfintei Euharistii si a Tainei Pocaintei.

 

Pentru a fi convinsi de aceasta, trebuie sa reimprospatam intelegerea initiala a Bisericii in ceea ce priveste Sfanta Taina a Pocaintei. Era, si, conform invataturii fundamentale a Bisericii, inca mai este Sfanta Taina a impacarii cu Biserica. Taina a reintoarcerii la ea, la viata ei a celor excomunicati, exclusi din comuniunea euharisti ca a Bisericii. Standardul moral ridicat al vietii ce se asteapta din partea membrilor ei si disciplina ecleziala foarte stricta, au permis o singura astfel de impacare:

 

"Dupa marea si sfanta chemare a Botezului, daca vreunul este ispitit de diavol si de pacate, are numai o pocainta" , citim in Pastorul lui Hermas (un document crestin din al doilea secol), "pentru ca daca vreunul din voi ar pacatui si ar face pocainta des, pentru acela pocainta lui va fi zadarnica". Mai tarziu si, in special, dupa masiva increstinare a Imperiului, urmand convertirii Imparatului Constantin, disciplina Pocaintei era oarecum liberala, dar intelegerea Tainei insasi nu a fost nici un fel deformata: ea era destinata acelora care singuri se excomunicau din Biserica pentru faptele si pacatele lor clar definite in Traditia canonica a Bisericii. Iar faptul ca aceasta intelegere a Tainei Pocaintei apartine Bisericii chiar si astazi, se vede limpede in rugaciunea de dezlegare: " ... impaca-l (-o) cu Sfanta Crucea Ta in Dumnezeu Iisus, Domnul nostru ... " (intamplator aceasta este rugaciune de dezlegare folosita in general in Biserica Ortodoxa. Cat priveste cea de-a doua rugaciune, aceasta este necunoscuta multor Biserici Ortodoxe - " ... iar eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg ... " - aceasta rugaciune este de origine apuseana si a fost introdusa in cartile noastre liturgice in vremea accentuatei "latinizari" a teologiei ortodoxde).

 

Inseamna oare aceasta ca cei care nu sunt excomunicati, cei credinciosi erau considerati de catre Biserica ca fiind nepacatosi? Desigur ca nu. Exista o invatatura a Bisericii care spune ca nimeni, Doamne fereste, nu e fara de pacat, caci "nu este nimeni care sa traiasca si sa nu pacatuiasca". Dar intotdeauna a existat invatatura ca in timp ce unele pacate excomunica un crestin, altele nu conduc la aceasta departare de obstea credinciosilor si de participarea la Sfintele Taine. Nicolae Cabasila scrie:

 

"... caci exista si un pacatr ce nu e spre moarte, precum ne spune Sfantul Ioan (Evanghelistul). Prin urmare, credinciosii care n-au savarsit pacate de moarete care i-ar putea desparti de Hristos nu sunt intru nimic opriti sa se impartaseasca cu Sfintele Taine si sa devina partasi la sfintire, atat cu numele cat si cu fapta, ca unii care sunt madulare vii, pentru ca pastreaza unitate a cu Capul (Hristos)" .

 

 Nu se poate spune ca aceste pacate - pacatosenia, slabiciunea si nevrednicia intregii noastre vieti in general - nu au nevoie de pocainta si de iertare. Intreaga pregatire pentru Impartasanie, dupa cum am vazut, este acea pocainta si plangere pentru iertare. Ei nu au nevoie de Taina Spovedaniei, de dezlegare sacramentala, cea din urma aplicandu-se numai celor excomunicati. Pacatele noastre "nu cele de moarte" si pacatosenia noasta sunt marturisite de membrii Bisericii de fiecare data cand ne adunam pentru Taina Prezentei lui Hristos, iar intreaga viata a Bisericii constituie aceasta permanenta pocainta. In timpul Dumnezeiestii Liturghii ne marturisim pacatele si cerem iertare in Rugaciunea Trisaghionului :

,,Iarta-ne noua toata greseala cea de voie si cea fara de voie: sfinteste sufletele si trupurile noastre si ne da noua sa slujim Tie cu cuviosie in toate zilele vietii noastre ... "

 

Iar cand ne apropiem de Sfantul Potir, cerem iertarea "pacatelor cele de voie si fara de voie, facute cu cuvantul sau cu lucrul, din stiinta sau din nestiinta" si credem ca dupa pocainta noastra suntem iertati prin participarea la Taina iertarii si a tamaduirii.

 

Trebuie sa ne fie clar apoi ca invatatura ce declara Taina Pocaintei ca o conditie sine qua non pentru a permite membrilor laici ai Bisericii de a se impartasi nu este numai o indepartare de la Traditia initiala si universala a Bisericii ci, de asemenea, o trunchiere a  invataturii ortodoxe a Bisericii, a Euharistiei si a Tainei Pocaintei. Ea deformeaza invatatura Bisericii deoarece, de facto, imparte membrii acesteia in doua categorii; pentru una din acestea (laicii) renasterea prin Botez, sfintirea cu Sfantul si Marele Mir, devenirea ca "locuitori impreuna cu sfintii si casnici ai lui Dumnezeu" , nu sunt cele ce descopera apartenenta deplina, adica participarea la Taina in care Biserica se implineste ca trup al lui Hristos si Templu al Duhului Sfant. Ea deformeaza invatatura Sfintei Euharistii ca Taina a Bisericii prin stabilirea unor conditii pentru Impartasanie, altele decat cele ale apartenentei la Biserica, face practic imposibil sa vedem si sa traim Euharistia ca act prin care, in cuvintele Litrughiei Sfantului Vasile cel Mare, " ... pe noi toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu altul prin impartasirea Aceluiasi Sfant Duh ... ". Iar in cele din urma aceasta invatatura deformeaza Taina Pocaintei insasi pentru ca prin transformarea Tainei Spovedaniei intr-o conditie formala si, de fapt, unica conditie pentru Impartasanie, ea inlocuieste adevarata pregatire pentru Impartasanie, pregatire ce consta, dupa cum am vazut, in adevarata pocainta launtrica. Accentuarea, intreaga traire a acestei Taine se schimba de la pocainta la dezlegare, si este inteleasa in lumina unor puteri aproape magice . Astazi in Taina spovedaniei nu se cauta impacarea credinciosului cu Biserica din care pentru pacatele sale a fost excomunicat ci aceasta dezlegare formala jumatate magica, jumatate legalistica ; iar aceasta se intampla nu din cauza faptului ca pacatosenia il deranjeaza (de obicei o gaseste ca pe ceva firesc si inevitabil), ci pentru ca "ii da dreptul sa se apropie de Sfintele Daruri cu constiinta curata" , devenind o simpla "conditie" pentru Impartasanie. Taina Pocaintei, atat de importanta si respectata in Biserica primara, a pierdut, in realitate, adevarata sa functiune si pozitie in Biserica.

 

Cum se poate ca o astfel de invatatura sa apara in sanul Bisericii, sa fie considerata norma si aparata de multi, sa fie acceptata aproape ca si chintesenta a Bisericii? Trei factori principali impartasesc responsabilitatea acestui caz. Am mentionat deja unul dintre acestia: este acea apropiere simbolica si minimala de cererile Bisericii lipsita de dorinta, acea neglijare a Tainelor, pe care Sfintii Parinti au denuntat-o si care mai intai au condus la o impartasire din ce in ce mai putin deasa, iar in cele din urma la o intelegere a sa ca o "obligatie anuala". Este evident, astfel, ca un crestin ce se apropie de dumnezeiestile Taine rar, si care in restul timpului este foarte multumit cu "excomunicarea" sa de facto trebuie sa se impace cu Biserica si nu se va putea impartasi decat prin Taina Pocaintei.

 

Cel de-al doilea factor, total diferit de primul, a fost influenta marturisirii monastice inauntrul Bisericii calauzirea duhovniceasca a unui calugar mai putin experimentat catre unul experimentat - care se baza pe o permanenta "deschidere a gandurilor", a acestora din urma catre acestia din urma. Cel "mai in varsta" incredintat spre o astfel de calauzire duhovniceasca si marturisire nu era neaparat preot (in forma sa originala, monahismul era, de fapt, socotit ca imcompatibil cu preotia), iar aceasta marturisire nu era legata in nici un fel de Taina Pocaintei. Ea reprezenta o parte integranta a vietii si disciplinei monastice bazata pe o ascultare totala, pe renuntarea calugarului la vointa sa. Astfel, conform tipicului monastic bizantin al secolelor XII-XIII, unui calugar i se interzicea de a lua singur decizia fie de a primi impartasania fie de a se abtine de la ea, fara dezlegarea staretului sau a duhovnicului sau, pentru ca, citand una dintre aceste randuieli, "a te exclude singur de la Impartasanie inseamna a urma vointa ta proprie" . In manastirile de maici aceeasi putere o are stareta. Astfel, avem aici o spovedanie de tip nesacramental, comparativ, mutatis mutandis cu ceea ce numim astazi "consiliere" sau "indrumare duhovniceasca". Totusi, din punct de vedere istoric aceasta a avut o mare si, intradevar, decisiva influenta asupra Tainei spovedaniei. In vremea decadentei spirituale (problema pe care o vedem tratata, de exemplu, in canoanele Sinodului, asa-numit, Trulan Quinisext, tinut in Constantinopol in anul 691 d.Hr.) si a pierderii autoritatii morale si duhovnicesti a clerului "secular" , manastirile au devenit practic singurele centre de indrumare duhovniceasca iar calugarii singurii indrumatori duhovnicesti ai ortodocsilor. Si astfel, cele doua genuri de spovedanie - cea "sacramentala" si cea "spirituala" - incetul cu incetul s-au contopit intr-una: cea "spirituala" devenind pregatire pentru Sfanta Impartasanie, iar cea "sacramentala" a inglobat probleme duhovnicesti ce erau excluse din ea (din Sfanta Spovedanie - n.tr.).

 

Aceasta dezvoltare, justificata, totusi, din punct de vedere istoric si duhovnicesc, oricat de folositoare a fost in conditiile in care ea a avut loc, a contribuit, totusi, la o confuzie care astazi, in imprejurarile actuale, aproape ca face mai mult rau decat bine. Nu incape nici o indoiala, asupra nevoii fundamentale de calauzire si indrumare pastorala si duhovniceasca in Biserica. Dar adevarata problema este: se intalneste aceasta nevoie in sumarele noastre spovedanii contemporane - de trei pana la cinci minute - in care un sir de penitenti asteapta sa-si "implineasca obligatia" - "o data pe an" - cu evidenta imposibilitate de a ajunge la miezul problemei? Spovedaniile au devenit ambigue, au incetat sa mai fie spovedanii si ele nu se mai dezvolta catre o conversatie duhovniceasca. Si apoi mai avem si o alta problema: este fiecare preot, indeosebi unul tanar, "inarmat" corespunzator, cu suficienta experienta, pentru a rezolva toate problemele si chiar pentru a le intelege? Cate greseli dramatice, cat de multe sfaturi daunatoare, cate neintelegeri ar fi putut fi evitate daca am fi tinut Traditia fundamentala a Bisericii? Pastrand, adica, spovedania sacramentala pentru marturisirea de catre penitent a pacatelor sale si gasind o alta vreme si un alt context pentru cele mai necesare indrumari pastorale si duhovnicesti. Aceste indrumari, printre alte lucruri, dau preotului posibilitatea de a constientiza propriile sale imperfectiuni in cazuri concrete si propria sa nevoie de ajutor si indrumare - de la episcopul sau, de la un alt preot, de la experienta duhovniceasca a Bisericii.

 

Cel de-al treilea si, din pacate, elementul hotarator era - odata in plus - influenta intelegerii de natura scolastica si juridica apuseana a Pocaintei. S-au scris multe despre "captivitatea apuseana" a teologiei ortodoxe, dar putini au inteles proportiile si adancimea deformarii cauzate de aceste influente apusene in viata Bisericii si, inainte de toate, in intelegerea Tainelor. Aceasta influenta apuseana este aceea care a condus la indepartarea (mentionata inainte) crestinului de la pocainta si de la impacarea cu Biserica, care sunt esenta Tainei Pocaintei, mergand spre o iertare reprezentata aproape exclusiv in termenii puterii juridice. Daca in conceptia ortodoxa initiala iertarea vine de la preotul care este martorul pocaintei, al autenticitatii si realitatii acesteia, si, deci, vestitorul si "garantul" autorizat al iertarii divine, al ,,impacarii penitentilor cu Sfanta Biserica in Iisus Hristos" , inauntrul cadrului legal apusean iertarea devine o "putere in sine" - atat de mult incat a dezvoltat, aici si acolo (in Rasarit si Apus - n.tr.) o practica intradevar ciudata de a cere si primi "iertarea" fara nici un fel de spovedanie! Distinctia initiala - aceea mentionata de Nicolae Cabasila - dintre pacatele ce au drept urmare excomunicarea si acelea care nu il separa pe om de Biserica, a fost considerata in Apus drept diferenta dintre, pe de o parte, "pacatele de moarte" - care lipsesc pe om de "starea de har" si, deci, au nevoie de iertare sacramentala - si, pe de alta parte, "pacatele ce se pot ierta" - care nu afecteaza "starea de har" si pentru care un act de cainta este suficient. In Rasaritul ortodox si in mod deosebit in Rusia (sub influenta teologiei latinizante a lui Petru Movila si a urmasilor sai) aceasta doctrina consta intr-o legatura obligatorie intre Spovedanie si fiecare Impartasanie. Este intr-adevar curios faptul ca cea mai evidenta dintre toate "infiltrarile" latine este considerata de multi ortodocsi a fi adevarata randuiala a Ortodoxiei, in timp ce o simpla incercare de a o reconsidera prin prisma Traditiei ortodoxe autentice este adesea denuntata drept o deviatie romano-catolica!

 

Alexander Schmemann

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11266

Voteaza:

Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE