"Autenticitatea" crestinismului

[oni91]

Am gasit acest articol intitulat "Astrologie si crestinism" care mi-a confirmat unele informatii pe care le stiam deja din istoria religiilor, din pacate...dar nu partea cu toleranta astrologiei ma intereseaza, ci elementele de legenda preluate din religia egipteana de catre Evanghelii...:(...si partea proasta este ca sunt mai vechi chiar decat profetiile mesianice???:():
"Sunt mai bine de o mie trei sute de ani de cand un învatat crestin a despartit astrologia (o credinta, o suma de traditii variate, “ghicitul in stele”), de astronomie (stiinta care studiaza corpurile ceresti). Datorita acestui mare erudit si a celor care l-au urmat, azi, in Dictionarul Explicativ al limbii române, tinerii nostrii afla ca astronomia este o stiinta, iar astrologia doar o superstitie . . .

Aceasta extrem de veche si exotica, si prin asta fermecatoare traditie (astrologia), a întâmpinat o puternica opozitie de la Parintii Bisericii Crestine Timpurii si de la Marii Sfinti ai Crestinismului, acestia respingand cu vigoare si chiar patima aproape, infama superstitie. Trebuie recunoscut din capul locului ca Biblia insasi este necrutatoare si inechivoca (Deuteronomul, printre alte carti biblice) fatza de credintele in zeitatile pagâne adorate de astrologii vechimii (Soarele, Luna, Venus, Marte, Jupiter si Saturn). Din acest punct de vedere, pozitia lor este asadar cea pe care religia insasi o pretinde. Astfel, toate cele trei mari denominatiuni crestine resping astrologia (deci si ortodoxia o respinge). Mari teologi români si mari sfinti ortodocsi, au scris combatând-o ca pe una dintre cele mai rele superstitii. Din punct de vedere crestin, astrologia este o forma de pagânism, acest atât de urât si combatut pagânism, de catre biserica noastra.

"Ghicitul in stele", sintagma devenita in limba româna aproape sinonima cu superstitia si credulitatea, este considerat ca fiind forma de apostazie (renegare a credintei). Azi timpurile sunt altele, evident, iar expulzarile din comunitatile crestine (parohii), nu mai sunt practicate ca în alte vremuri (aceste expulzari încep chiar odata cu debutul celui de-al 2-lea secol crestin!), iar preotii si teologii prezentului, aproape ca s-au resemnat de multisor cu faptul ca ”clientela” proprie, mult mai mult chiar decât nereligiosii însisi, le sunt ”fideli” doar pe jumatate, crezând în acelasi timp si povestile astrologiei, cat si mitul crestin însusi.
Caci altadata, corpul preotesc, teologii, combateau cu toata puterea de care erau capabili acest ”rau” perceput, care, ziceau ei, împingeau masele ignorante spre fatalism si pagânism greco-roman.
Marele Sfânt crestin Augustin, este unul dintre ei. Sfantul Isidor din Sevilia altul. Lista e lunga insa.

Conversia Sfântului Imparat Constantin cel Mare la crestinism, a fost un moment de istorica întorsatura al cursului ulterior al evenimentelor, din acest moment, credinta si practicarea astrologiei devenind o crima pasibila de pedeapsa capitala, practic astfel astrologia încheiându-si drumul sau ”european”. Ea va continua, e adevarat, sa fie cultivata de arabi, care astfel vor dobândi si adânci prin ea cunostintele de astronomie, depasind din acest punct de vedere lumea crestina pentru multe secole. Si poate nu intamplator, evreii din Europa, ca si arabii, vor ramane fideli pasiunilor lor astrologice, fiind printre putinii locuitori ai Europei medievale crestine, care mai detineau cunostinte avansate despre contributiile marilor astrologi ai Antichitatii, ei însisi devenind scriitori si învatati în acest domeniu, azi numit ”pre-stiinta” [Lucrarea mistica “Cartea Splendoarei”, fie scrisa in secolul II (improbabil) cum sustin evreii, fie in secolul 13 (cand a aparut realmente prima oara si cand istoricii zic ca este de fapt data ei de conceptie), sta marturie in acest sens], evreii fiind cooptati repede de catre califii Imperiului arab la apogeu si din acest motiv.
Probabil deasemenea tot nu întâmplator, acum 6000 de ani, caldeenii, ”popor” semit si ei ca si evreii si arabii, au fost creatorii acestei traditii, ei fiind primii ”ochi” umani care au scrutat cerul înstelat cu gândul de a-l întelege, ei reusind sa întocmeasca harti ceresti si tabele orare (care vor deveni mai târziu calendarele noastre) în care erau descrise cu uimitoare exactitate straniile miscari ale stelelor si “stelelor vagaboande” (planetele). Preotii lor, au calculat durata anului cu o abatere mai mica de 0,001 % fatza de valoarea corecta, iar cifrele descriind miscarile Soarelui si Lunii, au o eroare de "3x" marja de eroare a astronomilor secolului al XIX-lea . . .
Toata aceasta cunoastere utila, facea ca astrologia sa fie pe atunci o veritabila stiinta exacta, desi bazata pe prezumtii mitologice.

Cum s-a nascut aceasta traditie asiatica care a cucerit lumea si Europa?
Simplu: Lasând la o parte perplexitatea si admiratia cu care probabil priveau ei astrul zilei ca si Luna, studiind ei cerul noptii, rasaritului si apusului, preotii caldeenilor de acum mai bine de 6000 de ani, au facut observatia evidenta ca exista corpuri ceresti fixe (majoritatea dintre ele; au mai observat ei ca acestea sunt in acelasi timp cam ”palide”), cât si corpuri ceresti a caror pozitie variaza odata cu trecerea timpului (cateva ”stele vagaboande”, adesea mai luminoase decat cealalta categorie).
Cu timpul, constatare aproape neverosimila din perspectiva omului “modern”, acestia au învatat sa cunoasca si recunoasca toate stelele care se prezentau vederii lor pe cerul noptii senine. Categoria a doua dintre aceste ”stele”, anume cele “vagaboande”, i-au intrigat prin miscarile lor iregulate, ei fiind capabili prin efecte mnemotehnice simple (legarea unui grup de stele de o forma terestra familiara - constelatia, ”zodia”) sa întocmeasca harti si tabele care sa le urmareasca evolutia, fara însa sa le-o si înteleaga: Nebo, Istar (Astarte), Nergal, Marduk si Niniv, planetele sistemului nostru solar vizibile cu ochiul liber, au captat deci repede atentia lor prin iregularitatea miscarilor pe bolta, luminozitatea particulara sau dimensiune, dar mai ales prin impredictibilitatea si incomprehensibilitatea miscarii acestora, datorata, stim azi, proximitatii de Terra si propriei lor miscari de revolutie, ca si a miscarii de precesie a Pamântului.

Aceasta a ramas mult timp, dezolant de mult timp, o nedezlegata problema a omenirii, modele succesive de explicare a Universului ramânând incapabile de a satisface realitatea nemijlocita a observatorului, timp de . . . . 5400 de ani. Babilonieni, greci, romani, arabi si occidentali, si-au rupt cu totii pe rand dintii in acest mar al discordiei, pana cand un polonez, care printre multe alte meserii a fost si preot catolic, va rezolva problema.
Aceste "stele vagaboande" se misca odata cu restul cerului, având totodata si miscarea lor relativa proprie, ”ca niste muste ratacind pe suprafata unui glob aflat in miscare de rotatie”, ele deplasându-se de-a curmezisul boltei ceresti înlauntrul unei zone limitate la o fâsie îngusta, ca o centura încingand oblic firmamentul la un unghi de aprox. 23 de grade cu ecuatorul (ceresc), aceasta fiind zodiacul, sau “linia zodiacala”, cum mai este numita fâsia respectiva.
Zodiacul a fost împartit în 12 sectoare, denumite dupa tot atâtea constelatii de stele fixe aflate in vecinatate.

In acele timpuri ale începuturilor si ignorantei, de la valabila observatie si geniala inventie, evident, apendicele mitologic ca si corolarul sau direct, anume ghicirea viitorului, au urmat si s-au “îngrosat” repede, prin tot atâtea traditii prin care a trecut de-a lungul secolelor si de-a latul spatiului geografic, aceasta îndeletnicire rezervata candva castei preotilor/învatatilor.
Caldeeni (babilonieni (sumerieni si akadieni) si asirieni), egipteni, canaaneitzi, fenicieni, arameeni si evrei, greci si romani, au adorat cu totii mai constient sau nu, într-o forma mai direct recognoscibila sau mai putin, astrele ”plimbarete” peste brâul ceresc zodiacal. Desi constant ostili astrologiei, crestinii însisi, prin extrem de numeroasele împrumuturi mitologice de care a beneficiat nascânda lor religie, sunt si ei la rândul lor niste tributari si adoratori ai astrelor, astre ”deghizate” sub figurile antropomorfice, divine sau mixte, ale Vechiului si Noului Testament.
Acum un secol, scriitorul Albert Churchward a spus: "[. . .] se poate demonstra ca Evangheliile canonice sunt numai o colectie de proverbe ale Mitului si Religiei egiptene". In "Falsificare in crestinism", Joseph Wheless spune: "Evangheliile sunt toate falsificari sacerdotale terminate multe decenii dupa evenimentele descrise". Falsificarea dezlantuita în primele secole ale existentei bisericii era atât de obisnuita, ca o noua sintagma a batut moneda: "Frauda pioasa". Multi istorici au observat ca documentele crestine timpurii, scrisorile atribuite lui "Pavel", niciodata nu discuta fondul istoric al lui Isus, dar se ocupa în mod special de o fiinta spirituala care era bine cunoscuta de toate sectele gnostice de mii de ani. Putinele referinte "istorice" ale vietii reale a lui Isus citate in scrisori, demonstreaza falsificari si interpolari. Cum semnala cândva scriitorul Edouard Dujardin, literatura lui Pavel "nu se refera la Pilat, nici la romani sau la Caiafa, sau la Sinedriu, la Irod sau Iuda sau la femeile sfinte, el nu face nici o aluzie la trecut, desi majoritatea Epistolelor sunt scrise inaintea Evangheliilor canonice însele."
Afirmatia ca Isus Cristos este un mit, se poate proba nu numai prin lucrarile "dizidentilor" bisericii si a "pagânilor" care cunosteau adevarul si care au fost combatuti sau asasinati pentru lupta lor impotriva sacerdotilor crestini si parintilor bisericii, ci si cu propriile declaratii ale unor importanti crestini care revelau continuu ca stiau ca Isus Cristos era un mit fundat pe zeii mai vechi cunoscuti cu mii de ani in urma. In timpul când se spune ca a trait Isus, exista înca marea biblioteca din Alexandria si o retea de informatie din Europa pina în China si aceasta retea avea acces la numeroase manuscrise care redau aceeasi poveste, dar apartinând unor etnii diferite. In realitate, legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400 î.Cr. . . . Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au îngropat si a înviat, era "drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns". Facea minuni si l-a înviat din morti pe un om numit Elazar. Pe Horus îl numeau "Iusa", "fiul" si ”propria umbra” care se transforma in "Ptah", ”Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus.
La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani. Toti cei care au încercat sa arate aceste asemanari, dizidentii, au fost anihilati. Poporul nu trebuia sa cunoasca adevarul, trebuia doar sa creada. De exemplu, parintele bisericii timpurii Tertulian (160 – 220 A.D.), admite ironic originile veritabile ale povestii lui Isus în combaterea criticilor sai: "Dumneavoastra spuneti ca adoram Soarele; dumneavoastra de asemeni."
Este bizar apoi cum un credincios si aparator al credintei, la început chiar fervent, Tertulian, a renuntat mai apoi la crestinism.

Ratiunea pentru care toate miturile sunt similare, cu un zeu-om pe care îl "sacrifica" si care învie, face minuni si are 12 discipoli, este ca aceste legende au fost bazate pe miscarile soarelui si astrelor pe cer, desfasurarea astro-teologica a Soarelui trecând prin cele 12 constelatii, sau semne zodiacale. Isus si toti ceilalti zei despre care vorbesc miturile religiilor, sunt personificarile soarelui, iar povestea evanghelica este pur si simplu o repetare a unei formule mitologice.
De exemplu, multi dintre salvatorii lumii sacrificati sau înviati, îsi au aniversarea pe 25 decembrie. Si asta, datorita faptului ca vechile civilizatii au recunoscut ca (dintr-o perspectiva geocentrica în emisefera nordica) soarele realiza coborârea anuala catre sud pana la 22 - 23 decembrie (Solstitiul de Iarna) si dupa trei zile începea din nou sa urce catre nord. Acesti oameni din vechime credeau ca "Zeul-Soare" a murit pentru trei zile si "s-a nascut din nou" în 25 decembrie, multe culturi sarbatorind nasterea soarelui in 25 decembrie.
In unele parti ale lumii, calendarul începea în constelatia Fecioarei si deci soarele "se nastea din fecioara". Soarele este "lumina lumii", "vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada", soarele care se ridica dimineata este "salvatorul umanitatii", "soarele are o coroana de spini", ”discipolii” soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje istorice.
Nu este întâmplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si "ajutoarele" lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus, sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamânt, în jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, "tradatorul", în epoca anului când puterea soarelui ”slabeste”. De aceea, personal cred ca toleranta la paritate cat exista pentru credinta crestina, trebuie sa existe si pentru astrologie, doar o credinta si ea, dar care din multe puncte de vedere e mai putin vinovata, mai putin nociva si istoric blamabila, decat crestinismul însusi."

[mirela-h]

În prealabil postat de oni91

In realitate, legenda lui Isus este similara aceleia a lui Crisna, asa cum ne-a fost prezentata si explicata de notabilul mitolog si erudit Gerald Massey acum mai bine 100 de ani, ca si de reverendul Robert Taylor acum 160 de ani, iar legenda lui Crisna a fost scrisa in Vedele hinduse pe la anul 1400 î.Cr. . . . Exista tot asa, convingatoare similitudini intre Isus si Buda. Deasemeni este izbitoare asemanarea Mitului lui Isus cu cel al lui Horus, zeul egiptean. Horus, fiul lui Osiris, s-a nascut din fecioara Isis la 25 decembrie. Ca si Isus, Horus avea 12 discipoli, l-au îngropat si a înviat, era "drumul, adevarul, lumina, salvatorul, fiul uns". Facea minuni si l-a înviat din morti pe un om numit Elazar. Pe Horus îl numeau "Iusa", "fiul" si ”propria umbra” care se transforma in "Ptah", ”Tatal creator”, cu mult timp inainte sa apara crestinii lui Isus.
La fel, si miturile lui Budha si Mithra au multe similitudini cu cel al lui Isus. Ierarhia crestina este aproape identica cu cea mitrica pe care a substituit-o si care precede povestea crestina cu mai bine de 600 de ani.

Asemanarile , dar mai ales DEOSEBIRILE dintre legenda lui Crisna sau Krishna, in traducere Cel Negru, si viata lui Hristos le puteti deduce si singuri din cele ce urmeaza. Crisna este un zeu mantuitor in mitologia vedica pentru ca lupta impotriva demonilor, ca avatar al lui Visnu recreeaza permanent lumea,salvand-o de la distrugere, face daruri copiilor si saracilor, dar dovedeste in acelasi timp un apetit erotic exacerbat, lui i se atribuie in unele legende 8 sotii, iar in altele 16100 pe care le imbratiseaza simultan !
Cultul divinitatilor egiptene Osiris, Isis si Horus este anterior crestinismului cu aproape doua milenii. Pe baza acestui cult s-a nascut un mister, adica o invatatura religioasa ezoterica, accesibila doar initiatilor.In misterul lui Osiris, Isis si Horus exista un scenariu asemanator cu cel al mortii si invierii lui Hristos. Astfel Osiris, un zeu cu trasaturi predominant pozitive, este ucis de fratele sau Seth,un zeu negativ. Corpul lui Osiris este taiat in bucaticare sunt imprastiate in tot Egiptul, dar Isis, sora si sotia lui Osiris, supranumita si "marea vrajitoare" aduna bucatile si-l readuce la viata. Dupa aceasta experienta a mortii, care-l apropie de oameni, Osiris devine judecatorul sufletelor dupa moarte.Horus, zeul cu chip de soim, este fiul lui Osiris si a lui Isis,eu nu am intalnit in lucrarile pe care le-am citit referiri la fecioria lui Isis care este contradictorie pentru ca intre Isis si Osiris s-a consumat o hierogamie, adica o nunta sfanta, iar Horus fiind fiul celor doi nu putea sa fie in acelasi timp nascut doar din fecioara Isis. Horus devine conducatorul vesnic al regatului pamantului, in timp ce tatal sau preia conducerea regatului subpamantean al mortii. Si acum urmeaza partea cea mai interesanta. SINGURELE INFORMATII, cunoscute pana in prezent, despre acest mister egiptean care contine povestea mortii si invierii lui Osiris provin din opera scriitorului grec Plutarh , intitulata despre " Despre Isis si Osiris", si redactata in PRIMA JUMATATE A SECOLULUI II d.HR, adica la APROAPE O SUTA DE ANI DUPA crucificarea lui Hristos. Vechile scrieri egiptene NU-L MENTIONEAZA PE OSIRIS CA UN ZEU CARE MOARE SI INVIE, ci ca pe un zeu civilizator, care ii invata pe oameni agricultura prelucrarea metalelor etc.Mult timp s-a crezut ca religia crestina s-a inspirat din legenda mortii si invierii lui Osiris, deoarece cultul lui Osiris este mult anterior crestinismului. In urma cu cativa ani am ascultat la BBC o emisiune despre istoria religiilor, in care un tanar cercetator lansa o ipoteza ce rastoarna complet ideea de mai sus. El spunea ca, devreme ce nu avem surse mai vechi de secolul II d.Hr in care sa se prezinte istoria mortii si resurectiei lui Osiris, s-ar putea ca nu crestinismul sa se fi inspirat din religia egipteana, ci invers, vechea religie egipteana pierzand teren in fata crestinismului, si incercand sa subziste, a preluat unul din elementele de succes , daca pot sa ma exprim asa, ale crestinsimului - zeul care are experienta mortii asemeni muritorilor.

[mirela-h]

Revin cu alte precizari despre asemanarilor dintre crestinism si alte religii."Zeul care moare si invie" apare si in alte religii orientale cu o vechime mult mai mare decat crestinismul. Astfel in religiile spatiului mesopotamian este cunoscut zeul Dumuzi, la sumerieni, Tammuz, la babilonieni si Ormuz, la persi.Chiar daca numele difera, personajul divin este in linii mari acelasi. Un tanar zeu Dumuzi/Tammuz este iubit de Innana/Ishtar, zeita fertilitatii, dar si de sora sa Ereshkigal, zeita mortii. Din gelozie aceasta din urma il ucide pe Dumuzi, pentru a-l avea in regatul sau subpamantean. In final Dumuzi este reinviat de Innana. De observat ca moartea si invierea lui Dumuzi, ca si moartea si invierea lui Osirs NU AU IN NICIUN FEL SEMNIFICATIA MORTII SI INVIERII LUI IISUS. Moartea lui Osiris este cauzata de invidia fratelui sau, zeul Seth, iar cea a lui Dumuzi de gelozia zeitei mortii, deci NU POT AVEA VALOAREA UNUI SACRIFICIU pentru omenire asa cum are crucificarea lui Hristos. In plus experienta mortii pe care o parcurg Osiris si Dumuzi nu are niciun impact asupra mantuirii sau condamnarii in vesnicie a omului.
Mithra era un zeu iranian , nascut intr-o pestera in preajma datei solstitiului de iarna,la nasterea sa asista un grup de pastori, iar ridicarea sa la cer se petrece in timpul unei mese alaturi de apropiatii sai. Acest zeu era sarbatorit pe data de 25 decembrie, in preajma solstitiului de iarna, fiind un zeul solar. Din scurta prezentare de mai sus reies cateva asemanari intre povestea vietii lui Mithra si cea a lui Iisus. Lipsesc insa elementele definitorii ale personalitatii mesianice a lui Iisus: parabolele, minunile si mai ales sacrificiul asumat de Hristos pentru salvarea omenirii.
Asemanarile care exista intre vechile religii pagane si crestinism sunt catalogate drept influente si sincretisme de catre istoricii religiilor, care considera religia doar o creatie a spiritului uman, asemeni filosofiei, literaturii si stiintei. Dar aceste asemanari pot fi interpretate si ca fragmente dintr-o revelatie primordiala unica, la fel cum se intampla cu limbile care provenind din acelasi trunchi lingvistic pastreaza multe puncte comune. Oricat de indepartate ar fi unele religii de sursa revelatiei primordiale, tot mai contin fragmente din aceasta. Mi-a placut parerea , pe care nu mai stiu exact unde am intalnit-o , ca expresia "plinirea vremurilor" care se refera la momentul nasterii lui Hristos, corespunde si momentului in care vechile religii erau pe punctul de a pierde si ultimele urme ale revelatiei de inceput, iar Hristos a venit pe lume si pentru a restaura aceasta revelatie.

[oni91]

Mirela-h, iti multumesc foarte mult pentru raspunsul tau, sincer, aproape ca nu ma asteptam ca cineva sa raspunda atat de la obiet ca tine, insa te-as ruga, ca sa ma conving si eu totusi, sa imi dai ceva bibliografie de unde stii toate astea.Si mai este ceva care totusi nu se potriveste cu ce ai zis.Iata ce imi zicea un evreu:"Sa-ti dau doar un singur exemplu.Vino intr-o vizita la Aschelon in Israel.In parcul national :fosta cetate Aschelon s-o vezi pe zeita Isis cu pruncul Horus in brate.Statuie veche de vreo 3ooo de ani.Daca nu citesti ce scrie ,juri ca e Maria cu pruncul Isus.Si nu cred ca o sa sustii ca teoria zeului Horus ,a aparut dupa Isus."Daca esti sigura ca informatiile despre aceasta legenda au aparut abia dupa crestinism, ce-i cu statuia aceea?
Ma rog, uite cate ceva despre fecioria lui Isis:
"După ce autoritatea Thebei a crescut, Amon a devenit un zeu mult mai important, dar apoi a decăzut şi a fost asimilat de Ra. În consecinţă, Mut, soţia lui Amon, care pâna atunci absorbise alte zeiţe a fosta cum asimilată de soţia lui Ra, Isis-Hathor, devenind Mut-Isis-Nekhbet. Cu toate acestea, infertilitatea şi virginitatea zeiţei Mut au fost luate în consideraţie şi astfel a apărut mitul că Isis a rămas însărcinată datorită magiei când s-a transformat într-un uliu şi a zburat peste trupul neînsufleţit a lui Osiris."
http://ro.wikipedia.org/wiki/Isis
Despre asta:( nu stii nimic:"In unele parti ale lumii, calendarul începea în constelatia Fecioarei si deci soarele "se nastea din fecioara". Soarele este "lumina lumii", "vine din nori si fiecare ochi o sa-l vada", soarele care se ridica dimineata este "salvatorul umanitatii", "soarele are o coroana de spini", discipolii soarelui sint cele 12 luni si cele 12 semne zodiacale pe care soarele le traverseaza in cele 12 luni. Si eruditii timpului stiau ca zeii lor erau de natura astronomica si atmosferica si nu personaje istorice.
Nu este întâmplator asadar ca exista 12 Apostoli ai lui Isus si 12 sunt casele astrologice si lunile anului, cum 12 sunt si "ajutoarele" lui Horus. Cei 12 discipoli ai lui Isus, sunt simboluri pentru casele zodiacale si nu reprezinta figuri istorice care au jucat o drama pe pamânt, în jur de anul 30. Petru cu usurinta reveleaza caracterul sau mitologic, in timp ce de Iuda s-a spus ca reprezenta Scorpionul, "tradatorul", în epoca anului când puterea soarelui slabeste."?

[oni91]

În prealabil postat de mirela-h

Revin cu alte precizari despre asemanarilor dintre crestinism si alte religii."Zeul care moare si invie" apare si in alte religii orientale cu o vechime mult mai mare decat crestinismul. Astfel in religiile spatiului mesopotamian este cunoscut zeul Dumuzi, la sumerieni, Tammuz, la babilonieni si Ormuz, la persi.Chiar daca numele difera, personajul divin este in linii mari acelasi. Un tanar zeu Dumuzi/Tammuz este iubit de Innana/Ishtar, zeita fertilitatii, dar si de sora sa Ereshkigal, zeita mortii. Din gelozie aceasta din urma il ucide pe Dumuzi, pentru a-l avea in regatul sau subpamantean. In final Dumuzi este reinviat de Innana.

Si pentru aceste legende exista surse mult mai vechi decat crestinismul sau e tot ca in cazul lui Osiris?Ca daca exista, atucni si mitul lui Osiris e posibil sa fi existat asa cum il prezinta Plutarch si chiar daca nu ar fi asa, crestinismul tot se putea inspira partial din acele religii mai vechi pentru a ii atribui o astfel de personalitate unui om foarte bun si intelept cum a fost Iisus.

[oni91]

În prealabil postat de mirela-h

Dar aceste asemanari pot fi interpretate si ca fragmente dintr-o revelatie primordiala unica, la fel cum se intampla cu limbile care provenind din acelasi trunchi lingvistic pastreaza multe puncte comune. Oricat de indepartate ar fi unele religii de sursa revelatiei primordiale, tot mai contin fragmente din aceasta.

Ideea asta nu merge pentru ca ma mir cum, culmea, au avut popoarele pagane "revelatia primordiala" si profetii VT n-au stiut ca o sa invie Cristos.Curios, nu?;)

[seminaristul]

În prealabil postat de oni91

Ideea asta nu merge pentru ca ma mir cum, culmea, au avut popoarele pagane "revelatia primordiala" si profetii VT n-au stiut ca o sa invie Cristos.Curios, nu?;)

Mantuitorul cand spune despre inviere spune ca semnul sau va fi semnul lui iona(si nu alui Iona de Marin Sorescu)

[mirela-h]

Ca surse de informare am avut "Istoria credintelor si ideilor religioase" de Eliade, "Dictionar al religiilor" scris tot de Eliade in colaborare cu Culianu si "Dictionar de mitologie generala" al lui Victor Kernbach.
Intr-adevar legendele despre "zeul care moare si invie", cum il numeste Eliade, adica Dumuzi/Tammuz/Ormuz, provin din surse mai vechi decat Biblia , si anume tablitele de lut scrise in cuneiforme din Sumer si Babilon.Povestea acestui vechi zeu din zona Mesopotamiei seama cu povestea vietii lui Iisus, doar in punctele neesentiale, pentru ca lipseste din ea ideea sacrificiului cu rol mantuitor facut de divinitate pentru omenire, or tocmai acest sacrificiu este cheia religiei crestine. La fel si in cazul mortii lui Osiris. Se poate ca mitul mortii si invierii lui Osiris sa fie si el mai vechi decat crestinismul, asa cum cred majoritatea istoricilor religiilor. Parerea ca acest mit a fost preluat de egipteni de la crestinism, si nu invers, a fost exprimata de un tanar cercetator in domeniul religiilor in cadrul unei emisiuni radiofonice la BBC, asa ca nu pot sa-ti dau alte amanunte. Este o ipoteza care merita, totusi, sa fie luata in seama. Oricum opinia generala a cercetatorilor despre mitul lui Osiris este ca s-a format prin suprapunerea mai multor credinte ( vezi V. Kernbach), deci s-ar putea ca si crestinismul , desi mai "tanar" decat religia egipteana sa fi contribuit la conturarea "portretului" lui Osiris, in perioada in care cele doua religii au coexistat. Singur ca nu se pot exclude nici influentele dinspre religia egipteana spre crestinism.
Statuia lui Isis cu pruncul Horus, poate semana cu imaginea Fecioarei Maria, pentru ca, la urma urmei, este vorba de imaginea maternitatii divine, intalnita si in alte religii, si iarasi nu mi se pare ca este o asemanare de esenta( oricum eu nu am vazut imagini cu aceea statuie, dar am intalnit o referire la ea intr-un roman al lui Umberto Eco ).
Tu spui ca profetii Vechiului Testament nu au stiut ca o sa invie Hristos. Dar citeste , te rog, Cartea profetului Isaia,supranumit "evanghelistul avant la lettre" . Am sa reproduc si eu un fragment:
"Cine a crezut in ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut bratul Domnului?
El a crescut inaintea Lui ca o odrasla slaba, ca un lastar care iese dintr-un pamant uscat. N-avea nici frumusete, nici stralucire ca sa ne atraga privirile, si infatisarea Lui n-avea nimic care sa ne placa.
Dispretuit si parasit de oameni, om al durerii si obisnuit cu suferinta, era asa de dispretuit ca iti intorceai fata de la El, si noi nu L-am bagat in seama.
Totusi, El suferintele noastre le-a purtat, si durerile noastre le-a luat asupra Lui, si noi am crezut ca este pedepsit, lovit de Dumnezeu, si smerit.
Dar El era strapuns pentru pacatele noastre, zdrobit pentru faradelegile noastre. Pedeapsa, care ne da pacea, a cazut peste El, si prin ranile Lui suntem tamaduiti.
Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor.
Cand a fost chinuit si asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la macelarie, si ca o oaie muta inaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
El a fost luat prin apasare si judecata; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut ca El fusese sters de pe pamantul celor vii si lovit de moarte pentru pacatele poporului meu?
Groapa Lui a fost pusa intre cei rai, si mormantul Lui la un loc cu cel bogat, macar ca nu savarsise nici o nelegiuire si nu se gasise nici un viclesug in gura Lui.
Domnul a gasit cu cale sa-L zdrobeasca prin suferinta... Dar, dupa ce Isi va da viata ca jertfa pentru pacat, va vedea o samanta de urmasi, VA TRAI MULTE ZILE, si lucrarea Domnului va propasi in mainile Lui
Va vedea rodul muncii sufletului Lui si se va inviora. Prin cunostinta Lui, Robul Meu cel neprihanit va pune pe multi oameni intr-o stare dupa voia lui Dumnezeu, si va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. " ( Isaia, cap 53) Sunt si alte capitole din cartea lui Isaia care merita atentie: 9, 11, 42.
Evreii care nu-l recunosc pe Iisus ca Mesia si care sunt contrariati de asemanarile dintre suferintele lui Iisus si cele ale "Robului Domnului" descrise de profetul Isaia in cap. 53 sustin ca acest capitol a fost adaugat tarziu de catre crestini. Intr-un documentar de pe Discovery mai multi cercetatori ai VT aratau ca au descoperit cea mai veche versiune a cartii lui Isaia, care este anterioara crestinismului, si in care apare acest capitol.

[mirela-h]

Am uitat sa ma refer si la Budha , a carui invatatura ce indeamna la pace si eliberarea de orice patima, a fost comparata cu cea a lui Hristos. Romanii aveau o vorba " sfarsitul incununeaza opera" asta cred ca este valabila si pentru viata personalitatilor care sunt cu adevarat mari. Felul in care cineva stie sa moara, spune mai mult despre el decat intreaga sa viata sau opera. Iisus moare la 33 de ani, pe cruce, in chinuri groaznice, complet nevinovat, dispretuit de cei pe care-i ajutase, parasit de prietenii sai( apostolii). Si prin aceasta moarte umilitoare si atroce el salveaza intreaga omenire. Budha moare la o varsta inaintata, este adevarat ca a dus o viata de un ascetism aspru, renuntand inca din tinerete la placerile vietii princiare. Dar moartea lui Budha pare atat de banala si lipsita de semnificatii. Budha moare de... indigestie, pentru ca abia refacut dupa o boala grava nu se poate abtine, tocmai el care predicase renuntarea la patimi si pofte, si mananca o mancare grea pentru un batran convalescent : carne de porc afumata. Moare inconjurat de discipolii sai care il plang cu mare durere si ii asculta cu evlavie ultimele cuvinte. Nimic din aceasta moarte nu corespunde unui sacrificiu de sine din iubire pentru oameni.
Oricate asemanari poti gasi intre crestinism si alte religii , ESENTA crestinismului este UNICA : Dumnezeu care iubeste omenirea pacatoasa si instrainata atat de mult incat devine OM El insusi, duce o existenta pamanteasca umila, cunoscand toate nefericirile vietii omului marunt si moare simtind la fel ca orice om suferintele si spaimele ultimelor clipe. Si prin aceasta viata si moarte omeneasca Dumnezeu nu numai ca ia "contact" direct cu conditia umana decazuta in urma pacatului originar, dar ne mantuieste de el si ne ofera fiecaruia din noi sansa de a redobandi ceea ce au pierdut primii oameni.
Cu multi ani in urma cand nu-L descoperisem pe Hristos , am fost foarte impresionata de o replica a unui personaj dintr-o tragedie antica : " Ce le pasa zeilor de nenorocirea noastra ? " Cred ca dupa intruparea lui Iisus Hristos, nimeni nu mai poate spune : " Ce-i pasa Lui Dumnezeu de nenorocirea noastra?"

[nairda]

Oni91, este laudabila aplecarea ta catre studiul religiilor, totusi, din discursul tau, nu rezulta cu claritate ce vrei de fapt. Poate ai amabilitatea sa-ti exprimi concluziile si pozitia ta. Daca ai reusi sa si sintetizezi ai fi excelent.