Acatistul Sfintilor Români din închisori
Smerit cuvânt înainte-mergător

Preacuviosul Părinte Paisie Aghioritul, în cuvintele sale adresate „cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan” ne spune: „Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. S-o luăm în serios, să trăim duhovniceste. Si e bine să facem aceasta cu bucurie si de bună voie, iar nu din mâhnire, de nevoie. Acum mergem sau pentru Hristos, sau pentru diavol. Vom vedea fapte înfricosătoare. Se vor da lupte duhovnicesti. Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rău”.

Trăim astfel de vremuri, trăim într-o lume demonizată, dominată de vitelul de aur, de ferocitate si violentă, coplesită de apostazie, în care adevărurile ce dor si ridică probleme de meditat sunt date uitării. Abia iesiti din oroarea terorii comuniste, apostatii expediază în uitare si în nepăsare jertfele celor ce au fost chemati de Domnul Dumnezeu la o cruntă ascultare. Fătarnicii de ieri si de azi, urcati la tribune înalte, răspândesc erezii si înselătorii amare, dau lectii „de virtute si morală” insultând, lovind, împroscând cu noroi sfintele idealuri apărate cu pretul a mii si mii de jertfiti, aruncati în nefiintă prin torturi si chinuri de neimaginat.

Ascultam cum nu de mult un corifeu al „epocii de aur” se bătea cu pumnul în piept lăudând Canalul, marea lor realizare, care însă pentru istorie s-a vesnicit cu numele nefast de „Canalul mortii”. Am plâns înăbusindu-mi revolta si am zis: Doamne Dumnezeule, numai Tu stii câte oase zdrobite si câtă suferintă stau la temelia „măretei realizări”! Oare chiar suntem tara cea uitată de Tine? Oare chiar suntem un popor atât de bolnav? Oare chiar suntem loviti de o asa de gravă amnezie că am uitat la ce consecinte tragice ne-a dus slujirea celui rău?

Si nu mult după această disperare mi-a venit un răspuns atât de miraculos, că am rămas fără cuvinte. Doar un plâns purificator venit din străfundurile insondabile ale inimii m-a făcut capabilă să parcurg cuvintele. Era acest sublim acatist, mărturisitor de adevărurile ascunse în miile de jertfe aduse întru apărarea lor. În imnuri sacre sunt fericiti cei ce si-au pus viata pentru ca patria lor să rămână crestină si română si pentru ca neamul lor cel rănit si batjocorit, trădat si vândut, obidit si înselat să fie scos din robia vrăjmasă.
În icoase si condace măiestrit făurite se reflectă ca într-un cristal desăvârsit slefuit în ce iad de suplicii au fost prăbusiti binecredinciosii acestui neam, ce au putut să le facă semenii dusi în rătăcire de adoratorii lui satan.

Rugăciunile acestui acatist îi ajută pe închinători să privească ferocitatea drept în ochi, să înteleagă cum iubirea pentru neam, cruce si legea străbună a fost mereu insultată si coborâtă în mocirla minciunilor, să înteleagă de ce este nebunie să te ridici împotriva Dumnezeului-Iubire ca să te închini lui Mamona, tatăl minciunii si izvorul urii si destrămării. Ura, furia oarbă a sarpelui întărâtat nu au putut birui iubirea celor chemati la jertfă. Ura nedomolită a torturat, a chinuit, a secerat vieti si a ascuns în morminte trupuri sfârtecate si oase zdrobite, dar nu a putut stinge lumina care totdeauna, după crucificare, a anuntat învierea.

Trupul sfâsiat de suplicii inimaginabile, eul scos din normalitate prin metode draconice, demolat, aruncat în mlastina disperării prin degradarea dusă până la dementă, nimic din toate acestea nu a putut stinge lumina care-i astepta pe vârful Golgotei pe cei înfrătiti prin jertfă si iubire cu Blândul Păstor. Cei iesiti din toate încercările Calvarului si-au dat sufletul în mâna Celui Vesnic Viu, oricât de poticnit le-a fost urcusul. Ratiunea noastră mărginită nu este capabilă să explice cum din atâta decrepitudine un torent de iubire împingea sufletul în baia de mister si de lumină ce îl adăsta pe vârful Golgotei. Acolo sufletul însetat de lumină afla că poate să ierte, că poate atinge nobletea spirituală când toti porii fiintei sunt atât de îmbibati de iubire că poate să ierte dureri care nici în taină nu pot fi rostite, umilinte care nu pot ajunge la ureche de om, josnicii pe care si pământul cel mai negru le refuză.

Acatistul Sfintilor Mărturisitori Români ne îndeamnă să fim uniti prin tainice legături de iubire cu cei ce au încheiat străbaterea căilor lumesti prin jertfa supremă. Să cerem ajutor eroilor si martirilor nostri să ne învete taina răbdării, pentru ca atunci când vom fi chemati să depunem propria noastră mărturie să nu sovăim, să fim hotărâti si puternici, ca să fim biruitori în duh asa cum au fost ei.
Să-i pomenim cu evlavie, să-i păstrăm în amintirea noastră, să nu-i îngropăm a doua oară în uitare. Sigur ne vor ajuta să dăruim la rându-ne iubirea noastră fără să tinem socoteală de câte ori va fi lovită, umilită, insultată, refuzată sau risipită.

Să nu uităm să închinăm un gând curat făuritorilor acestui Acatist cutremurător, pentru ca împreună cu ei „să ne izbăvim de toată înselăciunea diavolească si mântuindu-ne, pururea să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”.


Plăcile inscripţionate dezvăluie o mică parte a celor care au murit în temniţele comuniste, reconstituite fiind din amintirea supravieţuitorilor. Printre marile personalităţi duhovniceşti, dar şi intelectuale, care au trecut prin temniţa Aiudului, le descoperim într-o listă, care vă asigurăm ca nu este completă.
Maica Domnului este reprezentată în această icoană cu Sfântul ei Acoperământ, întins peste toţi fii ei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste

« Ultima Pagina  |  vizualizare rezultate 1-20 din 23  |  Urmatoarea Pagina »

« Ultima Pagina  |  vizualizare rezultate 1-20 din 23  |  Urmatoarea Pagina »