Puşcării şi mucegai

"Din bube, mucegaiuri şi noroi/
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi."
Tudor Arghezi

*

http://www.istorie-pe-scurt.ro/tudor...i-preturi-noi/

Mă număr printre puşcăriaşi. Mereu m-am simţit aşa, nu ştiu dacă totdeauna pe bună dreptate...
Sunt puşcăriaşi şi puşcăriaşi, fraţilor!....
Unii fac puşcăria luminii, alţii temniţa întunericului - fie şi vremelnic.
Eu sunt pe viaţă puşcăriaş, în tot chipul. Dacă e să mă spovedesc mai curat, apăi cu asta aş începe şi cu asta aş termina.

Viaţa de puşcărie nu-i a mai confortabilă dintre toate. V-o poate confirma tot omul liber...:)
Dar eu aşa m-am născut, cu păcatele, şi tot aşa am vieţuit până azi. Şi-oi tot vieţui, slavă Domnului!
Şi poate tocmai de aceea, de-a lungul vieţii, ori de-a latul/adâncul/înaltul
m-am înţeles mereu cu pârnăiaşii. Ăia urâţii, jegoşii, înfricoşaţii!.... Urduroşii dracului, tare m-am frăţit cu ei, mereu, spre groaza mamei mele mai întâi...
Acu vreo doi ani îmi zise unul proaspăt liberat: "Bă, tu eşti ca mine!" Fericit de descoperire, m-a pupat bălos.
M-a scârbit.
Atunci pupatul lui puturos, acum pârnaia mea cu mult mai îngreţoşată.

Sunt puşcării şi puşcării...
Pârnăiaşi şi pârnăiaşi...
Unul dintre ei, drag mie, un fost întemniţat pe care l-am înţeles niţel mai bine ca pe alţii. Dumnezeu ştie de ce îl pricep eu mai bine pe omul ăsta!
Uitaţi ce zice el:
"Sunt unii, observ acum, câştigători datorită agitării lor şi discursurilor pe care ţin neapărat să le aibă în faţa unui public cât mai larg şi să-şi câştige crezământ în cele ce spun.
Însă eu văd în ei pe omul parşiv, omul care ştie să lucreze în stil sovietic, pe dedesubt.
Îţi dă impresia că este cu totul altcineva decât ceea ce este şi cine este."

Vedeţi cum zice pârnăiaşul? Pupa-i-aş moaştele! Îl cheamă Octavian Anastasescu, pomeniţi-l pe creştin!
Fraţilor, voi scrie cât îmi va fi îngăduit, despre puşcăriaşi.
Azi aleg pe unul dintre ei.
Scriu, sau mai bine spus transcriu, neputincios şi multîndatorat, ceea ce el a lăsat scris pentru noi.
Domnul să îl ţină printre luminători!

Oamenii trebuie să fie sfinţi.

*

Cei ce m-au lovit m-au împins mai tare în braţele Domnului şi pentru aceasta le mulţumesc.

*

Numai cine a gustat din bucuriile adânci ale sufletului le poate înţelege.

*

Nu doar în mânăstire e mântuit omul. Eu m-am pregătit şi mă pregătesc mereu să devin creştin.

*

În toate împrejurările roagă-te lui Dumnezeu să se împlinească voia Lui.

*

Noi nu suntem creştini şi de aceea nu ne cunoaştem sfinţii.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Mă număr printre puşcăriaşi. Mereu m-am simţit aşa, nu ştiu dacă totdeauna pe bună dreptate...
Sunt puşcăriaşi şi puşcăriaşi, fraţilor!....
Unii fac puşcăria luminii, alţii temniţa întunericului - fie şi vremelnic.
Eu sunt pe viaţă puşcăriaş, în tot chipul. Dacă e să mă spovedesc mai curat, apăi cu asta aş începe şi cu asta aş termina.

Viaţa de puşcărie nu-i a mai confortabilă dintre toate. V-o poate confirma tot omul liber...:)
Dar eu aşa m-am născut, cu păcatele, şi tot aşa am vieţuit până azi. Şi-oi tot vieţui, slavă Domnului!
Şi poate tocmai de aceea, de-a lungul vieţii, ori de-a latul/adâncul/înaltul
m-am înţeles mereu cu pârnăiaşii. Ăia urâţii, jegoşii, înfricoşaţii!.... Urduroşii dracului, tare m-am frăţit cu ei, mereu, spre groaza mamei mele mai întâi...
Acu vreo doi ani îmi zise unul proaspăt liberat: "Bă, tu eşti ca mine!" Fericit de descoperire, m-a pupat bălos.
M-a scârbit.
Atunci pupatul lui puturos, acum pârnaia mea cu mult mai îngreţoşată.

Sunt puşcării şi puşcării...
Pârnăiaşi şi pârnăiaşi...
!

Bine ai revenit in temnița noastră!

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Îl cheamă Octavian Anastasescu, pomeniţi-l pe creştin!
Domnul să îl ţină printre luminători!

Iată o scurtă istorioară care dovedește sfințenia lui.

La o ancheta care a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!”
În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume.

Suferinţa, oricât ar fi de grea, nu are alt sens decât curăţirea sufletului dornic de mântuire.
(Îngăduiţi o paranteză. Recent un cunoscut de-al meu şi-a pierdut vederea. O nenorocire, cu adevărat - tată a doi copii mici, om la 45 ani să rămână aşa, dintr-odată, complet orb. Nu spun câtă durere acolo... Cât sunt de speriaţi şi de confuzi copilaşii... Iar nevasta, sărmana, trebuie să le ducă acum pe toate. Ei, şi de parcă nu era de-ajuns, omul a căzut copleşit de durere şi s-a apucat să-şi ia zilele. Nu a reuşit, deocamdată dar sunt semne că perseverează... Fiind rugat să îl ajut cumva, în virtutea experienţei mele cu acest gen de nenorociri - suicid, depresie majoră etc. - m-am trezit neputincios înaintea unui om care nu poate crede că există un sens în suferinţa lui. Asta îl omoară! Lipsa de sens. Şi căutînd să îi amintesc de Bunul Dumnezeu am aflat că omul nu găseşte sens în suferinţa lui raportată la Iubirea Domnului. Prin asta, cred, el este cu adevărat nenorocit.
Ce-i de făcut în astfel de situaţii? Cum poţi ajuta un om care nu voieşte să îşi interpreteze necazul, pierderea, în cadrul învăţăturii Duhului Bisericii? Eu cunosc un singur remediu: rugăciunea pentru acest om, ca Harul Domnului să îi dea adevărata vedere, cea a Soarelui Hristos. Vă rog să îl pomeniţi, fraţilor, la rugăciune - îl cheamă Răzvan şi e la ceas de mare deznădejde. Fie-vă milă de copilaşii lui şi rugaţi-vă să îi dea Dumnezeu duh de pocăinţă, inimă înfrântă şi smerită...!

*
Sunt fericit, căci dacă mi-i îngrădită libertatea fizică de către legile omeneşti, prin zidurile închisorii,
Dumnezeu mi-a dăruit libertatea sufletului prin trăirea Iubirii
şi această libertate este bunul suprem pe care l-aş fi putut câştiga în lumea aceasta plină de deşertăciuni.

*
Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte decât dinlăuntrul vostru, unde sălăsluieşte Hristos.

Oamenii care au înţeles câte ceva pe lumea asta, dincolo de nimicurile zilei, au darul de a lămuri prin vorbele şi faptele lor mulţime de lucruri în care alţii s-au împotmolit, mereu.
Se întâmplă să dai peste vreun cuvânt de-al unui astfel de om şi dintr-odată, ceea ce îţi stătea, parcă, pe limbă dar nu prindea deloc formulare, se găseşte exprimat limpede, succint, înaintea ochilor tăi. E ca un popas de care ai parte, în sfârşit şi oarecum surprinzător, după o lungă şi anevoioasă căutare. Te odihneşte vorba aceluia, te bucură, te izbăveşte, cumva. Uneori te dezleagă de multe...

*
Dar nu se pot bucura de darul oferit de astfel de oameni decât cei care au nevoie de el. Numai călătorul însetat se bucură, într-adevăr, de răcoarea şi dulceaţa izvorului. Doar cel care a trudit, înfometat, e fericit fie şi de un codru de pâine.
Altora, însă, aceste cuvinte le par goale şi ei răspund cu nepăsare. Sau nu răspund în nici un chip.
Nu au vreme, nu au dispoziţie, sunt mânaţi sub alte zodii - mai norocoase, poate...:)

*
Mai spune, aşadar, Valeriu:
"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi. Altul este adevărul decât cel pe care şi-l imaginează mintea omenească.
Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace."
Dar vor fi mereu unii care vor vor spune "ba nu". Şi "ăsta minte" sau "vorbe!".
Nu de mult, la o vorbă asemănătoare a unui alt sfânt (anume Stareţul Tadei) o cuconiţă care se crede savantă în cele teologice şi capabilă de argumentaţii înalte, analiza întreaga viaţă şi operă a Bătrânului şi, pe doar una-două pagini, înţeleapta posibil născătoare de prunci, conchidea despre Tadei: "un înşelat". Se întâmpla chiar aici pe forum.
Ca urmare, şi despre Valeriu şi despre alţi sfinţi şi mucenici se va găsi mereu careva dornic şi capabil să răstălmăcească vorbele, faptele, viaţa lor şi să îi vadă răsturnat cu totul. Şi încă, aceşti oameni se prezintă ca oameni ai Bisericii, vajnici români, apărători de neam şi ţară, purtători ai făcliei credinţei strămoşeşti etc. Cât îi va fi iubit unul ca Valeriu pe aceştia! Cu câtă neînţeleasă, cutremurătoare dragoste jertfelnică aşa cum numai sfinţii ştiu şi pot să o facă.

*
"Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele pe Golgota."
Mă regăsesc ca răstignitor în acest pasaj. Dumnezeu să mă ierte şi să ne miluiască pe toţi!

[cristiboss56]

În prealabil postat de ahilpterodactil

Oamenii care au înţeles câte ceva pe lumea asta, dincolo de nimicurile zilei, au darul de a lămuri prin vorbele şi faptele lor mulţime de lucruri în care alţii s-au împotmolit, mereu.
Se întâmplă să dai peste vreun cuvânt de-al unui astfel de om şi dintr-odată, ceea ce îţi stătea, parcă, pe limbă dar nu prindea deloc formulare, se găseşte exprimat limpede, succint, înaintea ochilor tăi. E ca un popas de care ai parte, în sfârşit şi oarecum surprinzător, după o lungă şi anevoioasă căutare. Te odihneşte vorba aceluia, te bucură, te izbăveşte, cumva. Uneori te dezleagă de multe...

*
Dar nu se pot bucura de darul oferit de astfel de oameni decât cei care au nevoie de el. Numai călătorul însetat se bucură, într-adevăr, de răcoarea şi dulceaţa izvorului. Doar cel care a trudit, înfometat, e fericit fie şi de un codru de pâine.
Altora, însă, aceste cuvinte le par goale şi ei răspund cu nepăsare. Sau nu răspund în nici un chip.
Nu au vreme, nu au dispoziţie, sunt mânaţi sub alte zodii - mai norocoase, poate...:)

*
Mai spune, aşadar, Valeriu:
"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi. Altul este adevărul decât cel pe care şi-l imaginează mintea omenească.
Adevărul este Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.
Căutaţi să vă apropiaţi sincer de Hristos şi lăsaţi lumea cu păcatele ei în pace."
Dar vor fi mereu unii care vor vor spune "ba nu". Şi "ăsta minte" sau "vorbe!".
Nu de mult, la o vorbă asemănătoare a unui alt sfânt (anume Stareţul Tadei) o cuconiţă care se crede savantă în cele teologice şi capabilă de argumentaţii înalte, analiza întreaga viaţă şi operă a Bătrânului şi, pe doar una-două pagini, înţeleapta posibil născătoare de prunci, conchidea despre Tadei: "un înşelat". Se întâmpla chiar aici pe forum.
Ca urmare, şi despre Valeriu şi despre alţi sfinţi şi mucenici se va găsi mereu careva dornic şi capabil să răstălmăcească vorbele, faptele, viaţa lor şi să îi vadă răsturnat cu totul. Şi încă, aceşti oameni se prezintă ca oameni ai Bisericii, vajnici români, apărători de neam şi ţară, purtători ai făcliei credinţei strămoşeşti etc. Cât îi va fi iubit unul ca Valeriu pe aceştia! Cu câtă neînţeleasă, cutremurătoare dragoste jertfelnică aşa cum numai sfinţii ştiu şi pot să o facă.

*
"Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului; acum îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palme, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocoriri şi bătăi şi pentru care şi-a dat sângele pe Golgota."
Mă regăsesc ca răstignitor în acest pasaj. Dumnezeu să mă ierte şi să ne miluiască pe toţi!

Excelentă selecție si de mare folos.
Mulțumiri!

Excelentă este, dacă voim să o numim aşa, toată Scriptura.
Numai că folosul atârnă de ceea ce facem noi pe urma întâlnirii cu Scriptura. Folosul vine din lucrarea omului.
Sunt atâtea învăţături care ar putea fi de folos pe lume! Bunăoară, în puşcării: ce de ştiinţă, ce de cunoaştere se perinda pe-acolo... Erau pline temniţele de învăţaţi, de oameni cu adevărat străluciţi sau care îşi etalaseră erudiţia şi priceperea afară, în societatea pe care o pierduseră.
Dar câţi au strălucit în adevăr? Sau în Adevăr.
Am sesizat la Valeriu Gafencu, la fel ca în cazul altor trăitori creştini, că atât viaţa cât şi cugetările lor par copy-paste din Scriptură. A cunoaşte un astfel de om înseamnă, cred, a cunoaşte Scriptura vie, concretă, în carne şi oase. Dar n-o poţi face (cunoaşterea asta) decât dacă eşti din acelaşi aluat...

*
Ce folos are un om din citirea unor excelente selecţii dacă viaţa lui rămâne captivă în aceleaşi coordonate lumeşti ca şi înainte de lectură?
Ce rol are lectura dacă ea nu declanşează în om o schimbare cât de mică?
Lectura poate fi o armă mortală. Dar noi am învăţat, se pare, să-i supravieţuim cu brio!....:)

"Alta este viaţa decât cea pe care şi-o închipuie omul. Altul este omul însuşi decât ceea ce se închipuie el a fi."
Oare cum să înţelegem această afirmaţie a lui Valeriu Gafencu?