Veniti, ucenicilor ai lui Hristos, care insetati dupre imparatia cea cereasca, sa ii aducem laude iubitului nostru ocrotitor, Sfantul Ierarh Nectarie. Si, multumindu-i pentru nemasurata sa dragoste fata de noi, sa’i cantam intr’un glas: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare facatorule de minuni!

Manastirea este asezata intr-un cadru pitoresc, la poalele muntelui Piatra Polovragilor, in vecinatatea cheilor Oltetului, intr-o livada cu pomi fructiferi si castani comestibili, amintind de clima blânda a manastirilor Tismana si Bistrita.

Recentele cercetari istorice stabilesc vechimea manastirii Polovragi in jurul anului 1505, ctitorita fiind de Radul si Patru, fiii lui Danciul Zamona, mentionati intr-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânar. Timp de un secol si jumatate, documentele nu mai pomenesc nimic despre aceasta manastire. In anul 1645, satul Polovragi devine proprietatea logofatului Danciul Pîrîianul, fiul lui Hamza. El a zidit pe platoul Polovragilor un locas de cult pe temeliile celui existent deja, pentru odihna si reculegere sufleteasca iar in caz de pericol pentru refugiu si adapost. Prima atestare documentara a ei rezulta dintr-un hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, prin care voievodul ii confirma satul cu acelasi nume daruit de ctitor. Inchinata Sfântului Mormânt de cel de-al doilea ctitor al sau manastirea este rascumparata de domnitorul Constantin Brâncoveanu in anul 1693 si facuta metoc al manastirii Hurez. In timpul lui s-a zugravit interiorul, s-a adaugat pridvorul in stil brâncovenesc, s-au construit unele chilii si clopotnita, preccum si zidurile de cetate.
Biserica manastirii Polovragi este construita in stil bizantin, având forma trilobata, realizata intr-o simetrie proportionata. De remarcat este catapeteasma executata din lemn de tei, o adevarata capodopera a vechii sculpturi românesti, având o bogata ornamentatie cu impletituri florale.

Pictura bisericii, desi asemanatoare cu cea de la Hurez, fiind opera comuna a unor pictori renumiti, are caracteristici proprii, cu valoare de prototip.
In exterior, deasupra arcadei mijlocii a pridvorului gasim icoana "Acoperamântul Maicii Domnului", executata in anul 1713 de zugravul Constantin.
Pictura interioara, pastrata intacta, are o mare valoare artistica. Coloritul, pe fond albastru, are nuante armonioase si sobre.
Biserica manastirii Polovragi este inconjurata de chilii, formând o puternica cetate de aparare. In ea se patrunde printr-o poarta masiva deasupra careia se inalta clopotnita. Ca toate marile manastiri ortodoxe si Polovragiul are in preajma ei o biserica pentru satisfacerea dorintelor sufletesti numita biserica bolnita, construita in anul 1732.
Si la Polovragi a existat o puternica miscare culturala. Si astazi manastirea adaposteste peste 3000 de volume in limbile româna, slavona si greaca. Printre ele se afla carti rare, manuscrise de muzica psaltica. Alaturi de carti se gaseste o bogata colectie de icoane pe lemn si sticla, totalizând peste 650 de exemplare, provenind din secolele al XVIII-lea si al XIX-lea.

Manastirea Sihastria
Este manastire de calugari, 120 vietuitori, cu hramul “Nasterea Maicii Domnului” (8 septembrie). Se afla in com. Pipirig, jud.Neamt, la 22 km de Tg. Neamt (cu ramificatie din soseaua Tg.Neamt - Bicaz). A fost ctitorita din lemn de Ghideon, Episcop de Husi intre anii 1730-1734, pe vatra schitului din “Poiana lui Atanasie” datand din anul 1655. Biserica actuala a fost reconstruita din piatra in 1824 pe vechea vatra, de catre Dometian, staretul manastirilor Secu si Neamt, in incinta de zid, ajutat de jupan Nicolae Cernevschi. Are fatade varuite, decoratii cu capiteluri ornamentale la capatul teminus al pilastrilor si al coloanelor cadru de la ferestre. Pictura “originara”, partial degradata, apartine unor anonimi. Are icoane pictate in ulei pe catapeteasma care dateaza din perioada 1825-1827. Paraclis de lemn are hramul “Sfintii Ioachim si Ana” (9 septembrie) si a fost construit intre 1837 si 1840. Are icoane executate de I.Protcenco, dupa un incendiu din 1941. Aici a vietuit marele duhovnic (Cuviosul Cleopa) cu aleasa traire spirituala. Detine arhondaric

Socotita de multi drept inima Olteniei, Manastirea Tismana, cu zidurile ei medievale si bastioane in colturi, se afla situata pe muntele Starmina, inconjurata de paduri si pereti abrupti de stanca, la 30 de km de Tg Jiu. De altfel, chiar toponimul geto-dacic “tismena” inseamna: “cetate, loc fortificat cu ziduri”. In timpul lucrarilor arheologice din 1970, la aproape 4 m spre nord de absida laterala a bisericii mari a fost descoperita temelia unui lacas de cult construit din bolovani de rau si caramida din timpul ocupatiei romane. Aceste descoperiri i-au condus pe arheologi la concluzia ca in zona a existat un vechi fort daco-roman.
Cel care a pus prima caramida la construirea manastirii a fost Cuviosul Nicodim, un calugar venit tocmai din tinuturile macedonene, cu sprijinul domnitorului Radu Negru-Voda. Astfel ca la 15 august 1377 a fost sfintita biserica, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”. Dupa trecerea la cele vesnice a domnitorului, constructia manastirii a continuat sub domnia fiilor sai, Dan I Basarab (1384 - 1386) si apoi Mircea cel Batran (1387 - 1418).
Pozitionata strategic si cu ziduri de fortificare, Manastirea Tismana s-a constituit intr-un loc important la hotarele Tarii Romanesti, motiv pentru care locutorii satului cu acelasi nume
trebuiau sa faca de paza, iar pentru aceasta erau scutiti de biruri si dijme. Nu intamplator de aici a pornit revolutia de la 1821 condusa de Tudor Vladimirescu, dupa lansarea Proclamatiei de la Pades, din 22 ianuarie, cerand izgonirea fanariotilor si incetarea jafurilor si a nedreptatilor.
Importanta locului este dat si de faptul ca aici s-au pastrat documente inca din secolul al XIV-lea, punandu-se, astfel, bazele unei adevarate istoriografii. Datorita bogatiei si modului de administrare, aici si-au stabilit resedintele o serie de bani, cel mai vechi fiind atestat la 1464 ca Banul Tismenii.
De asemenea la Tismana a fost infiintata o scoala de calugari invatati, dintre care mai tarziu erau alesi viitorii episcopi si mitropoliti, diacii pentru cancelarii, caligrafii si traducatorii. De aici au plecat calugarii care au infiintat mai apoi manastiri in Ardeal, Moldova si Tara Romaneasca.
Despre manastire
Prin pozitionarea in cadrul natural, intrarea la Manastirea Tismana se poate face doar prin partea de vest, iar zidurile fortificate o faceau sa para de necucerit.
Initial biserica a fost zugravita intr-o singura culoare, in ocru, avand figuri geometrice si florale. Abia in 1564 a fost facuta prima pictura iconografica de catre pictorul Dobromir din Targoviste, fiind considerata cea mai veche pictura bizantina din Tara Romaneasca.
Apoi, in 1732 pictura a fost refacuta iar peste cea din Pronaos, in 1766, a fost aplicata o noua fresca de catre Dimitrie Diaconu. Aceasta din urma, sub coordonarea lui G. Russu, a fost apoi extrasa in 1955 si incorporata in peretii muzeului Manastirii si pe coridoarele chiliilor. In urma ei a fost refacuta fresca lui Dobromir.
Pridvorul a fost reconstruit in 1983, dupa planurile Cuviosului Nicodim, si pictat in 1994 de pictorul Grigore Popescu. Cu aceasta ocazie au fost pictati toti sfintii daco-romani descoperiti si canonizati.
Incepand din 1949 Manastirea Tismana a fost transformata in chinovie de maici, care zi de zi, muncesc si se roaga dupa traditia bisericeasca.
Tezaurul Manastirii
Multe dintre obiectele de tezaur ale Manastirii Tismana s-au pierdut in decursul istoriei sau se afla la Muzeul de Arta al Romaniei. La Muzeul Manastirii se mai gaseste o colectie de pictura murala, icoane pictate pe lemn, diverse obiecte de cult, carti vechi, vestminte si usile facute in 1782. In biserica se pastreaza trei particele de moaste: degetul aratator al Sfantului Nicodim si crucea de plumb pe care o purta la gat, o particica din Sfantul Ignatie Teoforul si alta din Sfantul Ioan Gura de Aur. Catapeteasma este realizata din lemn de stejar, in 1766, suflata in aur si cu icoane imparatesti de la 1844; policandrul este din alama lustruita din secolul al XIX-lea, iar toaca metalica are forma vulturului bicefal (stema domnilor Basarabi).
De asemenea, mai exista doua vitralii donate de poetul George Cosbuc, in 1916, in memoriafiului sau Alexandru.
In 1944 la Tismana a fost ascuns Tezaurul Bancii Nationale a Romaniei, pentru a nu ajunge in mainile armatei rusesti. Dupa ce a fost pus la pastrare in una din pivnite, tezaurul a fost mutat, pentru siguranta, in Pestera Manastirii. In total au fost depozitate circa 380 de tone de lingouri de aur plus 3 tone de aur din tezaurul polonez, lasat in pastrare in 1939.
Cuviosul Nicodim
Cuviosul Nicodim, cel care a inceput constructia lacasului monahal, se pare ca era ruda cu domnitorii Basarabi si cneazul Lazar al Serbiei.
Se spune ca la 16 ani a parasit casa parinteasca din cetatea Prilep (Macedonia) si a ajuns la Manastirea Hilandaru, de la Muntele Athos, unde a invatat slavona, greaca, caligrafia, pictura, argintaria, arhitectura, zidarie, dogaritul si multe alte mestesuguri.
Inainte de a ajunge la Tismana, Cuviosul Nicodim a mai ctitorit manastirile de la Vratna si Manastirita (in Serbia), Vodita, Gura Motrului, Topolnita, Visina, Aninoasa (in Tara Romaneasca) si Prislop (in Tara Hategului).
De altfel, la Tismana el a adus si un grup de calugari, iar primul loc de rugaciune a fost in grota aflata pe stanca de langa manastire.
In urmatorii ani a intemeiat aici vestita scoala de caligrafie cu copisti de carti bisericesti in diverse limbi. Ba chiar un Tetravanghel pe pergament, ferecat cu coperte de argint aurit, a fost caligrafiat chiar de el, fiind considerata cea mai veche carte din Tara Romaneasca. In prezent, lucrarea se afla la Muzeul National de Istorie din Bucuresti. Dupa 1375 Cuviosul Nicodim primeste de la Patriarhul Filotei al Constantinopolelui carja, trei particele de moaste si este facut arhimandrit, iar Manastirea Tismana devine prima arhimandrie din Tara Romaneasca.
La 26 decembrie 1406 Cuviosul Nicodim a trecut la cele vesnice si este ingropat in pridvorul bisericii, unde si in ziua de astazi arde o candela. A fost canonizat de Biserica Ortodoxa Romana la in 1955.
Alte schituri in zona
In partea de nord-vest a Manastirii Tismana se mai afla doua schituri situate pe muntele Cioclovina. La vreo 5 kilometri de mers pe carari de munte se afla schitul Cioclovina de Jos, ridicat prin 1660, avand hramul ‘Sfintii Voievozi’. Dupa alti 3 kilometri de urcus apare si schitul Cioclovina de Sus avand hramul “Schimbarea la Fata”. Bisericuta de la Cioclovina de Sus a fost sfintita in 2005 de IPS Teofan, pe atunci Arhiepiscop al Craiovei si Mitropolitul Olteniei. In prezent IPS Teofan este Mitropolitul Moldovei si Bucovinei.
Cum se ajunge?
Din Targu Jiu, pret de vreo 30 de kilometri, se merge pe drmul 67D traversand comuna Pestisani si padurea Dumbrava.
Altfel se mai poate ajunge prin Drobeta Turnu-Severin prin Poarta Motrului, pe DN 67 pana la Apa Neagra si 67D pana la Tismana. Un alt drum poate incepe dinspre Craiova, pe Valea Motrului pana la Motru pe DN 67A si 67 pana la Targu-Jiu pe DN 66 si apoi pe 67 D pana la Tismana.De asemenea, in zona exista si alte locuri care merita vizitate, cum ar fi in vecinatatea Baii de Arama, la Ponoare, Podul lui Dumnezeu, Pestera Ponoarelor, Cheile Bulba, Pestera Bulba si rezervatia naturala de liliac salbatic (syringa vulgaris). Apoi, din Apa Neagra se poate ajunge la Pades unde se afla monumentul lui Tudor Vladimirescu, dupa aceea la Cheile Sohodolului, Pesterile Sohodolului, Muierii si Toplitei. De la Targu Jiu spre Tismana pot fi vizitate Cascada Vai, Cheile Susitei, Cheile Runcului, Cheile Sohodului, iar in localitatea Borosteni se gaseste o statiune arheologica avand asezari omenesti din paleoliticul mijlociu si neolitic.

Situata intre Orsova si Drobeta Turnu Severin, Manastirea Vodita a fost ridicata de Sfantul Nicodim de la Tismana, indata dupa plecarea sa din tinutul Craina, unde pe pamantul sau natal, ctitorise Manastirile Vratna si Manastirita. Plecarea sa nu a fost intamplatoare, ci determinata de contextul istoric favorabil prozelitismului catolic in sudul Dunarii.
Hotarandu-se sa plece in nordul Dunarii, Sfantul Nicodim, in anul 1369, poate impreuna cu alti frati, ieromonahi si monahi, a trecut Dunarea si s-a asezat in partile Voditei, la granita de apus a Tarii Romanesti, dupa ce a umblat cu fratii prin toate pustietatea de aici.
Alegerea locului unde trebuia sa se inalte acest avanpost al credintei strabune nu putea sa fie intamplatoare. Vodita s-a construit intr-o vreme cand Severinul era liber, dar foarte amenintat. Situatia pe care o avea atunci voievodul valah garanta conditiile de existenta a unei manastiri asezate pe pamant romanesc, intr-o regiune muntoasa din apropierea frontierei, in imediata vecinatate a cetatii Severinului care asigura paza granitei romanesti de la Vest.
Sfantul Nicodim a trecut pe pamantul Valahiei ca printr-insul si pe norodul pamantului acestuia a-l mai intari in dreapta credinta crestineasca, prin inceperea zidirilor sfintelor manastiri si biserici cu sfinte jertfelnice”. Astfel Vodita a fost inaltata „ in numele Sfantului Antonie cel Mare”, din evlavia si osardia cuviosului Nicodim cu munca sa si a fratilor sai, cu cheltuiala si darurile domnitorului de atunci Vladislav Vlaicu Voda.
La zidirea Voditei care a putut incepe in primavara sau vara anului 1370, desigur ca s-a folosit osteneala si priceperea unor mesteri locali. Nu este exclusa apoi contributia Sfantului Nicodim si la intocmirea unui proiect, dupa cunostintele sale, pentru biserica asezamantului, de dimensiuni potrivite in plan trilobat.
Terminarea lucrarilor de zidire, zugravirea si inzestrarea au putut dura aproape trei ani, anul 1372 fiind considerat cel al sfintirii de catre Sfantul Nicodim. Ceea ce mai trebuie amintit, este faptul ca inca de la inceput aceasta manastire a fost ridicata din piatra pe locul unei foste biserici din lemn, asa cum arata documentele istorice.
Despre ieromonahii si monahii care l-au ajutat pe Sfantul Nicodim si de care vorbeste ieromonahul Stefan, unele izvoare precizeaza ca acestia au fost in numar de 11, poate pentru ca impreuna cu el sa implineasca numarul consacrat al Apostolilor Domnului, doisprezece.
Din numarul mare de impreuna ostenitori ai Sfantului Nicodim de la Vodita este atestat documentar ieromonahul Agaton care a fost pentru Sfantul Nicodim ceea ce a fost Timotei pentru Pavel, intrucat acesta pentru meritele lui deosebite, a fost lasat staret la Vodita in momentul in care Sfantul a plecat la Tismana.
La ridicarea manastirii Vodita, pentru intarirea ortodoxiei la granita cu Ungaria catolica, Sfantul Nicodim a fost sprijinit chiar de catre Domnitorul Vladislav cel care i-a acordat si hrisovul de intemeiere. Inca din acest hrisov dat in anul 1374, aflam ca aceasta beneficia de statutul juridic si canonic de autocarmuire, sau samovlastie, singura avand dreptul „ sa-si puie carmuitor”. Institutia samovlastiei fusese introdusa la Muntele Athos inca din a doua jumatate a veacului al X-lea. In Tara Romaneasca insa, pana la intemeierea Manastirii Vodita, comunitatile monahale care vor fi existat se aflau sub autoritatea mitropolitului, dupa cum reiese in mod deslusit din actul din mai 1359 la Sinodul Patriarhiei Ecumenice pentru infiintarea Mitropoliei Valahiei, care prevede ca „ toti clericii din acea tara si ceilalti sfintiti calugari sau laici sa asculte si sa i se supuna lui” (adica mitropolitului Iachint).
Prin urmare, acordarea samovlastiei Voditei de catre Vladislav reprezinta un privilegiu obtinut fara indoiala, numai datorita staruintelor si prestigiului personal al intemeietorului ei.
Din pacate insa Sfantul Nicodim, la aceasta manastire, nu a stat decat pana in anul 1375, cand Nicolae de Gara cucereste Banatul Severinului, iar sfantul ramas fara manastire va pleca intr-o misiune sarbeasca la Constantinopol.

Abia intr-un document din 1385 dat de catre Voievodul Dan i se mai aminteste de Manastirea Vodita alaturi de Tismana, semn ca la acea data teritoriul pe care se afla manastirea fusese recucerit. Manastirea a fost refacuta de Radu cel Mare in jurul anului 1500 si de Cornea Brailoiu in 1689, dar a cunoscut o decadere dupa razboiul austro-turc din anul 1718. Prin dorinta Mitropolitului Olteniei Nestor Vornicescu si cu ajutorul Staretului Nicodim Nicolaescu (in prezent Episcop al Severinului si Strehaiei din 2004), Manastirea Vodita s-a reinfiintat in anul 1990, cand a fost inceputa restaurarea ctitoriei voievodale si a fost construit un corp de chilii pentru desfasurarea vietii de obste. In prezent manastirea are 5 vietuitori, acestia avandu-l staret pe Protosinghelul Ioanichie Nicolaescu.

La o distanta de 5-6 km de oraselul Gura-Humorului, in pitorescul sat Manastirea Humorului, Judetul Suceava, pe coama unei coline, inconjurata de arbori si pajisti, este asezata biserica manastirii Humor, una din cele mai vestite ctitorii ale evului mediu romanesc.
Din pisania sapata in piatra, asezata la intrare pe peretele exterior al sfantului locas, aflam ca biserica a fost zidita in anul 1530 de Toader Bubuioga, mare logofat si membru al divanului Moldovei si, sotia sa, Anastasia. Sfantul locas se inalta la o distanta de vreo 300 de metri de ruinele unei mai vechi biserici manastiresti a carei constructie a fost realizata inca de pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432).
Arhitectura monumentului sacru de la Humor prezinta un interes aparte. Aici apare, pentru prima data in constructia bisericilor din Moldova, pridvorul deschis si o incapere noua la etaj numita tainita, care se suprapune camerei mormintelor. Din pridvor, se patrunde in pronaos, iar, mai departe, in camera mormintelor si naos. Spre rasarit, biserica se termina prin absida de forma circulara a altarului, despartit de naos printr-o foarte veche catapeteasma, exceptionala sculptura in lemn.
Biserica manastirii Humor se numara, alaturi de bisericile Voronet, Moldovita, Arbore si Sucevita, printre cele cinci ctitorii impodobite peste tot, in interior si exterior, cu fresce bizantine, prin care se disting de toate celelalte biserici de acest fel din lumea ortodoxa. Fresca exterioara de la Humor, pictata de Toma Zugravul in 1535, deschide sirul celorlalte biserici cu pictura exterioara. Acest fapt reprezinta o prioritate care randuieste momentul intre marile realizari ale artei plastice bisericesti, deschizatoare de scoala si epoca in domeniu.

Patrunzand in interiorul Bisericii, privitorul este intampinat in pronaos, de scena din Sinaxarul (calendarul) bisericesc, de icoanele Adormirii Maicii Domnului si a Sfintei Fecioare rugatoare, de sfinti ingeri si profeti. In camera mormintelor, bolta este acoperita cu scene din viata Sfintei Fecioare Maria. In naos sunt pictate chipuri de sfinti, ciclul Patimilor si Invierea, iar, pe bolta, Hristos - Pantocrator. Tot in naos sunt tablourile ctitorilor. In altar, pe bolta absidei este reprezentata, traditional, Maica Domnului cu Pruncul, chipuri de sfinti ierarhi, Cina cea de taina.
Ceea ce impresioneaza si atrage in mod deosebit admiratia, la biserica Humor, sunt frescele sale exterioare. Principalele teme iconografice exterioare sunt: Acatistul Bunei Vestiri (fatada sudica), Arborele lui Iesei (fatada nordica), Judecata din urma (fatada vestica) si Cinul care cuprinde o procesiune a sfintilor ingeri, profeti, apostoli, ierarhi, martiri si cuviosi (absidele laterale si cea a altarului). Pe peretele exterior sudic este de semnalat, in partea inferioara, scena Asediului Constantinopolului, reflex al evenimentelor grave care au dus la ocuparea Capitalei Imperiului Bizantin de catre turci la 1453.
Intreaga alcatuire a momentului sacru de la Humor, dar, indeosebi, pictura acestuia este subordonata ideii teologice de mantuire a omului care, aflat sub coplesitoarea impresie pricinuita de contemplarea frescelor care infatiseaza scene din istoria manturirii, se simte atras irezistibil catre realizarea idealului neasemuit desavarsirii crestine, care prilejuieste intalnirea si conlucrarea dintre divin si uman, spre dobandirea mantuirii persoanei umane.

Un drum lung de cinci ore in loc de doua ore si jumatate.
Un imens camp de floarea soarelui, care se intinde pe kilometri de sosea:
Manastirea Dealu', un rai de flori si verdeata situat pe un deal.

Manastirea Dealu, o mănăstire de maici situată pe un deal din apropierea oraşului Târgovişte (6 km N). Drumul principal de acces este, pe ultimii 2 km până la mănăstire, o pantă cu înclinaţie mare ce şerpuieşte până în vârful dealului.
In curtea manastirii era o liniste aparte, de parca timpul se oprise in loc.

Manastirea Lacu Sarat este cea mai noua manastire din jud. Braila.
La 27 iulie 1996, in statiunea Lacu Sarat, Prea Sfintitul Episcop Casian a sfintit locul si a pus piatra de temelie a bisericii noii manastiri.

Dupa o perioada de activitate intensa, in care Eparhia Dunarii de Jos s-a bucurat de un important sprijin din partea Primariei Municipiului Braila, la 27 iulie 1999 chiriarhul Dunarii de Jos, impreuna cu I.P.S. Mitropolit Petru al Basarabiei, au sfintit biserica si au binecuvantat primul corp de chilii ale manastirii, care a primit ca ocrotitor pe Sf. Mc. Pantelimon.

Oaza de rugaciune si de reculegere duhovniceasca pentru monahiile care traiesc aici, dar si liman sufletesc pentru bolnavii aflati la tratament in statiune, manastirea depune eforturi, in prezent, pentru construirea unui centru social si de primire pentru pelerini.
Stareta a manastirii este monahia Pantelimona Corjos.
Mănăstirea Lacu Sărat se află chiar în staţiunea Lacu Sărat de lângă Brăila. E o mănăstire de maici nou înfiinţată. Deşi staţiunea a rămas aşa veche cum o ştiam de pe timpuri, mănăstirea din pădure e un loc minunat, chiar suprinzător de frumos, şi e o adevărată oază de linişte care-ţi dă impresia că eşti departe de lume şi de zgomotul ei. Biserica este din lemn şi este primitoare şi caldă. Chiliile măicuţelor sunt împodobite cu multe flori care-ţi încântă ochii.

Biserica crestina – edificiu religios, loc de rugaciune si de comuniune cu Dumnezeu – cunoaste, prin intermediul bisericutelor de lemn maramuresene, forme elevate de exprimare artistica. Daltuite in lemn cu maiestrie de catre taranii locului, bisericile din Maramures fac parte din marea familie a arhitecturii de lemn europene.
In acest articol

Bisericile de lemn din Maramures

De-a lungul secolelor, in Maramures, oamenii au (re)gasit vorbirea cu Dumnezeu prin lemn. Istoria maramuresenilor este povestita in lemnul bisericilor din acest spatiu binecuvantat, pentru ca in aceste sanctuare ale Cuvantului s-au pastrat monumente de cea mai veche limba romaneasca, aici s-au adunat inteleptii satului in clipele grele sa ceara sfatul lui Dumnezeu, aici s-a savarsit, de veacuri, botezul „coconilor“, aici s-au legat pe vecie cununii si tot de aici au plecat pe ultimul drum aceia ce s-au dus dintre vii. Bisericile de lemn maramuresene, despre care Lucian Blaga spunea ca sunt „printre cele mai pretioase si mai fara de rezerva admirate produse ale geniului nostru popular“, reprezinta, fara indoiala, o culme a artei de a construi in lemn.
In anul 1999, opt biserici de lemn din Maramures au fost incluse pe lista UNESCO a mostenirilor culturale universale. Astfel, din cele aproximativ o suta de lacasuri de cult din arealul maramuresean, in patrimoniul universal au intrat bisericile din Barsana, Budesti-Josani, Desesti, Ieud-Deal si Poienile Izei din Maramuresul voievodal, Plopis si Surdesti din Tara Chioarului si Rogoz din Tara Lapusului.
Alaturi de echilibrul arhitectural si de armonia proportiilor, lacasele sfinte sunt adaptate necesitatilor cultului, respectand compartimentarea traditionala: pronaos, naos si altar. Boltile interioare, intruchipari ale boltii ceresti, sunt locul de unde Dumnezeu vegheaza asupra „poporului sau“. Registrul iconografic si pictura parietala, realizate de mesteri zugravi locali, sunt de inspiratie rasariteana, cu interferente traditionale si renascentiste de factura baroca.
Bisericile maramuresene isi completeaza valoarea prin patrimoniul mobil adapostit, patrimoniu reprezentat prin icoane imparatesti sau praznicare, obiecte de cult si carti bisericesti tiparite sau manuscrise.
Inscriptiile daltuite in grinzi, semnaturile lasate pe ansamblurile parietale si pe icoanele praznicare si, nu in ultimul rand, insemnarile de pe batranele carti de cult sunt marturii ale vechimii crestinismului pe aceste meleaguri si file din istoria Maramuresului. Unicitatea bisericilor de lemn maramuresene le confera acestora statutul de produs emblematic al Maramuresului in contextul valorilor culturale universale.

Plopis
Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost construita intre anii 1798-1805, sub pastorirea preotului Damian. Sfintirea bisericii s-a realizat la 12 noiembrie 1811, ocazie cu care au fost asezate la piciorul Sfintei Mese 49 de monede (cate una pentru fiecare familie-ctitor) si un document care spune urmatoarele: „Anul 1811 farcazuita in noiembrie 12. Aceasta biserica s-a facut noua de popa Damian.“ Intrarea in biserica se face printr-un pridvor larg, continuat cu pronaos, naos si altar decrosat, pentagonal, pe latura de est. Pe o fundatie si un soclu scund din piatra, se inalta peretii din grinzi masive de stejar, asezate in randuri orizontale in sistem Blockbau. Turnul este incadrat de patru turnulete, iar acoperisul este simplu. Cu toate ca nu prezinta streasina dubla, particularitatea ferestrelor etajate este vizibila si aici. Deasupra sirului superior de ferestre, peretii sunt decorati cu un frumos motiv sculptat in banda continua, in timp ce mijlocul bisericii este marcat de un brau in relief. Dupa cum reiese din inscriptia de pe spatele icoanei asezate pe masa din altar, pictura si icoanele de pe tampla bisericii au fost executate de Stefan Fisesteanul, zugrav originar din Sisesti.

Ieud-Deal
Construita la inceputul secolului al XVII-lea de familia nobila locala Balea, biserica cu hramul Nasterea Maicii Domnului a fost asezata pe locul in care, conform unor informatii, voievodul Balc ridicase in anul 1364 biserica initiala. Biserica are un soclu de piatra joasa, pe care se ridica, dupa sistemul Blockbau, peretii alcatuiti din grinzi groase de brad, de forma paralelipipedica. Lacasul are forma de nava, planul compunandu-se din pronaos, naos si altarul de tip decrosat, poligonal. Acoperisul, in doua ape, are deasupra pronaosului un turn cu foisor, peste care se inalta coiful ascutit. Pictura interioara si iconostasul au fost realizate in anul 1782, de Alexandru Ponehalski. Tema principala a pronaosului este Judecata de Apoi. Iisus Hristos este reprezentat pe tronul de judecata, incadrat de doi ingeri care sufla din trambite.
Pe bolta naosului se remarca Dumnezeu-Cel-Vechi-de-Zile, purtandu-l la piept pe Sfantul Duh sub forma de porumbel. Pe peretii laterali ai naosului, intr-un registru iconografic continuu, sunt reprezentate scene din Vechiul si Noul Testament. in podul acestei biserici a fost descoperit in anul 1925 Codicele de la Ieud, una dintre cele mai vechi scrieri in limba romana.

Surdesti
Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril este, prin dimensiunile impunatoare ale turnului ce se ridica la 54 metri inaltime, una dintre cele mai vestite constructii de lemn din Europa. Potrivit unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare, sfantul lacas a fost ridicat din lemn de stejar, la anul 1721, de catre mesterul Toma Macarie. Ancadramentul de la intrare este impodobit cu rozete si benzi in torsada, incheiate, in partea de sus, in acolada. Planimetria edificiului urmeaza tipologia arhitecturala a bisericilor de lemn din Maramures. Pridvorul, adaugat ulterior, este conceput cu doua randuri de arcade suprapuse, cu deschideri diferite, dar identice ca forma si decor. Acoperisul este etajat, avand dubla streasina, iar pe portiunea cuprinsa intre stresini exista un al doilea rand de ferestre, identice ca forma si marime cu cele aflate pe primul rand. Frumusetea monumentului este completata si de braul de forma funiei rasucite ce inconjoara biserica. Interiorul este pictat, iconostasul, realizat in anul 1783, fiind opera mesterului Stefan Fisesteanul.

Desesti
Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva a fost inaltata in veacul al XVIII-lea, data construirii fiind ulterioara anului 1717 (cand, in urma ultimei invazii tatare in Maramures, localnicii si-au ridicat o noua biserica in locul celei vechi, arse). Sfantul lacas se compune din altar poligonal, naos cu bolta semicilindrica si pronaos tavanit, deasupra caruia se inalta turnul-clopotnita. Intrarea in biserica se face direct in pronaos printr-un ancadrament impodobit cu motivul funiei rasucite. Pictura murala, potrivit inscriptiilor pastrate, dateaza din anul 1780, fiind opera cunoscutului zugrav Radu Munteanu din Ungureni si a ajutorului acestuia, Gheorghe Zugravul din Desesti. Ca stil, este o pictura de traditie post-bizantina, apropiata de pictura populara rusticizata, prin decoratiile vesele si colorate ale ansamblului. Tampla care ocupa in intregime peretele despartitor dintre naos si altar cuprinde un bogat program iconografic, ce are la baza icoanele imparatesti si praznicarele, continuate cu Apostolii care il incadreaza pe Iisus Hristos si cu Proorocii in medalioane, incadrand-o pe Maica Domnului. Prin paralelism, iconografia si stilistica picturii tamplei il indica drept autor pe Alexandru Ponehalski.
Poienile Izei
Biserica cu hramul Cuvioasa Paraschiva este atestata documentar de la anul 1604, desi traditia populara locala si arhitectura bisericii plaseaza construirea sfantului lacas inainte de secolul al XVII-lea.
Planul bisericii este de tip nava, fiind compus dintr-un altar decrosat de forma patrata, acoperit cu bolta semicilindrica, naos dreptunghiular, pronaos tavanit si un pridvor pe latura de vest. Acoperisul are poala dubla, iar turnul-clopotnita este prevazut cu foisor si coif prelung, ce confera bisericii echilibru si eleganta. Pictura parietala, conform pisaniei, a fost executata in anul 1794, de catre un zugrav anonim. Bine conservata, imbinand reminiscente traditionale cu elemente moralizatoare intr-un program iconografic armonios, pictura impresioneaza atat prin tematica, cat si prin originalitate. Remarcabila este pictura pronaosului, ce are drept tematica Judecata de Apoi, dar si anumite teme auxiliare, cu semnificatie escatologica. Iconostasul reuneste icoane imparatesti si icoane praznicare, ce dateaza din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea. in biserica se mai pastreaza si alte icoane vechi, datand din aceeasi epoca, unele fiind opere ale zugravilor de la Manastirea Moisei, centru important al picturii maramuresene din prima jumatate a secolului al XVIII-lea.

Rogoz
Biserica cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril a fost ridicata la 1663 din doua lemne „fratane“ aduse din Dealul Popii, constituind una dintre cele mai reprezentative exemplare ale genului din Tara Lapusului.
in planimetria edificiului sunt intalnite particularitati caracteristice lacasurilor de cult anterioare secolului al XVIII-lea, dintre care amintim forma poligonala a pronaosului (cu un numar mai mare de laturi decat
in mod obisnuit) si accesul in biserica, in absenta pridvorului, prin latura de sud. Naosul este dreptunghiular, iar altarul decrosat, poligonal, cu sapte laturi. Turnul cu proportii echilibrate este prevazut
cu un coif aproape conic, ornat la baza cu patru turnulete. Elementul ornamental caracteristic il constituie capetele grinzilor ce sprijina streasina, cioplite in forma de cap de cal – motiv decorativ laic intalnit si la casele taranesti din Tara Lapusului. Pictura parietala originala, pastrata doar in naos si pronaos, a fost executata in anul 1785, de zugravii Radu Munteanu si Nicolae Man, fapt consemnat in doua inscriptii pastrate pe peretele nordic al naosului. Registrul iconografic cuprinde scene din Vechiul si Noul Testament. in 1834, un zugrav al carui nume nu ne este cunoscut a repictat tavanul pronaosului si bolta naosului in maniera stilistica specifica realizarii icoanelor pe sticla. Biserica poseda un inestimabil tezaur de icoane pe lemn, majoritatea fiind atribuite mesterului Radu Munteanu.

Barsana
Biserica cu hramul Intrarea Maicii Domnului in Biserica face parte din grupul bisericilor de tip maramuresean de mici dimensiuni. A fost ridicata in anul 1720, ca biserica manastireasca. Dupa 1800, a fost demontata si stramutata pe amplasamentul actual, fiind pictata in anul 1806 de catre Hodor Toader din Viseul de Mijloc si Ioan Plohod din Dragomiresti. Sfantul lacas este compus dintr-o absida poligonala decrosata, naos acoperit cu bolta semicilindrica suprainaltata, pronaos tavanit si pridvor pe latura de vest, supraetajat. Este construita din barne asamblate in sistem Blockbau. Acoperisul, cu poala dubla, are deasupra pronaosului un turn-clopotnita prevazut cu arcade pe stalpi si acoperis inalt, piramidal. Pictura murala, icoanele si piesele de mobilier formeaza un ansamblu decorativ coerent, structurat dupa limbajul artei baroce si rococo. intregul program iconografic al picturilor lui Toader Hodor are un continut escatologic, cu accente moralizatoare. Alaturi de temele traditionale, in iconografia altarului patrund scene aluzive din Apocalipsa si din Judecata de Apoi. Caracterul moralizator al picturii parietale este pus in evidenta si de paralelismul dintre scenele Vechiului Testament si cele ale Noului Testament.

Budesti-Josani
Biserica din Budesti-Josani a fost construita din lemn de stejar, la anul 1642 (conform unei inscriptii de pe ancadramentul usii de la intrare). Are patron spiritual pe San Nicoara, vechiul antroponim romanesc al Sfantului Nicolae. Edificiul se compune dintr-un pronaos tavanit, naos cu bolta semicilindrica suprainaltata si un altar poligonal. Biserica are acoperis cu poala dubla, unitar atat la naos si pronaos, cat si la altar. Deasupra pronaosului se inalta turnul-clopotnita cu foisor evazat sprijinit pe cate patru stalpi laterali uniti prin arcade imbinate. Coiful deosebit de zvelt este flancat la baza de patru turnulete mai mici, prezenta acestora sugerand faptul ca satul avea un sfat al batranilor. Pictura parietala si o buna parte dintre icoane au fost realizate in anul 1762, de catre Alexandru Ponehalski, pictor originar din Berbesti. Alaturi de acestea, in biserica se afla o impresionanta colectie de icoane pe sticla, dar si icoane pe lemn ce dateaza din secolul al XV-lea. Tot aici se pastreaza si o camasa de zale atribuita haiducului Pintea Viteazul, personaj emblematic si legendar in Maramures.

Hramul paraclisului Catedralei Nasterea Domnului din municipiul Braila a fost sarbatorit in ziua de 9 martie. Paraclisul dateaza din anul 1994 si a servit drept locas de cult pentru credinciosii Parohiei Nasterea Domnului pana la ridicarea actualei catedrale. In prezent, in Paraclisul Sfintii patruzeci de Martiri se oficiaza slujbe pentru persoanele cu dizabilitati.Cu ocazia sarbatoririi hramului, Preasfintitul Parinte Casian, Episcopul Dunarii de Jos, a instalat, pentru acestia, un nou preot. In cuvantul de invatatura, Preasfintia Sa a aratat importanta slujirii pentru persoanele cu dizabilitati, subliniind ca activitatea sociala trebuie impletita cu viata liturgica a parohiei, dupa cum a amintit pentru Radio TRINITAS, Parintele Paroh Costel Vatra.La Parohia Nasterea Domnului din Braila activitatea filantropica se desfasoara pe trei directii: cantina sociala, implicarea copiilor in viata Bisericii si asistarea spirituala si sociala a persoanelor cu dizabilitati.




În martie, în ziua a noua, pomenirea sfintilor patruzeci (40) de mucenici,
cei ce au mãrturisit si au fost chinuiti în cetatea Sevastiei. - Hramul capelei.
Cei 40 de mucenici erau soldati crestini, aflati în slujba împãratului roman pãgân Licinius. Trei dintre ei, Chirion, Candid si Domnos erau foarte priceputi în studiul Scripturilor. Aflând despre credinta lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit sã se închine idolilor. Refuzând, au fost întemnitati timp de 8 zile, bãtuti cu pietre si ademeniti cu daruri. Prin semne divine au fost însã întãriti în dreapta credintã. În cele din urmã, guvernatorul i-a condamnat la moarte prin înghetare în lacul Sevastiei. Unul din cei 40 a cedat si a iesit din lac, dar a murit pe loc. I-a luat însã locul un soldat. În aceea noapte s-au petrecut mari minuni: apa lacului s-a încãlzit, gheata s-a topit si 40 de cununi strãlucitoare au pogorât asupra mucenicilor. În zori, au fost scosi vii din lac, li s-au zdrobit fluierele picioarelor si au fost lãsaþi sã-si dea sufletele. Rãmãsitele lor au fost arse, iar cenusa aruncatã în lac. Moastele lor au fost rãspândite la diverse biserici din spatiul ortodox.

Brăila este o veche aşezare pe malul stâng al Dunării, apărând cu numele "Drinago" într-o veche descriere geografică şi de călătorii spaniolă, "Libro del conoscimiento" (1350), dar şi pe câteva hărţi catalane (Angellino de Dalorto, 1325 - 1330 şi Angelino Dulcert, 1339). Este meţionat ca Brayla în 1368 într-un privilegiu de transport şi comerţ acordat neguţătorilor braşoveni. Oraşul a fost ocupat de turci în 1538-1540, fiind (raia sau kaza) de la 1554 până la sfârşitul războiului ruso-turc din 1828 - 1829, perioadă în care este numit Ibrail. În secolul al XV-lea numele Brăilei este amintit sub forma Breil, într-o menţiune a Cancelariei Voievodului "Ttibor din Transilvania". Perioada de maximă înflorire o are la începutul secolului XX, când este un important port de intrare-ieşire a mărfurilor din România. Este accesibil navelor maritime de dimensiuni mici şi medii.

Veniti sa luam, pe linga lumina Invierii, apa datatoare de viata si deopotriva tamaduitoare!'

Acesta este indemnul care an de an le este adresat credinciosilor braileni la Biserica Greaca din municipiu, in vinerea din Saptamina Luminata, cand Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, praznic inchinat Maicii Domnului. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de mai multe minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului de alta data. In fiecare an, in municipiul Braila, vin mii de pelerini pentru ca sa ia apa facatoare de minuni de la izvorul aflat sub altarul Bisericii Grecesti, despre care toata lumea spune ca are puteri tamaduitoare. Chiar daca vremea, uneori nu este tocmai buna, pelerini sau enoriasi ai bisericii vin din timp pentru a sta la rand de teama ca nu vor mai apuca din apa sfinta.Se spune ca apa de sub altarul bisericii capata puteri miraculoase doar in aceasta zi sfanta, dupa ce are loc oficierea Sfintei Liturghii. Credinciosii revin an de an, tot mai convinsi ca apa are puteri miraculoase. Conditia esentiala, dupa parerea acestora, pentru ca puterile tamaduitoare sa devina reale este aceea de a avea credinta si convingerea ca apa va tamadui. Biserica Greceasca din Braila are trei Sfinte Mese: cea centrala, care este in cinstea Bunei Vestiri, cea de sud, in cinstea Sfantul Nicolae, protectorul marinarilor, si cea de nord, in cinstea Sfantului Gherasim de Kefalonia. Sub paraclisul Sfantului Gherasim exista un izvor facator de minuni ce a fost descoperit sub temeliei bisericii din anul 1863. La acest izvor se savarsesc minuni de sarbatoarea Izvorului Tamaduirii. In fiecare an slujba agheasmei este savarsita cu mare cucernicie de catre episcopul Dunarii de Jos, cand se aduna multime de pelerini din toata tara si nu numai, ca sa primeasca din apa sfintita.

Au fost cazuri in care oamenii povestesc ca s-au vindecat de boli la care nu mai sperau vindecare, altii spun ca benefica este pentru ei si simpla stropire prin casa sau gospodarie cu apa sfintita. Miraculos este faptul ca vin la aceasta biserica braileana, la izvorul tamaduitor chiar si romi din judetele invecinate sau tocmai din Oltenia, convinsi si acestia de puterile miraculoase ale apei. Nemaipomenit este faptul ca acest izvor da apa o singura data pe an, dupa care seaca pur si simplu. Iar ziua in care are apa este tocmai de sarbatoarea Izvorul Tamaduirii.

Muzeul a fost infiintat in anul 1881, prin decretul regelui Carol I. Cladirea in care functioneaza azi este un monument arhitectonic, construit in 1870. Muzeul are sectii de arheologie si istorie, arta (Casa Colectiilor), etnografie si arta populara, stiintele naturii, memoriale.

Sectia de arheologie prezinta: epoca neolitica - unelte, recipiente, podoabe, plastica din culturile Boian II - Giulesti, Gumelnita, Cernavoda I; epoca de tranzitie si epoca bronzului - unelte, sceptre, podoabe; culturile Tamaoani, Babadag din Hallstatt; epoca La Tene - geti si greci; epoca medievala timpurie - cultura Dridu. Colectiile sunt expuse pe situri, modalitate ce ofera doua avantaje: pe de o parte, vizitatorul are in fata toate vestigiile unei comunitati si isi poate face o imagine completa despre ocupatiile si modul de viata al acesteia; pe de alta parte, procesul de evolutie devine tot mai evident, intrucat se pot observa schimbarile din toate domeniile, de la artefacte la viata
spirituala. Se remarca siturile de la Brailita, Liscoteanca, Gradistea, Insuratei, Silistea, unde evolutia istorica poate fi urmarita pe parcursul mai multe milenii.Pot fi admirate vase si reprezentari figurative din neolitic, piese de podoaba si prestigiu din epoca bronzului, inventarul mormantului de la Gavani, atelierul de bijutier de la Gradistea, vase de sticla romane.

Sectia de istorie cuprinde: fotocopii de documente
din perioada 1868 - 1944, piese de podoaba, arme albe si de foc; numismatica; carte veche, instrumente de redare a sunetului; biblioteca (20.000 vol.).Structura colectiilor din sectia de istorie se prezinta astfel:carte veche si rara, romaneasca si straina: manuscrise si documente, romanesti si straine: numismatica romaneasca si straina (inele sigilare, matrici sigilare, monede si bancnote, medalii si plachete); decoratii romanesti si straine(ordine si medalii); istorie militar (uniforme albe si de foc): metrologie; orologie; aparate de inregirstrare si redare a sunetului; fotografii de epoca si cliseee pe sticla.

Ai reusit sa traiesti bucuria celui care primeste ceea ce ai daruit tu? Ai oferit neconditionat sentimente, fara sa asteptati sa primiti inapoi ceea ce ai daruit?

Ai simtit sentimentul inaltator de a-l iubi mai mult cand ai citit pe fata celuilalt fericirea cand a primit iubirea oferita de tine?
E superb acest sentiment, sa daruiesti din toata inima fara sa astepti ceva, sa daruiesti fara macar sa gandesti ca vei capata ceva la schimb.

Bucuria celeilalte finite care primeste de la tine iubirea, neconditionat, iti incanta sufletul si-l trimite in cele mai inalte "ceruri" pline de muzica divina a iubirii si te poarta pe razele calde ale luminii inaltatoare ale fericirii.

Acest sentiment de daruire neconditionata e sublim, sa daruiesti si sa te bucuri de puterea ta de daruire, de puterea ta de a iubi. De puterea ta de a oferi tot ce ai mai bun in tine.

Multi asteptam sa primim in schimbul sentimentelor noastre acelasi sentimente pe care le oferim.


Trebuie sa ne bucuram de maretia sentimentului nostru pe care-l oferim. Si daca totusi este cineva care spune ca trebuie sa si primim ceva in schimb, atunci afla ca ceva vei primii, un ceva ce nu se poate compara cu nimic pamantean, acel ceva va fi un balsam al sufletului tau, o incantare a trupului si o bucuie a mintii.

Vei primi fericiriea care radiaza pe chipului acelei fiinite imbratisata de iubirea ta, vei primi mangaierea glasului sau cand iti multumeste pentru ca existi, caldura zambetului din ochii sub care se topeste si cel mai mare ghetar sufletesc.

Toate aceste sentimente pe care le trezesti in cealalalta fiinta, prin simpla daruire a iubirii tale pure, nu pot fi comparate cu nimic, nu exista nimic la schimb pentru ele. Sunt nepretuite la fel ca si iubirea ta inaltatoare pe care esti capabil sa o daruiesti.


Dar acest sentiment il poti trai doar daca il ai in tine, daca sufletul tau este atat de imaculat ca sa poata iubi pur si neconditionat.

Daca exista acest sentiment in adancul sufletului tau, atunci lasa-l sa-si ia zborul, nu-l incatusa, lasa-l sa se nasca, sa traiasca si apoi sa-se inalte catre acele "orizonturi angelice"... nu-ti fie teama de ranile care pot sa vina, ele vin si trec, dar nimic nu se compara cu frumusetea de a daruii neconditionat si nimic nu poate sa te doara mai mult decat neimplinirea trairii acestei daruiri.

Ceea ce vei simti daruind va fi "rasplata" ta, rasplata care nu se poate compara cu nimic "material". A daruii iubire este divin.

PESTERA UNDE A INNOPTAT MAICA DOMNULUI CU PRUNCUL

"Ce frumoase locuri de nevointa duhovniceasca ofera monahilor Muntele Meteora! Dar cit sint de asaltate aceste manastiri de turisti din toata lumea! Pentru aceasta multi monahi iubitori de liniste au parasit Meteorele si s-au retras in Muntele Athos, pentru a se putea ruga mai linistiti lui Dumnezeu, ziua si noaptea."
Parintele Ioanichie Balan


Pe platoul celei mai inalte dintre stincile Meteore, cu altitudinea de 613m, se afla manastirea cea mai reprezentativa din tot ansamblul, cunoscuta sub numele de Marea Meteora, cu hramul Schimbarea la Fata. Fondatorul acestei manastiri a fost Sfintul Atanasie Meteoritul, venit aici din Muntele Athos. El a intemeiat pe aceasta stinca o mica sihastrie pe care o transforma in 1344 intr-o lavra, vestita pina in zilele noastre. Tot el a inceput constructia Bisericii Schimbarea la Fata, terminata ulterior de Ioasaf si Simeon. Aceasta biserica este cea mai veche si impunatoare din tot ansamblul Meteorelor, iar fresca interioara, de mare calitate artistica, apartine scolii cretane, ajunsa la culme in secolul al XVI-lea. In secolele XVI-XVIII Manastirea numara pina la 300 de monahi si eremiti, fiind o chinovie model. Si in prezent atit biserica mare, paraclisele cit si intreaga incinta sint frumos restaurate si bine intretinute.
Pe crestetul ros de intemperii al unei stinci uriase, sta agatata cea mai mica manastire de pe Muntele Meteora, numita Sfintul Nicolae Anapafsas, adica Sfintul Nicolae Odihnitorul. Prima asezare monahala dateaza aici din secolul al XIV-lea. Adevaratul fondator a fost insa Sfintul Dionisie cel Milostiv, la inceputul secolului XVI. Fresca, de mare calitate iconografica, este lucrata in prima jumatate a secolului al XVI-lea de monahul Teofan Cretanul, un exponent de seama al Scolii Cretane de pictura. In prezent, mica manastire mai are doar citiva monahi.
Manastirea Sfintul Stefan este cea mai veche asezare monahala de pe Muntele Meteora, fiind fondata in anul 1192 de catre sihastrul Ieremia. In anul 1333, Andronic al III-lea Paleologul a renovat-o, luind-o sub protectia sa. Biserica veche cu hramul Sfintul Arhidiacon Stefan a fost construita in anul 1350, dar ulterior devenind neincapatoare, s-a mai construit o biserica mare (1798) cu hramul Sfintul Haralambie. Din anul 1961 manastirea a fost transformata in chinovie de calugarite. Muzeul manastirii adaposteste numeroase si pretioase obiecte de cult. Aici poate fi vazut un codex bizantin din anul 1404, donat de Filotei si Antonie Cantacuzino.
Deasupra unei mari stinci singuratice foarte abrupte, se inalta Manastirea Sfinta Treime. A fost fondata in anul 1438 de sihastrul Dometie. Biserica a fost zidita in anul 1476, iar fresca interioara dateaza din anul 1741.
Accesul la aceasta manastire (precum si la altele) se facea pe scara de funie sau cu plasa trasa cu un sistem de roata cu tambur si scripete.
Numele Manastirii Varlaam vine de la fondatorul ei Cuviosul Varlaam, care a sihastrit singur pe virful acestei stinci uriase in jurul anului 1350. In anul 1518 doi frati din Ianina, Nectarie si Teofan, din familie de conducatori ai Epirului, s-au calugarit aici si au zidit pe vechile ruine o mica biserica cu hramul Sfintii Trei Ierarhi. Putin mai tirziu au zidit o mareata biserica inchinata Tuturor Sfintilor. Pina acum citeva decenii se urca si la Manastirea Varlaam cu ajutorul unei plase de fringhie trasa sus cu un sistem de scripeti si roata cu tambur actionata manual. Printre documentele acestei manastiri se pastreaza si unele romanesti de danie.
Manastirea Rusanu, dupa numele fondatorului ei, se inalta pe o stinca ingusta, aflata in vecinatatea uneia dintre cele mai falnice meteore (vezi si prima imagine din pagina). Este inconjurata de abis de jur-imprejur. Un culoar de beton si un pod suspendat te duc pe crestetul stincii complet izolate, unde se afla manastirea. Prima asezare monahala dateaza din secolul al XV-lea, cind citiva sihastrii se nevoiau aici, primind hrana de jos cu funia. In anul 1545 doi calugari macedoneni, fratii Maxim si Ioasaf, au transformat mica sihastrie in manastire, zidind din piatra actuala biserica, cu hramul Schimbarea la Fata. Fresca a fost lucrata in anul 1561. Majoritatea manuscriselor si documentelor acestei manastiri sint pastrate la Biblioteca Nationala din Atena.



ASCETISM SI RUGACIUNE

Meteora este al doilea mare şi important centru monastic ortodox al Greciei, după Sfântul Munte Athos.
Uriaşii de piatră ai Sfintei Meteora se înalţă din timpuri străvechi, tăcuţi şi neclintiţi, în latura nord-vestică a Tessaliei, lângă albia râului Pinios, între crestele Koziakas şi Antichassia din munţii Pindului. Pădurea de stânci cu pereţi abrupţi şi înălţimi ameţitoare, îngerii păzitori ai oraşului Kalambaka şi ai satului Kastraki, constituie unul din cele mai impresionante fenomene ale planetei.
Pe culmile neumblate ale acestor stânci plăsmuite şi binecuvântate de Dumnezeu, îndrăzneţul şi hotărâtul ascet monah a descoperit calea spre lăcaşurile cereşti prin sfinţire şi îndumnezeire. Piscurile aflate între pământ şi cer au fost numite “Meteora”, în secolul al XIV-lea, de către cuviosul Atanasie ctitorul Mănăstirii Marele Meteor.
Primele menţiuni despre Sfânta Meteora - mărturie a lui Hristos, continuitate vie a Unicei, Sfintei, Soborniceştii şi Apostoleştii Lui Biserici, se pierd în negura vremurilor şi a tradiţiilor. Izvoarele istorice atestă existenţa unei prime comunităţi ascetice în scorburile stâncilor bătute de vânturi şi ploi ale Meteorei, la Schitul Dopionis, la sfârşitul secolului al XI-lea şi începutul secolului al XII-lea.
În preajma secolului al XIV-lea, cuviosul Atanasie Meteoritul întemeiază pe cea mai mare stâncă a pădurii de piatră, prima chinovie monastică, Marele Platihitho sau Marele Meteor şi-i stabileşte tipicul. De atunci, 24 de mănăstiri, alături de cele mai înainte existente, foarte multe mici mănăstiri, locuri ascetice, chilii, sălaşuri de rugăciune, locuri de sihăstrie, peşteri, locuri de claustrare, stâlpnicii, împrăştiate pe toate stâncile meteorice, iau fiinţă sau se refac şi înfloresc spre slava lui Dumnezeu. Secolul al XIV-lea este considerat apogeul aşezării monastice de la Meteora.
Dintre mănăstirile existente atunci, unele sunt astăzi în stare de ruină: Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova, Sfântul Antonie, Sfânta Mănăstire Pantocrator, Ipsilotera, Sfântul Gheorghe Mandilas, Întâmpinarea Domnului, Mănăstirea Maicii Domnului, Schitul Doumbiani, Mănăstirea Sfântul Grigorie, Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Mănăstirea Sfântul Modest, Mănăstirea Caligrafilor (aflată pe cea mai înaltă stâncă). Altele se conservă bine şi fiinţează şi în prezent constituind o puternică atracţie atât pentru pelerini cât şi pentru turiştii din întreaga lume: Mănăstirea Marele Meteor, Mănăstirea Varlaam, Mănăstirea Sfânta Treime, Mănăstirea Rousanou, Mănăstirea Sfântul Ştefan şi Mănăstirea Sfântul Nicolae Anapafsas.
Meteora este în totalitate pământ sfânt, loc sfânt zidit şi păzit de Dumnezeu, pentru că aici s-a sfinţit fiecare stâncă, fiecare peşteră, fiecare piatră, pentru că o mulţime de cuvioşi ascetici şi martiri s-au rugat şi s-au îndumnezeit pe stâncile şi văile acestui loc.
Pentru mărturia ei creştină, istorică, arhitectonică, artistică şi geografică, Meteora este recunoscută şi ocrotită de UNESCO şi de alte organizaţii internaţionale. Prin Legea nr. 2531/11.10.1995 şi Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, teritoriul Sfintei Meteora a fost proclamat, din octombrie 1995, “loc sfânt, imuabil şi inviolabil”, ceea ce-i asigură protecţia şi-i garantează autenticitatea.
Datorită numărului mare de vizitatori, în timpul slujbelor religioase mănăstirile de la Meteora sunt închise pentru turişti. Cei care doresc să participe la slujbe trebuie să anunţe telefonic stareţul pentru a li se permite accesul în incintă. La intrare, o plăcuţă averizează pelerinul-turist asupra necesităţii unei ţinute vestimentare decente.
Având în vedere programul diferit de vizitare precum şi dificultăţile căilor de acces, pelerinul care doreşte să vadă toate sfintele aşezăminte meteorice trebuie să-şi rezerve în acest scop două - trei zile. În oraşul Kalambaka şi în satul Kastraki există multiple posibilităţi de cazare.
Oraşul Kalambaka a fost construit pe locul oraşului antic Eginio, renumit pentru rezistenţa lui eroică împotriva romanilor. Acolo unde în vechime se afla un templu al lui Apollon, se înalţă acum o biserică bizantină în care se păstrează fresce, inscripţii rare şi coloane din marmură multicoloră.
Satul Kastraki, foarte pitoresc, cu locuitori puţini, dar care-şi oferă întreaga ospitalitate pelerinilor vizitatori, este aşezarea cea mai apropiată. De aici, priveliştea spre stâncile Meteorei cu mănăstirile din cer, lasă o impresie de neuitat.
În Kalambaka şi în întreaga zonă se găseşte o mare varietate de icoane bizantine executate de călugări sau de pictori localnici. Lucrate în diverse tehnici, cu materiale diferite (argint, lemn cu foiţă de aur) icoanele care au ştampila vulturului cu două capete aplicată pe verso, au garantată calitatea lucrării şi trecerea liberă peste frontieră.

Vaietul clopotului, fixat undeva chiar la intrarea în biserica Sfânta Varvara din măruntaiele minei de sare Trotuş, se face auzit până departe, în cele mai îndepărtate cotloane ale subte-ranului. Cu mic, cu mare, ortacii lasă jos barosul cu care sfărâmă drobul de sare şi se îndreaptă spre capelă. E timpul pentru fiecare să stea de vorbă cu Dumnezeu într-o casă a Lui mai puţin obişnuită, aflată la 240 de metri sub pământ!
Biserica Sfanta Varvara este o biserica impresionanta, atat prin "arhitectura" originala a acesteia, cat si prin pozitionarea ei. Bisericuta, inchinata ocrotitoarei minerilor, se afla intr-o imensa salina - mina de sare "Trotus" - din orasul Targu Ocna, in judetul Bacau.

Mănăstirea Marea Lavră este considerată prima mare mănăstire de obşte din Muntele Athos, şi a fost întemeiată pe la anul 963 prin osârdia pustnicului Atanasie din Trapezunda, şi cu ajutoare băneşti date de către împăraţii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) şi Ioan Tzimisca (Ioannis Tzimikes : 969-973). În această mănăstire a trăit cel mai cunoscut imnograf şi compozitor bizantin, Ioan Cucuzel.
Această Mănăstire avea pe vremuri ca la 200 de călugări greci.

Manastirea Pantocrator (=Atottiitorul) cu hramul Schimbarea la fata, a fost fondata in anul 1357 de doi generali bizantini, fratii Alexie si Ioan, care se fac monahi in acest sfint locas. In 1385 manastirea este mistuita de un mare incendiu si reinnoita de patriarhul Constantinopolului Antonie si de Manuel II Paleologul (1391-1425). Fresca din biserica a fost executata de vestitul pictor macedonean Manuil Panselinos si este de mare valoare artistica. Dupa caderea Imperiului Bizantin (1453), Manastirea Pantocrator este intretinuta si innoita de ajutoarele si daniile acordate de domnii Tarii Romanesti.
Vlad Tepes trimite anual cite 15.000 aspri, Neagoe Basarab construieste zidul de incinta, Matei Basarab face reparatii partiale la incinta, Sf. Constantin Brincoveanu da ajutor banesc anual, intre 1692-1707, cite 3.000 aspri de argint. Multe alte ajutoare adunate din Principatele Romane au mai fost trimise de catre domnii fanarioti pina in 1854, pentru renovarea bisericii si picturii, precum si a unei parti din chilii. Manastirea are 15 paraclise, din care opt in incinta si sapte in afara. Asezari monahale dependente de Pantocrator sint: Schitul Sf. Ilie (rusesc), 15 chilii la Careia, si aproape 50 de chilii si colibe in sihastria Capsala, grecesti, rusesti si patru romanesti.

PERIODIC ELEVII INSOTITI DE PROF. DE RELIGIE VIZITEAZA DIFERITE MANASTIRI

Grecia este mai intai de toate o tara in care spiritualitatea este traita cu intensitate.
Ţărmurile mării Egee au văzut dezvoltarea primelor civilizaţii europene, şi anume cele ale minoanilor şi miceenilor. După ce acestea au început să cadă, a urmat o Eră Neagră până în 810 î.Hr, când a apărut o nouă civilizaţie elenă. A fost Grecia polis|oraşelor-state care stabilea colonii în Marea Mediterană, care rezista invaziilor perşilor şi a cărei cultură va fi baza civilizaţiei elene, după căderea imperiului lui Alexandru cel Mare (rege al Macedoniei).

Această cultură a avut o influenţă majoră asupra Imperiul Roman si romanilor, care deşi au reuşit să treacă de armata grecească decăzută în 168 î.Hr, au fost cuceriţi ei înşişi de civilizaţie. Pe când era o provincie a Imperiului Roman, Grecia domina cultura Mediteranei de est, iar când imperiul s-a împărţit în 2, Imperiul Roman de Răsărit sau Bizantin, cu centrul la Constantinopol, a primit o natură grecească. Din secolul IV până în secolul XV, Imperiul Bizantin a supravieţuit atacurilor din vest şi din est, până când pe 29 mai 1453, Constantinopulul a căzut în faţa otomanilor.

Domnia otomană se va păstra până în 1821 când grecii îşi declară independenţa. După încheierea Războiul Grec de Independenţă în 1828, Grecia alege calea unei monarhii, înfiinţându-se Regatul Greciei (1833). În secolul XIX şi la începutul secolului XX, Grecia încearcă să-şi însuşească populaţia vorbitoare de greacă din Imperiul Otoman, crescând încetul cu încetul în teritoriu şi populaţie, până în 1947, când ajuge la mărimea sa de astăzi.

După cel de-Al Doilea Război mondial, Grecia a trecut printr-un război civil ce a durat până în 1949, după care a aderat la NATO în 1952. Pe 21 aprilie 1967 armata a preluat puterea în urma unei lovituri de stat, formând aşa-numitul Regim al Coloneilor. În 1973 regimul a abolit monarhia greacă. Problema Ciprului a dus la prăbuşirea dictaturii militare în 1974 şi la stabilirea unei republici democratice în 1975, după un plebiscit (sau referendum). Grecia a aderat la UE în 1981 şi a adoptat euro ca monedă în 2001 .

Florile sunt simboluri frumoase ale naturii, prin care ne arata cat de mult ne iubeste. Goethe

Grecia este inconjurata de o multime de insule micute, dintre care mai putin de 200 dintre ele sunt locuite. Grecia se intinde pe o regiune muntoasa si cel mai inalt varf masoara 1500 m.

Grecia este probabil una dintre tarile cu cea mai veche istorie din Europa. Grecia antica dateaza din 3000 i. Hr. pe vremea cand infloreau civilizatiile cicladica, minoana si miceniana. Peninsula pelopones, in sudul Greciei, este renumita atat pentru peisajele minunate cat si pentru istoria ei. Aceasta peninsula este formata din numeroase regiuni, fiecare cu o istorie si cultura aparte. Orasele Micene si Corint sunt ideale pentru plimbari.

Unele dintre cele mai renumite insule ale Greciei sunt Mykonos, Creta si Rodos. Santorini este de asemenea o insula minunata, cu resedinta Thira pe una dintre crestele stancilor formate acum cateva mii de ani datorita unei eruptii vulcanice. Unul dintre cele mai frumoase lucruri este sa admiri apusul soarelui. Santorinii este renumita si pentru plajele cu nisip negru. , ca de exemplu plaja Perissa.
Grecia este un adevarat paradis pentru iubitorii de arta, cultura si literatura. Departe de plajele aglomerate, este o tara minunata pentru iubitorii de arta clasica.
Climatul bland al Greciei si iesirea la marea Mediteraneeana au facut din aceasta tara una dintre tarile cu cel mai mare potential turistic din lume. Insa nu doar aceste doua elemente au contribuit la dezvoltarea turismului ci si accentul pus pe numeroasele vestigii antice – Grecia este o resursa uriasa de monumente cu o valoare istorica inestimabila.

Privelistea vulcanului inconjurat de apele albastre ale Marii Egee este cea mai captivanta si tentanta din lume. Panorama este unica din orice punct al insulei ar fi admiata de ochii vizitatorilor. Santorini este probabil singura insula din lume care poate oferii atat de multe vizitatorilor sai. O priveliste impresionanta ce inspira respect, plaje cu nisip negru de o rara frumusete, stancile negre ale vulcanului ce se impletesc armonios cu albastrul stralucitor al marii.
FIRA - Fira este capitala insulei Santorini, construita pe panta abrupta a stancii la o altitudine de 260m deasupra marii. De la tarm, din portul Anhinios pana la Fira sunt trei variante de acces: fie urcand cele 600 de trepte, fie calare pe magarusi, fie mai comod, cu funicularul. Casele par ca plutesc, suspendate intre cer si pamant intr-un peisaj ireal. Terasele de pe acoperisurile lor se combina armonios si natural intr-o multitudine de variante, cu gradini terasate si coridoare inguste de trecere, intr-un joc architectural si de culori fascinant.

I, Insula Corfu,cea mai cunoscuta dintre insulele ioniene care se afla langa coasta de nord vest a Greciei,difera de celelalte insule grecesti deocarece nu este nu numai verde si luxurianta,dar foarte dezvoltate cu statiuni turistice si hoteluri.Timpul verii este trepidant in Corfu,cu curse charter sosind zilnic din orase europene,cu ferri-uri cu calatori italieni si croaziere care ancoreaza.
Exista multe lucruri care sa atraga vizitatori catre aceasta insula magica.
Orasul modern Corfu e modern si cosmopolitan,oferind o conglomeratie fascinanta de influente grecesti,italiene,franceze si englezesti.Orasul vechi a fost construit de venetieni in secolul 14 si ofera alei inguste aliniate cu cladiri multi etajate de culoarea pastelului si cu tigle rosii ,creand o scena ce aduce aminte de Italia.Centrul activitatilor in oras este Liston cu cafele si restaurant,copiate din Rue de Rivoli din Paris.
Cei care doresc sa scape din oras,pot sa se duca spre interior ca sa se bucure de privelisti extraordinare si de verdeata.Corfu are,de exemplu,43 de tipuri de orchide care cresc in salbaticie,si exista nenumarate cranguri de maslini.Si in sfarsit,desigur ca exista multe plaje frumoase spalate de straluctioarea mare Ioniana,si e inca posibil sa gasiti un golfulet sau doua isolate chiar si in sezonul aglomerat cand statiunile mari de pe coasta de est sunt pline de turisti.

Corfu este una dintre cele mai populare insule din Grecia. Cu plajele sale de nisip si pietris ridicandu-se catre colinele acoperite de dumbravi de maslini, paduri de pin si chiparosi inalti. Acest decor este perfect pentru a te bucura de tot ce are Corfu mai bun, de la linistitul sat Tsaki pana la sporturile nautice moderne din golful Gouvita, sa nu uitam de plajele excelente din Kavos - la pachet cu multa distractie si viata de noapte. In fiecare statiune din Corfu vei gasi ceva care sa te atraga.



Numele insulei
In antichitate, insula a avut multe nume. Cele mai vechi sunt Drepani (secera) si Makris (insula lunga), nume ce reflecta forma insulei. Aceste nume sunt legate de mitologia greaca. Secera este arma cu care Cronos si-a ucis tatal, Uranus.

Alte nume sunt Kassopaia, Argos si Keravna. Homer numea insula Scheria (daca acceptam ca Corfu este vestita insula Phaeaceans pe care o descrie in Odisea). Phaeakia deriva din numele locuitorilor sai.

In Grecia moderna, numele Kerkyra a fost cel mai folosit. Deriva din cuvantul korkyra din dialectul doric vorbit de locuitorii insulei in antichitate.
In evul mediu, insula era cunoscuta ca Koryfo, Koryfi, Korfi, Korfoi si Corfu. Numita astfel, probaibl, dupa cele 2 varfuri fortificate ale orasului medieval. Ultimul nume, Corfu, este cel folosit in zilele noastre in afara Greciei.

Fie ca sunt castigate prin forta, fie prin consens, si puterea laica, si cea religioasa au avut si au nevoie permanenta de legitimitate. Iar cel mai eficient mijloc de a pastra legitimitatea este, conform sociologilor, impunerea la nivel macrosocial a unor simboluri care sa aminteasca in mod constant supusilor de maretia si puterea zeilor si a regilor. Forta acestor simboluri tine atat de prosperitatea societatii in cauza, cat si de maretia conducatorilor respectivi.
Daca majoritatea simbolurilor legate de autoritate si putere – cetati, temple, statui – au fost cunoscute si respectate, multa vreme, doar la nivel local si regional, cateva dintre ele au devenit arhicunoscute in intreaga lume datorita in special dimensiunilor colosale, ostentative, iesite din comun. Cantate in balade, evocate in poezii, reproduse in desene si sculpturi, simbolurile-gigant si-au capatat o noua identitate, devenind minunile acestei lumi.
Din cele sapte minuni ale lumii antice, astazi mai exista doar Marea Piramida de la Gizeh. Celelalte – Statuia lui Zeus din Olimpia, Mausoleul de la Halicarnas, Gradinile Suspendate din Babilon, Colosul din Rodos, Farul din Alexandria si Templul zeitei Artemis din Efes – s-au pierdut in negura timpului, din pricina razboaielor, a jafurilor sau a cataclismelor naturale, asa incat astazi ni le mai amintim doar gratie operelor literar-artistice in care au fost evocate.
Criteriile dupa care s-a format lista celor sapte minuni antice sunt subiective si circumscrise conditiilor politice ale vremurilor stravechi. Astfel, in secolul V i.Hr., istoricul grec Herodot mentiona pentru prima data existenta a sapte constructii faimoase. Intre ele se regaseau Marea Piramida si Gradinile Suspendate. In anul 225 i.Hr., matematicianul Philon din Bizant a alcatuit la randu-i o ierarhie, in care figurau si Zidurile Babilonului. Clasificarea lui Philon a fost reconfirmata in 130 i.Hr. de catre Antipater din Sidon.
Lista celor sapte minuni a fost definitivata, in forma pe care o cunoastem astazi, in Evul Mediu timpuriu, de catre scriitorii greci. Acestia au alcatuit-o pe baza celor mai importante constructii ce se regaseau intre granitele imperiului lui Alexandru cel Mare. De atunci si pana astazi, lumea s-a mai imbogatit cu cateva sute de minunatii arhitectonice.
Din secolul al XIX-lea, etichete precum „cea mai mare“ sau „cea mai inalta“ au inceput sa fie atribuite, deceniu dupa deceniu, altor si altor constructii. O parte dintre acestea au cazut ulterior in uitare; altele, insa, au intrat pentru totdeauna in panteonul superlativelor.

Cele 7 minuni ale lumii

Marea Piramida de la Gizeh
Multi arhitecti considera Piramida de la Gizeh cea mai mare si mai elaborata constructie din piatra realizata vreodata. Timp de aproximativ 4.000 de ani, Marea Piramida, inaltata din porunca regelui Hufu (cunoscut si drept Keops, dupa numele dat de greci) pe malul de apus al Nilului, a fost la vremea ei si cea mai inalta constructie din lume – 147 de metri. Misterele si controversele legate de ridicarea Marii Piramide continua si astazi. De mai bine de 100 de ani, comunitatea stiintifica, in special egiptologii, propune o sumedenie de ipoteze si teorii care incearca sa explice cum a fost posibila ridicarea unui asemenea gigant de piatra.
Ce este cert? In anul 2550 i.Hr., pe baza planurilor Piramidei de la Dahshur, 20.000 de muncitori, supravegheati de o armata de arhitecti, au reusit sa niveleze aproape perfect platoul de calcar de la Gizeh. Apoi, dintr-o cariera aflata la 300 de metri departare, au extras 3 milioane de metri cubi de piatra, din care, cu ajutorul unor parghii, scripeti si care, au ridicat piramida.


Statuia lui Zeus din Olimpia
In 441 i.Hr., in sudul Greciei, la Olimpia, intr-un templu enorm, sculptorul Fidias isi incepea lucrul la ceea ce avea sa devina, din anul 433 i.Hr., cea mai inalta (13 m) si cunoscuta statuie a lui Zeus. Conform expertilor, daca statuia ar fi fost sculptata astazi, intreaga manopera ar fi costat in jur de 50 de milioane de dolari.
Pentru a realiza trupul lui Zeus, Fidias a apelat la un cadru de lemn pe care l-a placat cu fildes; vesmantul era alcatuit din folii de aur, ochii erau fauriti din diamante, sceptrul era din argint, iar tronul pe care sedea zeul era sculptat din lemn de cedru, impodobit cu aur, pietre pretioase, abanos si fildes. Caligula, conducatorul Imperiului Roman intre anii 37-41 d.Hr., a incercat sa fure statuia, dar – conform legendelor – soldatii sai au luat-o la sanatoasa ingroziti pana in maduva oaselor, in momentul in care, in timpul jafului, statuia lui Zeus a inceput sa rada de ei.

Mausoleul de la Halicarnas
Construit in secolul al IV-lea i.Hr. de catre arhitectii greci Pytheos si Satyos, pentru a-i servi drept mormant regelui persan Mausol, Mausoleul de la Halicarnas este cea mai longeviva minune a lumii antice, dupa Marea Piramida. Avariat in urma mai multor cutremure, edificiul a disparut abia in anul 1522, cand a fost daramat de cruciati, pe considerente de strategie militara: fortareata cavalerilor trebuia intarita in fata puternicului atac turcesc condus de Soliman Magnificul.
Mausoleul avea forma patrata si 50 de metri inaltime, era sustinut de coloane si impodobit cu sute de statui, iar in varful sau piramidal se afla un car tras de patru cai, care ii purta pe Mausol si pe sotia sa Artemisa. Conform lui Pliniu cel Batran, statuile de pe cele patru parti ale Mausoleului au fost realizate de sculptori diferiti.
Astfel, Scopas a modelat si decorat partea de rasarit, Bryaxis pe cea de miazanoapte, Timotheus pe cea de miazazi, iar Leochares pe cea de apus. Pliniu ne mai dezvaluie ca, dupa moartea regelui si a sotiei sale, cei patru sculptori celebri ai Antichitatii au hotarat sa ramana in Halicarnas si sa termine monumentul fara a mai fi platiti. Ceea ce au realizat a facut ca Mausoleul din Halicarnas sa fie inclus pe lista celor sapte minuni la nici 50 de ani de la terminarea sa.


Gradinile Suspendate din Babilon
Cele sapte minuni ale Antichitatii e posibil sa fi fost doar sase. Asta pentru ca relatarile facute in vechime despre orasul Babilon nu ii mentioneaza Gradinile, iar arheologii moderni nu au gasit nici o dovada a existentei lor. Potrivit legendei, Nabucodonosor II, intemeietorul Imperiului Babilonian si conducator al acestuia intre 605 si 562 i.Hr., ar fi construit Gradinile Suspendate pentru a le oferi in dar sotiei sale, Amytis, nefericita din cauza climei desertice din regatul barbatului ei.
Dupa ce a fost cucerit de persani, in anul 539 i.Hr., orasul a fost abandonat, asa incat tot ce stim despre Gradinile Suspendate provine din legende, povesti si cantece care au fost apoi consemnate de diversi scriitori. Unii dintre acestia mentionau ca Gradinile erau cu adevarat suspendate in aer, insa e posibil ca expresia sa provina dintr-o traducere defectuoasa. Cel mai probabil, constructia era alcatuita din cinci sau sapte terase suprapuse si retrase succesiv, pe care erau amenajate gradini cu vegetatie luxurianta, menite a-i aduce aminte reginei de peisajele din Media, tara ei de bastina.
Gradinile au fost ridicate in coltul nord-estic al palatului lui Nabucodonosor, langa poarta zeitei Ishtar. Daca e sa dam crezare reconstituirilor facute de arhitecti, ele aveau la baza un patrat cu latura de 123 de metri, iar inaltimea era de 23 de metri.

Colosul din Rodos
Imensa statuie din bronz, de 32 de metri inaltime, a fost construita pe parcursul a 12 ani, fiind desavarsita in anul 280 i.Hr. Locuitorii din portul Rodos, asediati timp de zeci de ani de Demetrios Poliorketes, au reusit sa invinga, in anul 292 i.Hr., armata tiranului, iar din vanzarea echipamentelor abandonate de acesta au hotarat sa faureasca cea mai inalta statuie a zeului Soarelui, Helios.
Potrivit legendei, profesorul Lisip, care construise majoritatea templelor din Rodos, era adeptul perfectiunii in arta, iar discipolul sau, Chares din Lindos, care a sculptat statuia, s-a sinucis in momentul in care, dupa terminarea Colosului, a fost sesizat un mic defect al acestuia. Din cele sapte minuni ale lumii antice, Colosul a avut cea mai scurta viata: 60 de ani; din nefericire, in 226 i.Hr., un cutremur devastator i-a fisurat genunchii, iar statuia s-a prabusit in mare.
Cea mai frecventa reprezentare a Colosului in picturile antice si medievale este aceea a unui barbat cu coroana pe cap si cu o faclie in mana. Picioarele sale deschid, in majoritatea picturilor antice, intrarea in port, insa, conform specialistilor, acest lucru ar fi fost imposibil de realizat.

Farul din Alexandria
In anul 332 i.Hr., intr-un satuc de pescari, Alexandru cel Mare fonda orasul Alexandria. Dezvoltarea exploziva a cetatii a facut ca, la moartea imparatului, urmasul acestuia, Ptolemeu Soter, presat de desele naufragii care aveau loc in Alexandria, sa ordone construirea unui far pe masura portului. Ridicarea celui mai inalt far din lume i-a revenit arhitectului Sostrate din Cnid, care a ales drept locatie o mica insula din apropierea portului – Pharos (de unde numele de Far).
A fost construit intre 285 si 247 i.Hr. In momentul finisarii, Ptolemeu dispunea de o cladire formata din trei corpuri suprapuse, retrase succesiv: la baza era un plan patrat, la mijloc unul octogonal, iar in varf unul cilindric. Alcatuit in intregime din granit imbracat in marmura alba, Farul avea o inaltime de 110 metri si era cel mai mare din lume. Acest record nu a fost egalat niciodata.
In jurul Farului s-au nascut nenumarate legende. Astfel, se spune ca de teama unui posibil atac prin surprindere, Ptolemeu a incartiruit in garnizoana de la postamentul Farului sute de arcasi, dupa care a zidit usile, nepermitandu-le acestora sa mai iasa vreodata. Oglinda pentru semnalizare, faurita din bronz lustruit, se spune ca a fost conceputa de invatatul grec Arhimede.
Istoricul evreu Flavius Josephus mentioneaza ca lumina Farului putea fi zarita de la o distanta de 300 de stadii, adica de la aproximativ 57 de kilometri. Alti scriitori antici pretind ca in oglinda lui Arhimede, in zilele cu cer senin, se putea zari Bizantul – care se afla la 1.250 de kilometri distanta de Alexandria.

Templul zeitei Artemis
Templul Dianei din Efes, cunoscut si sub numele de Artemison, a fost inceput in anul 620 i.Hr., de Chersiphron, refacut de Paeonis din Efes in anul 550 i.Hr. si complet reconstruit de Deinocrates, intre 350 si 323 i.Hr. Edificiul a fost modelat in stil ionic si avea 127 de coloane decorate cu reliefuri. Se pare ca Templul lui Artemis a fost una dintre cele mai frumoase constructii ale Antichitatii.
Masura 114 metri lungime si 55 de metri latime, zidurile erau din calcar acoperit cu marmura alba, deasupra coloanelor trona o friza pictata cu diverse figuri de femei razboinice, iar pe fatada se afla o sculptura ce reprezenta capul Meduzei. In interiorul templului exista si o statuie din aur a zeitei Artemis (fiica lui Zeus si a lui Leto si sora geamana a lui Apollo), inalta de 15 metri. Philon din Bizant marturisea: „Am admirat Zidurile Babilonului, Statuia lui Zeus din Olimpia, Colosul din Rodos, Marile Piramide si Mormantul lui Mausol, dar, cand am vazut Templul din Efes, toate aceste minuni au ramas in umbra.“

Alte minuni stravechi
Marele Buddha de pe munte
In sud-vestul Chinei, la confluenta raurilor Minjiang, Dadu si Qingyi, intr-o stanca din muntele Lingyun, este sculptata cea mai mare statuie a lui Buddha: 71 de metri. Numai nasul este de trei ori cat statura unui om! Monumentul, a carui constructie a durat 90 de ani, a fost inceput de catre maestrul Haitong, un calugar de la manastirea Leshan, care – conform legendelor – dorea ca statuia lui Buddha sa infranga monstrul ce salasluia in cele trei rauri si provoca nenorociri pescarilor din regiune. Cei doi discipoli ai maestrului, Zang Chou si Wei Gao, au finalizat constructia in anul 623 i.Hr., iar de atunci se spune ca monstrul raurilor nu s-a mai aratat niciodata.

Razboinicii de teracota
Timp de aproape doua milenii, Xi’an, unul dintre cele mai stravechi orase din China, a fost capitala dinastiilor imperiale chinezesti. In 1974, un grup de muncitori care sapa o fundatie langa oras a descoperit o groapa enorma, in care se afla o adevarata armata de soldati din teracota.
Cei peste 6.000 de razboinici, sculptati in marime naturala, sunt considerati una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului XX, multi specialisti catalogand lucrarea drept a opta minune a lumii. Se pare ca soldatii aveau misiunea de a apara mormantul primului imparat chinez, Qin Shi Huangdi (259-210 i.Hr.).

Ritualul eternei reintoarceri din insula Pastelui
Fara indoiala, sunt cele mai bizare statui din lume: cercetate de mai bine de 50 de ani, nici in ziua de astazi nu exista o teorie asupra constructiei lor care sa fie general acceptata de catre comunitatea stiintifica si sa dea seama de toate misterele ce le invaluie.
Cert este ca in anul 1722, intr-o zi de Paste, spaniolii au ajuns pe o insula din Pacific, situata la 3.700 km de Chile, unde au descoperit o misterioasa armata de statui. Se pare ca acestea – botezate de bastinasi moai – au fost sculptate din roci vulcanice, in jurul anului 1000 d.Hr., de catre o populatie astazi disparuta, care, conform legendelor, urmarea sa reinvie niste zei necunoscuti, apusi de milenii.

Minunile Evului Mediu
Labirintul bucatarului Thynn
In anul 1540, fostul bucatar al regelui englez Henric al VII-lea, John Thynn, a cumparat ruinele unui vechi castel din tinutul Wiltshire, Marea Britanie. Thynn a refacut castelul, langa care a construit un labirint vegetal. De atunci, an dupa an, labirintul a fost marit de urmasii sai, iar in 1978, actualul proprietar, marchizul Alexander Thynn, a reamenajat domeniul, transformandu-l intr-un imens parc de distractii, deschis publicului.
Cu aceasta ocazie, s-a constatat ca labirintul de la Longleat este cel mai mare labirint natural din lume. Lungimea potecilor sale masoara 3 km, iar pentru a-l parcurge de la un capat la altul sunt necesare aproximativ doua ore – asta daca urmezi constant drumul cel bun.

Taj Mahal, mormantul lui Mumtaz
Aflat pe malul raului Jumna, mormantul lui Mumtaz Mahal, sotia imparatului mongol Shah Jehan, a fost construit in anul 1643, de catre 2.000 de muncitori. Monumentul este tributar arhitecturii islamice: cupola sa e asemanatoare cupolei unei moschei, cele patru minareturi circulare care inconjoara mormantul sunt identice acelora din care imamii cheama populatia la rugaciune, iar decoratiunile intregului edificiu abunda in motive florale.
Templul lui Shiva
Enormul complex care alcatuieste templul de la poalele orasului Madurai (India) este dedicat lui Shiva si sotiei sale Meenakshi. Constructia templului a fost inceputa de dinastia Pandya, dar forma si splendoarea pe care le are astazi se datoreaza in totalitate Nayakanilor, regii Maduraiului intre secolele XVI si XVIII. Complexul este format din 12 turnuri inalte, ornamentate cu statui.



Minunile secolului XX
Sfanta Familie din Barcelona Sagrada
"Familia" este cea mai ciudata catedrala a lumii catolice. Constructia sa, inceputa in 1884 de catre celebrul arhitect spaniol Antonio Gaudi, nu a fost terminata nici pana in ziua de astazi. Comandat de un burghez spaniol, proiectul initial al Sagradei prevedea un templu cu inaltimea de 85 de metri si cu trei turnuri. Pana la moartea sa, in 1926, Gaudi a schimbat insa, an de an, infatisarea catedralei: asemenea unei fiinte vii, aceasta a crescut in lungime, in latime si in splendoare.
Astazi, Sagrada are trei fatade, fiecare dintre ele cu turnuri gigantice (cel mai mare masoara 112 metri) si este un conglomerat de simboluri si motive atipice constructiilor catolice. Se pare ca abia in 2015 constructia va fi, in sfarsit, finalizata.

Libertate, libertate, libertate
Statuia Libertatii a fost construita in anul 1884 la Paris, de catre sculptorul Frederic Auguste Bartholdi, din 91 tone de folii de cupru. Doi ani mai tarziu, conform dorintei creatorului si a statului francez, statuia a fost daruita americanilor: descompusa in 350 de bucati, ea a fost reasamblata in New Jersey, New York, pe un schelet din fier, realizat de Alexandre Gustave Eiffel, arhitectul celebrului turn parizian.
Notorietatea de care s-a bucurat, incepand cu sfarsitul secolului al XIX-lea, a transformat Statuia Libertatii intr-un simbol mondial al libertatii si al democratiei. Din 15 octombrie 1924, Statuia a devenit monument national al Americii.

Cladirea imperiala din New York
40 de milioane de USD investiti in 331.122 tone de piatra, otel si aluminiu, 448 de metri inaltime, 102 etaje, 1.860 de trepte, 6.500 de ferestre, 5.633 km de cablu telefonic, 75 de lifturi – in trei cuvinte: Empire State Building. Opera a arhitectilor Lamb si Harmon Shreve, inaugurata, dupa 410 zile de constructie, la 15 mai 1931, a fost vreme de 40 de ani, pana la aparitia gemenilor World Trade Center, cea mai inalta cladire din lume. In zilele senine, de la ultimul sau etaj, poti vedea pana la 120 de km departare.
Mantuitorul vegheaza la Rio
Construita de inginerul Heitor da Silva Costa si inaugurata la 12 octombrie 1931, pentru a celebra 100 de ani de independenta a Braziliei, statuia lui Hristos Mantuitorul vegheaza asupra orasului Rio de Janeiro de pe varful muntelui Corcovada – 710 metri deasupra nivelului marii. Intregul monument, construit din steatit si beton, masoara 38 de metri inaltime. Drept piedestal are o capela in care incap 150 de oameni.
Piramida din San Francisco
Din 1972, cea mai inalta cladire din San Francisco este sediul general al corporatiei Transamerica: 48 de etaje, dispuse pe o inaltime de 260 de metri. Constructia piramidei Transamerica a inceput in 1968, pe baza unei schite a arhitectului William Pereira. Pana la terminarea edificiului, Pereira s-a confruntat cu nenumarate critici care vizau neconcordanta dintre cladire si restul orasului. Dupa finalizarea proiectului insa, piramida a devenit cea mai populara constructie din San Francisco si unul dintre simbolurile-cult ale Americii.
Luxul lui Luxor
Hotelul Luxor a devenit, incepand cu anul 1993, cea mai faimoasa si mai scumpa cladire din Las Vegas: construirea sa a costat 229 de milioane de dolari. Masoara 107 metri inaltime, are 4.400 de camere, o arena de 1.100 de locuri, un cazinou enorm, o piscina olimpica, o clona a Sfinxului si o imitatie a fluviului Nil. Farul din varful cladirii, atintit spre cer, este atat de puternic, incat se vede din Cosmos.
Gemenii Petronas
Din 1998, anul inaugurarii, turnurile Petronas, cu o inaltime de 451,9 metri, sunt consemnate oficial in Cartea Recordurilor drept cel mai inalt ansamblu de cladiri din lume. Ele au fost concepute de catre arhitectul argentinian Cesar Pelli, care a dispus pentru ridicarea colosilor de un buget de 1,6 miliarde USD.
Stadionul Olimpic din Sydney
510 milioane USD, 110.000 de locuri, panouri electronice si ecrane video gigantice – Stadionul Olimpic din Sydney este cel mai mare stadion olimpic construit vreodata. A fost terminat in anul 1999 si a gazduit Jocurile Olimpice din 2000. Astazi, capacitatea sa a fost redusa la 60.000 de locuri.

Cati dintre noi n-au visat in copilarie, impresionati de fascinantele povesti cu aventurieri si pirati, sa porneasca intr-o aventura epica pe mare, prin munti, jungle si paduri, in cautarea unei comori ascunse? “Filme, povesti, fictiune” vor spune unii, poate cei mai multi. Nu in totalitate adevarat! Din perioade stravechi, din vremuri legendare, din antichitate si chiar din Evul Mediu ne parvin informatii, unele mai credibile, altele mai putin, cu privire la fabuloase comori ascunse si pierdute, care au lasat in urma himere ale unor bogatii uriase, promise uneori chiar de harti. Sapte dintre aceste comori au o importanta speciala, atat prin valoarea lor propriu-zisa, cat si prin incarcatura culturala, religioasa si mitologica pe care o emana.
Comoara piratului Barba Neagra

Faimosul pirat Edward Teach, cunoscut si drept Barba Neagra, si-a petrecut numai doi ani (1716-1718) pradand marile. Insa, aceasta scurta perioada i-a fost suficienta pentru a strange o comoara imensa. In timp ce spaniolii erau ocupati sa puna mana pe aurul si argintul din Mexic si America de Sud, Barba Neagra si camarzii sai au asteptat rabdatori, dupa care s-au napustit asupra corabiilor incarcate cu comori pradandu-i pe spanioli, cand acestia se intorceau spre Batranul Continent. Barba Neagra a devenit, in scurt timp, cel mai de temut pirat, capatand o reputatie de oportunist crud si lacom.
Domina prin teroare asupra Indiilor de Vest si coasta Atlanticului a Americii de Nord, avand cartiere generale atat in Bahamas cat si in Carolina de Nord. Si-a gasit sfarsitul in noiembrie 1718, cand locotenentul britanic Robert Maynard l-a decapitat si i-a atarnat capul pe corabia sa, ca trofeu. Barba Neagra a recunoscut in fata calailor sai ca si-a ascuns comoara, insa nu a dezvaluit unde. Fapt care i-a determinat pe nenumarati vanatori de comori sa o caute pana si astazi. Corabia scufundata a lui Barba Neagra, Queen Anne's Revenge, se crede ca a fost descoperita in 1996 langa Beaufort, Carolina de Nord, insa incarcatura nu era la bord. Comoara ar putea fi ascunsa undeva pe Insulele Caraibe, in Golful Chesapeake din Virginia sau in grotele din Insulele Cayman. Cert este ca nimeni nu a reusit sa o gaseasca si multi inca o mai cauta.



6. Comoara de la Lima

In 1820, in Peru, Lima era in pragul revoltei. Ca o masura de precautie, viceregele orasului a decis sa mute bogatiile in Mexic, pentru a fi pastrate in siguranta. Astfel, pietre pretioase, doua statui de aur in marime naturala reprezentand-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Iisus si multe altele au umplut 11 corabii, a caror valoare totala se ridica in acea vreme la suma de 60 milioane de dolari. Viceregele i-a incredintat comanda transportului comandantului William Thompson de pe "Dear Mary", care s-a dovedit a fi un pirat nemilos. Acesta a condus vasele spre Insulele Cocos din Oceanul Indian, unde se spune ca a ingropat comoara.
Apoi, "Dear Mary" a fost capturata de spanioli si toti marinarii, in afara de Thompson si ajutorul sau au fost spanzurati. Cei doi i-au condus pe temniceri pana la Insulele Cocos, unde au reusit sa scape in jungla. Nici ei, nici comoara nu au mai fost vazuti vreodata. De atunci, mai mult de 300 de expeditii au incercat, fara succes, sa gaseasca comoara de la Lima.



5. Comoara pierduta a faraonilor

Atunci cand Howard Carter a (re)descoperit mormantul lui Tutankamon in Valea Regilor, in 1922, arheologul a fost uimit de splendoarea artefactelor care l-au insotit pe tanarul faraon pe lumea cealalta. Langa camera mortuara s-a gasit o comoara atat de mare incat lui Carter i-au trebuit zece ani ca sa o termine de catalogat. Totusi, atunci cand si alte camere mortuare ale unor faraoni mai proeminenti au fost descoperite in secolul XIX, camerele lor cu comori erau aproape goale. Toata lumea stie ca hotii de morminte au avut timp in atatea secole sa plece cu comorile, dar astfel de furturi par mai presus de infractorii marunti. Atunci unde sunt vastele comori ale faraonilor ingropati in Valea Regilor?
Unii cercetatori cred ca un anume Herihor ar putea face lumina in cazul acestui mister. Herihor a fost un inalt oficial in timpul domniei lui Ramses XI. La moartea faraonului, Herihor i-a uzurpat tronul, impartindu-si regatul cu ginerele sau Piankh. Herihor s-a desemnat responsabil cu procedurile de "reinmormantare" in Valea Regilor, avand astfel posibilitatea sa praduiasca la nivel inalt majoritatea mormintelor regale. Mormantul lui Herihor nu a fost identificat niciodata, dar specialistii in domeniu sunt de parere ca atunci cand acest eveniment se va intampla, multe dintre comorile pierdute ale Egiptului (sau macar indicii despre ceea ce s-a intamplat cu ele) vor vedea lumina zilei.



4. Comoara lui Montezuma

Distrugerea imperiului Aztec de catre spanioli a ajuns in punctul culminant pe 1 iulie 1520. Dupa ce l-a ranit mortal pe imparatul Montezuma, Hernando Cortés , crezand ca castigat razboiul, a ordonat oamenilor sai sa stranga bogatiile regatului, in incercarea de a parasi continentul pe timp de noapte. Insa, aztecii furiosi, care vroiau sa-si razbune conducatorul si sa-si apere capitala, nu i-au lasat pe conquistadori sa ajunga prea departe, atacandu-i in apropierea capitalei Tenochtitlan, unde au avut loc lupte crancene. Carnagiul care a urmat a umplut lacul Tezcuco cu cadavrele spaniolilor si comorile furate ale lui Montezuma: nenumarate ornamente din aur si argint si o colectie impresionanta de bijuterii.
Cortés si cativa oameni au reusit sa scape cu viata si s-au intors un an mai tarziu pentru a se razbuna. Cand locuitorii orasului Tenochtitlán au aflat ca spaniolii se apropie, au ingropat ramasitele comorii in jurul Lacului Tezcuco pentru a o feri de lacomia spaniolilor. Astazi, imensa comoara ramane ascunsa in noroiul si mlastinile periferiei orasului Mexico City, locul unde fusese odata colosalul oras Tenochtitlán. Generatii de vanatori de comori au cautat in van tezaurul. Un fost presedinte al Mexicului chiar a ordonat ca fundul lacului sa fie drenat, insa nici asa comoara aztecilor nu a fost gasita.



3. Comoara lui Decebal

Existenta tezaurului regelui Decebal constituie una dintre cele mai fascinante enigme ale istoriei romanesti. Aceasta porneste de la afirmatiile istoricului roman Dio Cassius (155 sau 163/164 – 229) dupa care, in urma cuceririi romane, au fost descoperite si comorile lui Decebal, care se aflau sub raul Sargetia din apropierea capitalei sale. Istoricul spune ca Decebal "a abatut raul cu ajutorul unor prizonieri si a sapat acolo o groapa. A pus in ea o multime de argint si de aur, precum si alte lucruri foarte pretioase, mai ales printre cele care suportau umezeala, iar dupa aceea a adus raul din nou in albia lui. Tot cu prizonierii a pus in siguranta, in pesteri, vesminte si alte lucruri mai putin pretioase. Dar Bicilis, un tovaras al sau care cunostea cele intamplate, a fost luat prizonier si a dat in vileag toate acestea". De asemenea, Nicolae Iorga scrie intr-o lucrare ca "Monarhul dac, in ultimul adapost de munte, dupa ce ascunse in pesteri o parte din comorile mult timp adunate, intinse masa din urma singurilor sai tovarasi". Nu in ultimul rand, o scena de pe Columna Traiana infatiseaza o coloana de animale si care ce transporta prazi din Dacia. Unii istorici cred ca este vorba despre tezaurul lui Decebal descoperit in albia riului Sargetia (Sargetica), dupa unii specialisti actualul curs al riului Strei.
Majoritatea arheologilor a considerat aprecierile lui Cassius drept o legenda preluata la origine de la Diodor din Sicilia. Scriitorul bizantin Ioanes Lydus, in lucrarea “De Magistratibus”, elaborata pe baza celei a lui Criton, doctorul lui Traian, si anume “Getica”, apreciaza ca dupa infringerea Daciei de catre romani s-au preluat prazi bogate in argint si aur in greutate de 5.000.000 livre, vase si sticlarie de valoare si peste 50.000 de razboinici bastinasi capturati cu arme cu tot. Jérôme Carcopino, profesor la Facultatea de Litere a Universitatii pariziene, s-a implicat masiv in analiza prazii de razboi din Dacia. El a opinat pentru 165.500 kg aur si 331.000 kg argint, in valoare totala de 62.200.000 franci de aur. Desi multe dintre cifrele pe care le-a vehiculat au fost considerate exagerate, ele ofera totusi o imagine sugestiva asupra bogatiilor Daciei, in care putea fi foarte bine inclus si tezaurul regal si care au contribuit in mare masura la rezolvarea crizei financiare din Imperiul Roman si la desavirsirea unor mari constructii. Nimeni nu a cautat, insa, pe teren tezaurul lui Decebal.



2. Camera de Chihlimbar

Foarte multi o considera a opta minune a lumii. Alcatuita din placi de chihlimbar, poleite cu foita de aur, a fost creata de catre artizanii germani si rusi, la inceputul secolului al XVIII-lea si oferita de catre regele Prusiei, Friedrich Wilhelm I, aliatului sau rus, tarul Petru cel Mare, in 1716, drept un simbol al prieteniei, in urma relatiile diplomatice exemplare dintre cele doua tari. Impresionanta Camera construita din chihlimbar si alte pietre semipretioase care acum ar valora mai mult de 200 de millioane de dolari, a disparut fara urma in timpul celui de-al doilea razboi mondial, de atunci fiind una dintre cele mai vanate comori.

Pana in prezent, nimeni nu a reusit sa-i dea de urma, cu toate ca, atat oamenii de stiinta au facut investigatii amanuntite pentru a o gasi, cat si cautatorii de comori au vanat-o constant pentru a se imbogati. Exista o serie de teorii in legatura cu ce s-ar fi putut intampla cu ea. Unii cred ca in timpul celui de-al doilea razboi mondial, in timp ce s-a incercat transportul camerei din Rusia in Germania, ambarcatiunea care ducea cele 27 de cufere cu pretioasa comoara s-a scufundat in mare. Altii sustin ca a ars in timpul bombardamentelor asupra castelului din Krolewiec, unde fusese ascunsa in timpul razboiului. Sau ca s-ar afla intr-o mina de argint abandonata din Thuringia. Sau ascunsa in malurile unei lagune din Marea Baltica. Insa, toti sustinatorii acestor teorii cad de comun acord asupra faptului ca este putin probabil ca legendara camera sa fie vreodata gasita. Pana cand se va afla adevarul, Internetul va abunda in continuare in teorii din ce in ce mai fantastice despre camera iar multe filme se vor inspira din povestea ei.
Chihlimbarul nu este o materie atat de valoroasa in sine, insa este nestemata pentru istoria care se poate pastra in el. Chihlimbarul pastreaza inchis in el imagini unice, ramasite de insecte si obiecte prinse in capcana lui lipicioasa, iar cele sase tone de chihlimbar pur din care a fost facuta camera au stat la baza unor filme moderne ca "Jurassic Park" si "The Lost World".

Din intreaga Camera s-a recuperat in 1997 doar o mica bucata din placa de chihlimbar cu care aceasta fusese captusita. Un avocat din Bremen care pusese mana pe pretioasa piesa, a incercat sa o vanda unui fost ofiter de marina. Din fericire, acesta facea parte dintr-un grup de arheologi care incercau de cativa ani sa gasesca ramasitele camerei, si astfel piesa a ajuns in maini bune, adica in custodia unui muzeu din Rusia.

Frustrati ca nu o pot gasi, istoricii si arheologii s-au hotarat sa o reconstituie. Munca de refacere a inceput in 1980, specialistii incercand sa recreeze Camera dupa fotografiile, amintirile, descrierile si ramasitele ramase din original. Insa, in ciuda aparaturii moderne avuta astazi la dispozitie, impresionanta creatie este extrem de greu de dus la bun sfarsit. Se pare ca istoria isi are caile ei intortocheate si ironice: nemtii au creat camera, au facut-o cadou rusilor, au luat-o inapoi, pentru ca acum ei sa fie cei care platesc pentru reconstructia ei.




1. Chivotul Legamantului

Chivotul Legii, cum se mai numeste artefactul mentionat in capitolul Exodului din Biblie, reprezinta cea mai importanta comoara a Crestinatatii. Pentru israeliti, el constituia cel mai sacru obiect de pe Pamant, creat de Dumnezeu Insusi, in acord cu Moise, pe Muntele Sinai. Chivotul este un cufar masiv, poleit cu aur, lung de 118 centimetri, inalt si lat de 78 centimetri, cu o pereche de manere din lemn de o parte si de cealalta a lungimii sale, pentru transport si cu doi heruvimi din aur dispusi fata in fata, cu aripile intinse, deasupra “capacului ispasirii”. Cufarul trebuia sa adaposteasca relicvele sacre, printre care cele doua table de piatra pe care erau scrise Cele Zece Porunci si un vas cu mana din cer, care cazuse spre hrana evreilor in pustie, dupa ce trecusera Marea Rosie, cand au fost eliberati din robia Egiptului.
Ierusalimul, capitala regatului israelian si casa Templului lui Solomon, era si locul in care era gazduit Chivotul Legamantului. In 607 i.Hr orasul a fost jefuit de catre babilonieni, mai bine de un milion de oameni fiind ucisi. 70 de ani mai tarziu, cand israelitii s-au intors in cetate, Chivotul disparuse. De atunci, nu se stie sigur ce s-a intamplat cu acesta relicva nepretuita, iar diferitele zvonuri au fost alimentate numai de speculatii. Dintre acestea, cea mai raspandita este cea conform careia Chivotul ar fi fost ascuns de catre israeliti inainte de a fugi din oras, odata cu ocupatia babilonienilor. Locatiile posibile se spune ca ar fi Muntele Nebo din Egipt sau Etiopia. Intrebarea este, insa, daca chivotul fusese ascuns de catre israeliti, de ce acestia nu l-au recuperat cand s-au intors sa-si reconstruiasca orasul.

In ciuda lipsei unor dovezi istorice, credinta ortodocsilor etiopieni in Chivotul din Aksum continua sa fie puternica. Conform legendei, in imensul sit funerar al regilor de la Aksum a fost ascuns Chivotul Legii, comoara cea mai de pret a Israelului. Vechi de peste 1.700 de ani si inalt de 24 de metri, Obeliscul din Aksum, in care se presupune ca se afla Chivotul, cantareste nu mai putin de 100 de tone. Misterul ridicarii absolut incredibile a obeliscului i-a facut pe multi sa lanseze fel de fel de teorii, care mai de care mai fantasmagorice. Insa, nici pana in ziua de azi, arhelogii nu au putut explora in intregime labirintul subteran aflat sub colosul de granit. Pe langa acestea, oamenii de stiinta din zilele noastre nu au reusit sa isi explice de ce labirintul subteran e pazit atit de strasnic de capcane mortale pentru oricine incearca sa exploreze tunelurile. Altii cred ca chivotul a fost distrus de catre babilonieni, in timp ce credinta altora este ca insusi Dumnezeu a ascuns chivotul printr-o interventie divina si ca artefactul va fi gasit doar de catre cei drepti. Dat fiind ca nu exista nicio mentiune despre distrugerea acestuia, oamenii nu au incetat nici pana astazi sa-l caute si sa dezlege marele mister.

Ca de fiecare data, drumul s-a dovedit a fi la fel de interesant ca si obiectivul final al calatoriei.
Tocmai in aceasta consta placerea oricarei preumblari prin Romania: nu trebuie decat sa tii ochii deschisi pentru a descoperi lucruri care merita vazute. Arutela, castrul uitat Mergand spre Ramnicu Valcea, ne-am abatut putin spre nord, pe Valea Oltului. Acolo, Manastirea Cozia este o destinatie predilecta a turistilor. Doar putin mai sus, pe malul celalalt al raului, Castrul roman Arutela (pe teritoriul actualei localitati Bivolari) nu prea are parte de vizitatori. Construit la anul 133, sub imparatul Hadrian, Arutela era una dintre constructiile cu destinatie civila si militara ce strajuiau, pornind de la Dunare si ajungand in inima Carpatilor, Drumul lui Traian.

Perlele uriase ale Pamantului Urmatoarea oprire: Costesti, la cca 40 de kilometri de Ramnicu Valcea, pe soseaua nationala ce duce la Targu Jiu. Intrat in istoria recenta ca loc al uneia dintre penibilele „batalii“ dintre hoardele de mineri migratori si autoritati (lupte incheiate cu de tot ridicola „pace de la Cozia“), Costestiul este „cuibul“ trovantilor, al uriaselor oua ale Pamantului.

Zamisliri de nisip, formate prin compactarea acestuia in urma unor puternice seisme, trovantii de Costesti (li se mai spune si balatruci) sunt considerati a fi cele mai mari formatiuni geologice de acest tip din lume. In jurul lor s-a construit o adevarata mitologie: se spune ca aceste pietre ar fi vii si ca ar avea puterea de a influenta viata oamenilor. In zona, aproape ca nu este casa in ograda careia sa nu odihneasca un balatruc. Cei care se poarta frumos cu ei, care ii mangaie si-i uda, se gasesc sub protectia pietrei.

Prin lege, trovantii de Costesti sunt protejati; prin traditie, sunt cautati si luati de la locul lor, din preajma uriasului deal de nisip unde s-au nascut, si „gazduiti“ de oamenii locului. Un lucru ramane: spectacolul oferit de campul cu trovanti, gratia si forta pietrei, demonstratia faptului ca arta (si cea moderna), in manifestarile ei cele mai izbutite, nu face decat sa reproduca ceea ce Dumnezeu a facut intr-una dintre cele doar 6 zile de munca pe care le-a prestat in folosul umanitatii.

Cum se mai invarte roata doar cativa kilometri mai la vest de Costesti, soseaua se transforma in spatiu de expunere pentru mesterii ceramisti din zona Horezu. Aici, in prima parte a lunii iunie, se organizeaza anual Festivalul Cocosul de Hurez, cu participarea „scolilor de olarit“ din toate zonele tarii. In asteptarea acestuia, mesterii invart de zor roata si incing cuptoarele. Produsele lor, oferite spre vanzare, impodobesc drumul, de o parte si de alta.

Partea buna a lucrurilor este ca ceramica de Horezu supravietuieste asaltului cererii de kitsch-uri.

Ansamblul de asezari si fortificatii din Masivul Sureanu este cunoscut si sub numele de Cetatile Dacice din Muntii Orastiei, majoritatea concentrate in bazinul raului Gradistea, afluent al Muresului. Aici gasim, pe o suprafata de aproximativ 200 km2, numeroase ziduri de piatra care compun sistemul fortificatiilor dacice de la Costesti-Cetatuie, Costesti-Blidaru, Luncani-Piatra Rosie, Sarmizegetusa Regia, Banita si Capalna.
Intinzandu-se la poalele unor piscuri falnice, asezarile si fortificatiile dacice sunt uimitoare in egala masura pentru vizitatorul intamplator si pentru expertul in arheologie, impresionand prin amplasamentul bine gandit, prin varietatea formelor si prin caracterul monumental. Cele mai multe constructii civile, fiind realizate din materiale perisabile, nu au supravietuit, astfel incat o persoana neavizata cu greu isi poate imagina acum configuratia si numarul lor. Altele insa, construite integral sau partial din blocuri de piatra, s-au conservat indeajuns de bine ca sa poata oferi un indiciu asupra maretiei lor de odinioara. In Masivul Sureanu predomina sisturile cristaline – roca friabila si dificil de fasonat –, astfel incat calcarul pentru constructiile din zona cetatilor dacice a fost exploatat si adus, cale de zeci de kilometri, de pe Dealul Magura, situat la est de Calan, iar andezitul din cariera de la Bejan, Deva.

Aceste vestigii dacice, unice in Europa si chiar in toata lumea antica, prezinta asemanari izbitoare cu alte situri din intreaga Dacie preromana. Ele depun marturie despre o civilizatie infloritoare, superioara in multe privinte celor dezvoltate de alte popoare europene din Antichitate in regiunile din afara Imperiului Roman. La toate cetatile gasim combinate sistemele de fortificatii traditionale (val, palisada) cu cele din piatra fasonata. Acestea din urma, inspirate din lumea elenistica, au fost ridicate, incepand cu mijlocul secolului I i.Hr., cu participarea mesterilor veniti din orasele grecesti de pe tarmul vestic al Marii Negre, fapt demonstrat si de literele/grupurile de litere grecesti inscriptionate pe unele blocuri. Zidul elenistic consta din doua paramente de blocuri de calcar fasonate cu grija, care alternau cu blocuri dispuse transversal (butise) pe directia paramentului. Spatiul dintre cele doua siruri de blocuri se umplea cu emplecton (piatra si pamant maruntite) bine batut. Pentru a se evita eventualele impingeri laterale pana la perfecta tasare a emplectonului, in blocuri se sapau jgheaburi in „coada de randunica“, unde se asezau capetele unor barne din lemn care uneau cele doua paramente. Zidul dacic (Murus Dacicus) reproduce zidul elenistic, exceptand insa butisele. Cetatile dacice au in preajma sanctuare ridicate din piatra si lemn. Au fost identificate doua tipuri de astfel de edificii de cult: circulare si rectangulare. Materialul utilizat a fost adus si in acest caz de la Magura Calanului si Bejan.

Cercetarile arheologice au scos la lumina asezari civile, gospodarii, ateliere de mai multe feluri, drumuri ce strabat culmile muntilor si traverseaza cursuri de apa, apeducte din teracota, sisteme de canalizare, rezervoare de apa, spatii sacre, fortificatii impunatoare – de la cele traditionale, facute din lemn si valuri de pamant, la fortarete puternice, imprejmuite de ziduri din piatra de calcar. In toate aceste situri a fost descoperita o mare cantitate de material arheologic extrem de divers: ceramica, unelte si obiecte de metal, arme, obiecte de bronz si sticla, monede, piese confectionate din metale pretioase etc. Teritoriul pe care s-a ridicat capitala dacilor a fost locuit sporadic si inainte de sfarsitul secolului al II-lea i.Hr., cele mai vechi descoperiri (facute in pestera de la Cioclovina) datand din perioada Paleoliticului Superior. Apoi, cateva mii de ani mai tarziu, s-a stabilit in zona o comunitate a primilor indoeuropeni, purtatorii Culturii Cotofeni si stramosii tracilor.

Dintre triburile trace, ramura nordica, aceea a daco-getilor, s-a individualizat prin cateva particularitati de limba si prin credinta in nemurire, configurand o uniune tribala localizata pe cursul mijlociu al Muresului. Pe la sfarsitul secolului al II-lea i.Hr. si inceputul veacului urmator, centrul formatiunii se afla in cetatea de la Costesti-Cetatuie si isi tragea vigoarea economica, deci implicit puterea politica si militara, din manoasa Vale a Muresului, cu terenurile ei agricole excelente, din Muntii Metaliferi, cu zacamintele lor aurifere, si din Masivul Sureanu, bogat in minereuri feroase. Ajuns la conducere candva inainte de anul 82 i.Hr., Burebista a reusit sa adune sub sceptrul sau majoritatea uniunilor tribale daco-gete si sa intemeieze un regat intins de la Muntii Balcani pana in Carpatii Padurosi si din Moravia (in Cehia de astazi) pana pe malul Niprului, la Boristene si Olbia. Tot Burebista a inglobat in regatul sau mai vechile fortificatii si a construit altele. Ele vegheau principalele drumuri comerciale ale Daciei si le inchideau pe acelea care traversau Carpatii. Opera de fortificare a fost continuata de urmasii lui Burebista, astfel incat, intr-un interval de doua secole, regatul dac a fost inzestrat cu aproape 100 de fortarete, dintre care 91 functionau inca si in vremea lui Decebal.

In timpul domniei lui Burebista (circa 82-44 i.Hr.) Deceneu, marele preot si colaboratorul apropiat al regelui, si-a avut resedinta pe muntele sfant al dacilor, Kogaion, unde a fost intemeiata Sarmizegetusa. Cu toate ca vasta stapanire a lui Burebista s-a fragmentat mai intai in patru, apoi in cinci parti, nucleul regatului cu centrul in Muntii Orastiei a dainuit. De acolo a pornit si ultima unificare a daco-getilor, opera a predecesorilor lui Diurpaneus, supranumit Decebal – nume cu care a si ramas in istorie. La moartea lui Burebista, conducerea a preluat-o Deceneu si tot el a mutat capitala de la Costesti-Cetatuie la Sarmizegetusa Regia, pe muntele sfant. De atunci incolo – sau cel mai tarziu de pe vremea lui Comosicus, urmasul lui Deceneu –, regii dacilor au cumulat cele trei puteri supreme in stat: politica, militara si religioasa, situatie care s-a perpetuat si pe timpul lui Decebal.

Dupa primul razboi cu Traian, desfasurat in anii 101-102, Decebal a fost obligat sa-si demanteleze partial fortificatiile, inclusiv pe acelea ale capitalei, pe care insa in anii 103-104 le-a refacut, iar pe unele chiar le-a dezvoltat. In timpul celui de-al doilea razboi cu Traian, 105-106, si imediat dupa acesta, toate cetatile dacice au fost incendiate si distruse de romani, cu exceptia Sarmizegetusei. In aceasta din urma a ramas o garnizoana romana care mai intai a reparat stricaciunile pricinuite zidului pe perioada asediului, dupa care a extins cetatea la dimensiunile la care o cunoastem azi. Garnizoana – un detasament al Legiunii a IV-a, Flavia Felix – a ramas cantonata aici pe toata durata domniei lui Traian.Vestigiile cetatilor dacice le sunt cunoscute localnicilor din vremuri imemoriale, dupa cum o indica si frecventa toponimelor: Cetate, Cetatuie, Blidaru, Gradiste, dar au ajuns la cunostinta carturarilor cu interes pentru istorie abia mai tarziu. Cea mai veche mentiune scrisa dateaza din a doua jumatate a secolului al XVI-lea, cand este remarcata existenta unui oras – cu fundamente la vedere si cu ziduri din piatra – situat in munte, nu departe de Orastie.

Dupa alte veacuri de tacere, descoperirea unor monede de aur, prin 1784-1785 si mai ales dupa anul 1802, a atras atentia autoritatilor, eveniment urmat, in anii 1837 si 1847, de vizitarea unora dintre ruine de catre invatati. Ca urmare, la inceputul secolului XX, Gabor Téglas afirma ca la Gradistea Muncelului a fost ultimul loc de refugiu al lui Decebal. Sapaturile sistematice, conduse de arheologi de profesie, au inceput insa abia in anul 1924, sub bagheta profesorului Dimitrie Mihail Teodorescu, de la Universitatea din Cluj. De atunci, cu intreruperi variabile, ele au continuat sub conducerea lui Constantin Daicoviciu, Hadrian Daicoviciu si Ioan Glodariu, asa incat astazi se cunoaste amplasarea tuturor vestigiilor importante, chiar daca ele nu au fost inca cercetate in totalitate. Ruinele cetatilor dacice probeaza existenta unei economii infloritoare, bazata pe utilizarea larga a uneltelor din fier si pe schimburi active, in special cu cetatile grecesti de la Pontul Euxin si cu Imperiul Roman. Sistemul de aparare a capitalei dacice a fost cea mai puternica si una dintre cele mai sofisticate structuri defensive ale statului dac.

Zona cetatilor a fost, atat in primul (101-102) cat si in al doilea (105-106) razboi cu Imperiul Roman, teatrul unor crancene batalii. Numai cunoscand puterea economica a Daciei si iscusita folosire in lupta a obstacolelor naturale oferite de terenul muntos abrupt si a impresionantului sistem de fortificatii, putem gasi o explicatie pentru durata operatiunilor militare si pentru rezistenta prelungita a poporului dac in fata invadatorilor. Studierea siturilor si vestigiilor arheologice poate contura o imagine obiectiva a nivelului atins de civilizatia dacilor in timpul confruntarilor cu romanii si ofera posibilitatea compararii lui cu acela atins de alte popoare europene in acel moment. Valorificarea turistica si stiintifica a ansamblului cetatilor dacice impune clarificarea statutului lor juridic, o buna administrare a acestora, precum si realizarea unor obiective esentiale in domeniile infrastructurii, extinderii cercetarii arheologice si conservarii/restaurarii vestigiilor pe baza unui program etatizat de lunga durata.

Delta Dunarii este singurul „bun natural” (aceasta e denumirea oficiala) al Romaniei inscris pe lista UNESCO a Patrimoniului Umanitatii. Plecata din muntii Padurea Neagra, Dunarea ajunge, dupa mai bine de 2.800 de kilometri, sa se verse in Marea (tot) Neagra, in locul unde, de vreo 10.000 de ani, zamisleste cel mai tanar pamant al Europei – Delta.
Prima stire istorica despre Delta Dunarii ne-a lasat-o grecul Herodot, "parintele istoriei" care descrie intrarea flotei persane a lui Darius prin Delta, dupa ce poposise la Histria (515-513 iHr). Polibiu (sec. al III-lea - al II-lea iHr) descrie un spatiu cu bancuri de nisip intre care se aflau brate cu apa, Straba (sec.I iHr) indica sapte brate intre care se aflau insule, idae reluata si de Pliniu cel Batran, Ptolemeu, etc. Marturii ale locuirii zonei exista din sec.I iHr- al II-lea dHr.
Formarea Deltei, a inceput in cuaternar in glaciatia vurniana avand doua faze distincte: [1] o faza continentala cauzata de regresiunea marina cand tarmul era mult retras si bratele Dunarii au lasat canioane vizibile in actuala platforma continentala; [2] o faza de golf care a urmat unei transgresiuni. Ipoteza limanica emisa de Grigore Antipa admite prezenta unui golf, barat de catre curentii marini prin grinduri transversale si transformat in liman. Dunarea a adunat acest spatiu, in conditiile unei mare reduse de ~70 cm. Calmatarea continua a dus la actualul aspect.
Pasarile sunt cele care au creat faima deltei, cunoscuta, inca de la inceputul secolului ca un paradis avian. Renumele se datoreaza celor 327 specii pe care le putem intalni in delta si care reprezinta 81% din avifauna României. Dintre acestea cuibaresc 218 specii, restul de 109 specii trecand prin delta si ramanand diferite perioade de timp toamna, iarna si primavara. Pasarile acvatice sunt cele mai numeroase : cuibarersc 81 specii si trec prin delta 60 specii, in total 141 specii, ceea ce reprezinta 82% din avifauna acvatica europeana. Avifauna acvatica din Delta Dunarii este alcatuita dintr-un nucleu de specii vechi, bine adaptate la mediul acvatic, la care se adauga, speciile accesorii si speciile cosmopolite. Nucleul avifaunei este format din 75 specii a caror viata este legata de prezenta apei. Acestea se grupeaza în 5 tipuri ecologice principale: specii strans legate de apa, strict stenotope (cufundari, corcodei, furtunari, pelicani, cormorani, unele anatide), specii de stufarii (toate speciile de paseriforme acvatice), specii de tarmuri (starci, lopatari, tiganusi, unele anatide), specii de pajisti hidrofile cu vegetatie bogata continuate cu stufarii (ralide), specii de tarmuri marine (unele laride).
Un tinut exotic cu peste 1200 de specii de copaci si plante, cu cea mai bogata fauna ornitologica de pe continent (mai mult de 300 de specii, printre care colonii unice de pelicani) si ihtiologica (reprezentata de cam 100 de specii, din care amintim heringul de Dunare si sturionii, de la care se obtine pretiosul caviar). Delta Dunarii este cea mai mare rezervatie de tinuturi umede din Europa. Ea acopera o suprafata de 2.681 km2. In 1990 UNESCO a inclus Delta Dunarii, cea mai noua forma de relief din Romania, ferita de "progresul industrializarii", printre rezervatiile biosferei.
Delta Dunarii este formata din trei brate: Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe. Chilia formeaza, la varsare, o delta “secundara”, asa cum se poate si vedea pe harta. La varsarea bratului Sf. Gheorghe se formeaza mai multe insule, datorita numarului mare de aluviuni: Insulele Sacalinul Mare si Sacalinul Mic.
In Delta Dunarii predomina vegetatia de mlastina stuficola, care ocupa cca. 78% din suprafata totala. Principalele specii stuful, papura, rogozul, în amestec cu salcia pitica si numeroase alte specii. Vegetatia de saraturi ocupa 6% din total, dezvoltându-se pe soluri saliniazte si solonceacuri marine.
Specificul este dat de prezenta spciilor : Salicornia patula, Juncus marinus, Juncus littoralis, Plantago cornuti. Zavoaiele sunt paduri de salcie, frasin, arin, plop, care cresc pe grindurile fluviatile, sunt periodic inundate si se dezvolta pe 6% din totalul suprafetei. Sunt specifice deltei fluviale, unde dau nota caracteristica peisajului. Intâlnim patru tipuri de zavoaie : zavoaiele care cresc pe grindurile fluviatile joase, sunt inundate cea mai mare parte a anului si sunt formate mai ales din Salix alba si Salix fragilis; pe grindurile mai înalte cresc zavoaile formate din Salix alba, Populus alba, Populus canescens; pe grindurile fluviatile cele mai înalte cresc zavoaie foarte rar inundate formate din plop (Populas canescens si P.alba), la care se
adauga speciile plantate: plopul negru hibrid, artarul american si frasinul de Pensilvania; un tip de zavoi mai rar este arinisul (predomina Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marina. Vegetatia pajistilor de stepa nisipoasa este extinsa pe 3% din totalul deltei, dezvoltandu-se mai ales pe campurile marine Letea, Caraorman si Saraturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya. Vegetatia pajistilor mesofile de grind se dezvolta pe cca. 3% din totalul suprafetei deltei, in special pe pe grindurile fluviale supuse inundarii periodice. Predomina Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetatia acvatica din ghioluri, balti si japse ocupa 2% din totalul deltei. Pentru vegetatia submersa sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis. Vegetatia plutitoare este mai variata. Predomina Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans.
adauga speciile plantate: plopul negru hibrid, artarul american si frasinul de Pensilvania; un tip de zavoi mai rar este arinisul (predomina Alnus glutinosa) care apare pe grindurile fluviatile din delta marina. Vegetatia pajistilor de stepa nisipoasa este extinsa pe 3% din totalul deltei, dezvoltandu-se mai ales pe campurile marine Letea, Caraorman si Saraturile. Sunt specifice speciile Festuca bekeri, Secale sylvestris, Carex colchica, Ephedra distachya. Vegetatia pajistilor mesofile de grind se dezvolta pe cca. 3% din totalul suprafetei deltei, in special pe pe grindurile fluviale supuse inundarii periodice. Predomina Glyceria maxima, Elytrigia repens. Vegetatia acvatica din ghioluri, balti si japse ocupa 2% din totalul deltei. Pentru vegetatia submersa sunt specifice speciile Ceratophyllum submersum, Myriopyllum verticillatum, Potamogeton sp., Helodea canadensis. Vegetatia plutitoare este mai variata. Predomina Lemna minor, Salvinia natans, Spirodela polyrrhiza, Nymphoides peltata, Nymphaea alba, Nuphar luteum, Trapa natans.
Vegetatia emersa este dominata de stuf (Phragmites australis), papura (Typha latifolia si T. angustifolia), pipirig (Schoenolectus lacustris). Vegetatia tufisurilor dezvoltate pe nisipurile câmpurilor marine sau pe cele de pe tarmurile marine active se extind numai pe 1% din totalul suprafetei deltei si sunt dominate de Tamarix ramosissima, Elaeagnus angustifolia, Hippophae rhamnoides. Padurile de campurile marine Letea si Caraorman sunt sleauri de silvostepa, numite local hasmace, cu stejar brumariu (Quercus pedunculiflora), stejar pedunculat (Q. robur), frasin (Fraxinus angustifolia), plop tremurator (Populus tremula), ulm (Ulmus foliacea), si cu plantele agatatoare Periploca graeca, Vitis silvestris, Hedra helix. Reprezinta numai 0,8% din totalul suprafetei Deltei Dunarii.
Prin Hotararea nr. 953 din 27 august 1990 a Guvernului Romaniei, intreaga Delta a Dunarii a fost declarata REZERVATIE A BIOSFEREI. Pe fondul rezervatiilor principale si secundare existente - determinate de necesitatea conservarii procesului natural de evolutie, ocrotirii faunei si florei specifice - au fost precizate incinte strict protejate cu o suprafata de cca 50.000 de hectare. Pot fi observate, in mare, trei unitati distincte:
1. Rosca - Buhaiova - Letea, puncte de reper ale perimetrului celor 12.000 de hectare localizate in depresiunea Matita din nordul Marelui M (bratul Sulinaa). Lacul Rosca, Merhei si o imbinare de ghioluri, mlastini stuficole, plauri gazduiesc mari colonii de pelicani, egrete, starci, tiganusi, lopatari.
2. Sacalin - Zatoane se intinde in sudul comunei Sfantu Gheorghe pe cca 21.000 de hectare limitrofe litoralului. Este o succesiune de grinduri cu lacuri izolate, zone mlastinoase, ape fluviale si salmastre, balti nisipite, stuf, travesrate de dune paralele. Lacurile Zatoane, in special, sunt locuri
de pasaj, de popas si de clocit pentru lebedele mut, starcii albi, rosii si galbeni, tiganusi, lopatari.
3. Periteasca - Bisericuta - Gura Portitei continua spre sud rezervatia precedenta, cu peste 4.000 de hectare. Se individualizeaza prin grinduri uscate scaldate de apele marii ori ale lacului Razim, prielnice mai cu seama existentei pasarilor de tarm cu saratura si celor in pasaj.
In total sunt nominalizate 18 zone strict protejate. Se adauga celor de mai sus Raducu (2.500 ha), Nebunu (115 ha), Rodundu (228 ha), Potcoava (652 ha), Vatafu-Lunguletu (1.625 ha), Caraorman (2.250 ha), Saraturi-Murighiol (87 ha), Erenciuc (50 ha), Belciug (110 ha), Popina (98 ha), Capul Dolosman (125 ha), grinduri Lupilor (2.075 ha) si Chituc (2.300 ha), Istria-Sinoie (400 ha).
Pescuitul reprezinta o constanta a activitatii umane din regiune, participand cu l din productia interna de peste. Pe unele grinduri se practica cultura plantelor, pe altele exista izlazuri pentru cresterea animalelor.
Navigatia pe brate si trasportul pe canale este o alta preocupare a localnicilor.
Orasul Tulcea se afla in apropiere de locul in care se formeaza bratele Sulina si Sf. Gheorghe, asa cum vedeti pe harta.
Este orasul principal din Delta Dunarii, cu o activitate economica destul de dezvoltata.
Delta Dunarii este situata la mijlocul distantei dintre polul Nord si Ecuator , in emisfera nordica, fiind cel mai nou teritoriu din Europa. Iubitorii de natura gasesc un tinut magic in Delta Dunarii care reaminteste de simplitatea paradisului pierdut. Inainte de a se varsa in Marea Neagra, fluviul cunoscut de antici drept Istros si Danubiu, se desparte in trei canale : Chilia, Sulina si Sf. Gheorghe, fiecare din ele avand o retea de lacuri mari si mici, canale, dune si tarmuri de nisip, mlastini, stufarisi si grupuri de salcii. Din suprafata totala de 5,640 km2, peste 4,340 km2 se afla pe teritoriul romanesc.
Delta Dunarii, ca unitate aparte de relief,se remarca prin cateva caracteristici proprii arealului sau : - cea mai tanara unitate de relief din Romania ; - cea mai compacta suprafata stuficola ( c.240.000 ha); - cele mai intinse dune de nisip de pe teritoriul Romaniei ( circa 20.000 ha); - cea mai intinsa plaja de pe litoralul romanesc al Marii Negre ( circa 30 km lungime; 1-2 km latime ); - cel mai mare lac din tara (Razim - 415 km 2); - cel mai mare grind fluvio-maritim (Letea - 17.000 ha); - cea mai joasa altitudine din Romania (Sulina - 3,5 m); - cel mai estic oras al Romaniei ( Sulina - 29 0 41 ' 24 " longitudine E ); - cea mai bogata si mai variata fauna ornitologica din Europa ( peste 300 de specii ).
Delta este o campie din aluviuni, in formare, un teritoriu in care viata reincepe de la inceput, intr-o fantastica interactiune intre Dunare si mare. Altitudinea maxima este de 12.4 m pe tarmul de nisip de la Letea si de 7 m pe malul nisipos de la Caraorman. In acest loc, in care apele Dunarii se imbratiseaza cu cele ale Marii Negre, traiesc faimosii moruni. Amatorii gasesc in increngatura de canale si lacuri ale Deltei peste 90 de specii de peste, printre care: stiuca, bibanul, somnul, crapul, linul, si chiar tipari. Fara egal se afla aici, de asemeea, lumea inaripatelor, Delta fiind un adevarat paradis pentru pasari. Traiesc aici, fie permanent, sau numai in anumite perioade ale anului, peste 300 specii de pasari, din care 175 clocesc aici. Delta Dunarii este "resedinta" unor specii rare de pasari, amenintate cu disparitia in alte zone ale lumii. Unele din acestea sunt specii rare : pelicanul buclat, barza rosie, egreta mare, egreta mica, gasca cu gat rosu, vulturul alb si cormoranul mic.

Un hrisov despre "Tara codrilor de fagi"
Referitor la "Dulcea noastra Bucovina”, mentionam existenta unui hrisov datat 30 martie 1392 si scris in cancelaria lui Roman I, Domn al Moldovei (1391-1394). In document se vorbeste despre o danie facuta de voievod unui viteaz de-al sau in stravechiul pamint romanesc al Bucovinei.
Citam unele extrase din acel hrisov:
"Marele singur stapinitor, din mila lui Dumnezeu domn, Io Roman-voievod, stapinitor al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare. Am dat slugii noastre, Ionas Viteazul, pentru credincioasa lui slujba, trei sate pe Siret ... Numele satelor: Clorsaceuti si Vladimirauti si Bucurauti. Iar hotarul lor: din jos de la Maresauti, valul care este de-a curmezisul campului pina la Siret, apoi de cealalta parte a Siretului la capatul de jos al poienii...si de acolo drept la Bucovina (s.a.) la o movila si de acolo pe marginea Bucovinei in sus, pina la hotarul Serbescului... de acolo peste Siret pina la Bucovina cea mare, de unde iese drumul de la Dobrinauti la capatul cimpului si de acolo pe marginea Bucovinei pe deal la vale...
S-a scris cartea in anul sase mii noua sute deplin (= 1392 - n.a.) in luna martie, in 30 de zile, in cetatea noastra a lui Roman Voievod."

Ne aflam, asadar, in fata unui hrisov de o valoare istorica de exceptie. In el se fac referiri concrete, pentru prima data intr-un document scris cunoscut de noi, asupra unor elemente de toponimie din Tara de Sus, si anume la Codrii Bucovinei. In toate cele patru locuri din hrisov in care sunt pomenite bucovinele ca repere menite sa delimiteze dania facuta de voievod “slugii"(slujitor - n.a.) sale este vorba de substantive comune, prin ele desemnindu-se zone paduroase, in care arborele cel mai raspandit era fagul.

Am primit un mesaj foarte frumos de la un prieten din Olanda. Este alturi de noi si se numeste Silouan Schreyer. Ma bucur ca aceste site este cunsocut si in alte tari.
I received a very nice message from a friend from Holland. It is new and it is called Silouan Schreyer. I am glad that this site is known in other countries.


Olanda, o tara surprinzatoare, cu un un peisaj tipic si nenumarate atractii a fost de-a lungul timpului subiectul multor picturi si alte opere de arta. Astfel, turistii vor fi placut surprinsi sa descopere ca cele 12 provincii olandeze ofere paduri intinse si bogate, dealuri ondulate cu podgorii de vita de vie, superbe rezervatii naturale si nu in ultimul rand pajisti intinse pline de vestitele lalele viu colorate. Insa Olanda inseamna si mai mult: orase moderne combinate cu sate traditionale, elegante boutiquri si cafenele imbietoare, muzee bogate in cultura zilelor noastre dar si in fascinanta istorie. Dar cultura Olandei nu se gaseste numai in cele peste 1000 de muzee, ci si pe strada, unde veti gasi vanzatori ambulanti de branza, peste si alte produse specifice, imbracati in costume traditionale, de la cei mai tineri pana la cei mai varstnici.
Sa nu uitam resedinta Familiei Regale, Haga, un oras de o deosebita eleganta ce ofera turistilor piete colorate, statiuni atragatoare cu faleze pline de viata dar si un binecunoscut si frecventat casino, Rotterdam - unul dintre cele mai mari porturi ale Europei, cu faimosul pod Erasmus si numeroase cladiri istorice.
TARA LALELELOR

Olanda este considerata de secole taraflorilor, mai ales pentru lalelele sale, cu varietati care pot ajunge la mii de euro pentru un singur fir. Cu un climat potrivit pentru cultura florilor timp de mai bine de jumatate de an, Olanda a dezvoltat o industrie de proportii, in care aceste produse atat de delicate si pretentioase, dar si atat de pretuite, sunt adapostite mai ales in sere uriase, cu temperaturi atent monitorizate. Westland si Aaslmeer formeaza centrul pietei mondiale a florilor.

Iar in distributia acestei marfi licitatiile de flori joaca un rol major. Florile si plantele ornamentale sunt reunite, iar florarul sau cumparatorul le poate achizitiona pe loc, printr-o comanda telefonica ori prin Internet. De aici, specii diverse, multe de o rara frumusete, ajung sa fie expediate in intreaga lume, ajungand apoi sa fie iubite, daruite si cumparate.

Pe tot parcursul unui an la licitatiile de flori organizate in Olanda sunt scoase la vanzare peste 12.000 specii diferite, iar in fiecare an florarii ofera noi si noi varietati, multe greu de imaginat in trecut, pentru ca orice cumparator sa aiba de unde alege. Si are cu adevarat.

Specialistii prefera sa se axeze pe cateva specii sau chiar pe una singura, inventand noi si noi variatiuni florale pe aceeasi tema, existand si o comunitate a pasionatilor, care schimba idei, "retete" si secrete ale artei cultivarii florilor. Iar datorita specializarii si schimbului de experienta, calitatea este deosebita.

Inovatiile permanente si comercializarea la scara globala a florilor fac din Olanda cel mai important exportator de flori si plante din lume. Tot aici au loc in fiecare an si licitatii de flori, cele mai importante fiind : FloraHolland (vanzari de 1.9 miliarde de euro in 2002) in Naaldwijk (si in alte orase) si VBA-Aalsmer (1.6 miliarde euro in 2002). In afara de flori de aici pleaca in intreaga lume si o gama variata de accesorii, echipamente si ghivece de toate dimensiunile, la aceeasi calitate deosebita.

O traditie istorica in Olanda, cultivarea florilor a inceput sa fie tot mai importanta din 1950, cand guvernul a inceput sa acorde o atentie sporita acestui sector economic, sprijinind cultivatorii si exportatorii si mai ales diversificarea ofertei. Multi dintre cei care in trecut preferasera sa se axeze pe cultivarea de legume si fructe au preferat astfel sa inceapa sa cultive la randul lor flori. Treptat, Olanda s-a impus pe piata mondiala ca principalul exportator de flori si plante ornamentale.

In primul rand, Olanda ofera un sistem comercial bine pus la punct, precum si o varietate ametitoare de specii si varietati de flori, de cea mai buna calitate. Specialistii au incercat mereu sa aduca ceva nou, asa ca in prezent in Olanda se pot obtine cele mai noi si interesante informatii din domeniu. Paradoxal sau nu, Olanda nu este doar producator, ci si importator de flori, din peste 50 de tari, flori care sunt apoi exportate mai departe, in urma licitatiilor.

In Olanda cele mai importante regiuni sunt in Westland - Naaldwijk, Honselersdijk, De Lier, Monster, Gravenzande, Wateringen, Maasland -, in Aalsmeer - De Kwakel, Ter Aar, Uithoorn - , in Rijnsburg - Rijnsburg, Katwijk, Noordwijkerhout, Voorhout, Valkenburg - dar si in alte zone precum Zuid Oost Groningen; Utrecht, Vleuten; etc, unde au loc si licitatii.
Printre concurentii Olandei se numara tari precum Israel, Columbia, Africa de Sud, Spania, Belgia, SUA, Danemarca, Franta.

Dar cum se desfasoara o licitatie de flori ?
Florile si plantele sunt recoltate de cultivatori si pregatite pentru licitatie. Adesea cultivatorii aduc la licitatie plantele, alteori firme specializate se ocupa cu asta. Se completeaza un formular special, foarte amanuntit, cu toate detaliile necesare pentru licitatie - varietate, numar, calitate.

Produsele sunt aranjate pe randuri, in sali climatizate, fiind apoi controlate de specialisti care dau note si scriu pe formularul fiecarui participant elementele pozitive sau negative. Dupa controlul calitatii, incepe licitatia efectiva, castigator fiind participantul care ofera cel mai mare pret pe bucata, in sistemul licitatiei olandeze. Dupa achizitionare cumparatorul primeste produsele, si le poate refuza daca nu au calitatea anuntata.

Mitropolia Ortodoxă Română
a Europei Occidentale şi Meridionale
Mitropolia Ortodoxa Româna a Europei Occidentale şi Meridionale, cu sediul la Paris, Mitropolie autonomă în cadrul Bisericii Ortodoxe Române (Patriarhia Română).
Mitropolia este păstorită de către Sinodul Mitropolitan format din Înaltpreasfinţitul Iosif, Arhiepiscop şi Mitropolit, Preasfinţitul Siluan, Episcopul Italiei, Presfinţitul Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, şi Preasfinţitul Marc, Episcop vicar.
Mitropolia îşi întinde jurisdicţia în întreaga Europă Occidentală şi Meridională, conform următoarei structuri :
Mitropolia îşi întinde jurisdicţia în întreaga Europă Occidentală şi Meridională, conform următoarei structuri :
• Arhiepiscopia Europei Occidentale, cu sediul la Paris şi jurisdicţie în Franţa, Elveţia, Olanda, Belgia, Regatul Unit, Irlanda, Islanda ; cuprinde şi Reprezentanţa Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Instituţiile Europene (Bruxelles)
• Episcopia Italiei, cu sediul la Roma şi jurisdicţie în Italia
• Episcopia Spaniei şi Portugaliei, cu sediul la Madrid şi jurisdicţie în Spania şi Portugalia
Mitropolia se organizează în parohii, grupate în Protopopiate (Protoierii), şi mănăstiri. Ea cuprinde şi câteva asociaţii. Diverse informaţii şi materiale multimedia vă stau la dispoziţie. Navigare plăcută! Mitropolia publică revista lunară de spiritualitate "Apostolia". O emisiune radio săptămânală (Radio Enghien, Paris) este realizată cu binecuvântarea Mitropolitului Iosif. Pentru alte informaţii nu ezitaţi să ne contactaţi.

Balada munţilor
George Topârceanu

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul - ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

Dacă străbaţi satele maramureşene (îndeosebi cele situate pe văile Mara şi Iza) într-o zi de sărbătoare, ai privilegiul să asişti la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentară” şi culoare, oferit gratuit de localnici. De reţinut că această “desfăşurare de forţe” nu are nimic ostentativ şi nici nu reprezintă vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poartă amprenta autenticităţii, fiind o reminiscenţă a stilului de viaţă din societatea tradiţională locală.
Puţine alte regiuni au conservat acest obicei, abandonând demult portul popular, chiar şi ocazional (duminici, sărbători, nunţi, etc.). Acesta a devenit mai degrabă recuzită pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.
În Maramureş, tradiţia - ca însemn al perenităţii, dar şi mândria obârşiei fructificată într-o demnitate etnică, ce nu lasă loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament strămoşesc, pe care fiecare generaţie se simte obligată să-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureşeni, straiele de sărbătoare nu pot fi decât cele „moştenite”, chiar dacă anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit în timp unele adaptări, rezultate din contactul cu populaţiile româneşti din regiuni mărginaşe.
Remarcabil este faptul că toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) şi creşterea oilor (pentru producţia de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, meliţatul, pieptănatul, etc.) şi în cele din urmă ţesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul şi brodarea.
La toate acestea se adaugă meşterii specializaţi în confecţionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor şi pălăriilor. În prezent, globalizarea s-a răsfrânt (şi) asupra artei vestimentare, celebrele case de modă lansând şi impunând trenduri sezoniere, cu o ritmicitate ameţitoare, valabile pe toate continentele.
În trecut, modelele şi gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizaţi ai localnicilor recepţionau motive, culori, compoziţii ornamentale specifice unui anumit sat şi nu de puţine ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoşteau şi anumite redundanţe în modul în care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea şi cromatica dungilor orizontale (pentru femei) şi sumanul, prin lungime (pentru bărbaţi). Nuanţarea se făcea şi prin croi, materiale auxiliare, lăţimea tivului, sisteme de închidere, poziţionarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de provenienţă, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vişeului, roşu pentru Valea Izei, fiecare în alternanţă cu dungi negre.

Portul maramureşean se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, este unitar şi are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” (T. Bănăţeanul, 1965).
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămaşă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului).
Portul bărbătesc are ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric şi gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul şi straiţa ţesută în culori vii (T. Bănăţeanul, 1965).
Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum şi Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care şi azi maramureşenii le utilizează cu mândrie şi nobleţe: guba şi gluga.

O plimbare inapoi acasa la Braila mi-a oferit sansa de a surprinde obisnuitele arse de soare peisaje ale baraganului pe un fundal superb de nori, asa cum rar se vad in aceasta zona…sper sa va placa…
Despre ei, ciulinii a scris Panait Istrati, făcându-i “celebri“. Cresc… te miri unde. Nesemănaţi de nimeni. Seminţe purtate de vânt care încolţesc pe unde apucă. Dar când înfloresc au în ei ceva deosebit, o frumuseţe aparte. Priviţi ce culoare superbă … ce “geometrie“…

De câteva zile, toamna îşi face simţită prezenţa într-un mod ceva mai friguros, parcă atenţionându-ne că nu trebuie să ne încredem în razele soarelui de peste zi. Dimineţile sunt tot mai reci, ceţoase, umede, iar bruma şi-a făcut deja simţită prezenţa-i zgribulită. În timpul zile, soarele ne dăruieşte puţină căldură, pentru ca seara să vină tot cu răcoare. Durata zilei s-a scurtat, noaptea e tot mai lungă. E toamna, dar parcă deja simţim adierea iernii care se apropie încet, încet. Căldura fierbinte a verii, vacanţele frumoase, plimbările prelungite… sunt deja amintiri….

A plouat peste toată ţara. O ploaie rece de toamna s-a aşternut şi peste întinsul Bărăgan. Pământul însetat a primit cu nesaţ această binecuvântare a Cerului. Picăturile de ploaie au mângâiat fiecare fir de iarbă, fiecare frunză, fiecare floare

În zilele de 18-19 iunie 2009, la Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Printre hotărârile luate se află şi ridicarea Eparhiei Dunării de Jos la rangul de Arhiepiscopie.

SAMBATA DE SUS
Împrejurimile oferă turistului o privelişte plăcută şi relaxantă. Aerul este puternic ozonat datorită pădurilor din zonă. Dacă doriţi, sunteţi pasionaţi şi vremea este de partea dumneavoastră puteţi urca pe munte. Sâmbăta de Sus este o destinaţie de vacanţă nouă, pentru iubitorii de munte şi linişte.
Istoria Mânăstirii Brâncoveanu începe în secolul al XVII-lea. Dacă la începutul secolului XVI avem mai multe mărturii indirecte despre existenţa mânăstirii prin menţionarea unor călugări de aici în diferite acte, dispersate, primele dovezi directe le avem din anul 1654, când satul şi moşia din Sâmbata de Sus au intrat în stăpânirea lui Preda Brâncoveanu, boier de loc din sudul Carpaţilor. Acesta, se spune că a construit o bisericuţă din lemn pe valea râului Sâmbăta, probabil pentru călugării sihastri de aici. Pe locul acesteia, în jurul anului 1696, domnitorul Constantin Brâncoveanu, domn al Ţării Româneşti (1688-1714), a zidit din piatră şi cărămidă o mânăstire.
La sfârşitul secolului al XVII-lea, Transilvania abia scăpase de atacurile repetate ale principilor calvini, atacuri ce au continuat însă asupra punctului principal de rezistenţă, credinţa ortodoxă a românilor, urmărind-se, de fapt, deznaţionalizarea lor. Pentru întărirea şi salvarea Ortodoxiei de noul pericol, cel al catolicizării, apărut prin trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Habsburgilor (1683), domnitorul Constantin Brâncoveanu a transformat şi reorganizat vechea mânăstire ortodoxă din Sâmbăta de Sus, cu călugări sihaştri, într-o mânăstire mai mare cu viaţă de obşte (călugări care trăiesc, muncesc şi se roagă împreună), spre a da mărturie în timp despre unitatea de neam şi credinţă a românilor de pe ambele versante ale Carpaţilor. Tot aici, voievodul martir, înfiinţează o "Şcoală de grămătici", un atelier de pictură în fresco şi o mică tipografie pe care le instalează în noua incintă, după modelul brâncovenesc folosit în toate ctitoriile domneşti
Muzeul Manastirii Brâncoveanu detine astazi una din cele mai bogate colectii de picturi vechi pe sticla, apartinând secolelor XVIII-XIX, în mare majoritate executate în maniera popular-naiva, icoane pe lemn, predominant fiind stilul brâncovenesc, vesminte preotesti si arhieresti, o colectie unica de carte veche, manuscrise, pergamente, scrisori, precum si o valoroasa colectie de obiecte de cult. Pe latura vestica a incintei se afla locurile de odihna vesnica ale ultimilor mitropoliti ai Transilvaniei: Nicolae Balan, Nicolae Colan , Nicolae Mladin si Antonie Plamadeala.

E aşezată departe de zgomotul lumii, şi se ajunge greu acolo, doar cu maşini de teren, iarna probabil se merge doar cu piciorul pe acel drum. Mănăstirea e imensă, e de fapt un complex monahal, cu 2 biserici mari şi un paraclis, cu locuri de cazare, cu livadă, cu gospodărie de animale proprie şi cu multe altele. Mi-ar place să petrec câteva zile de concediu aici.

Părintele Arsenie Boca a stat o perioadă la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.Ii plăcea foarte mult să se roage la lacul din spatele mănăstirii. Câteva poze cu acel loc deosebit, prin care vantul poarta cuvintele lui vii spre urechile credinciosilor:
“Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă”
“Mustrarea învinge, dar nu convinge”
“În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”
“Să ai întelegere fatã de neputinta omeneasca”
“Mã, nu toti din lume se prãpãdesc, nici toti din mãnãstire se mîntuiesc”
“Cine face curte nu face carte”
“Sã-ti feresti capul de frig si de prostie!”
“Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi şi voi, care de cine să asculte întâi?”
“Tot ce facem ne însoteste pânã la ziua judecãtii, ca gând, cuvânt, faptã, cum le-ai fãcut, asa te însotesc.”
“Dragostea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”

Situata la poalele dealurilor subcarpatice, in apropierea drumului vechi al Brasovului (astazi DN 1A) la intersecta cu drumul spre Slanic Prahova, Manastirea Zamfira isi datoreaza numele Domnitei Zamfira, sotia unuia dintre sfetnicii lui Constantin Brancoveanu ucis de turci. Domnita a construit prima biserica aflata astazi in incinta cimitirului in afara zidurilor in prima jumatate a secolului 18.

Intrarea in manastire il confunda pe vizitator in linistea si spatiul spiritual al lacasurilor bisericesti. Timpul pare ca incremeneste. linistea te invaluie, si siluetele preotilor si ale maicilor pot apartine oricaror vremuri. Ctitoria manastirii si a bisericii noi apartine Mitropolitului Nifon, primul Primat al Romaniei unite. Sfintita in 1857 manastirea a functionat timp de un secol, fiind insa obligata sa-si intrerupa activitatea in 1958 in timpul perioadei comuniste. Biserica a fost afectata de cutremurul din 1977, fiind consolidata si restaurata intre anii 1986 si 1989. Dupa 1990 viata monahala a reinceput, biserica noua apartinand acum manastirii, iar cea veche satului Lipanesti.


Nicolae Grigorescu a pictat interiorul noii biserici in anii 1856-57 la varsta de numai 18 ani, impreuna cu fratele sau Gheorghe Grigorescu. Este poate cea mai completa si mai importanta opera a lui Grigorescu inainte de studiile sale in Franta, dovada a unui talent inascut aflat in perioada de tranzitie intre arta populara si bisericeasca si maturitatea si orizontul pe care avea sa i le atribiuie studiile si deschiderea la cultura si pictura universala. Este si singura lucrare de pictura in fresca executata de Grigorescu, lui fiindu-i atribuite si icoanele iconostasului. Sfanta Treime, Sfantul Ioan in Pustie, Sfantul Constantin si Maica sa Elena sunt fiecare in parte compozitii echilibrate si expresive, de o neasteptata maturitate dar si cu un aer de prospetime a debutului, parand sa treaca timpul cu un aer de perfecta simultaneitate cu pre-raphaelitii englezi care creau exact in aceeasi perioada.



Revenind in curtea manastirii vizitatorul se poate reculege la mormintele familiei lui Nicolae Iorga, sau vizita micul muzeu de arta si obiecte religioase. La iesire nu omiteti sa admirati complexa si sofisticata poarta sculptata in lemn. La numai o ora si jumatate distanta de Bucuresti (excluzand problemele rutiere) pe drumul spre Valenii de Munte si Cheia, Manastirea Zamfira este un obiectiv care merita popasul si reculegerea.

“ Mănăstirea Arnota, se află la cota 820 de m pe Muntele Căpăţânii. Se ajunge la ea făcând dreapta de pe drumul dinspre Rm.Vâlcea la 40 km spre Tg.Jiu. Pe indicator scrie spre Mănăstirea Bistriţa şi spre Mănăstirea Arnota. Imediat cum am intrat pe acel drum am observat undeva în vârful muntelui un fel de cetate cu o poartă mare alb-roşiatică şi am zis că trebuie să ajungem acolo indiferent ce-o fi.
Am ajuns la M. Bistriţa şi de acolo am plecat spre M.Arnota pe un drum neasfaltat, trecând printr-o carieră de piatră. Am urcat… şi am tot urcat… “lumea” era departe deja… Într-un final am ajuns, cetatea aceea superbă era chiar mănăstirea:”

Pisania: “†Intru mărirea Sf. Treimi Unuia Du(mne)zeu şi întru cinstea, Adormirii Maicii Domnului s-au zidit din temelie această Sf. Biserică cu clopotniţa şi cilii împrejur de smeri(tul) Epis(cop) al Rm-Noului Severin. D.D. Calinicu Cernicanu spre a fi locuită de părinţi monahi cu viaţa de obşte ; alăturându-se de dânsul şi Scitu Slătioarele tot din acest district prin actu Pra Sfinţiei Sale din anul 1860 legalizat de Prea Sf. Sa Părin. Mitro : D.D. Nifon Cernicanul sub : No. 2 acelaşi anu Mar. 9. spre a se îngriji amândouă de singur stareţu Frăsineiului. Pentru o mai bună susţinere a lor din venitul propietăţii lor ce au nesupuse la un alt stabiliment. Publicu s-au sfînt la 1863 ; Mai 12”.
Situată în comuna Muereasca, la 25 km de Rm. Vâlcea, Mânăstirea Frăsinei are de fapt două biserici.
Biserica Mânăstirii Frăsinei, zisă şi Biserica Mare, având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”, cu întreg ansamblul de clădiri, în formă de cetate, este ctitoria Sfântului Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, care a construit-o între anii 1860-1863, an în care o şi sfinţeşte. Pictura, făcută în ulei de pictorul ardelean Mişu Pop, în stilul lui Tattarăscu, a fost spălată în anul 1968 de pictorul Aritium Avachian. Această biserică este monument istoric.
Biserica schitului vechi, cu hramul ”Naşterea Sfântului Ioan Botezatorul”, a fost construita din lemn de călugării bulgari Ilarion şi Ştefan, în anul 1710 şi reconstruită din zid în anii 1762-1763 de Cârstea Iovipali şi Damian Iovipali, fraţii hagii din Râmnic, împreună cu Nicoliţă Iovipali, fiul lui Cârstea, având binecuvântarea episcopului de Râmnic, Filaret.
În jurul acestui schit au existat chilii care însă nu s-au păstrat. Din anul 1787, din timpul războiului ruso-turc, schitul este pustiit şi rămâne părăsit până în anul 1848, când este refăcut de călugărul cernican Acache, cu învoirea lui Gheorghe Iovipali, urmaşul primilor ctitori. Acesta închide pridvorul bisericii cu cărămidă, transformându-l în pronaos, îl zugrăveşte şi reface încăperile chiliilor. Biserica veche păstrează pictura din anul 1763, executată de Teodor Zugravul, cât şi pe cea din tinda din anul 1848.
Paraclisul cu hramul ”Sfinţii Trei Ierarhi”, clădirile de locuit dinspre miazăzi şi răsărit, au fost făcute de episcopul Gherasim Safirim al Romanului (1910-1911), fost arhimandrit de scaun al Episcopiei Râmnicului-Noului Severin, care completează şi aripa de miazăzi şi răsărit a cetăţii monastice, pe partea de zid, care rămăsese necompletată de Sfântul Calinic în anul 1888.
Viaţa monahală de aici se aseamănă cu cea de la Muntele Athos: în mânăstire nu au voie să intre femei (numai în biserica de sus, în cea de jos au voie şi femeile) şi nu se găteşte cu carne. În acest sens, Sfântul Calinic a aşezat în anul 1867 o piatră de legământ la circa 2 kilometri de mânăstire, unde este astăzi o biserică şi dependinţe pentru cazarea femeilor. Pe piatra de legământ sunt gravate cu litere chirilice atât binecuvântări, pentru cele care vor păstra acest legământ, cât şi blesteme, pentru cele ce vor călca hotărârea sfântului. Pentru a dovedi cele spuse iată ce spune textul gravat pe piatra de legământ:
«Acest sfânt lacaş s-a clădit din temelie spre a fi chinovie de părinţi monahi şi fiindcă din partea femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo, de aceea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie asupra lor, precum : sărăcia, gârbăvia şi tot felul de pedepse, şi iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia lui Dumnezeu şi a smerenie noastre şi să vină asupra lor fericitul bine. Calinic, episcopul Râmnicului Noului Severin, 17 ian.1867 »
Legământul Sfântului Calinic se respectă cu stricteţe. Chiar în timpul păstoririi sale, cei care l-au călcat au fost pedepsiţi aspru. Este cunoscut episodul tinerei păstoriţe din satul Muereasca, care din greşeală a trecut hotarul şi s-a îmbolnăvit de epilepsie, fiind nevoită să ceară ajutorul Sfântului Calinic, pentru a fi iertată şi în acelaşi timp tămăduită.
Este singura mânăstire din ţară care nu a fost secularizată, păstrandu-şi tot terenul agricol până în zilele noastre.

Printre manastirile monumente istorice, care impodobesc pamantul romanesc, Manastirea Hurezi este considerata, impreuna cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectura, definitoriu pentru „stilul brancovenesc”.
Este asezata in partea de nord a judetului Valcea, pe drumul national DN 67 Rm.Valcea-Targu Jiu, la poalele muntilor Capatanii, strajuita de codrii, intr-un loc plin de farmec si singuratate, a carui liniste o tulbura doar cantecul huhurezilor, acele pasari de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri si al manastirii. Constantin Brancoveanu (1688-1714), domnitorul Tarii Romanesti la inceputul sec. XVIII, vazand nestatornicia vremurilor, indata dupa primirea sceptrului Tarii, cum glasuieste hrisovul de intemeiere al manastirii „intr-al doilea an al domniei noastre pus-am temelie si am inceput a zidi manastire”.
Prin aceasta fapta cucernica, domnitorul isi vedea implinita o dorinta sfanta, care-l framanta, dupa cum citim in pisania de deasupra usii bisericii: „Nu voi intra in salasul casei mele, nu ma voi sui pe asternutul patului de odihna, nu voi da somn ochilor mei si pleoapelor mele dormitoare si repaos tamplelor mele, pana nu voi afla loc Domnului si salas Dumnezeului lui Iacob”. Urmand in cuvant si in fapta pe proorocul Psalmist, el a inaltat cea mai de seama ctitorie a epocii sale, care a atras si atrage admiratia si pretuirea tuturor vizitatorilor din toate timpurile. Asa, Charles Diehl, cunoscatorul de arta bizantina, o considera „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasa din Romania).
Sfanta Manastire Hurezi, importanta si valoroasa asezare monahala, reprezinta cel mai vast ansamblu de arhitectura medievala pastrat in Tara Romaneasca. El cuprinde manastirea propriu-zisa, biserica bolnitei, ctitorita de doamna Maria, sotia lui Constantin Brancoveanu, ridicata la 1696 si zugravita de Preda Nicolae si Ianache; Schitul Sfintilor Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele staret Ioan Arhimandritul in 1698 si zugravita de Iosif si Ioan in 1700, si Schitul Sfantul Stefan, dupa numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 si zugravit de Ianache, Istrate si Harinte.

In satul Bistrita, comuna Viisoara, intre Piatra Neamt si Bicaz se afla Manastirea Bistrita, ctitorie a lui Alexandru cel Bun,fiind una dintre cele mai importante manastiri musatine.A fost ridicata in primii ani ai secolului al XV-lea.
Manastirea are hramul „Adormirea Maicii Domnului“ ,ales de Alexandru cel Bun ca necropola pentru el si familia sa.
Prima atestare documentara a Manastirii Bistrita este un act emis la data de 7 ianuarie 1407 de catre mitropolitul Iosif al Moldovei.
Primul ctitor al acestei manastiri este voievodul Petru I Musat al Moldovei (1375-1391), care a ridicat aici un schit din lemn.Dar adevaratul ctitor al Manastirii Bistrita este voievodul Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432), care,la inceputul anului 1400,a inceput zidirea unei manastiri in piatra,impunatoare ca stil, finalizata si sfintita în 1402, în locul vechii biserici din lemn.Ctitoria sa avea drepturi de cvasiepiscopie pentru faptul ca prin hrisovul din 11 iulie 1428,i se închinau Manastirii Bistrita 50 de biserici, cu scoaterea lor de sub autoritatea domnului si arhiereului.
Manastirea Bistrita s-a impus fastuos in constiinta religioasa si morala a tarii pana in anul 1677(an in care Manastirea Bistrita a fost închinata Sfîntului Mormînt din Ierusalim) prin primirea diferitelor danii,zeste de la importanti boieri si domnitori si prin primirea de inchinari,prerogative si privilegii ale lui Alexandru cel Bun.
Stefan cel Mare,nepotul ctitorului,a inzestrat asezamantul cu un turn clopotnita caruia îi adauga la etaj un paraclis domnesc, avînd harul Sf. Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, protectorul Moldovei. Între 1490 si 1494 el a donat Manastirii Bistrita doua clopote: unul de aprox. 200 kg (care este folosit si astazi) si al doilea clopot de aprox. 800 de kg,realizat în incinta manastirii de catre mesteri tocmiti de domnitor (din cauza unei fisuri acest clopot a fost scos din uz si se afla în prezent în muzeul manastirii).
Între 1541-1546, Petru Rares a refacut zidul de incinta,imprejmuind asezamantul cu ziduri inalte si groase de piatra,picteaza casa domneasca si amenajeaza scoala domneasca.Deasemenea, el extinde paraclisul lui Stefan cel Mare din clopotnita construind o nava sprijinita pe arce de zid,reinnoind si infrumusetand manastirea « si pe dinauntru si e dinafara ».Din acest motiv,Petru Rares este considerat al 3-lea ctitor al acestei manastiri(dupa Alexandru cel Bun).
Si Alexandru Lapsuneanul a refacut si consolidat manastirea intre anii 1552-1561,adaugandu-i si pridvor.
Mănăstirea Bistriţa are o deosebita importanta istorică şi arheologică,fiind un important centru de cultura si de arta in care si-au desfasurat activitatea caligrafi, miniaturitsi si cronicari (in secolul al XVI-tea, aici s-a redactat o cronica a Moldovei). Manastirea gazduieste si o colectie de arta medievala.Este zidită în stil bizantin, bogat ornată.

Mănăstirea Cotmeana

Construita in prima sa forma de Radu I,domnul Tarii Romanesti (1377-1386),biserica a fost refacuta de Mircea cel Batran intre anii 1387-1389,constituind un excelent loc de popas pe drumul dintre Pitesti si Sfanta Manastire Cozia,devenind una dintre ctitoriile de seama ale voievodului .
Constructia a fost restaurata in 1711 de Sfantul Constantin Brancoveanu,domnitorul Tarii Romanesti cand se inlocuiesc ancadramentele de piatra ale ferestrelor si usii de intrare in naos.
In timpul ieromonahului Ilarion si a lui Sofronie de la Cozia se largeste pronaosul si adauga un pridvor.
Restaurarile efectuate de catre Directia Monumentelor Istorice intre anii 1922-1924 si 1959-1972 au relevat formele originale ale edificiului.
Ansamblul feudal Cotmeana este format din biserica, turnul,c lopotnita si zidurile de incinta prevazute cu goluri de tragere ,complexul fiind construit in scopuri strategice.
Biserica construita din caramida este ornamentata in exterior, sub cornisa zimtata,cu discuri ceramice colorate ,utilizate pentru prima data in Tara Romaneasca.
In patrimoniul Manastirii se afla cel mai vechi clopot din Tara Romaneasca daruit de Jupanul Dragomir in anul 1385.

S-a discutat candva aprins daca fotografia este o arta si daca aceasta va detrona pictura.Intrebarea si-a gasit raspuns in timp,fotografia definindu-se in timp atat ca arta cat si ca unealta stiintifica, destinul ei desavarsindu-se insa prin media.
Intrebarea care mi-o pun astazi este daca in contextul dezvoltarii fantastice a tehnicii video si a prelucrarii imaginilor pe calculator,ce mai ramane din acel aleatoriu care desavarseste pana la urma orice opera de arta si daca o camera video superperformanta nu inlocuieste total orice aparat de fotografiat.In viitorul apropiat vom putea filma orice si oricat cu celularul si vom putea prelucra filmul respectiv pe computer,cadru cu cadru,selectandu-ne fotografiile cele mai reusite. Va disparea oare aparatul de fotografiat?

În 1976, reputatul istoric de artă Vasile Drăguţ, a vizitat locurile în vederea înscrierii schitului în al său "Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească" şi a găsit un complex fortificat, reprezentativ pentru arhitectura moldovenească din secolul al XVII-lea, cu o biserică de mici dimensiuni, turnul porţii servind şi de clopotniţă, plus construcţii anexe aflate în ruină. Cu aproximativ 70 de ani înaintea sa, marele istoric Nicolae Iorga, găsise un minunat zid de cărămidă tare stropită cu pete albe de var, care înconjura biserica Hadâmbului, de la care se vedea, între copaci, acoperişul de şindrilă spartă, loc tocmai bun pentru şcoală. Este clar că aici, lângă satul Mironeasa, în adâncul Codrului Iaşilor, pe vremuri a existat o biserică de lemn anterioară actualei, atestată nu numai de tradiţie şi de anumite documente insuficient explorate.

Icoana Făcătoare de Minuni

Cert este că, astăzi, se distinge în mod deosebit prin densitatea sa picturală şi prin atmosfera gravă pe care o degajă icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului cu pruncul, pictată în 1938 de catre preotul Octavian Zmău şi donată schitului de ieromonahul Iov Mazilu, egumenul acestui schit. Această icoană a fost ferecată ulterior în argint de meşterul Ion Contfas din Târgu Neamţ. Coroanele sunt din aur, decorate cu pietre preţioase, rubine, safire şi smaralde, donate de familia Constantin, Roxana şi Elena Amarinei din Piatra Neamţ. Icoana este izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni. A apărut şi o nouă biserică cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", pardosită cu marmură de Ruşchiţa, prelucrată în atelierele de la Holboca - Iaşi. Pictura bisericii, în plină desfăşurare, în tehnica "al fresco" a fost începută de maestrul Vasile Buzuloiu din Bucureşti, fiind continuată de ucenicul sau, Vasile Gheorghiţă. Edificiul este înalt, zvelt, lansat cu supleţe în spaţiu, dar temeinic aşezat pe sol. Plasată în vârful Dealului Mare, biserica domină priveliştea şi se asamblează perfect cu peisajul din jur. Demisolul bisericii serveşte ca paraclis, fiind pus sub protecţia Sfântului Ierarh Nicolae, praznic celebrat în ziua de 6 decembrie a fiecărui an. În ansamblul monahal de la Mănăstirea Hadâmbu, marele edificiu al arhondaricului, proiectat de arhitectul Bogdan Negoiţă, se distinge prin proporţiile sale monumentale, prin aspectul său palatinal. Acoperişurile clădirilor au fost lucrate de meşteri din Oglinzi - Neamţ, iar învelitorile clădirilor, din tablă de cupru, au fost executate de iscusitul meşter Ion Lică şi de ucenicii săi din Târgu Neamţ.

Ospeţie moldovenească pentru 500 de pelerini

Graţie proporţiilor marelui arhondaric, mănăstirea dispune de generoase locuri de cazare, având posibilitatea să adapostească şi să omenească, potrivit îndatinatelor legi nescrise ale ospeţiei moldoveneşti, până la cinci sute de pelerini, ceea ce se întâmplă adeseori, mai cu seamă în sezonul estival. În iarna anului 2003, în ziua de 22 ianuarie, la mănăstire a izbucnit un năprasnic incendiu, care a potopit una din casele monahale. În acest incendiu şi-a găsit sfârşitul tânărul Nicuşor Leuca, de 17 ani, originar din Vicovu de Sus - Suceava, care de copil frecventa mănăstirea, aşa după cum a comunicat un bun cunoscător al locurilor, scriitorul Claudiu Paradais, unde, de câte ori venea îşi îndeplinea, cu mare conştiinciozitate, ascultarea de paracliser, năzuind să devină el însuşi monah aici. Toată casa s-a transformat în scrum, inclusiv obiectele bisericeşti adăpostite, cu excepţia Icoanei Maicii Domnului, Făcătoare de Minuni. Această tulburătoare experienţă umană este exprimată îndeobşte în Jertfa Zidirii, valabilă la români şi în Balada Meşterului Manole, dar şi în legenda întemeierii Mănăstirii Putna. Lucrările de restaurare, construire şi reconstruire din ultimii 8 ani asigură Sfintei Mănăstiri dăinuire, dar toate acestea s-au realizat, pe de o parte, datorită evlaviei credincioşilor, care în ceasurile de cumpănă au alergat la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului, icoane care merită să fie trecute în catalogul icoanelor făcătoare de minuni din decursul istoriei, iar pe de altă parte, datorită seriozităţii şi cuminţeniei părinţilor şi fraţilor din această mănăstire care şi-au dedicat viaţa slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor.

Manastirea Diaconesti - Athosul mireselor lui Hristos

Manastirea poarta hramul Adormirea Maicii Domnului si a fost ridicata intre anii 1998-2000. Este o manastire din lemn, lunga de 36 m. si lata de 11 m. , acoperita cu tabla. Are un cerdac sustinut pe stalpi de lemn marginit cu un grilaj de scandura. Curtea manastirii mai cuprinde : chiliile, trapeze, bucataria, camarile, paraclisierul si atelierele de croitorie si pictura pe lemn. Este o manastire de maici si este situata la 2 Km. de soseaua Comanesti - Miercurea Ciuc, pe partea stanga, peste podul care trece raul Trotus.

O febra a constructiei, izbucnita in post-comunism, a intiparit pe chipurile multor monahi si monahii ridurile si paloarea muncii fizice prelungite. In manastirile mai vechi, unde deja nu se mai cladeste nimic, li se imputineaza in continuare calugarilor din timpul de rugaciune si de studiu, pentru munca la grajduri si la camp. Iar multe din manastirile istorice, cu sute de ani de viata monahala, s-au transformat in manastiri de protocol sau in "puncte turistice". Totusi, mai exista si cuiburi de ingeri, in care forta rugaciunii, darurile artistice si osardia pentru lucrarea intelectuala fac ca numele locului sa aiba rezonanta unui clopot de argint.

Pe malul Marii Galileii se afla orasul Capernaum. A fost mentionata de 16 ori in Noul Testament. Orasul a fost unul din locurile preferat ale lui Isus Cristos. Capernaum, Bethsaida si satele din imprejurimi au dat o mare parte din discipolii lui Isus.
O parte din minunile infaptuite de Isus s-au petrecut aici. Petru, Andrei, Iosif, Ion au fost pescari din Capernaum si Matei vamesul, de asemenea.
Minunata Pescuire s-a petrecut pe malurile Tiberiadei, la Capernaum.
Sapaturile a uscos la lumina ruinele unei case cu insemne crestine din sec al 2 lea si ale unei biserici din sec al 4 lea. Se presupune ca este casa Sf Apostol Petru.
Ruinele Sinagogii Albe sunt din vremea ocupatiei romane si a trecerii lui Isus pe aici.
Astazi, ruinele antice sunt in custodia bisericii franciscane si a celei otrtodoxe grecesti.

Trupele militare romane, sub comanda unui centurion au fost stationate la Capernaum.

Animalele ne oferă întodeauna afecţiune, prietenie şi un strop de relaxare. Dar, nu de puţine ori sunt foarte amuzante şi ne ajuta să ne mai eliberăm stressul prin multe întâmplări frumoase.
Animalele pot fi adeseori surse nesfârşite de energie şi capabile de fel şi fel de trucuri care vă vor binedispune. Tot ceea ce trebuie să faceţi este să le acordaţi atenţia necesară şi nu vă vor dezamăgi.
De copil am invatat sa ma port cu animalele si am primit de la ele multa dragoste. In leagan eram pazita de un caine mare, cret si negru care dormea sub leaganul meu. De la scoala eram asteptata la coltul strazii de pisici, caini si porumbei. Iar cand am avut necazuri s-au lipit de mine incercand sa ia asupra lor durerea mea. Si acum cand realizez acest album Reno si Nero, Tigrutu si Napi sunt pe terasa cu mine si ma indeamna sa va vorbesc despre ei.
Dumnezeu le-a lasat pe Pamant sa traisca alaturi de noi si sa ne bucure. Si cele salbatice si cele domestice au rostul lor pe Pamant!

Peştera a fost descoperită la 17 septembrie 1975 accidental, când în urma unei dinamitări în cariera de marmură de la Chişcău, s-a format o spărtură, prin care a intrat pentru prima dată om în peşteră.
Spărtura imediat a fost închisă, iar după explorare o parte a peşterii a fost amenajată şi electrificată. Astfel la data de 14 iulie 1980 peştera a fost deschisă publicului. Are o lungime de 1,5 km, din care 521 m a fost declarat rezervaţie ştiinţifică. Nivelul superior în lungime de 488 m a fost deschis circulaţiei turistice, acolo sunt acele formaţiuni carstice, care sunt deja cunoscute în toată lumea.
Aici sunt 3 galerii: cea a Urşilor, galeria Emil Racoviţă si Galeria Lumânărilor, şi 4 săli: Sala Lumânărilor, Sala Spaghetelor, Sala Emil Racoviţă şi Sala Oaselor. Vizitarea peşterii începe cu galeria urşilor unde au fost găsite resturi scheletice ale ursului de cavernă (Ursus Spelaeus) dispărut de pe suprafaţa pământului de mai bine de 15000 de ani. Pestera Urşilor primeşte anual peste 200.000 de vizitatori.

Manastirea Moldovita este situata in comuna Vatra Moldovitei,fiind una dintre cele mai vechi asezari calugaresti,cu un importanta trecut istoric.
Prima biserica de piatra a fost zidita sub domnia lui Alexandru cel Bun între 1402-1410, având hramul Buna Vestire.
Manastirea a dainuit pana la sfarsitul secolului al 15’lea, când s-a prabusit datorita unor alunecari de teren. Ruine se mai pot vedea si azi la 500m de actuala constructie.
Petru Rares a construit actuala manastire a Moldovitei în anul 1532.
Aceasta manastire binecunoscuta a Bucovinei este împrejmuita cu ziduri si turnuri de aparare, dându-i aspectul de fortareata.
Episcopul Efrem de Radauti a ridicat clisarnita (1610-1612), adica casa egumeneasca,pe ruinele fostelor locuinte.Aici unde s-au pastrat odoarele bisericii si s-a organizat o scoala de copisti si miniaturisti, loc de pastrare a tezaurului manastirii.
Arhitectura Manastirii Moldovita este una dintre cele mai impresionante dintre manastirile din Bucovina.Contine :
* plan triconc
* cu cinci încaperi despartite de pereti cu usi pe mijloc
* sistem de boltire separata la fiecare încapere
* chenarele ferestrelor si usilor sunt în arc frânt cu rozete în trifoi, de influenta gotica.
* zidul de incinta are metereze deasupra drumului de strajasi.
Deasemenea,arhitectura acestei manastiri aduce elemente noi,cum ar fi : pridvorul monumental deschis cu cinci arcade mari (este a doua biserica cu pridvor deschis dupa Humor), tainita deasupra camerei mormintelor,semisoclul din jurul bisericii din piatra cioplita.
Pictura exterioara se remarca prin scene religioase si scene istorice ( în pridvor Judecata de Apoi îl include pe ereticul Mohamed),realizate prin imagini complexe si o cromatica bogata. Pictura interioara este cea mai valoroasa, imaginile fiind mai umanizate si mai tragice. (Cina cea de taina – din conca altarului)
Manastirea Moldovita se remarca prin iconografie, stilul picturii si tonalitatea cromatica.Biserica pictată a mănăstirii este înscrisă pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Între 1678 şi 1725 arta românească a cunoscut o fază de înflorire artistică şi culturală creându-se un stil caracteristic, denumit "stil brâncovenesc" după numele domnitorului român Constantin Brâncoveanu (1688-1714). Această perioadă a artei româneşti reprezintă un ultim moment de sinteză şi înflorire a artei postbizantine într-o epocă în care arta rusească, sârbă sau greacă, la fel ca şi arta din Principatele Române, era încă fidelă tradiţiei ortodoxe.

În această perioadă domni - ca Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Nicolae Mavrocordat, mitropoliţi ca Varlaam, Theodosie, Antim Ivireanu, episcopi ca Ştefan Mitrofan, stareţi ca arhimandritul Ioan de Hurezi, Ilarion de Cozia şi erudiţi ca fraţii Greceanu, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino ("stolnicul" - mare dregător ce avea în grijă masa domnească şi era şeful bucătarilor, al pescarilor şi grădinarilor) realizează în acelaşi timp o amplă şi sistematică operă de reactualizare a tradiţiei bizantine în formele şi substanţa sa. Filonul bizantin şi ortodox al artei româneşti se întăreşte: în cercurile grecofile de la curtea domneasca a avut loc o adevărată Renastere bizantină, pictura murală şi iconografică şi-au recâştigat caracterul academic paleolog. Stucaturile, sculptura în lemn şi piatră, broderiile de tadiţie bizantină, ţesăturile orientale sau italieneşti sunt de o somptuozitate ieşită din comun, unde coexistă Bizanţ, Orient şi Baroc laolaltă. Dar chiar şi în acel secol baroc, componenta clasică a artei bizantine, transmisă celei din Principatele Române, rămâne trăsătura stilistică dominantă a artei româneşti. Elementele orientale şi baroce din decorarea în piatră, orfevrăria, sculptura în piatră şi stuc împrumută o notă particulară şi pitorească artei româneşti din această perioadă, dar aceste trăsături împrumutate artei din epocă nu vor modifica cu nimic caracterul său postbizantin.

Unică în sud-estul Europei, această sinteză postbizantină şi-a găsit cea mai autentică expresie în mânăstirea Hurezi. Situată în judeţul Vâlcea, în regiunea subcarpatică a Olteniei; Hurezi, reprezintă începând cu secolul al XIV-lea când a existat o viaţă monahală intensă datorită altor două mânăstiri - Cozia şi Arnota ale căror biserici au servit drept morminte domneşti -, un ansamblu monahal complex comparabil marilor mânăstiri de la Muntele Athos. "Biserica Mare", adică biserica principală a mânăstiri, destinată să devină loc de odihnă veşnică al domnitorului Constantin Brâncoveanu şi al familiei sale, ar fi trebuit să primească într-o zi rămăşiţele sale pământeşti. Dar el a fost decapitat, împreună cu cei patru fii ai săi, în ziua de 15 august 1714 la curtea sultanului turc, sub acuzaţia de "trădare". Acesta fusese verdictul cu care sultanul caracterizase demersurile diplomatice pe care domnitorul le făcuse pe lângă curţile de la Viena şi Moscova în speranţa că va realiza o posibilă coaliţie antiotomană. Murind ca un martir, în circumstanţe atât de dramatice, el n-a putut fi înmormântat la Mănăstirea Hurezi cum îşi dorise, astfel încât, sarcofagul său gol se găseşte şi astăzi în pronaos.

Acest ansamblu monastic, cu incintă de spital şi chilii, cu cele cinci biserici ale sale, pune în evidenţă un program complex - necunoscut până atunci şi niciodată reluat in Ţara Românească. Bisericile toate s-au păstrat în starea originală. La coerenţa programului se adaugă unitatea stilului arhitectutal: bisericile, de plan patrulater, au clopotniţe înalte şi zvelte a căror înălţime este egală cu lungimea edificiului.Pridvoare ce se deschid spre curte prin arcade cu arc în plin cintru susţinute de zece coloane de piatră decorate cu motive de Renaştere târzie. Ordonarea clară a elementelor acestui ansamblu arhitectural construit după o axă orientată est-vest, structura simetrică a aripii vestice, faţadele clădirilor unde predomină suprafeţele plane, foişoarele (cu secţiune pătrată) de pe reşedinţa domnească şi de pe aripa nordică, prezenţa arcadelor cu arc în plin cintru, aceleaşi parcă, la etaj ca şi la parter - toate acestea crează o atmosferă primitoare de armonie şi frumuseţe. Acest ansamblu arhitectural nu are nimic comun cu spiritul baroc al secolului XVI. În albul strălucitor al faţadelor tencuite se topesc toate accentele plastice ale acestora, construcţiile capătă un caracter monumental, echilibrat de umbra modelatoare a pridvoarelor şi a foişoarelor.


Planul mănăstirii Bisericile păstrează 90% din picturile murale originale. Realizate între 1692 şi 1702 de douăsprezece pictori conduşi de meşterii Constantinos şi Ioan, reprezintă începutul stilului brâncovenesc în pictura murală. Aceşti doi artişti, creatori şi ai ansamblului pictural al Bisericii Doamnei din Bucureşti, ridicată în 1683, au avut contribuţii remarcabile în cadrul Renaşterii bizantine, atât în pictura de icoane cât şi în cea murală, încurajată de cercurile grecofile de la curtea domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688). Pictura murală de la Hurezi - variantă postbizantină a stilului academic paleolog - dvedeşte un program iconografic foarte răspândit în mediul pictural atenian şi cretan din secolele XVI-XVII, introdus şi în pictura românească: Scara lui Ioan Climax, Scara lui Iacob, Viaţa adevăratului călugăr, Arca creştinătăţii, Moartea lui Efrem Sărul, Buna Vestire, imnuri de nuntă, Fecioara Protectoare. În plus, aceşti pictori, cu ajutorul unor iconografi renumiţi, de exemplu arhimandritul Ioan - sareţul mănăstirii şi mare învăţat - au introdus în programul pictural imagini ale unor sfinţi autohtoni (Nicodim de la Tismana, Grigore Decapolitul), ca şi personaje din romanul religios Varlaam şi Iosif - tradus în româneşte după 1650 - şi viaţa Sfântului Constantin - patronul ctitorului -, chiar şi teme importante cu caracter moralizator şi escatologic: Judecata de apoi, Parabole (dintre care unele inspirate din literatura religioasă tradusă şi tipărită la acea epocă).

Ctitoriilor domneşti, bisericilor, li s-a donat mobilier de lemn sculptat: strane, scaune cu spătar înalt, iconostase care preiau podoabele de pe ancadramentul uşilor unde repertoriul fitomorf este tratat în relief sau meplat, sugerând o anumită înrudire cu orfevrăria barocă. Timp de zece ani, maeştri-artişti, zidari, tăietori în piatră şi sculptori în lemn, pictori de icoane şi pictori murali lucraseră cu dăruire pentru a perfecţiona acest impozant ansamblu mănăstiresc. Din iniţiativa domnitorului şi a câtorva boieri şi feţe bisericeşti, Hurezi devine principalul centru artistic al episcopiei Râmnicului, astfel încât mănăstirile Polovraci, Mamu, Surpatele, Cozia, Govora, la fel ca şi schiturile Feldelşoiu şi Sărăcineşti, au fost construite sau restaurate şi decorate cu picturi de aceiaşi artişti care la Hurezi formaseră o adevărată şcoală stilistică.

În secolul al XVIII-lea, stilul brâncovenesc îşi câştigase deja autoritatea unui model, devenind stil naţional şi răspândindu-se în toată Ţara Românească ajungând până în Transilvania. Acest ultim apisod al artei medievale româneşti a cunoscut o mare varietate de interpretări, începând cu redactările dovedind un spirit conservator şi până la viguroasele şioriginalele creaţii populare care au făcut ca stilul să se perpetueze pâna după 1800.

Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe sunt cele mai importante sărbători ale anului liturgic. În timp ce numeroşi sfinţi şi evenimente au importanţă în anumite zone, întreaga Biserică sărbătoreşte toate cele treisprezece sărbători aflate deasupra tuturor celorlalte, Sfintele Paşti şi cele Doisprezece Praznice Împărăteşti. Acestea sărbătoresc şi ne reamintesc prezenţa istorică a Mântuitorului şi a Maicii Sale aici pe pământ, printr-o serie de doisprezece evenimente cele mai importante.

Dintre acestea, şapte sunt praznice în onoarea Domnului nostru Iisus Hristos iar cinci sunt în onoarea Maicii Domnului, împreună constituind cele Doisprezece Praznice Împărăteşti.

1.8 septembrie, Naşterea Maicii Domnului
2.14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci
3.21 noiembrie, Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
4.25 decembrie, Naşterea Domnului (Crăciunul)
5.6 ianuarie, Teofania, Botezul Domnului
6.2 februarie, Întâmpinarea Domnului
7.25 martie, Buna Vestire
8.Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, Duminica Floriilor
9.Patruzeci de zile după Paşti, Înălţarea Domnului
10.Cincizeci de zile după Paşti, Pogorârea Duhului Sfânt
11.6 august, Schimbarea la Faţă
12.15 august, Adormirea Maicii Domnului

Naşterea Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, care este sărbătorit în 8 septembrie.

Presfânta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu Maria s-a născut din părinţi în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim şi Ana, ca răspuns la rugăciunile lor. Creştinii ortodocşi nu mărturisesc doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepţii a Mariei, prin care se presupune că Maria a fost ferită de păcatul strămoşesc pe care noi toţi îl purtăm ca urmare a descendenţei din Adam şi Eva, anticipând astfel naşterea lui Hristos cel fără de păcat. Biserica Ortodoxă mărturiseşte, bineînţeles, că Maica Domnului a primit păcatul strămoșesc, fiind concepută la fel ca întreaga omenire şi astfel a avut nevoie de mântuire ca și noi. Credinţa ortodoxă nu tratează subiectul foarte clar, reținând doar mărturisirea că Maica Domnului ar fi primit păcatul originar și că Maria a devenit Preacurată în momentul Bunei Vestiri




Adormirea a Maicii Domnului este unul din Praznicele Împărăteşti ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorită în 15 august. Această sărbătoare comemorează moartea, învierea şi slăvirea Maicii Mântuitorului. Sărbătoarea mărturiseşte că Maica Domnului "a fost luată" de Dumnezeu în împărăţia cerească al lui Hristos, în deplinătatea vieţii ei sufleteşti şi trupeşti.

Judeţul Gorj a fost binecuvântat cu o mulţime de mănăstiri ce stau ca nişte sateliţi conectaţi la cerul divin şi care la rândul lor conectează pe orice doritor ce însetează după cunoaşterea lui Dumnezeu.

Unul dintre cele mai importante obiective religioase şi turistice din judeţul Gorj este Sfânta Mănăstire Lainici, din oraşul Bumbeşti Jiu.

Mănăstirea Lainici, aşezată la mijlocul mirificului defileu al Văii Jiului, la 25 km distanţă de Petroşani şi la 32 km de Târgu Jiu, aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei.

Actuala şosea ce tranzitează miraculos inedita trecătoare a Defileului Jiului a fost construită începând prin anii 1880 de meşteri pietrari deosebiţi aduşi din Italia. S-a continuat în perioada interbelică şi s-a asfaltat abia după anii `50. În paralel, începând cu perioada interbelică, s-a construit şi linia ferată Bumbeşti – Livezeni având 38 de tuneluri lucrate în piatră într-o mare artă de către meşterii italieni.

Până în 1880, trecătoarea principală între Oltenia şi Ardeal, din zona Gorj şi Hunedoara, era Pasul Vulcan, „ drumul lui Mihai Viteazul”, pe acolo pe unde a trecut domnitorul Ţării Româneşti, în anul 1600, când a unit pentru prima dată Principatele Române. Se pornea din Turcineşti, se trecea prin Schela, Arsuri, pasul Vulcan, la o altitudine de 1621 m, şi se cobora în Vulcan, Paroşeni, Valea Jiului. Mănăstirea Lainici era izolată total, într-o sihăstrie consacrată vieţii monahale. Se ajungea foarte greu aici pe cărări, pe marginea albiei Jiului.

DENUMIRE
Denumirea de „Lainici” este învăluită într-un mare mister. S-au emis diferite ipoteze etimologice, privind toponimia, dar au rămas incerte la nivel interpretativ.

O interpretare etimologică a cuvântului „Lainici” îl consideră de origine grecească: în greaca veche, lainos înseamnă „de piatră”, în cazul nostru, „trecătoare prin munţi de piatră”.

Altă interpretare, mai plauzibilă, ar fi aceea că termenul ar deriva de la numele unui trib geto-dac, al „Lailor”, care este binecunoscut prin secolele al IV-lea – al V-lea împreună cu al „bessilor” în zona Sarmisegetuzei, la circa 80 km distanţă de Lainici. Adevărul rămâne încă nedescoperit, mulţumindu-ne cu frumoasa denumire de „LAINICI”.

DATARE ISTORICĂ
Vechimea Sfintei Mănăstiri Lainici se pierde în negura vremii necunoscându-se oficial şi istoric începuturile sale.

După tradiţie, Sfântul Nicodim, marele ctitor de lăcaşuri sfinte din ţară, ar fi construit după Vişina şi un schit din lemn aici, la Lainici. Prigoana împărătesei imperiului Austro-Ungar Maria Tereza, care a distrus majoritatea mănăstirilor ortodoxe din Ardeal, la jumătatea sec. al XVIII-lea , se pare că ar fi ajuns până aici. Biserica ctitorită din sec. XIV-lea – al XV-lea ar fi fost distrusă în acea perioadă. Cert este că din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea încep să apară documente istorice ce fac referire la Mănăstirea Lainici.

Schimnicul Atanasie vine de la Tismana la Lainici, în 1780, şi se pomeneşte într-un sinet în care donează mănăstirii o moşie.

Ctitoria Mănăstirii Lainici este legată efectiv de trei etape consecutive şi distincte:

a) etapa ipotetică şi tradiţională a Sfântului Nicodim din sec. al XIV-lea

b) etapa atestată documentar a schimnicului Atanasie din sec. al XVIII-lea

c) etapa reconstruirii de către unii boieri gorjeni la începutul secolului al XIX-lea a bisericii actuale din zid, între anii 1812 şi 1817.

Primele două biserici, nicodimiană şi atanasiană, nu s-au mai păstrat, dar cea actuală a fost construită pe locul celorlalte.

Trebuie remarcat faptul că majoritatea datărilor istorice referitoare la Mănăstirea Lainici s-au folosit de pisania de deasupra uşi de la intrare şi au luat, ca atare, început în 1817.

S-au făcut aceste afirmaţii deoarece nu s-au realizat cercetări istorice mai riguroase.

Prin urmare începutul mănăstirii Lainici nu este în anul 1817 cum menţionează pisania actualei biserici ci este mult mai veche biserica construindu-se pe alte fundaţii mai vechi, aşa cum s-a putut observa în anul 2008 când s-a restaurat pictura şi s-a îndepărtat tencuiala care nu era originală. Se puteau observa diverse etape de construcţie ale bisericii chiar în trei rânduri. Iniţial fusese numai altarul şi naosul, după care s-a mai adăugat şi pronaosul. În cele din urmă s-a adăugat pridvorul, folosindu-se ca necropolă pentru ctitori şi s-a pictat, isprăvindu-se conform pisaniei, în anul 1817.

Gheorghe Blideanu, învăţător din Bumbeşti, face o istorie a schitului Lainici prin 1873 transmisă oral de către stareţul Irodion la începuturile activităţii sale. O afirmaţie foarte interesantă pe care o face este aceea că în Lainici exista o Biblie de-a lui Şerban Cantacuzino de la 1688, care a fost dăruită schitului cu semnătură, probabil în jurul anului 1690 de către însuşi voievodul Constantin Brâncoveanu. Această afirmaţie ar confirma tradiţia unei aşezări mănăstireşti mai vechi de 1784, când se pomeneşte de schimonahul Atanasie, ca atestare istorică, respectiv anii 1690 – 1700.

În Mănăstirea Lainici a stat ascuns Tudor Vladimirescu deghizat în călugăr, deoarece era urmărit de turci pentru că luptase împotriva lor în războiul ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812. De aceea, în 1817, Mănăstirea a avut de suferit, fiind devastată de turci; călugării au fost alungaţi, iar lui Maxim monahul i s-a tăiat capul.

După mai sus-numitul Schimnic Atanasie, care a fost stareţ la lainici, este vrednic de amintit marele stareţ Cuviosul Irodion „Luceafărul Lainiciului”, cum este supranumit de Sfântul Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion Ionescu a fost stareţ timp de 40 de ani în Mănăstirea Lainici între 1854 şi 1900, cu intermitenţe. El a fost adus de la Mănăstirea Cernica şi numit stareţ la Lainici de către Sfântul Ierarh Calinic, imediat după numirea sa ca episcop la Râmnic. Cuviosul Irodion din ucenic ce-i fusese îi devine duhovnic în toată această perioadă. Se consemnează chiar, în viaţa Sfântului Calinic, cele două minuni pe care le-a făcut în drum spre Lainici, la duhovnicul său.

SECOLUL al XX-lea
Primul război mondial, între 1916 şi 1918, a fost nemilos faţă de Mănăstirea Lainici, distrugând-o complet; trupele germane au intrat cu caii chiar în biserică, făcând focul în ea şi profanând-o peste măsură. Până azi se mai păstrează scrijelite pe pereţii din altar numele unor soldaţi şi ofiţeri care au dormit acolo şi au profanat biserica. Au fost furate de către soldaţii germani toate odoarele de preţ, inclusiv clopotele. Arhiva Mănăstirii, care era de 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost devastat şi profanat, toate crucile fiind smulse şi călcate în picioare. După război nu se mai cunoşteau mormintele, rămânând neidentificate până azi iar unii călugări, printre care Ieromonahul Iulian Drăghicioiu au fost deportaţi în Germania unde au murit în lagărele germane ca nişte martiri, deoarece nu au părăsit mănăstirea păzind-o cu preţul vieţii.

În 1929 a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei un grup de şase monahi, avându-l stareţ pe Cuviosul Visarion Toia, care a ridicat din ruine Mănăstirea, construind clădirile necesare şi introducând viaţă de obşte cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Datorită seriozităţii, disciplinei duhovniceşti şi slujbelor care se săvârşeau aici, Mănăstirea devine tot mai căutată de numeroşi credincioşi din împrejurimi. Duhul sfinţilor părinţi din vechime, ce au locuit aici, dinamiza viaţa duhovnicească. După 1947, când vine la conducere regimul comunist, Mănăstirea Lainici este din nou agresată sub diverse forme. În această perioadă începe construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni, precum şi modernizarea Drumului Naţional, pe aceeaşi distanţă. Muncitorii care au executat aceste lucrări au devastat şi au afectat viaţa bisericească din mănăstire asemenea unor invadatori păgâni, ocupând abuziv toate terenurile mănăstirii şi amplasând aici barăci.

Prin astfel de cruzimi a trecut Mănăstirea Lainici până în 1957, când aceia care au ocupat abuziv cea mai mare parte a spaţiilor mănăstirii au părăsit cu mare greutate acest loc.

În 1961 Mănăstirea Lainici este desfiinţată ca mănăstire independentă, rămânând cu titlul de „casă de oaspeţi”. Până în 1970 uşile bisericii au fost închise cu lacătul, nemaipermiţându-se să se facă slujbe decât în unele Duminici şi sărbători religioase.

În 1975 a venit ca stareţ P.C. Arhim Caliopie Georgescu, care a început să facă unele îmbunătăţiri în viaţa mănăstirii, favorizat fiind de politica vremii, care părea să fie mai blândă şi mai omenoasă. Astfel, după 1983, datorită novicilor care au început să se înmulţească, introduce din nou rânduielile ascetice monahiceşti, respectiv, slujbele de la miezul nopţii şi neconsumul de carne în obşte, lucru ce a dus la o viaţă duhovnicească mai bună.

După Revoluţia din 1989, ca urmare a afluenţei crescânde de credincioşi, în Mănăstirea Lainici se simţea nevoia unei biserici mai mari şi mai încăpătoare. În Duminici şi la marile sărbători religioase se ajunsese să se facă slujbe în aer liber.

La „Izvorul Tămăduirii” din 1990 s-a pus piatra de temelie pentru noua biserică-catedrală de către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit Nestor al Olteniei. Biserica a fost începută, proiectată schematic şi construită până la stadiul de finisaje de către ing. Ioan Selejan, actualmente Preasfinţitul Episcop el Covasnei şi Harghitei.

Noua biserică-catedrală din Mănăstirea Lainici este inedită prin planul său arhitectonic, cuprinzând două biserici suprapuse. Acest lucru a fost impus pe de o parte de planul fizic al terenului, care este în pantă, acesta creând necesitatea unui demisol. Pe de altă parte, precum se cunoaşte, Istoria Bisericii Creştine până în zilele noastre a cunoscut două perioade fundamentale: prima perioadă de la anul 1 până la anul 313, respectiv până la Edictul de la Milano al Sfântului Împărat Constantin cel Mare, „perioada bisericii din Catacombe”, în care s-a vărsat cel mai mult sânge şi au murit milioane de mucenici pentru Hristos, acesta fiind fundamentul şi temelia Bisericii Creştine; şi a doua perioadă, de la anul 313 până în zilele noastre. Asemeni împărţirii Istoriei Bisericii Creştine în aceste două perioade fundamentale, s-a împărţit şi planul arhitectonic al noii biserici.

Însă aspectul cel mai inedit al acestei biserici este tematica iconografică, care se intenţionează, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se realizeze. Astfel, biserica de la demisol va fi destinată Bisericii din Catacombe, pictându-se viaţa creştinilor de la anul 1 până la anul 313, reprezentându-se majoritatea Sfinţilor şi martirajelor cunoscute din Istoria Bisericii şi din Sfânta Tradiţie.

În pictura bisericii de la nivelul superior sunt marcate deja cele mai importante momente din istoria bisericii creştine, cu cei mai reprezentativi Sfinţi din toată lumea şi din toate timpurile, ca o cronologie şi universalitate creştină.

De asemenea după Revoluţia din 1989 în mănăstirea Lainici s-au efectuat diverse lucrări majore printre care amintim: construcţia din temelie a unui nou corp de chilii pentru părinţi, a unei trapeze mari pentru hramuri şi sărbători religioase importante, a unui impresionant gard din piatră ce înconjoară mănăstirea, lângă Jiu s-au construit un zid de sprijin împotriva inundaţiilor pe o lungime de un kilometru şi alte multe lucrări pe care nu le mai pomenim aici.

SECOLUL al XXI-lea
În 2006 pe 23 iulie mănăstirea Lainici a primit o mare binecuvântare de la Maica Domnului. A fost adusă de la Muntele Athos, din mănăstirea Dohiariu, o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Gorgoepicuus”, „Grabnic Ascultătoarea”.

Această Icoană a fost executată special pentru mănăstirea Lainici printr-o mare taină şi este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani din toată lumea.

Este o „floare” din Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, adusă şi transplantată în mănăstirea Lainici pentru totdeauna ca semn de mare binecuvântare ce s-a revărsat peste mănăstirea noastră.

Pe 10 aprilie 2009 în ajunul prăznuirii sfântului irearh Calinic de la Cernica, după 109 ani s-au găsit moaştele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, duhovnicul sfântului Calinic „ Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit. Această minunată descoperire a tainei „Luceafărului de la Lainici” şi aflarea sfintelor sale moaşte a fost tot ca o mare inundare de har peste mănăstirea Lainici.

Sfântul Cuvios Irodion Ionescu este ultima verigă a lanţului neoisihasmului românesc din secolul al XIX-lea. S-a născut în ceruri pe data de 3 mai 1900, iar după 7 ani s-a dezgropat şi s-au găsit moaştele, întregi după care s-au pus înapoi în mormânt.

De atunci până azi a fost o mare taină care de abia acum s-a dezlegat. Astfel sfânta mănăstire Lainici şi întreaga ţară are un mare ocrotitor şi mijlocitor în ceruri.

„Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, stareţul de la Lainici, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”

În prezent, în mănăstirea Lainici se fac toate cele şapte sfinte Laude zilnic şi toată obştea ţine candela aprinsă pentru întărirea credinţei şi a desăvârşirii creştine, alină durerile oamenilor, în limita posibilului, şi se încearcă o trăire cât mai aproape de Dumnezeu.

Despre Pestera Sfantului Andrei se stiu putine lucruri. Cert este ca ea a fost descoperita in 1918 de catre avocatul Jean Dinu, care, in urma unui vis, a ajuns in zona si a gasit-o intr-o avansata stare de degradare. Dupa ce a curatat-o de vegetatia care patrunsese pana inauntru, a construit si cateva chilii si in scurt timp s-au oprit aici si primii calugari.
In 1943 pestera a fost sfintita de Episcopul Chesarie Paunescu. Din pacate, in perioada comunista, lacasul a fost distrus si transformat in adapost pentru animale.


Biserica manastirii Pestera Sfantului Apostol Andrei.Abia din 1990 parintele Nicodim Dinca, monah de la manastirea Sihastria, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, avand binecuvantarea IPS Lucian, s-au apucat de reamenjarea pesterii si construirea manastirii.
In pestera se afla icoana Sfantului Andrei, cel cunoscut drept apostolul care a crestinat tinuturile de la nord de Dunare. In pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit in piatra, despre care se spune ca era folosit de Apostolul Andrei pentru a se odihni. In decursul timpului aici a fost un loc in care se aprindeau lumanari. Acuma este folosit de cei care se afla in suferinta pentru a gasi alinare de la boli. De asemenea, calugarii citesc rugaciuni pentru bolnavi si Moliftele Sfantului Vasile cel Mare.


Intrarea in Pestera Sfantului Apostol Andrei.In prezent, Manastirea are o biserica mai mica, ridicata intre 1994 – 1995, fiind sfintita cu Hramul Acoperamantul Maicii Domnului. O a treia biserica, mai mare, a fost construita intre 1998 – 2002.
In Biserica cea mica se pastreaza moastele Sfantului Andrei. Este vorba de o cruce in forma de X, aflata in fata altarului, in partea stanga, iar in centru are o particica din degetul Sfantului Andrei, adusa de la Mitropolia Trifiliei din Grecia. In cele patru laturi ale crucii se afla moaste ale sfintilor dobrogeni Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.
Tot in apropierea pesterii se afla un izvor despre care se spune ca a aparut dupa ce Sfantul Andrei a dat cu toiagul in stanca pentru ca nu era nici un fir de apa acolo. Zecile de miile de pelerini care vin in fiecare an la Pestera Sfantului Andrei au facut ca acest loc sa mai fie numit si drept Bethleemul romanilor.
Ca sa ajunga aici, pelerinii pot merge pana la Cernavoda, dupa care sa se indrepte spre sud, inspre Ostrov. Cand ajung in localitatea Ion Corvin, un indicator ii indreapta pe un drum lateral, iar dupa 3-4 kilometri vor ajunge la manastirea situata intr-o padure mirifica.

Situat pe valea paraului Peles, in locul numit Pietrele Arse, Castelul Peles, cea mai cunoscuta resedinta regala din Romania, a fost construit intre 1875 si 1883 cand a avut loc inaugurarea oficiala.
Se spune ca prin 1866, prin august, Carol I a sosit in zona, si a innoptat la manastirea din Podul Neagului (dupa cum era cunoscuta la vremea respectiva Sinaia). Peisajul salbatic si pitoresc l-a atras asa de mult incat a hotarat ca trebuie sa puna aici piatra de temelie a unui castel. Si astfel, in 1972 a cumparat terenul dupa care l-a angajat pe arhitectul german Wilhelm Doderer sa realizeze planurile constructiei. De aceea, din punctul de vedere al arhitecturii exterioare, elementele principale sunt specifice stilului neorenasterii germane.
Practic, lucrarile au inceput in 1873, dar piatra de temelia a castelului a fost pusa in 1875. Dupa inaugurarea oficiala din 1883, au urmat planuri de dezvoltare, forma actuala a constructie fiind finalizata in 1914. Este vorba in special de cateva cladiri care au fost anexate, cum ar fi: Camerele Gardianului, Economatul, Foisorul (casa de vanatoare), Grajdurile Regale si Centrala Electrica. In tot acest tip au lucrat peste 300 de mesteri, adusi din toata lumea.
Intre 1889 si 1903, arhitectul Karel Liman, care se ocupa de lucrari, va realiza si Pelisorul, o replica moderna si la scara redusa a cladirii mari, resedinta viitorului rege Ferdinand I al Romaniei si a Reginei Maria. De altfel, cuplul regal a locuit o perioada si la Foisor, cladire devastata de un incendiu si reconstrita apoi in 1933. Un calcul sumar arata ca intre 1875 si 1914 s-au cheltuit la Peles peste 16 milioane de lei-aur.
Colectii valoroase si o usa secreta
Atat la sfarsitul secolului al XIX-lea cat si acum, Castelul Peles este considerat unul dintre cele mai frumoase din Europa, si primul electrificat in intregime de pe continent. Uzina electrica proprie era amplasata pe malul paraului Peles. De altfel, cladirea mai era dotata inca de atunci cu lift interior, aspirator si incalzire centrala. Castelul are 170 de incaperi, din care doar 10 sunt accesibile turistilor si adaposteste mai multe colectii valoroase de picturi, sculpturi, armuri, covoare, mobila, tapiserii, statuete, obiecte de ceramica, elemente de vesela din aur, argint si portelan, vitralii.
Holul de la intrare este grandios, cu lambriuri din lemn de nuc, tapetate cu basoreliefuri si stauiete. Plafonul mobil din sticla, actionat cu ajutorul unui motor electric sau printr-un sistem manual, era un element de surpriza pentru vizitatorii regelui, care puteau sa admire seninul cerului in noptile de vara.
Camerele din circuitul turistic poarta denumiri sugestive cum ar fi: Sala Maura, Salonul Florentin, Sala Coloanelor, Sala de Concerte si Sala Armelor.
Biblioteca regala ii atrage in special pe cei pasionati de carti rare, avand coperti din piele si gravate cu litere de aur. Chiar si pentru cei mai putin familiarizati cu universul cartilor, exista un punct de atractie: usa secreta, o cale de acces in spatele unui raft cu carti, prin care regele se putea refugia in diverse incaperi ale Castelului.
Salile de arme, amenajate in perioada anilor 1903 – 1906, adapostesc peste 4000 de piese europene si orientale din secolele XIV – XVII. Cele mai pretioase sunt considerate armurile germane din secolele XVI – XVII si o armura completa pentru cal si cavaler, unica in Romania.
Sala de muzica a devenit salon de serate muzicale la dorinta reginei Elisabeta. Mobilierul de aici a fost primit in dar de la maharajahul de Kapurtala.
Sala Florentina, denumita si Marele Salon, impresioneaza prin plafonul sculptat in lemn de tei, aurit, cele doua mari candelabre, si decoratiunile in stilul neorenasterii italiene.
Sala Maura este opera arhitectului Charles Lecompte du Nouy, avand elemente hispano-maure, cu o fantana din marmura de Carrara, copie dupa o piesa din Cairo.
Sala de teatru are 60 de locuri si loja regala, fiind decorata in stilul Ludovic al XIV-lea.
La etajul I se afla Sala de Concerte, amenajata in 1906, in care se gasesc un clavecin executat la Anvers in 1621, un pian cu coada verticala Bluthner si o orga Rieger cu doua claviaturi.
Apartamentul Imperial a fost amenajat tot in 1906 cu ocazia vizitei imparatului Austro-Ungariei, Franz Josef, invitat la jubileul de 40 de ani de domnie a regelui Carol I.
Alte sali care descopera turistilor nebanuite suprize, sunt Sala de Consilii, care seamana cu una dintre salile Primariei din Lucerna-Elvetia; Cabinetul de lucru unde se afla un birou impunator si un pupitru pentru audiente; Sufrageria, unde sunt expuse piese de argint de o mare valoare, este situata la etajul 1 si are un mobilier rustic breton din secolul al XVIII-lea; Salonul turcesc care adaposteste o colectie de vase turcesti si persane in alama; Dormitorul care este luminat de un candelabru din cristal de Boemia.
Vitraliile Castelului Peles au fost cumparate si montate inter 1883 si 1914, cele mai multe fiind aduse din Elvetia si Germania, pise datand din secolele XV si XVII.
De asemenea, Castelul are sapte terase decorate cu statui din piatra, fantani si vase ornamentale din marmura de Carrara.
Dupa Castelul Bran, Pelesul este considerat al doilea muzeu din tara cautat de turisti. Numai in anul 2006 i-au trecut pragul peste 250.000 de vizitatori din tara dar si din USA, Australia, Japonia si Noua Zeelanda. Importanta Castelului este data si de masurile de securitate existente: paza militara, supraveghetori si camere video.
In 2007, in luna martie, guvernul roman a restituit Casei Regale Castelele Peles si Pelisor, impreuna cu terenurile aferente. Apoi, potrivit unui memorandum semnat de reprezentantii Casei Regale si ai guvernului, Pelesul si Palatului Foisor vor ramane “in perpetuitate”, ca muzeu, statului roman.

Pentru pelerinii care vin sa viziteze "Perla Carpatiilor", statiunea montana Sinaia, trei obiective merita întreaga atentie: Muntii Bucegi, Castelul Peles si Manastirea Ortodoxa Sinaia. Fara aceste puncte de referinta, Sinaia n-ar avea nici o valoare istorica.
Manastirea Sinaia, "Catedrala Carpatilor", situata într-un cadru natural feeric, dateaza din secolul al XVII-lea si reprezinta identitatea istorica a orasului, fiind prima constructie pe acest teritoriu. Fondatorul Manastirii Sinaia este Spatarul Mihail Cantacuzino care împreuna cu mama sa, Elena si cu sora sa Stanca, face un pelerinaj la Locurile Sfinte (Ierusalim, Nazaret, etc.), ajungând cu aceasta ocazie la Muntele Sinai unde s-a rugat în Manastirea "Sfânta Ecaterina". Impresionat de cea ce a vazut, s-a hotarât ca la întoarcerea în Tara Româneasca, sa construiasca în muntii românesti si sa închine Sfintei Fecioare Maria, o manastire care sa poarte numele Muntelui Sinai si aceasta este Manastirea "Sinaia". Importanta Muntelui Sinai tine de istorie si traditia biblica, aici Moise primind tablele legii cu cele "zece porunci".
La început manastirea a fost construita sa adaposteasca doisprezece calugari (dupa modelul Mântuitorului Iisus Hristos care si-a ales doisprezece apostoli), dar cu timpul numarul a crescut fiind necesara construirea unei alte bisericii mai mare si a unor chilii suplimentare. Noile constructii (ceea ce se numeste astazi "curtea noua"), au realizate între anii 1842-1846, prin grija staretului Ioasaf si Paisie. Datorita pozitiei sale strategice, Manastirea Sinaia va cunoaste numeroase invazii turcesti si austriece, care vor distruge partial manastirea.
Dar pelerinul care ajunge la Manastirea Sinaia, nu gaseste aici doar trei sute de ani de istorie ci un adevarat muzeu de arta si de spiritualitate româneasca.
Vechea biserica este construita în stilul brâcovenesc, arhitectura caracteristica Tarii Românesti, stil ce poarta numele Domnitorului Constantin Brâncoveanu (martirizat, la Constantinopol, de turci în 1714). Acest stil, de influenta baroca, are drept caracteristici coloanele sculptate în piatra si ornate cu motive florale si vegetale (floare de crin, frunza de stejar, etc.). În general bisericile ortodoxe sunt formate din: pronaus, naus si altar, iar stilul brâcovenesc adauga acestora trei pe cea de a patra sub forma unei camere deschise sustinuta de coloane, "pridvorul".
Deosebit de important este portalul bisericii care este sculptat, reprezentând la dreapta pe Moise cu Tablele Legii, si în partea stânga pe fratele lui, Aaron, cu toiagul înfrunzit. La mijlocul portalului se gaseste stema familiei fondatoare - familia Cantacuzino, vulturul bicefal ce tine în gheare semnele imperiale ale puterii: sceptrul si crucea. Pictura din pridvor si naos este cea originala, realizata de Pârvu Mutu Zugravul, pictorul preferat al Cantacuzinilor.
Cupola pridvorului este pictata cu scene din viata Sfintei Ecaterina, (ocrotitoarea manastirii de la Muntele Sinai), din viata Sfântului Gheorghe (protectorul Moldovei si al militarilor) si a Sfântului Dumitru (ocrotitorul Ţarii Românesti). Pronaosul este dominat de tablou votiv care îl reprezinta pe fondatorul Manastirii, Mihail Cantacuzino, înconjurat de cei optsprezece copii (multi dintre ei fiind adoptati), de prima si a doua sotie, precum si de alti membri ai familiei Cantacuzino, începând cu Neagoe Basarab (1512-1521), apoi Radu Serban, Constantin Serban, Constantin Cantacuzino, domnitorul Serban Cantacuzino (pictat cu o coroana pe cap si cu crucea în mâna ca cel carte a trecut deja la cele sfinte), si altii.
De remarcat ca pictorul Pârvu Mutu Zugravul, în maiestria lui a reusit sa transmita cu multa fidelitate mesajul fondatorului, acela al "milei crestine" (în aproape toate scenele iconografice personajele sunt pictate cu mâna întinsa). Într-un document al epocii, Mihail Cantacuzino consemna: "Iubeste si miluieste pe aproapele tau, cerceteaza pe cel bolnav si sarac si adaposteste în casa ta pe cel oropsit". Sa nu uitam ca el este cel care a construit primul spital în Ţara Româneasca - Spitalul Coltea, în Bucuresti, si ca toata viata sa a încurajat operele caritabile.
Dintre ctitoriile lui Mihail Cantacuzino mai amintim: Biserica si spitalul Coltea, Biserica Fundenii Doamnei din Bucuresti, Schitul Titireciu din Oltenia, o biserica la Râmnicu Sarat, etc.
Manastirea Sinaia are de asemenea un frumos "paraclis", care dateaza din aceeasi perioada - 1695. Paraclisul este o mica biserica, o capela, specifica manastirilor si resedintelor episcopale sau mitropolitane unde se desfasoara slujbe zilnice. Arhitectura sa joasa, precum si pictura sa originala înnegrita de trecerea timpului, creeaza fiorul religios al catacombelor primelor secole ale crestinismului. În cea ce priveste mesajul dogmatic si istoric al picturii se cuvine mentionata originalitatea sa, mai ales în pronaos unde, asemenea unor clisee de film, avem prezentate ultimele momente din viata pamânteasca a Mântuitorului Iisus Hristos:
• Tradarea lui Iuda,
• Prinderea lui Iisus în Gradina Ghetsimani,
• Judecata Lui de Catre cei doi Judecatori si Sinedriului Evreiesc, Ana si Caiafa,
• Judecarea si condamnarea la moarte de catre guvernatorul roman Pontiu Pilat,
• Biciuirea,
• Drumul Crucii catre Golgota Rastignirii,
• Rastignirea între cei doi tâlhari.
Tot în curtea vechi manastiri, lânga paraclis, se gaseste cavoul lui Tache Ionescu, prim-ministru în perioada Primului Razboi Mondial, si care a avut un rol foarte important în unirea tarilor române dupa razboi. Fiind bolnav, s-a vindecat la Manastirea Sinaia, lasând prin testament dorinta de a fi îngropat la manastirea unde s-a însanatosit. Alaturi de sarcofagul sau se gaseste bustul celei de-a doua sotii, Adina, bust sculptat în marmura alba de sculptorul italian Roscitano, la Roma în septembrie 1926.
Asezata în incinta noua si închinata Sfintei Treimi, Biserica mare a fost construita din piatra si caramida între anii 1842-1846prin straduinta calugarilor care locuiau aici.
Deteriorata de mai multe ori, ea a fost partial reconstruita între anii 1893-1903 si renovata complet dupa planul arhitectului George Mandrea.
Pictura în ulei a fost executata pe fond de aur mozaicat, în stil neobizantin, de pictorul danez Aage Exner.
Acesta a realizat o sinteza a culturii arhitecturale religioase românesti, o biserica cu ziduri groase si contraforti puternici, caracteristice manastirilor din Moldova pe care a grefat elementele specifice ale stilului brancovenesc din Tara Romaneasca. Un brau de ceramica smaltuita de culoare verde, format din trei linii rasucite din loc in loc, inconjoara exteriorul bisericii; este simbolul unitatii Sfintei Treimi intr-un singur Dumnezeu, precum si a celor trei principate romanesti, Transilvania, Moldova si Tara Romaneasca, unite intr-o singura tara: Romania.
Tabloul votiv din biserica mare ne prezinta cinci personaje: Mitropolitul Primat Iosif Gheorghian care a resfintit biserica in 1903, Regele Carol 1 reprezentat in costum de ofiter, mana stanga sprijinind-o pe o coloana de piatra careia ii lipseste un colt (aluzie la regatul Romaniei de unde lipseau Bucovina, Basarabia si Transilvania), Regina Elisabeta, (cu pseudonimul de poet Carmen Silva), tinand de mana pe Principesa Maria, (singurul lor copil mort la o varsta frageda), ultimul din tablou fiind Spatarul Mihail Cantacuzino.
In biserica avem una din cele mai remarcabile piese din Manastirea Sinaia: epitaful executat de Ana Roth. Este lucrat cu acul si cu fir de aur si matase colorata pe panza de bumbac. Executia a durat 3 ani (1897-1900) si este inregistrat in catalogul U.N.E.S.C.O.
In naos se gasesc scaunele rezervate familiei regale unul cu blazonul regal si emblema "Nihil sine Deo" (Nimic fara Dumnezeu), si cel al reginei Elisabeta avand incrustate initialele E.D. (Elisabeta Doamna).
Prin grija Regelui Carol 1, biserica mare a Manastirii Sinaia a fost inzestrata cu energie electrica, fiind prima biserica si manastire ortodoxa din Romania care a fost electrificata.
Familia regala a locuit in timpul vacantelor la Sinaia, la manastire o perioada de 11 ani, incepand cu 1871. Dupa mutarea lor la castel, cand s-au sarbatorit 200 de ani de la fondarea manastirii s-au amenajat in aceste spatii (vechi resedinte regale) un muzeu religios care functioneaza si astazi si care a fost primul muzeu religios romanesc.
Muzeul manastirii contine obiecte de cult, prima Biblie tradusa si tiparita in romana la Bucuresti (prin grija domnitorului Serban Cantacuzino, in 1688) si o superba colectie de icoane.
Pentru cei pasionati de arta religioasa mentionam ca la Manastirea Sinaia se gasesc 5 tipuri de cruci: crucea lui Stefan cel Mare (care se gaseste pe cupola vechii biserici), crucea greceasca (cu brate egale si care se gaseste deasupra intrarii in biserica mare), crucea latina (cu brate inegale pe turnurile pronaosului marii biserici), crucea slava (de inspiratie baroca, cu mai multe brate orizontale, pe cupola centrala a marii biserici) si soarele inscris intr-o cruce latina (pe turnul clopotnitei).
In ciuda faptului ca Manastirea Sinaia este rezultatul unei evolutii de trei secole, ea pastreaza totusi o unitate remarcabila.
Fiind prima constructie in aceasta zona, ea reprezinta si certificatul de nastere al orasului Sinaia, oras care se va dezvolta mai tarziu, dupa anii 1900. Cei ce au vizitat recent manastirea, au fost martorii marilor lucrari de restaurare ce se desfasoara la Sinaia (restaurarea picturii, repararea acoperisului). Toate aceste lucrari de conservare a patrimoniului istoric au fost posibile datorita contributiei miilor de credinciosi, donatori anonimi, prezenti permanent la slujba, precum si miilor de turisti pelerini.
Speram ca aceasta scurta prezentare a Manastirii Sinaia va determina pasul grabit al calatorului sa se opreasca cateva clipe pentru a aprinde o lumanare si a aduce cinstire celor care cu truda au pastrat pentru noi cei de astazi acest loc sfant de cultura si spiritualitate romaneasca.

Dintre sihastriile incropite de-a lungul timpului pe insorita vale a Teleajenului, Valeni, Cheia, Suzana si Crasna, aceea cu numele de Zamfira apare ultima, prin 1743 si, situatie de exceptie nu doar pentru aceasta Vale, ca va avea drept ctitori doua femei: Zamfira, sotia unui fost om de incredere al lui Brancoveanu si pe Smaranda Balaceanu, nora Zamfirei, femei despre a caror evlavie si viata supiritala in Hristos este attestata si de un asemenea gest.

Ele ridica acest locas pe suprafata unei livezi proprii, livada a caror pomi fructiferi mai dainuie si astazi si pe care descendenlele Zamfirei au smualtuit-o cu flori multicolore transformand-o pentru drumetul cel grabit al acestor timpuri ca-ntr-un dulce loc al amintirilor sale edenice...
Biserica a fost conceputa cu ancadramente din piatra armonios sculptata si cu pictura exterioara.

Un secol mai tarziu in 1855, Nifon, Intai Statatorul de atunci al bisericii Tarii Romanesti, inalta nu departe de vechiul locas, o noua biserica, a carei constructie si zugraveala vor dura trei ani sfintindu-se la 8 septembrie 1857. Cei care au pictat-o au fost doi adolescenti cu numele de Nicolae Grigorescu si Gheorghe,fratele sau.
Pentru viitorul mare artist roman al penelului, N. Grigorcscu, aceasta va fi prima exersare in stilul picturii monumentale.
Realizand chipurile mai mari ale sfintilor si coroanele lor in ulei iar celelalte parti in fresca, el nu banuise, probabil, ca peste putina vreme fresca se va degrada in timp ce partile lucrate in ulei vor ramane...

Dar greselile de aici ii vor fi fost de mare invatatura la realizarea picturii urmatoarei biserici, cea de la Puchenii Mari unde trecerea timpului a fost suportata de pictura cu mult mai bine

Ultima restaurare, impusa la manastirea Zamfira de consecintele cutremurului din 4 martie 1986, a durat trei ani si a izbutit sa remedieze inclusiv stangaciile interventiilor anterioare asupra valoroasei picturi grigoresciene.

Astazi, manastirea numara 40 de vietuitoare fata de inceputul acestui secol cand, cum spunea Iorga, "80 de fiinte despartite de lume, care li se pare prea zgomotoasa si incurcata" constituiau soborul ei.

Poate si pentru ca se va fi aflat la cea mai mica distanta de Valenii de Munte (17 km), Iorga, in graba-i productiva, poposea cel mai adesea la aceasta manastire unde si-ar fi dorit la un moment dat sa-si aiba chiar si mormantul.

Dar, ca si in cazul celuilalt mare botosanean, Eminescu “Ultimului dor", oamenii, postritatea, au decis si pentru el altfel.
Faptul nu i-a putut impiedica insa pe ceilalti cinci membrii ai familiei sale sa ramana pentru odihna cea de veci la umbra crucilor din cimitirul frumoasei manastiri Zamfira pana la Invierea cea dc obste.

PATRIARHIA ROMÂNĂ
BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN SUEDIA SI SCANDINAVIA
O SCURTĂ PREZENTARE
Biserica Ortodoxă Română din Suedia si Scandinavia (BORSS) a luat fiinŃă la data de 1
noiembrie 1971, sub jurisdicŃia canonică a Patriarhiei Române si este recunoscută de
autorităŃile de stat ale Regatului Suediei ca unitate de cult – trossamfund. Statutul de
Confesiune/Cult a fost acordat Bisericii noastre de către Autoritatea de Stat competentă –
Kammarkollegiet – la data de 20 decembrie 2002 cu Nr. 400-9110-02. Titulatura oficială a
acestei unităŃi bisericesti la data înfiinŃării a fost Parohia ortodoxă română din Suedia si
a avut ca prim conducător pe fondatorul ei, preotul profesor ALEXANDRU CIUREA, numit
de către patriarhul Justinian al Bisericii Ortodoxe Române.
Centrul administrativ al nou înfiinŃatei parohii a fost la Stockholm, iar activitatea
bisericească urma să se desfăsoare cu regularitate si în localităŃile Göteborg, Jönköping,
Växjö si Helsingborg în care vieŃuiau români ortodocsi.
Pentru a putea răspunde nevoilor religioase ale românilor ortodocsi din toată Scandinavia,
de la înfiinŃare si până în decembrie 1977, Biserica Ortodoxă Română din Suedia si
Scandinavia s-a organizat în trei parohii distincte, care funcŃionează astfel:
A. PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ „SF. GHEORGHE” DIN NORD-ESTUL
SUEDIEI, cu sediul la Stockholm, împlineste trebuinŃele spirituale ale românilor
ortodocsi vieŃuitori în partea de nord-est a Suediei.
La început, din componenŃa acestei parohii făceau parte si românii ortodocsi din
Finlanda, în special din Helsinki, unde s-a slujit prima data Sf. Liturghie în lb. română
la 21 decembrie 1974. Alte localităŃi unde s-au oficiat diferite slujbe – botezuri, sfinŃiri
de case - sunt Perttula, Jyväskylä, Lapppeenranta, Immatra. După anul 1995 toŃi
românii ortodocsi vieŃuitori în Finlanda au trecut sub jurisdicŃia canonică a Bisericii
Ortodoxe Finlandeze.
MenŃionăm datele când s-a oficiat prima slujbă în limba română la unele din localităŃile
ce fac parte din Parohia ortodoxă română din nord estul Suediei: Jönköping (1
decembrie 1973); Västerås (15 decembrie 1974); Eskilstuna (5 ianuarie 1991);
Norrköping (14 decembrie 1991); Örebro (30 aprilie 1995); Linköping (31 august
2002). La unele din aceste localităŃi se oficiază slujbe cu regularitate, conform
programarii anuale, iar la altele, datorită numărului redus de credinciosi, se slujeste
doar sporadic, la cerere. După 1990 s-au oficiat diferite servicii religioase (sfinŃiri de
case, botezuri) si în localităŃile: Sälen, Orsa, Ljusdal, Falun, Hedemora, Enköping,
Köping, Motala, Exjö, Bankeryd, Habo.
La 1 aprilie 1978 Pr. Prof. Alexandru Ciurea s-a retras la pensie si în locul său a fost numit
cu începere de la aceeasi dată Pr. Drd. Stefan Sandu de la Parohia ortodoxă română din Göteborg.

La 20 februarie 1981 pr. Stefan Sandu solicită retragerea sa de la Parohia ortodoxă
română din Stockholm si mai funcŃionează aici ca paroh până la 2 iulie 1981, când se
întoarce definitiv în łară.
La 7 decembrie 1981 soseste în Suedia, ca nou Paroh al Parohiei ortodoxe române din
Stockholm Pr, Anton Posircă, slujitor cu o vechime în preoŃie de 32 de ani si experienŃă în
administraŃia bisericească de 27 de ani, înainte de sosirea sa în Suedia funcŃionând ca
secretar la Arhiepiscopia Bucurestilor.
La 12 octombrie 1989, din motive de sănătate si vârstă, Pr. Anton Posircă a cerut
retragerea sa la pensie si trimiterea unui preot înlocuitor. Colegiul Ierarhilor locŃiitori ai
Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, la întrunirea din 16 martie 1990, a aprobat numirea
preotului Toader Doroftei în postul de Preot Paroh la Parohia „Sf. Gheorghe” din
Stockholm.
Toader Doroftei a fost hirotonit diacon de către P.S. Episcop Nifon Ploiesteanul în biserica
M-rii Antim din Bucuresti la 25 ianuarie 1987, iar preot a fost hirotonit de către I.P.S.
Arhiepiscop Adrian de la Paris, în Catedrala Patriarhală din Bucuresti, la 27 august 1989.
În primele luni ale anului 1990 Pr. Toader Doroftei a îndeplinit si funcŃia administrativă de
Secretar al Cabinetului Patriarhal din Bucuresti. Preotul Toader Doroftei s-a prezentat la
post la data de 28 aprilie 1990.
Serviciile religioase publice la Stockholm se oficiază în biserica Matteus - Lillkyrkan - din
centrul orasului, Vanadisvägen 35.
PreoŃii care s-au succedat la conducerea acestei parohii si Consiliile Parohiale au depus si
depun în continuare strădanii pentru procurarea unui locas de închinare propriu. Astfel, la 3
august 1977 s-a deschis un cont special destinat donaŃiilor depuse pentru achiziŃionarea
unui locas în proprietatea parohiei. La data de 7 decembrie 1981, când Pr. Anton Posircă a
luat în primire administraŃia parohială, se afla în acest fond suma de 22.668 krs. În mai
1990. când preotului Toader Doroftei a luat în primire administraŃia parohială, se afla în
contul respectiv suma de 92.039 krs. La 31 decembrie 2006 exista în acest fond suma de
571.319 krs. Se precizează că toŃi acesti bani sunt realizaŃi în exclusivitate din donaŃiile
enoriasilor Parohiei ortodoxe române din nord estul Suediei.
În data de 12 ianuarie 2002 Consiliul Parohial a iniŃiat un demers pe lângă Municipalitatea
orasului Stockholm solicitând un teren în vederea construirii unui locas de rugăciune
propriu – biserică. Cererea Consiliului Parohial a fost primită cu bunăvoinŃă si ni s-a
repartizat o locaŃie în Enskede, oferindu-ni-se două alternative:
1) Primăria păstra titlul de proprietate a terenului, urmând ca Parohia să plătească o
arendă anuală, la preŃul pieŃii (atunci era de cca 100 krs/mp).
2) Primăria era dispusă să ne vândă terenul cu titlul de proprietate la preŃul pieŃii (cca
4000 krs/mp. la acea dată).
La Adunarea Parohială din 8 decembrie 2002, care a avut pe ordinea de zi un singur
punct: „Tratativele cu Stockholmsstad pentru atribuirea unui teren de biserică”, preotul
Toader Doroftei a prezentat un Raport detaliat privind chestiunea în cauză. În urmanalizei si discuŃiilor legate de cele prezentate în Raport, constatându-se că nu dispunem
de resursele financiare necesare continuării demersurilor iniŃiate de noi, Adunarea
Parohială a hotărât să amânăm reluarea tratativelor pentru o dată ulterioară, atunci când
Fondul pentru locas de biserică va permite acest lucru. Totodată, Adunarea Parohială a
horărât „Să se facă un recensământ si să se întocmească un registru actualizat al
membrilor activi ai Parohiei noastre pentru a sti exact pe ce resurse financiare
putem conta”.
B. PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN VESTUL SUEDIEI, cu sediul la Göteborg,
împlineste trebuinŃele spirituale ale credinciosilor ortodocsi români vieŃuitori în
vestul Suediei si Norvegia. Prima slujbă în limba română la Göteborg s-a oficiat la
23 decembrie 1973, fiind atunci parte constitutivă a Parohiei ortodoxe române din
Suedia. La 28 martie 1976 devine parohie distinctă, având ca prim paroh pe Pr.
Stefan Sandu. Pr. Stefan Sandu a fost hirotonit diacon de către PS Episcop Lucian
Făgărăsanul la 25 martie 1976 în capela din Huddinge - locul unde se oficiau pe
atunci slujbele religioase la Stockholm - iar preot a fost hirotonit la 28 martie 1976
în Catedrala regală, Storkyrkan, din Stockholm.
MenŃionăm datele când s-au oficiat primele slujbe în limba română la unele din
localităŃile ce au făcut parte iniŃial din Parohia ortodoxă română din vestul Suediei:
Växjö, (25 decembrie 1973); Malmö, (10 martie 1974); Helsingborg, (24
noiembrie 1974); Borås, (23 martie 1975); Oslo, (nu cunoastem data);
Halmstadt (28 noiembrie 1976) si Copenhaga (17 aprilie 1977).
După transferul Pr. Stefan Sandu la Stockholm, aprilie 1978, pe postul de paroh la
Göteborg a funcŃionat, pentru o perioadă de timp, Preotul Ioan F Stănculescu, iar de la 24
decembrie 1984 si până în prezent funcŃionează Pr. Culai Enache.
C. PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN SUDUL SUEDIEI, cu sediul la Malmö,
biserica „Pogorârea Sf. Duh”, împlineste trebuinŃele spirituale ale credinciosilor
ortodocsi români stabiliŃi în sudul Suediei si Danemarca.
RelaŃii se pot obŃine de la preotul paroh Mihai Radu, Tel: 040-13 46 54
PreoŃii celor trei parohii, care împreună alcătuiesc BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN
SUEDIA SI SCANDINAVIA, împlinesc toate rânduielile Sfintei Biserici Ortodoxe Răsăritene
păstrând cu sfinŃenie caracterul biblic, canonic, patristic si liturgic în toată lucrarea pastoral
–misionară si ecumenică pe care o desfăsoară

Preasfinţitul Părinte Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, împreună cu preoţii şi credincioşii ortodocşi români din Suedia, în pelerinaj la moaştele Sfintei Ana de Novgorod


4 aprilie 2009, Preasfinţitul Părinte Dr Macarie Drăgoi, Episcopul Europei de Nord, a organizat împreună cu preoţii şi credincioşii din parohiile româneşti din Suedia, un pelerinaj în Eskilstuna, la moaştele Sfintei Ana de Novgorod, păstrate în biserica ortodoxă suedeză din acest oraş, lacaş de închinare ce poartă hramul acestei sfinte prinţese vikinge.
Părticele din moaştele Sfintei Cuvioase Ana au fost aduse din Rusia în Suedia, la sfârşitul lunii februarie 2009, fiind aşezate temporar, pentru venerare, în biserica din Eskilstuna, urmând ca în viitorul apropiat să fie strămutate în Mănăstirea „Sfânta Treime" din Bredared, chinovie în care vieţuiesc monahi ortodocşi suedezi.
Sfânta Ana, cu numele din Botez Irina (Ingegerd), a fost fiica regelui Olav al Suediei şi s-a născut în jurul anului 1000.
Nu avea împliniţi 20 de ani când s-a căsătorit cu Iaroslav cel Înţelept, Principele Novgorodului, cu care a avut zece copii: şapte băieţi şi trei fete. După moartea soţului ei, a devenit monahie, primind numele de Ana. A trecut la cele veşnice la 10 februarie 1050, iar pentru sfinţenia vieţii ei şi pentru minunile săvârşite prin ea, a fost trecută în rândul sfinţilor, împreună cu unul dintre fiii ei, Vladimir, ctitorul catedralei din Novgorod.
Sfânta Liturghie arhierească de ieri, alături de pelerinii români, au participat şi preoţii şi credincioşii comunităţii ortodoxe suedeze din Eskilstuna, dimpreună cu un grup de pelerini ruşi. După Liturghie, s-a oficiat Slujba pomenirii morţilor, s-a făcut o procesiune cu sfintele moaşte în jurul bisericii, iar la agapa frăţească s-au servit îndătinatele bucate româneşti de post.
Pelerinajul organizat ieri la moaştele Sfintei Cuvioase Ana de Novgorod, în Eskilstuna, se înscrie în şirul pelerinajelor organizate anul acesta de către Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord, urmând ca în perioada 26 mai-5 iunie 2009, Preasfinţitul Părinte Macarie şi un grup de pelerini din eparhie, să se alăture grupului mare de pelerini al Patriarhiei Române, care-l va avea în frunte pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe urmele Sfinţilor Capadocieni, la Constantinopol şi în Capadocia.
Tot ieri, începând cu ora 18.00, Preasfinţitul Părinte Macarie a săvârşit, împreună cu o parte dintre preoţii participanţi la pelerinajul din Eskilstuna, Taina Sfântului Maslu în Parohia Ortodoxă Română „Acoperământul Maicii Domnului şi Sfinţii Cuvioşi Daniil Sihastrul şi Paisie de la Neamţ" din oraşul Jönköping, iar astazi a oficiat Dumnezeiasca Liturghie în aceeaşi comunitate parohială din Suedia.

La 5 km nord-est de cetatea de scaun a Târgoviştei, într-o zonă încărcată de istorie, satul Viforâta invită călătorul la popas şi reculegere într-un aşezământ cu începuturi multiseculare. Aşezată la marginea satului omonim, la poalele dealului, mănăstirea Viforâta a fost ridicată între anii 1530-1532 de către voievodul Vlad Înecatul. Este singura ctitorie rămasă de la fiul lui Vlăduţ Voievod şi nepotul de frate al lui Radu cel Mare, ctitorii mănăstirii Dealului, aflată nu departe, spre sud-est. Viforâta a trecut de-a lungul secolelor existenţei sale prin dese şi grele încercări, mănăstirea fiind distrusă şi reparată în câteva rânduri. Între anii 1611-1619, după ce a suferit stricăciunile oştirii invadatoare a lui Gabriel Bathory, mănăstirea a fost restaurată prin grija lui Radu-Mihnea, iar în anul 1635, marele protector al culturii, care a fost voievodul Matei Basarab, a reparat-o din nou, transformând-o în mănăstire de maici. Constantin Brâncoveanu s-a îngrijit şi el de Viforâta, pardosind biserica cu piatră, refăcând pictura originală, reînălţând zidurile de incintă şi construind noi chilii. La începutul secolului XIX, unul dintre urmaşii voievodului martir, banul Grigore Brâncoveanu, a făcut reparaţii noi şi a ridicat biserica Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, din cimitirul mănăstiresc.În anul 1914, mitropolitul primat Konon Arămescu-Donici a restaurat biserica şi a reînnoit pictura, aducând-o în starea de astăzi. Cutremurul din toamna anului 1940 a distrus turnul clopotniţă şi o parte a chiliilor, în anul 1960 având loc reparaţii radicale, prilej cu care mănăstirea a fost transformată în Casă Sanatorială a Patriarhiei Române. Ultimele reparaţii au fost efectuate după anul 1990, aducând aşezământul la aspectul actual.
În curtea mănăstirii se află ,,Fântâna mitropolitului Ghenadie, fost al Ungro-Vlachiei, primat al României, 1904”, precum şi mormântul ieromonahului Macarie, teolog, traducător şi compozitor de muzică bisericească, la începutul secolului XIX. În afara incintei se află casele construite de banul Grigore Brâncoveanu, în jurul anului 1830, precum şi cimitirul, cu biserica mică. În cimitir se află şi monumentul funerar al generalului Matei Vlădescu (1835-1901), participant la Războiul de independenţă, fost ministru de război şi colaborator al regelui Carol I. Monumentul a fost realizat de sculptorul Carol Storck.

La 6 Km de şoseaua Crăcăoanilor, ce leagă oraşele Piatra Neamţ şi Târgu Neamţ, la capătul pitoreştii văi a pârâului cu acelaşi nume (Horaiţa), într-o poiană înclinată, înconjurată de subcarpaţii Munţilor Stânişoarei, la 660 m altitudine, se găseşte mănăstirea Horaiţa. Ea a luat fiinţă în prima jumătate a sec. XIX. Între anii 1822 - 1824, cuviosul părinte Irinarh Roseti (1771-1859), călugăr cu metania din mănăstirea Neamţ, cu binecuvântarea şi aportul substanţial al Mitropolitului Veniamin Costachi (1803-1842) al Moldovei, în urma unei revelaţii dumnezeieşti, ridica prima biserică - din lemn - a mănăstirii cu hramul "Pogorârea Duhului Sfânt". Înfiinţarea şi consolidarea mănăstirii au fost sprijinite şi de domnitorii Ioan Sandu Sturza (1822-1828) şi Mihail Sturza (1834-1839) ai Moldovei. Primul i-a dat hrisovul la întemeiere, cel de-al doilea i-a legitimat existenţa integrând-o între lăcaşurile bugetare ale ţării.
Deşi Mănăstirea Horaiţa a fost înfiinţată în anul 1822, sunt documente potrivit cărora ea datează din secolul XV. La 11 iulie 1428, domnitorul Moldovei - Alexandru cel Bun (1400 - 1432) includea biserica din Horaiţa în rândul celor 52 de biserici (de mir şi mănăstire), pe care le supune jurisdictional Mănăstirii Bistrita. Alexandru cel Bun consemna în documentul din iulie 1428 o danie mănăstirii Bistriţa, care îi va sluji de necropola: "pentru sufletul sfânt al raposaţilor părintţlor noştri şi pentru sănătatea Domniei mele şi a tuturor copiilor Domniei mele ".
Denumirea mănăstirii, "Horaiţa", provine de la numele marilor proprietari de pământ în stăpânirea cărora intrau comuna Crăcăoani şi împrejurilmile, şi anume Goraeti.
Părintele Irinarh, principalul ctitor al mănăstirii, este hirotesit arhimandrit şi devine primul stareţ al mănăstirii pe care o va conduce până la 1837, adunând în jurul său ca la 70 de vieţuitori.
În 1837 cuviosul arhimandrit Irinarh, îmbolnăvindu-se, s-a hotărât să meargă la Locurile Sfinte pentru a se închina, retrăgându-se pentru restul vieţii sale în Palestina. Cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin, lasă ca stareţ al mănăstirii pe cuviosul părinte Ermoghen Buhuş (1800?-1877), care l-a î nsoţit de la mănăstirea Neamţ. Ca şi părintele Irinarh, cuviosul Ermoghen este hirotesit arhimandrit. În timpul stăreţiei sale este ridicată actuala biserică a mănăstirii, cu hramul "Botezul Domnului", a cărei construcţie a început la anul 1848 şi a fost finalizată 19 ani mai târziu, la 1867, fiind sfinţită la 20 octombrie de mitropolitul Moldovei-Calinic Miclescu (1860-1875). La zidirea şi înzestrarea bisericii cu cele necesare au contribuit pe lângă credincioşi - prin donaţii - şi domnitorii din vremea aceea, Grigorie Alexandru Ghica (1849-1856) şi Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), precum şi mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei.
Biserica, având 30 m lungime, 17 m laţime şi aproximativ 20 m înalţime, a fost construită exclusiv din piatră, numai bolţile sunt din cărămidă. Grosimea pereţilor variază între 1,6 şi 4 metri.
În evoluţia arhitecturii moldoveneşti, biserica mănăstirii Horaiţa, ca stil, este unică, aici fiind prezente elemente din arhitectura romano-bizantină, precum şi influenţe ruseşti în numărul şi configuraţia celor 8 turle.
Pictura , în stil neobizantin, pe un fond cărămiziu, a fost executată de Mihai Chiuaru cu ucenicii săi între anii 1988 - 1993 şi sfinţită la 4 iulie 1993 de catre I.P.S. Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei.
Impresionantă este catapeteasma bisericii, lucrată - după părerea unora - la Viena. Alte surse ne informează că aceasta ar fi fost realizată cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1867) de către unii sculptori în lemn din apropiere. Sculptura în sine relevă ultima supravieţuire a barocului, familiar majoritaţii catapetesmelor româneşti din a doua jumătate a secolului XIX. În structura ei se află, probabil (după aprecierea unui specialist în domeniu), 3 tipuri de lemn: tei, păr şi tuia. Catapeteasma este unicat în ţară, probabil şi în lume, în primul rând datorită aşezării amvonului - deasupra uşilor împărăteşti - amvon care, în tradiţia Bisericii, îşi are locul în partea de Nord şi nu în Est, cum se află aici. În al doilea rând datorită dispunerii neconforme cu tradiţia ortodoxă a 2 registre: registrul sfinţilor apostoli , de-a lungul unui bandou semicircular ce are în centru icoana Deisis, şi registrul profeţilor Vechiului Testament , în 14 medalioane intercalate în două vrejuri de viţă de vie din lemn sculptat, aurit, ce se ridică de la extremitaţile catapetesmei până deasupra amvonului. Aceste registre sunt dispuse pe orizontală la majoritatea catapetesmelor din bisericile ortodoxe.
Odorul cel mai de preţ al mănăstirii este icoana Maicii Domnului "Izbăvitoare de secetă" - făcătoare de minuni . Distinsă ca valoare artistică, realizată în prima jumătate a sec. XVIII, ea provine din vechea biserică de lemn a Horaiţei (1824). Îmbrăcămintea în argint a icoanei a fost realizată în a doua jumătate a sec. XIX. Numele icoanei "Izbăvitoare de secetă" provine de la numeroasele minuni pe care "Maica Domnului de la Horaiţa" le-a făcut, în vreme de secetă, în timpul procesiunilor prin comunele sau satele afectate de lipsa apei.
Pe latura nordică a complexului mănăstiresc se află paraclisul "Sfântului Ierarh Nicolae" în care se oficiază sfintele slujbe în timpul iernii. El a fost construit între anii 1850 - 1852, în timpul stăreţiei cuviosului arhimandrit Ermoghen.
Tot în timpul cuviosului părinte Ermoghen Buhuş a fost construit şi turnul clopotniţă (1853-1855), la al cărui prim nivel a fost făcut un alt paraclis, de dimensiuni mai mici, care poartă hramul mănăstirii "Pogorârea Duhului Sfânt". Aici se slujeste o dataâă pe an, numai Sfânta Liturghie, de ziua hramului.
Celelalte clădiri ale complexului monahal au fost construite, toate, după anul 1920.
Între personalităţile de seamă ce au trecut prin mănăstirea noastră se află şi arhiereul Eugeniu Laiu, episcop-vicar pentru eparhia Bucovinei, cu titlul de Suceveanul. Născut la 06.06.1894 în satul Certieni, comuna Bargaoani, raionul Tg. Neamţ, Ioan Laiu este tuns în monahism la mănăstirea Horaiţa de unchiul său, Arhim.Pimen Gheorghiu, în august 1920. Hirotonia în treapta de arhiereu a primit-o în catedrala din Cernăuti la 9 iulie 1939. După îndeplinirea mai multor ascultări în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, se retrage (octombrie 1957) la Horaiţa, mănăstirea de metanie, unde, în smerenie şi simplitate, îşi petrece ultimii ani ai vieţii pământeşti (10 la numar) până în ziua de 1 aprilie 1967, când îşi dă obştescul sfârsit; a fost prohodit de I.P.S Iustin, Mitropolitul Moldovei si Sucevei, înconjurat de un sobor de preoţi şi înmormântat în cimitirul mănăstirii.
În prezent obştea mănăstirii noastre numără 20 de vieţuitori, aflaţi sub oblăduirea duhovnicească a Prea Cuviosului Părinte Protos. Petroniu Marin. Părinţii mănăstirii îndeplinesc zilnic diferite ascultări în folosul mănăstirii şi participă regulat la programul liturgic din mănăstire. În ultimii ani s-au executat mai multe lucrări de restaurare-renovare în mănăstire care au cuprins paraclisul "Sf. Ierarh Nicolae", care în prezent se pictează, unele corpuri de chili şi casa de oaspeti.
Departe de zgomotul lumii, atât la mănăstirea Horaiţa, cât şi la Schitul Horăicioara, se continuă tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti armonios rugăciunea, munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de linişte se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească.

Istoricul Sfântului Schit Horăicioara
Schitul Horăicioara sau Horaiţa Veche - "un adevărat cuib de vulturi aninat în crăpătura unei stânci aeriene", după cum spunea scriitorul Calistrat Hogaş, rememorând ale sale amintiri dintr-o calătorie efectuată aici în vara anului 1881 - ia fiinţă în a doua jumătate a sec. XV (1466), după cum menţionează tradiţia orală consemnată în tinda bisericii. În anul 1480, Arhim. Chiriac, la porunca Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, ridică, din lemn, prima biserică a acestui aşezământ monahal, cu hramul "Buna Vestire". Astăzi, locul Sfintei Mese a bisericii de la 1480 este marcat de o lespede de piatră pusă în anul 1937 cu cheltuiala soţilor Epifanie şi Aglaia Curcut din satul Metocul Bălan, comuna Cracăoani, judeţul Neamt.
Schitul Horăicioara, aflat la 900 m altitudine într-un cadru natural deosebit de pitoresc, aparţine canonic şi administrativ de Mănăstirea Horaiţa, înfiinţată cu trei secole mai târziu.
Biserica actuală a schitului a fost ridicată, din piatră, în anul 1868 de către Arhim. Ermoghen Buhus - stareţul mănăstirii - şi sfinţită la 20 octombrie de arhiereul Isaia, episcop vicar al Episcopiei Romanului. De atunci şi până astăzi biserica şi chiliile schitului au fost supuse mai multor lucrări de restaurare şi renovare prin grija egumenilor ce s-au succedat cronologic la conducerea schitului.
În biserică se află o icoană a Maicii Domnului, cunoscută ca făcătoare de minuni.
Catapeteasma bisericii, în still gotic şi de dimensiuni reduse, a fost confectionată - probabil - cu puţin timp înainte de anul sfinţirii bisericii (1868).
În urma rugăciunilor insistente făcute de monahii vieţuitori acolo, majoritatea bătrâni, în timpul stăreţiei Arhim. Ermoghen ( 1837- 1877), s-a petrecut o minune, Maica Domnului făcând să izvorască apă dintr-o stâncă aflată cam la 50 m departare de biserica schitului. Acest izvor , singura sursă de apa din împrejurimi, a fost binecuvântat cu darul tămăduirii bolilor sufleteşti şi trupesti ale celor care veneau acolo cu credintă. Existenţa sa determină pelerinajele anuale a multor oameni, mai ales a celor aflaţi în suferinţă. Renumele său a impus alegerea ca al doilea hram al schitului sărbătoarea "Izvorul tămăduirii", praznuită în prima vineri dupa Pasti.
Retras în inima munţilor, departe de "zgomotul" lumii, Schitul Horăicioara, continuă şi astăzi tradiţia vrednicilor înaintaşi de a împleti armonios rugăciunea şi munca, ascultarea şi isihasmul. În acest loc binecuvântat de Dumnezeu, pelerinul dornic de liniste se poate bucura şi de un cuvânt folositor pentru viaţa duhovnicească.

În grădină

Dimitrie_Anghel

Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gînduri
blînde...
Ce iertător şi bun ţi-e gîndul, în preajma florilor
plămînde !
Rîd în grămadă ; flori de nalbă şi albe flori de mărgărint,
De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de
argint.


Sfioase-s bolţile spre sară, şi mai sfioasă-i iasomia :
Pe faţa ei neprihănită se-ngînă-n veci melancolia
Seninului de zare stînsă, şi-n trandafiri cu foi de ceară
Trăiesc mîhnirile şi plînge norocul zilelor de vară.

Atîtea amintiri uitate cad abătute de-o mireasmă :
Parcă-mi arunc-o floare roşă o mînă albă de fantasmă,
Ş-un chip bălan lîngă-o fereastră răsare-n fulger şi se
stînge...
De-atuncea mi-a rămas garoafa pe suflet ca un strop de
sînge.

Ca nalba de curat odată eram, şi visuri de argint
Îmi surîdeau cu drag, cum rîde lumina-n foi de mărgărint,
Şi dulci treceau zilele toate, şi-arar dureri dădeau
ocoale...
Ah, amintirile-s ca fulgii rămaşi uitaţi în cuiburi goale.

Larissa sau Larisa este capitala preriferiei Tesalia a Greciei şi capitala prefecturii Larissa. Este principalul centru agricultural şi de transport, legat feroviar de portul Volos, de Salonic şi de Atena.
În prefectura Larisa se află Valea Tempe şi partea de nord-est a râului Peneus.

Cu 8 milioane de locuitori, Londra este cel mai mare oras european, dar si cel mai divers din punct de vedere etnic. Aproape 200 de limbi sunt vorbite la Londra si mai mult de 30% din populatie este reprezentata de imigranti. In pofida descentralizarii si a orgoliilor locale, Londra domina orizontul tuturor cetatenilor britanici pentru ca aici au loc cele mai importante evenimente si pentru ca aici se incheie cele mai mari afaceri.

Sentimentul de superioritate al londonezilor irita de multe ori sau chiar provoaca enorme resentimente, dar Londra continua sa atraga ca un magnet, sa domine si sa prospere. Cu ocazia intrarii in noul mileniu cele mai reprezentative cladiri din Londra au trecut printr-un amplu proces de renovare, dar au aparut si atractii noi, ca Tate Modern sau London Eye.


Principalele puncte de interes din capitala Angliei sunt Big Ben, Westminster Abbey, Palatul Buckingham, Catedrala Sf. Paul si Turnul Londrei. Spatiile verzi ale Londrei sunt foarte apreciate si daca veti intra vara in St. James Park veti intalni la fiecare pas englezi care citesc ziarul pe iarba sau care pur si simplu stau tolaniti la soare. In Londra puteti sa petreceti zile intregi la cumparaturi, la Harrods daca aveti dare de mana sau pe Oxford Street, daca vreti sa traiti o experineta de shopping cosmopolita.

Pub-urile, restaurantele si cluburile de noapte cu atmosfera trepidanta constituie alte motive pentru care o excursie la Londra nu trebuie sa va lipseasca din palmares. Odata ajunsi aici mergeti si la Observatorul Regal din Greenwich pentru a va intersecta cu meridianul zero.

La origini, Londra a fost o asezare celta. In 43 d.Hr. romanii au fondat orasul Londinium, iar numele acestuia se pare ca a dat si numele nativ al orasului, London, desi unele date recente arata ca London ar putea fi de origine celta. În 61 d.Hr., noul oras roman este asediat, pradat si ars pana la temelii de catre rasculatii celti condusi de regina Boadicea.

Dupa caderea Imperiului Roman, Londinium a fost abandonat; la vest de acesta a aparut in secolul al VII-lea o asezare saxona cu numele Lundenwic, pe locul unde azi se afla Aldwych. La inceputul secolului al X-lea vechea cetate romana a fost reocupata. Initial Westminster era un oras distinct, insa in cele din urma Londra si Westminster s-au integrat si au evoluatimpreuna, devenind cel mai mare oras al Angliei, iar din secolul al XII-lea si capitala a regatului.

Intre secolele al XVI-lea si al XX-lea, Londra a inflorit, fiind capitala a Imperiului Britanic. Marele incendiu din 1666 a distrus o mare parte a orasului. Reconstructia a durat peste 10 ani si a fost condusa de Sir Christopher Wren, care, cu acea ocazie, a proiectat si construit multe din cladirile emblematice ale Londrei de astazi, asa cum ar fi spre exemplu Catedrala Sf. Paul.

Cresterea orasului s-a acceleratin secolul al XVIII-lea, astfel ca lainceptul anilor 1800 Londra era cel mai mare oras al lumii. Bombardamentele naziste din timpul celui de-al doilea razboi mondial au condus, pe langa pierderea a peste 30.000 de vieti, la distrugerea multor cladiri vechi. Reconstructia din urmatoarele decenii a dat prilejul folosirii a numeroase stiluri arhitectonice moderne, care dau orasului pe alocuri un caracter eclectic.

Londra a fost o tinta a atacurilor teroriste ale IRA, iar mai recent a suferit o serie de atentate asupra sistemului de transport, soldate cu 52 de morti si atribuite gruparii islamiste al-Qaeda.

Condacul 1:

Însoţirii celei de Dumnezeu alese, dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, ca celor ce aţi născut pe Maica Vieţii noastre, binecuvântată de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, cântări de laudă aducem vouă noi, rugătorii voştri; iar voi, ca cei ce aveţi îndrăzneală către Dumnezeu, păziţi-ne cu rugăciunile voastre de toate primejdiile pe noi, cei ce cântăm: bucuraţi-vă, părinţi de trei ori fericiţi!



Icosul 1:

Îngerul cel mai întâistătător din cer a fost trimis să spună vestirea de bucurie dreptului Ioachim, zicând: Ioachime, Ioachime, auzitu-s-a rugăciunea ta; şi iată, femeia ta va naşte ţie o fiică de care cerul şi pământul se vor bucura, lăudându-te pe tine şi zicând:

Bucură-te, Ioachime, mângâierea lui Adam celui căzut;
Bucură-te, mijlocitorul iertării celui greşit;
Bucură-te, că rugăciunile tale au străbătut cerurile;
Bucură-te, că darul cel mai presus de lume ai dobândit;
Bucură-te, că de aceasta Anei grăbindu-te ai vestit;
Bucură-te, că şi acesteia de asemenea i s-au descoperit;
Bucură-te, luminătorul cel cu raze veselitoare;
Bucură-te, aducătorule de roadă mântuitoare;
Bucură-te, că ai odrăslit din seminţie împărătească;
Bucură-te, că ai mărit vrednicia arhierească;
Bucură-te, cel ce ai întrecut cu darul pe Avraam;
Bucură-te, cel prin care întristarea nerodirii s-a pierdut;
Bucură-te, Ioachime, părinte prea fericite!


Condacul al 2-lea

Văzându-se Dreptul Ioachim defăimat din pricina nerodirii, s-a depărtat în pustie, cu post şi cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu, de la Care câştigând darul cel mai presus de lume, s-a bucurat cântând: Aliluia!



Icosul al 2-lea:

Sfatul cel mai înainte de veci venind să se plinească, a fost trimis de la Dumnezeu Arhanghelul cel mai întâistătător să vestească bucurie Sfintei şi Dreptei Ana, zicând: Ana, Ana, s-a auzit rugăciunea ta; şi iată, vei naşte pe Născătoarea de Dumnezeu Maria, prin care lumea se va mântui, lăudându-te pe tine şi zicând:

Bucură-te, Ana, aşteptarea cea mult dorită de strămoaşa Eva;
Bucură-te, luna care ai risipit negura întristării;
Bucură-te, grădină de Dumnezeu sădită;
Bucură-te, că ai odrăslit floarea cea neveştejită;
Bucură-te, că de naşterea ta lumea s-a bucurat;
Bucură-te, că prin tine stârpiciunea s-a dezlegat;
Bucură-te, ceea ce ai hrănit pe hrănitoarea Vieţii;
Bucură-te, mângâierea celor necăjiţi;
Bucură-te, bogăţia celor lipsiţi;
Bucură-te, că prin tine s-a făcut începătură Darului;
Bucură-te, că prin naşterea ta s-a stins datoria păcatului;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!


Condacul al 3-lea:

Văzându-se pe sine Sfânta şi Dreapta Ana întru întristarea nenaşterii de prunci, plângând cu amar în grădina sa se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne al puterilor, cel ce ştii ocara nerodirii, dezleagă-mi stârpiciunea, că roada pântecelui meu în dar o aduc ţie, lăudându-Te şi cântând: Aliluia!



Icosul al 3-lea:

Alergat-a Ioachim în Ierusalim la Biserica Domnului, după ce i-a grăit lui Arhanghelul, şi aflând pe soţia sa, i-a spus vestirea cea de bucurie; şi au mulţumit împreună lui Dumnezeu pentru mila aceasta, pentru care şi noi îl lăudăm pe dânsul, zicând:

Bucură-te, bătrânule de Dumnezeu iubit;
Bucură-te, prealăudate părinte al Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, sfeşnicul lui Dumnezeu cel în fapte bune îmbătrânit:
Bucură-te, cel ce din coapsele tale ai îmbogăţit lumea;
Bucură-te, pomul psalmistului ale cărui frunze nu au căzut;
Bucură-te, că întru tine s-a plinit proorocirea;
Bucură-te, cu tu pe toţi părinţii ai întrecut;
Bucură-te, că te-ai învrednicit a fi părinte Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, rădăcina sadului celui dumnezeiesc;
Bucură-te, că ai odrăslit din neamul împărătesc;
Bucură-te, că ai bineplăcut lui Dumnezeu pe pământ;
Bucură-te, că ai împodobit Ierusalimul cel de sus cu odrasla ta;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!


Condacul al 4-lea:

Înţelegând bătrânul sfatul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc, intrând în biserică împreună cu soţia sa, cea de Dumnezeu înţelepţită şi închinându-se, a cântat laudă: Aliluia!



Icosul al 4-lea:

Auzind rudeniile dumnezeieştilor părinţi că a mărit Domnul mila Sa faţă de dânşii, au alergat lăudând într-un glas pe preaînţeleapta Ana, zicând:

Bucură-te, ceea ce ai prefăcut în bucurie lacrimile Evei;
Bucură-te, că întru naşterea ta îngerii dănţuiesc întru veselie;
Bucură-te, corabia care porţi pe porumbiţa în cetarea potopului;
Bucură-te, măslin plin de roadă în casa Domnului;
Bucură-te, ceea ce porţi scaunul împăratului;
Bucură-te, că prin naşterea ta se surpă împărăţia iadului;
Bucură-te, ţarină bine roditoare;
Bucură-te, holdă hrănitoare a săracilor;
Bucură-te, podoaba şi lauda maicilor;
Bucură-te, ajutătoarea şi mângăierea celor sterpe;
Bucură-te, cămara împărătesei îngerilor;
Bucură-te, vistieria mângâierii celor păcătoşi;
Bucură-te, Ana, maică prealăudată!


Condacul al 5-lea:

Steaua cea cu strălucire dumnezeiască răsărind din pântecele tău cel preafericit, Ana de Dumnezeu iubită, vesteşte bucurie la toată lumea, şi pe toţi îi îndeamnă a cânta cu un glas: Aliluia!



Icosul al 5-lea:

Văzând Dumnezeu-Cuvântul zidirea Sa chinuită de tiranul diavol, şi voind a-şi pregăti pe pământ cămara însufleţită, pe tine, Ioachim, te-a chemat la o vrednicie ca aceasta, ca din coapsele tale să răsară Mireasa cea preacurată; pentru aceasta grăim ţie:

Bucură-te, sadul creştinătăţii cel prea-strălucit;
Bucură-te, începătorul darului cel prea-mărit;
Bucură-te, că din sămânţa ta s-a lucrat cortul cel însufleţit;
Bucură-te, că acesta mai desfătat decât cerurile s-a arătat;
Bucură-te, meşter înţelept care ai întrecut pe Solomon;
Bucură-te, că fiica ta s-a făcut Biserică a lui Dumnezeu;
Bucură-te, rădăcina pomului vieţii;
Bucură-te, temelia turnului credinţei;
Bucură-te, râu care ai adus pe mărgăritarul cel de mult preţ;
Bucură-te, că pe acesta în Sfânta sfintelor l-ai pus;
Bucură-te, cel ce ai primit făgăduinţa prin arhanghel;
Bucură-te, că prin aceasta s-a plinit sfatul cel mai înainte de veci;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!


Condacul al 6-lea:

După zilele acelea, încredinţându-se Ioachim că făgăduinţa cea dată lui prin arhanghel s-a plinit, aducând jertfă şi arderi de tot, a fost binecuvântat de arhiereu, de preoţi, de leviţi şi de tot poporul că s-a învrednicit de un dar mare ca acesta şi împreună au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!



Icosul al 6-lea:

Apropiindu-se zorile mântuirii neamului omenesc născut-ai, Sfântă şi Preafericită Ana, pe prunca cea făgăduită ţie de la Dumnezeu, pe pururea Fecioara Maria; pentru aceasta te lăudăm:

Bucură-te, ceea ce ai născut pe Împărăteasa cerului;
Bucură-te, lâna cea preacurată din care s-a ţesut cortul împăratului;
Bucură-te, mijlocitoarea iertării şi a darului;
Bucură-te, steaua Nazaretului cea mult luminoasă;
Bucură-te, podoaba Bisericii cea prea-frumoasă;
Bucură-te, lauda patriarhilor şi a drepţilor;
Bucură-te, maica nădejdii creştinilor;
Bucură-te, chivot purtător de tăbliţa darului;
Bucură-te, cuibul porumbiţei raiului;
Bucură-te, stâlpul cel neclintit al Bisericii;
Bucură-te, reazemul cel nemărginit al credincioşilor;
Bucură-te, ceea ce ai născut pe cea făgăduită lumii;
Bucură-te, Ana, maică pururea lăudată!


Condacul al 7-lea:

Vrând dumnezeiasca Ana să-şi plinească făgăduinţa, a adus pe prunca cea dăruită ei de Dumnezeu în Biserica Domnului şi în Sfânta Sfintelor a aşezat-o pe ea, ca ziua şi noaptea să cânte lui Dumnezeu: Aliluia!



Icosul al 7-lea:

Arătat-a făptură nouă Stăpânul tuturor, din dreptul Ioachim răsărind pe înnoitoarea Evei şi mieluşeaua cea mai înainte vestită de prooroci; pentru aceea auzi de la noi aşa:

Bucură-te, păstrătorul tainelor celor nespuse ale lui Dumnezeu;
Bucură-te, plinitorul sfaturilor Lui celor nepătrunse;
Bucură-te, lucrătorul cămării de mire celei preacurate;
Bucură-te, părintele miresei celei cu totul neîntinate;
Bucură-te, că fiica ta a născut pe Hristos Domnul;
Bucură-te, că tu pentru aceasta de toată lumea eşti lăudat;
Bucură-te, plinitorule al Legii;
Bucură-te, începătorule al darului;
Bucură-te, grabnic ajutător al celor neroditori;
Bucură-te, călduros mijlocitor al păcătoşilor;
Bucură-te, temelia cea neclintită a Bisericii;
Bucură-te, pavăza cea nebiruită a credinţei;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!


Condacul al 8-lea:

Văzând naştere din făgăduinţa dăruită de Dumnezeu lui Ioachim şi Anei, să ne ridicăm mintea la cer şi să cântăm cu bucurie laudă Celui ce a arătat cele preaslăvite, zicând: Aliluia!



Icosul al 8-lea:

Cu totul după legile firii a fost naşterea ta, Ana prealăudată; dar fiica ta, născând pe Dumnezeu-Cuvântul a rămas fecioară; pentru aceasta te lăudăm pe tine, zicând:

Bucură-te, ceea ce ai născut pe lauda fecioriei;
Bucură-te, că prin fiica ta s-a plătit datoria strămoaşei;
Bucură-te, că ai purtat în braţele tale pe fiica Părintelui ceresc;
Bucură-te, că printr-însa s-a făcut mântuirea neamului omenesc;
Bucură-te, că din sânii tăi ai hrănit pe Împărăteasa făpturii;
Bucură-te, ceea ce ai născut după făgăduinţă pe Maica luminii;
Bucură-te, liman de scăpare a celor credincioşi;
Bucură-te, grabnică tămăduire a celor neputincioşi;
Bucură-te, lauda cea preamărită a drept-credincioşilor;
Bucură-te, podoaba preastrălucită a arhiereilor;
Bucură-te, munte înalt care nu te ascunzi de la năzuinţa noastră;
Bucură-te, acoperământul ceor ce se roagă ţie cu credinţă;
Bucură-te, Ana, maică pururea lăudată!


Condacul al 9-lea:

Nu pricepem de unde vom începe a-ţi aduce laudă, maică preafericită, sau cu ce cununi te vom încununa pe tine, care ai născut pe Împărăteasa cerului şi a pământului; numai să lăudăm cu umilinţă pe Dumnezeul minunilor, cântând: Aliluia!



Icosul al 9-lea:

Zicerile sfinţilor prooroci cele din descoperire dumnezeiască văzându-le plinite şi stând lângă scaunul Dumnezeirii, prea-fericite Ioachim, auzi-ne pe noi, care grăim ţie:

Bucură-te, că te desfătezi cu heruvimii în lumina cea necuprinsă;
Bucură-te, că vezi scaunul cel preaînalt dăruit fiicei tale;
Bucură-te, că dânsa a fost învrednicită a şedea de-a dreapta Fiului său;
Bucură-te, locuitorul ierusalimului celui de sus;
Bucură-te, cel ce nu ne uiţi pe noi rudenia ta cea de jos;
Bucură-te, cel ce petreci cu arhanghelii;
Bucură-te, împreună-vorbitorule cu apostolii;
Bucură-te, veselia mucenicilor şi a cuvioşilor;
Bucură-te, lauda patriarhilor şi a proorocilor;
Bucură-te, luminătorul Legii şi al darului;
Bucură-te, vestitorule de bucurie celor din ascunzătorile iadului;
Bucură-te, cel prin care începe plinirea făgăduinţei de mântuire;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!


Condacul al 10-lea:

Vrând să mântuiască lumea împodobitorul tuturor, în lume, căreia fusese făgăduit, a venit; şi întrupându-Se din sângiuirile cele preacurate ale fiicei tale celei cu totul nevinovate, preafericite Ioachime, ne-a răscumpărat pe noi din robia diavolului; pentru aceasta cântăm cu bucure: Aliluia!



Icosul al 10-lea:

Zid de apărare eşti credincioşilor şi turn de scăpare tuturor celor ce aleargă la tine, Ana, cea cu nume de împărăteasă; că prin mijlocirea ta se mântuiesc cei ce te laudă pe tine, zicând:

Bucură-te, ceea ce în chip nemijlocit vezi frumuseţea Dumnezeirii;
Bucură-te, ceea ce necontenit sădeşti pentru noi darul mântuirii;
Bucură-te, că de naşterea ta s-au îngrozit puterile iadului;
Bucură-te, că printr-însa s-au deschis nouă uşile raiului;
Bucură-te, că vezi întru veselie pe fiica ta cea preabinecuvântată;
Bucură-te, că născând-o pe ea, de toată lumea eşti prealăudată;
Bucură-te, ceea ce ai crescut pe viţa cea adevărată;
Bucură-te, că aceasta a odrăslit pe strugurele vieţii;
Bucură-te, fântănă de daruri izvorâtoare;
Bucură-te, rază aducătoare de bucurie;
Bucură-te, cea ce ai născut căruţa cea purtătoare de fulger;
Bucură-te, că ai purtat scaunul cel împodobit cu chipul Soarelui;
Bucură-te, Ana, maică lăudată!


Condacul al 11-lea:

Pereche preafrumoasă şi însoţire de Dumnezeu aleasă, Ioachim şi Ana, cei ce sunteţi acum străluciţi cu dumnezeiască lumină şi vă veseliţi cu îngerii şi împreună cu fiica voastră cea de Dumnezeu dăruită, aduceţi-vă aminte de noi cei de pe pământ, care cântăm: Aliluia!



Icosul al 11-lea:

Sfeşnic purtător de lumină te are Biserica pe tine, dumnezeiscule părinte Ioachim, care îndreptezi spre cunoştinţa cea dumnezeiască pe toţi cei cu dor te laudă pe tine, zicând:

Bucură-te, luminătorul celor ce sunt în întunericul necunoştinţei;
Bucură-te, cârmuitorul cel bun al celor ce înoată în marea vieţii;
Bucură-te, grabnicule ajutător al celor ce sunt în primejdii;
Bucură-te, dulce mângâietor al celor întristaţi;
Bucură-te, cel ce uşurezi necazurile vieţii celei grele de purtat;
Bucură-te, ajutătorul cel preaînalt al mântuirii;
Bucură-te, nădejdea neînfruntată a celor ce te cheamă pe tine;
Bucură-te, îndemnătorul celor însoţiţi către fapte bune;
Bucură-te, temelia însoţirii celei de Dumnezeu rânduite;
Bucură-te, rădăcina mlădiţei celei neveştezite;
Bucură-te, iertarea celor ce mult au greşit;
Bucură-te, ridicarea strămoşilor;
Bucură-te, Ioachime, părinte preafericite!


Condacul al 12-lea:

Podoabă de mare cuviinţă a câştigat Biserica prin pomenirea voastră, prealăudaţilor părinţi; pentru aceea vă rugăm, pomeniţi-ne pe noi înaintea lui Dumnezeu, şi din toate nevoile izbăviţi-ne, pe noi cei ce cu dragoste vă lăudăm pe voi, cântând lui Dumnezeu: Aliluia!



Icosul al 12-lea:

Lăudând naşterea ta cu cântări de Dumnezeu insuflate, Ana de trei ori fericită, slăvim pe Cel ce cu un dar ca acesta te-a învrednicit pe tine şi cu dragoste grăim ţie:

Bucură-te, ceea ce ai odrăslit pe viţa Mlădiţei celei neveştejite;
Bucură-te, că ai născut pe Maica Luminii celei de negrăit;
Bucură-te, ceea ce mijloceşti nouă bunătăţile cereşti;
Bucură-te, ceea ce eşti dăruitoare îmbelşugată şi de cele pământeşti;
Bucură-te, lauda cea mult-strălucită a femeilor;
Bucură-te, cununa cea neveştejită a maicilor;
Bucură-te, născătoarea prea lăudată a Maicii lui Dumnezeu;
Bucură-te, soţie bineplăcută lui Dumnezeu;
Bucură-te, ascultătoare blândă a celor ce te cheamă pe tine;
Bucură-te, cea care împlineşti cererile cele bune ale credincişilor;
Bucură-te, bogăţia săracilor şi a văduvelor;
Bucură-te, ceea ce eşti vindecare a neputincioşilor şi a bolnavilor;
Bucură-te, Ana, maică pururea lăudată!


Condacul al 13-lea:

O, preafericită însoţire, a dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana cei ce staţi lângă scaunul Dumnezeirii, primind laudele acestea ale noastre, izbăviţi-ne cu rugăciunile voastre de chinurile cele veşnice şi de toată ispita, ca împreună cu voi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori.



Apoi se zice iarasi Icosul intai: Îngerul cel mai întâistătător din cer... şi Condacul intai: Însoţirii celei de Dumnezeu alese... şi se face otpustul.

LA VARSTA DE 2 ANI AM TECUT PRINTR-O GREA CUMPANA. O RACEALA LA INCEPUT USOARA S-A TRANSFORMAT IN CEVA FOARTE GRAV, CARE SE NUMEA POPULAR TUSE MAGAREASCA. PARINTII ERAU SPERIATI PENTRU CA MAI PIERDUSERA UN COPIL. MEDICII CHEMATI NU REUSEAU SA MA AJUTE. TUSEAM PANA MA INVINETEAM. INTR-O SEARA BUNICUL MEU CARE DE OBICEI ERA VARBARET TaCEA.... TACEA. CRESTEA CAI SI IN ACEA SEARA ROIBU ERA AGITAT. S-A DUS LA EL SI A NICHEZAT TARE, FOARTE TARE. IN ACEA NOAPTE LA ORA 12 LA INHAMAT LA SANIE, M-A IMBRACAT BINE, M-A INFASURAT IN PATURI SI M-A LUAT CU SANIA. AM MERS LA CAPATUL UNEI PADURI UNDE A STAT CU MINE CATEVA ORE. CAND S-A LUMINAT DE ZIUA A VAZUT CA DUPA NOI MAI VENISERA TREI CAI. IN ACEASTA PERIODA NU AM MAI TUSIT. CAND AM AJUNS ACASA AM MANCAT DUPA DOUA LUNI CA UN COPIL SANATOS. ASA A VRUT DUMNEZEU !

Grecia este formata din statiuni agitate, plaje ascunse, peisaje stancoase, orase vechi. Daca veti vizita o data Grecia, veti ramane impresionat toata viata. Aici, fiecare insula ofera un amestec de minunatii pe care nu se poate sa le ratati. Frumusetile Greciei nu se datoreaza numai insulelor sale. Toata tara este un intins si prietenos litoral. Antice civilizatii legendare, obiceiuri si traditii, se intalnesc si convietuiesc cu tanarul mileniu.

Noi oameni avem limitele noastre insa Natura e un adevarat geniu in a carui opera ne putem cauta inspiratia . Uitam deseori ca nu natura apartine omului ci omul apartine Naturii .

Situata la 320 de kilometri de Ankara, capitala Turciei moderne, Capadocia se desfasora sub forma unui peisaj unic, in alcatuirea caruia intra pesteri, tuneluri si sute de orase subterane sapate de hititi in urma cu peste 3.000 de ani. Aici, secretele se afla in fiecare coltisor, de la tunele capcana si pesteri, pana la rute clandestine, utile in aprigele lupte care s-au dat in aceste locuri. Capadocia sau Kapadokya, dupa numele hitit care insemna “regiunea cailor frumosi”, este o lume subterana care ascunde in faldurile sale campurile de batalie ale cuceritorilor, razboaie sangeroase sau lupte religioase care au amenintat tot timpul sa o distruga. In aceste locuri, sacrul si profanul au cunoscut convietuirea. Dincolo de chestiunile de razboi, aici au fost construite primele manastiri din lume, iar numarul lacasurilor de cult s-a ridicat de-a lungul timpului la peste 200 de biserici.
Cu milioane de ani in urma, eruptiile vulcanice au reprezentat primul fenomen care avea sa fie piatra de temelie a ceea ce inseamna Capadocia azi. De-a lungul timpului, trei vulcani mari din zona au raspandit tone de materiale in toata regiunea. Primele eruptii au lasat in urma o roca mai moale, numita tuf, dupa care a venit randul naturii sa joace rolul artistului. Ploaia, vantul si nisipul au inceput sa erodeze, creand platourile imense, vaile, defileurile si hornurile care impanzesc zona. Roca moale de tuf, rezultata in urma activitatilor vulcanice, a “albit” regiunea timp de 10 milioane de ani, in vreme ce stratul superior de bazalt oferea protectie necesara adaposturilor. In urmatoarele mii de ani, oamenii au fost ocupati cu saparea rocii moi, pentru a crea o vasta metropola subterana. Capadocienii au inceput cu locuinte simple, insa in timp arta lor s-a perfectionat, ceea ce a dus la crearea unor vaste labirinte subterane, a oraselor si a fortaretelor menite sa le asigure linistea. Unele orase puteau adaposti pana la 20.000 de oameni, ceea ce s-a si intamplat timp de 25 de secole, pana in anii 1300 d Hr.. Peste 260 de kilometri patrati au fost ocupati de constructiile care au protejat locuitorii impotriva ofensivelor inamice.

Chiar daca aspectul sau de la suprafata incita in continuare interesul turistilor, autenticul spirit al Capadociei este ingropat in adancuri. Sutele de orase subterane si fortarete sapate in munti sunt conectate pentru a crea una dintre cele mai masive retele terestre din lume. In urma cu 3.500 de ani, aceste locuinte sapate in stanca asigurau supravietuirea locuitorilor in timpuri grele, in care orase intregi erau sterse pe fata Pamantului. Istoria sangeroasa a zonei aflata la congruenta unor rute comerciale importante, care legau marile imperii ale lumii, China, India, Egipt, Grecia si Roma, ne ofera motivul pentru care bastinasii au preferat sa isi construiasca locuintele in subteran, mai degraba decat la suprafata. Pe scurt, cine controla Capadocia controla cele mai importante rute comerciale si avea promisa o parte din toate avutiile care luau calea exportului. Romanii, persii si mongolii au purtat batalii sangeroase pentru a controla acest nod. Presiunile externe cumulate cu luptele interne au rezultat un loc care cu greu se putea numi “acasa”. Populatia locala era depasita din punct de vedere numeric si din punct de vedere al inarmarii. Singura solutie viabila care le asigura supravietuirea era ascunderea in dedesubturile Pamantului si pastrarea stricta a acestui secret.

Dupa venirea vremurilor pasnice, utilitatea acestor ascunzatori a inceput sa se diminueze, ducand la o inevitabila iesire la lumina a localnicilor. In secolul XIV, un numar mare de orase erau deja uitate. Abandonarea continua, dar sigura, a facut ca in curand praful sa se aseze nu numai pe orase, ci si pe memoria oamenilor. Abia in anii ‘60 ai secolului XX, localnicii au inceput sa exploreze tunelele ingropate sub povara timpului. Dupa sase secole de tacere, doar zvonurile despre asezarile subterane reusisera sa supravietuiasca, insa nici unul dintre exploratorii amatori nu isi putea imagina cat de vaste erau aceste locuri in realitate. Dupa ce primul pas a fost facut, a venit randul expertilor sa inceapa lucrarile de cercetare. Peste 200 de orase au fost descoperite intacte dedesubtul Capadociei, insa cercetatorii sunt convinsi ca mai sunt inca foarte multe care asteapta sa fie descoperite.

Sfanta Cruce - temelia arhitecturii eclesiale ortodoxe

Potrivit lui H. Stanescu - initiat în studiul monumentelor musulmane - monumente cu specific similar bisericii Sfintilor Arhangheli din Braila nu se mai afla pe teritoriul României, iar în afara tarii mai sunt doar doua, una în fosta Iugoslavie si una în Bulgaria.

Toamna

Strabatem iaras parcul, la pas, ca mai nainte.
Cara rile-nvelite-s cu palide-oseminte.
Aceeas banca-n frunze ne-asteapta la fantani.
Doi ingeri duc beteala fantanilor pe mani.

Ne-am asezat alaturi si bratu-i m-a cuprins.
Un luminis in mine parea ca s-ar fi stins.
Ma-ndrept incet spre mine si sufletul mi-l caut
Ca orbul, ca sa cante, sparturile pe flaut.


Vreau sa-mi ridic privirea si vreau sa -i mangai ochii...
Privirea intarzie pe panglicile rochii.
Vreau degetui usure sa-l iau sa i-l dezmierd...
Orice vroiesc ra mane indeplinit pe sfert.

Dar ce nu pot pricepe ea pricepu, de plange?
Apusul isi intoarce cirezile prin sange.
O! ma ridic, pe suflet s-o strang si s-o sarut -
Dar bratele, din umeri, le simt ca mi-au ca zut.

Si de-am venit ca-n timpuri, a fost ca, inc-o data
S-aplec la sarutare o frunte vinovata
Sa-nvingem iaras vremea dintr-o-ntarire noua
Si sa-nviem adancul izvoarelor de roua.

Si cum scoboara noaptea, al data asteptata,
Imi pare veche luna - si steaua ce se-arata ,
Ca un parete de-arme, cu care-as fi vanat.

Si fara glas, cu luna, si noi ne-am ridicat.
Tudor Arghezi

- 11 Februarie 1994 - Adunarea Comitetului de iniţiativă pentru crearea bisericii ortodoxe române
"Sfântul Nicolae" din Montreal.
- 20 Martie 1994 - Adunarea generală de constituire a bisericii noastre sub jurisdicţia Episcopiei
de la Vatră. Alegerea primului Consiliu parohial: dl Basil Gliga - preşedinte, dl Vincenţiu Agapi -
vice-preşedinte, dna Laura Riga - secretar, dl Mihai Ionescu - tresorier, dnii George Rusu, Adam
Popescu şi Emil Bugnariu - membrii ;
- 26 Martie 1994 - Consiliul episcopal, prezidat de P.S. Episcop Nathaniel, acceptă biserica
noastră sub jurisdicţia Episcopiei de la Vatra românescă;
- Sf. Paşti 1994 - apare primul număr din buletinul parohial "Calea de lumină", editat de Consiliul
parohial, redactat de Pr Cezar Vasiliu, ajutat de comitetul de redacţie ;
- 1 Mai 1994 - P. S. Episcop Nathaniel îl numeşte pe preotul dr Cezar Vasiliu ca paroh al bisericii
ortodoxe române "Sf. Nicolae" din Montreal ;
- 1 Iulie 1994 - prima participare a Pr Vasiliu la Congresul Episcopiei, la Vatra Românească din
Detroit, MI, ca paroh al bisericii noastre;
- 15 August 1994 - praznicul "Adormirii Maicii Domnului" - prima slujbă a noii biserici Sf. Nicolae
din Montreal. Raspunsurile la strană sunt date de dna preoteasă Zoe Vasiliu, însoţită de un mic
grup de corişti ;
- 28 Septembrie 1994 – Conferinţa Preotului paroh despre « Sfinţii români »
- 29 Octombrie 1994 – Conferinţa Preotului paroh despre: « Sf martiri. Brâncoveni. »
- 25 Noiembrie 1994 - Conferinţa Preotului paroh despre « Sf. Apostol Andrei şi orginile
creştinismului românesc »
- 13 Decembrie 1994 - Conferinţa Preotului paroh despre « Originea şi vechimea colindelor »
- 25 Ianuarie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Unirea Principatelor şi Biserica »
- 18 februarie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « dialogul teologic ortodoxo-catolic »
- 22 Februarie 1995 - alegerea noului Consiliu parohial. Intră în Consiliu, pe lângă cei şapte susamintiţi, dna. Rodica
Leancu - preşedintă a Reuniunii doamnelor, şi dnii. Ioan Bejan, Costel Dereşteanu, George Leancu, Alexandru Vlad
Lungu, Florin Mihăilescu şi George Zamfir ;
- 26 Martie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Unirea Basarabiei cu Ţara »
- 1 Aprilie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Unificarea datei paştelor »
- 02 Aprilie 1995 - Conferinţa Preotului la biserica catolică St. Benoit de Nurcie din Montreal : « L`Orient et l`Occident sur
des chemins differents »

- 7 Mai 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Zece mai, ziua Monarhiei Române »
- 11 Iunie 1995 Conferinţa comună a pastorului anglican Rev. Robert Warren şi a părintelui paroh despre “Biserica
Anglicană şi Biserica Ortodoxă”

- 11 Iunie 1995 - lansarea cărţii "Cerşetorul de azil" de Constantin Ivănescu ;
- 15 August 1995 - aniversarea primului an de la deschiderea bisericii. Participarea grupului "Româncuţele" (surorile
Pădurean) din Hull, Qc., a căror prezenţă va continua în următorii doi ani, la toate serbările naţionale româneşti (24
Ianuarie, 27 Martie, 10 Mai, 28 Noiembrie şi 1 Decembrie), precum şi la cele ale Crăciunului şi în corul bisericii;
- 20 August 1995 - lansarea volumului "Florile nu mor niciodată" de Dna. Mia Pădurean (Hull) ;
- 13 Septembrie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Biserica Ortodoxă, ieri, azi, mâine »
- 24 Septembrie 1995 - lansarea carţii "Metamorfoze" de Mihaela Privache-Gues;
- 29 octombrie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Autocefalia B.O.R . Patriarhul Miron Cristea.»
- Septembrie 1995 - începerea cursurilor la Şcoala duminicală pentru copii ;
- 26 Noiembrie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Unirea Bucovinei cu Ţara »
- 1 Decembrie 1995 - Conferinţa Preotului paroh despre « Unirea Transilvaniei cu Ţara »

La cumpana dintre milenii ia fiinta intr-o metropola americana o misiune ortodoxa romana pusa sub protectia Maicii Domnului. Biserica Sfanta Maria isi croieste drumul si cu indrazneala isi face simtita din ce in ce mai mult prezenta in viata romanilor din Atlanta
Biserica Ortodoxa Romana Sfanta Maria a luat fiinta in mai 2000 fiind inregistrata la Statul Georgia pe data de 17 Mai, acelasi an. In decembrie 2001 misiunea a primit primul preot paroh venit din Romania, Pr. Nicolae Clempus si de Craciun (25 decembrie) in acelasi an s-a savarsit prima Sfanta Liturghie la Capela Sfanta Barbara oferita de Biserica greaca spre slujire.
Tinerii parohiei noastre se constituie intr-o organizatie de tineret la nivel de parohie. organizatie care face parte din ROYA (Romanian Orthodox Youth in America) care functioneaza la nivel de Arhiepiscopie.
In fiecare Duminica, dupa ce se impartasesc copiii intra la clase pentru ora de religie. Va rugam sa veniti cu copiii la aceste ore foarte importante pentru educatia lor religioasa.
Toate doamnele din parohie se organizeaza si isi desfasoara activitatea sub umbrela unui comitet care le reprezinta. Comitetul Doamnelor este alaturi de Consiliul parohial la fiecare activitate a Bisericii.

Muzeul Luvru (Musée du Louvre în franceză) este cel mai mare muzeu parizian, după suprafaţă şi printre cele mai cunoscute muzee din lume. Clădirea este un fost palat regal situat in inima oraşului Paris, între malul drept al râului Sena şi Rue de Rivoli. Curtea sa principală se află pe axa bulevardului Champs-Élysées.
Iniţial, Luvru a fost o fortăreaţă medievală în 1200, după care a devenit rezidenţa regală sub domnia lui Carol al V-lea, în 1365. Curînd după aceea a fost modernizat după gustul renascentist de către Francisc I în 1546. De-a lungul secolelor a fost extins, distrus sau transformat sub domniile succesive ale lui Henric al IV-lea, Ludovic al XIII-lea, Ludovic al XIV-lea, Napoleon I şi Napoleon III. Arhitectura sa este o îngemănare de stiluri care stau mărturie a mai mult de 800 de ani de istorie.
Muzeul propriu-zis a fost inaugurat la sfîrşitul secolului al XVII-lea, pe timpul Revoluţiei Franceze (mai exact, în 1793). Dar ideea fusese concepută patruzeci de ani mai devreme de către Lafont de Saint-Etienne, care atacase caracterul privat al colecţiilor regale, propunînd ca aceste opere de artă să fie accesibile marelui public în Galeria principală a muzeului.
Partea destinată antichităţii orientale cuprinde obiecte ce au aparţinut imperiului Persan în perioada academicienilor.
Partea destinată imperiului egiptean este compusă din două camere.
În una din ele sunt prezentate obiecte de artă ce sunt datate în perioadele de până la domnia Cleopatrei.
În zilele noastre, Muzeul găzduieşte istoria artei lumii occidentale, începînd cu Evul Mediu, pînă în secolul al XIX-lea, alături de civilizaţii antice care au precedat şi au inspirat cultura vestică.
Muzeul este împărţit în şapte secţiuni diferite (trei secţiuni antice: Antichitatea Orientală, Egipteană, Greacă, Etruscă şi Romană) şi patru secţiuni moderne: sculptură, pictură, obiecte de artă şi grafcă.
În cea de a doua cameră sunt obiecte ce aparţin Noului Regat cum îl denumesc istoricii, adică perioada ce începe cu domnia lui Tutankhamun şi se sfârşeşte odată cu prăbuşirea imperiului.

În 1981 Francois Mitterand a lansat proiectul Grand Louvre (cu iniţierea creaţiei Piramidei lui Pei, punct central şi intrare, totodată, modificîndu-se aripa Richelieu din partea nordică a muzeului şi subsolul curţii Napoleon).
Spaţiul util pentru exponate al muzeului a fost dublat de la 31,000 m2 în 1984 la 55,000 m2 în prezent, iar numărul de exponate a sărit de la 20,600 la 34,000.
Principala responsabilitate a muzeului Louvre este de a conserva, proteja, restaura şi dezvolta atât comoara de artă naţională pe care o are în proprietate dar mai ales comoara mondială. Este important pentru urmaşi să poată veni şi să vadă modul în care au gândit şi simţit înaintaşii lor.

În mijlocul ţării, în imediata vecinătate a Sibiului – vechi burg transilvan cu aer medieval – se găseşte Răşinariul – aşezare cu o rezonanţă puternică în istoria românilor din această parte a ţării… O localitate care a dat românilor personalităţi de prestigiu, oameni de seamă care au lăsat posterităţii urme vrednice de laudă ale trecerii lor prin această lume şi un renume datorat faptelor lor meritorii. Poetul Octavian Goga, filosoful Emil Cioran, mitropolitul Andrei Şaguna şi încă mulţi alţii, sunt nume grele ce şi-au legat destinul de Răşinari.

Merită să mergeţi şi să vizitaţi aceste locuri deosebite în care un om cu suflet deosebit a lăsat posterităţii “urme” ce vor dăinui peste timp…

Planeta noastră are 4,6 miliarde de ani, cu 3,8 miliarde de ani în urmă a apărut ADN-ul, acesta a fost începutul vieţii pe Terra; dinozaurii au stăpânit planeta timp de 160 milioane de ani şi au dispărut în urma unui cataclism natural acum 65 milioane de ani. Cea mai veche fosilă a unui hominid (Sahelanthropus tchadensis) are 7 milioane de ani, Homo Sapiens apărând abia acum 195 mii de ani. Noi am cauzat extincţia a mii de specii de animale şi plante, am epuizat multe din resursele naturale ale acestei planete în doar câteva sute de ani. Se zice că ceea ce distruge un idiot, 100 de înţelepţi nu pot repara. Revoluţia industrială şi tehnologia nu au făcut decât să distrugă, nu putem decât să sperăm că tehnologia din ce în ce mai avansată va reuşi să salveze ce a mai rămas şi chiar să repare stricăciunile provocate până acum de noi.
Acea sferă albastră care de fapt nu e sferă ci "elipsoid de rotaţie" pe care totuşi o numesc sferă şi care este imperfectă ca orice altceva din univers şi chiar universul însuşi este imperfect (daca nu mă credeţi, citiţi "Teoria relativităţii" a lui Einstein), acea sferă albastră este pe moarte şi e numai vina noastră de data asta. În trecut vina a fost a asteroizilor sau a erupţiilor vulcanice. De la distanţa de la care a fost facută fotografia, nu se vede absolut nimic suspect, nici măcar nu s-ar bănui că există fiinţe inteligente pe "planeta albastră". Şi totuşi, acele fiinţe bipede şi "inteligente" care se numesc în limbajul ştiinţific "Homo Sapiens" ( în traducere - omul cugetător sau omul înţelept) au reuşit să asculte porunca divină şi să se înmulţească şi să umple toată planeta, astfel începând procesul de distrugere al ei şi arătând că nu îşi merită denumirea fiindcă nu sunt câtuşi de puţin înţelepţi. Cât de înţeleaptă este o specie care îşi taie creanga de sub picioare?

“Mănăstirea Parepa a fost înfiinţată prin ordin patriarhal la data de 3 martie 2003, cu dorinţa de a întemeia un Sfânt Aşezământ menit să dea viaţă monumentalei Biserici a cărei construcţie a fost începută încă din anul 1941.
În timp şi cu multă trudă s-a reuşit zidirea Bisericii mari, a unui paraclis pt. iarnă şi a unui arhondaric şi montarea iconostasului în Biserică.Intenţionăm să pictăm atât catapeteasma - adevărată bijuterie,sculptată în lemn de stejar - cât şi Biserica mare,să mobilăm biserica,să construim un corp de chilii adecvat pt. obştea maicilor şi preotul slujitor şi să terminăm de construit zidul împrejmuitor."
Rugăciunea sufletului si a trupului.
Sfântul Ioan Scărarul ne spune că: „Rugăciunea, după calitatea ei, este petrecerea si unirea mistică a omului cu Dumnezeu. Iar după lucrare, este hrana sufletului, întărirea duhovnicească a inimii, împăcarea cu Dumnezeu, maica si fiica lacrimilor duhovnicesti, podul care ne trece peste ispite, focul care arde si alungă pe diavoli, lucrarea îngerească, luminarea mintii, curătirea inimii, alungarea întristării si a deznădejdii, îmblânzirea mâniei, oglinda sporirii duhovnicesti, descoperirea asezării sufletesti, prevestitoarea răsplătirii viitoare, semnul slavei ceresti, vorbirea mintii cu Dumnezeu, rodul bucuriilor duhovnicesti, urcusul mintii către Dumnezeu, întrebuintarea cea mai bună si mai curată a mintii noastre, maica tuturor virtutilor crestinesti”.
Trebuie stiut faptul că si trupul nostru trebuie să participe la lucrarea rugăciunii. Pentru că si trupul trebuie să primească har. El trebuie să lupte. Ba mai mult, se ajunge la starea de a primi har, prin nevointă, suferintă si muncă binecuvântată. La „Rugăciunea lui Iisus” nu este de ajuns ca să rostesti rugăciunea cu mintea, pentru a primi har, ci si trupul trebuie să colaboreze. Căci omul are suflet si trup, iar trupul trebuie si el să fie mântuit.
Ascultând, deci, ceea ce spun Sfintii Părinti, putem zice că cei care refuză mijloacele rugăciunii, refuză esenta rugăciunii însăsi.
Toate acestea însă, trebuie făcute cu binecuvântarea părintelui nostru duhovnicesc, pentru ca diavolul să nu ne poată însela. Lupta „Rugăciunii lui Iisus” este grea, pentru că diavolul porneste război împotriva noastră, atacându-ne după cresterea noastră duhovnicească, cu toate vicleniile sale.

Icoane pictate în atelierul Mănăstirii

Viata monahala: Tunderea in monahism

Rânduiala tunderii îl leaga pe monah de loc, de manastirea în care accepta închinovierea, de obstea cu care se înfrateste, de staretul care îi devine Parinte si care îi da si un nume nou, ca la o adevarata nastere. Îl va lega si de slujbele bisericii, de uniforma pe care o primeste piesa cu piesa, cu aratarea simbolului fiecareia, de puterea de a chema numele lui Iisus, care i se da odata cu metaniile si cu învatatura cum sa le foloseasca.

Rânduiala tunderii îl învata pe noul monah smerenia, îl învata ce sa manânce, cum sa doarma, cum sa vorbeasca.

Ceremonialul acestei slujbe este dramatic, încarcat de o solemnitate grava. Novicele, voind sa intre în rândurile monahilor, are, ca si la botez, un nas care îl va ascunde, simbolic, sub mantie de rautatea demonilor si îi va fi povatuitor si îndrumator toata viata alaturi de staret.

Ritualul tunderii este adevarata taina, aceeasi pentru toti, barbati sau femei. Ceremonialul se desfasoara de obicei seara, la vecernie, sau noaptea la utrenie, în biserica, la lumina blânda a lumânarilor.

Dupa ce acesta, în auzul tuturor fagaduieste ca va pazii saracia, castitatea si ascultarea fata de toti, i se taie patru suvite din parul capului, în chipul crucii, ca semn al lepadarii definitive de omul cel vechi, de poftele trupului si de cugetele cele nesocotite începând, astfel, razboiul cu sine însusi, cu patimile si cu puterile întunericului din vazduhuri care nu se va sfârsi decât odata cu ultima suflare...

Mănăstirea Ortodoxă Sfântul Grigorie Armeanul si Sfântul Martin cel Virtuos

Biserica Sfântului Martin Singuraticul, numita si capela Sfântului Gregorie, domina localitatea Beaudrevilliers. Dedicata Sfântului Martin cel Virtuos, un calugar ce traia aici pe la anul 887, este una dintre cele mai vechi biserici din departamentul Loiret, si constructia ei dateaza din secolul IX. Ea a fost restaurata de catre Gauzelin în anul 1004 si in 1030, iar un acord în favoarea abatiei Fleury o mentioneaza în anul 1071.
Construita se pare în anul 887 de catre calugarii Sfântului Martin cel Virtuos dupa un plan sirian, era compusa dintr-un spatiu pentru cor si un naos acoperite cu lemn, cuprinzând doua tribune destinate "Chorus Psalentium", caracteristic ritului oriental vechi. Au mai ramas astazi neschimbate naosul si absida principala.
Traditia spune ca într-o seara a anului 991, trei pelerini bat la usa parohului din Pithiviers. Obositi si îmbracati mizerabil, ei se bucura de ospitalitatea preotului. Unul dintre cei trei pelerini, Grigorie, este de origine nobila si arhiepiscop de Nicopolis. El aspira la o viata de rugaciune si sacrificiu.
Dupa ce manânca si se odihneste, el merge la Héloise, mosiereasa din Pithiviers. Ea îl primeste cu multa solicitudine si îi indica capela din Beaudrevilliers. Grigorie se retrage la locul Sfântului Martin Singuraticul. El va trai aici 7 ani într-o grota sapata de propriile sale mâini, în valea de lânga biserica.
El practica postul în timpul saptamânii, mancând numai seara un pumn de linte sau diferite seminte, dar duminica "Grigorie invita la masa sa preoti si ierarhi si chiar laici evlaviosi. El le servea nu numai hrana trupeasca, ci si cea sufleteasca. Si el însusi prepara cu mâinile sale o prajitura cu miere si mirodenii, dupa moda din tara sa, pe care le-o servea dupa masa în timpul intonarii imnelor si cântarilor. Oaspetii lui, degustându-le, aveau senzatia ca se bucura de toate deliciile Paradisului" (manuscris de la abatia din Micy, secolul XI).
Aceasta prajitura era de fapt turta dulce, care va face renumele regiunii Pithiviers.
La 16 Martie 999, el este înmormântat chiar în biserica, care a cunoscut 950 de ani de pelerinaj.

Capela Bunei Doamne
Situata în causul vaii l'Oeuf (Oul), aceasta mica capela este construita deasupra unui izvor, catre anul 1550.
Multitudinea de vindecari miraculoase atesta existenta unui cult pentru "Doamna noastra de bun ajutor", loc de mare pelerinaj în zilele de sarbatoare ale Sfintei Fecioare Maria.

Iubesc străzile îmbrăcate în auriu, valurile leneşe ale Senei. Mâinile reci afundate în buzunarele paltonaşului negru,
vântul acela dulce, ce-mi trezeşte visele la viaţă ca o mângâiere. Iubesc agitatia aceea tacuta a vizitatorului educat care parca multumeste de cate ori merge pe malul Senei sau intr-un mic “bateau.” Este frig dar nu ma indur sa ma retrag in caldura camerei. Maine ma voi urca in alt “bateau” si voi continua.....

Elvetia este asezata pe cursurile superioare ale fluviilor Rhon (Ron) si Rhein (Rin); relieful este predominant muntos (Alpii Elvetieni, Muntii Jura), Elvetia fiind tara cu cea mai ridicata altitudine medie din Europa; Alpii Elvetieni (Masivul Monte Rosa 4.634 m alt. max.) sunt acoperiti de zapezi vesnice si ghetari; Muntii Jura (vf. Tendre 1.679 m), situati la granita cu Franta, sunt calcarosi si au culmile paralele, ca niste platouri ondulate, cu foarte putine trecatori; in regiunea nordica se intinde Podisul Elvetiei; intre Alpii Elvetiei si Muntii Jura exista un culoar (Mitteland) de circa 680 m altitudine, coline, podisuri erodate de ghetari; Elvetia poate fi considerata castelul de apa al Europei, fiind strabatuta de o retea bogata de rauri: Rinul (vale adanca) cu afluentul sau Aar, apartinand bazinului hidrografic al Marii Nordului, Inn (afluent al Dunarii), apartinand bazinului hidrografic al Marii Negre, Ronul (vale adanca), apartinand bazinului hidrografic al Marii Mediterane, si Ticino (afluent al Padului), apartinand bazinului hidrografic al Marii Adriatice; in Elvetia se gasesc peste 1.000 de lacuri naturale, dintre cele tectono-glaciare facand parte Geneve (Leman), Constance (Bondesee), Neuchotel etc.
Berna (obiective turistice)
Manster (Catedrala) Inceputa in 1421 de catre Matthaus Ensinger, catedrala a fost conceputa ca una din cele mai vaste din lume, constructia sa continuand secole la rand. Reforma religioasa a gasit-o in stadiu de santier, transformarea lacasului de cult din catolic in protestant nereusind sa opreasca lucrarile. Daniel Heinz s-a ocupat de edificiu intre 1573 si 1598, terminand naosul si turla. Clopotnita, cea mai inalta din Elvetia, a fost adaugata abia in 1893. O scara cu 254 de trepte duce in varful acesteia, de unde se poate admira panorama orasului. Portalul de la intrarea in biserica prezinta o magnifica ilustrare a Judecatii de Apoi, realizata inainte de Reforma, care contine 234 de figuri cioplite in piatra. In interior se disting vitraliile si stranele bogat sculptate, precum si fabuloasa orga cu 5.404 de tuburi, catedrala gazduind frecvent concerte.
Kunstmuseum (Muzeul de arta) Infiintat pentru a promova lucrarile artistilor elvetieni, acest muzeu expune cea mai vasta colectie din lume cuprinzand picturi semnate de Paul Klee, aici putand fi admirate peste 2.000 dintre operele acestuia. Kunstmuseum se mai poate lauda cu o vasta serie de desene si tablouri realizate de simbolistul Ferdinand Hodler, considerat a fi cel mai important artist elvetian al secolului al XIX-lea. Langa fabuloasele alegorii (unele fiind uriase), peisaje si portrete ale acestuia, sunt expuse lucrarilor altor nativi celebri, cum ar fi Stauffer, Anker sau Bocklin. Galeriile muzeului contin insa si opere ale unor monstri sacri precum Fra Angelico, Cezanne, Rouault si Picasso.
Cascade parfumate de culori Rosengarten, situata in dreapta meandrei raului Aare, este o splendida gradina de trandafiri, minunat amenajata si intretinuta. Intre aprilie si octombrie aceasta infloreste intr-o explozie de culori si parfumuri ametitoare. Pasionatii de horticultura pot identifica aici 27 de soiuri de rododendroni, 200 de tipuri diferite de trandafiri si circa 200 de varietati de irisi. Pentru noi, ceilalti, panorama superba a podurilor si caselor cu acoperisuri ale Bernei ramane principala atractie a parcului.
Zerich si-a inceput activitatea in anul 15 I.H. ca punct vamal roman, insa adevarata dezvoltare a cunoscut-o in secolul al X-lea D.H. Oras liber in 1336, centru al Reformei religioase in 1519 si centru comercial esential la inceputul secolului al XIX-lea, Zerich este astazi cel mai mare oras elvetian si capitala culturala si economica a acestei tari, bursa locala fiind a patra ca importanta din intreaga lume. Principala atractie turistica a localitatii este Altstadt (Orasul Vechi), grupat in jurul centrului medieval. Atmosfera este splendida, cu lebede argintii plutind pe apele raului Limmat si zeci de cafenele raspandite pe malurile acestuia, intr-o atmosfera boema altminteri de neimaginat intr-o capitala financiara. Grossmenster (Catedrala) Simbol al reformei religioase, catedrala are o poveste extrem de interesanta. In secolul al III-lea D.H., sfantul Felix si sora sa au fost martirizati in preajma actualului Zerich. Legenda spune ca, dupa ce au fost decapitati, cei doi au alergat pe dealuri tinandu-si capetele in maini, pana ce s-au prabusit in locul unde a fost ulterior ridicata aceasta biserica (in secolul al XI-lea). In fata turnului sudic al Catedralei se afla o statuie a lui Carol de Mare (768-814), al carui cal s-ar fi poticnit pe locul actualului lacas de cult. In secolul al XVI-lea, aici si-a tinut predicile terifiante pastorul reformat Huldrych Zwingli. Schweizerisches Landesmuseum (Muzeul National al Elvetiei) Gazduit intr-o imensa cladire in stil neo-gotic, acest muzeu poseda o impresionanta colectie de obiecte de la foarte vechi (datand din epoca de piatra) pana la moderne si contemporane. Exponatele sunt diverse, un deosebit succes inregistrand costumele si mobila de epoca, ceasurile vechi si obiectele de origine militara, ilustrand mai multe batalii celebre.
Geneva este cel de-al treilea oras elvetian ca marime si are o populatie de doar 180.000 de locuitori. Cu siguranta insa, nici o alta zona a tarii nu este mai cosmopolita decat vechea cetate de pe malul lacului cu acelasi nume, caci o treime dintre rezidentii sai provin din alte colturi ale lumii. Aici au fost infiintate organizatii internationale de prima marime precum Crucea Rosie (in 1864) si si-au stabilit sediul altele, deja existente, cum ar fi Liga Natiunilor (in 1919). La Geneva si-au gasit refugiul promotorii reformei religioase Calvin si Knox, dar si nemuritorii Byron, Shelley, Wagner sau Liszt. Orasul este locul ideal in care sa fii ajuns din urma de o zi ploioasa, intrucat este ticsit de muzee si monumente, iar agenda sa culturala este extrem de bogata.
Catedrala Sf. Petru Constructia acestei catedrale a inceput in 1160 si a durat 150 de ani, timp in care structura sa initiala, in stil romanic, a capatat influente gotice. Fatada neo-clasica a fost adaugata abia in 1750. Austeritatea naosului reflecta cel mai bine transformarea acestei catedrale catolice intr-o biserica protestanta, eveniment produs in 1536. Calvin insusi a fost pastor aici intre aceasta data si 1564. Din pacate, succesorii sai au distrus elementele statuare si frescele bisericii, o parte din acestea fiind restaurate mai tarziu.
Palais des Nations (Palatul Natiunilor) Partea centrala a acestui complex monumental, cel mai mare centru diplomatic din intreaga lume, a fost construita in 1930 pentru a adaposti Liga Natiunilor, care ulterior a devenit Organizatia Natiunilor Unite (ONU). De altfel, chiar si astazi ONU are aici unul dintre sedii (celalalt aflandu-se la New York), coridoarele sale purtand pasii celor mai importanti lideri ai lumii, dar si ai miilor de delegati internationali care participa la diverse conferinte sau vin sa militeze pentru chestiuni arzatoare ale societatii moderne, cum ar fi drepturile omului, protectia mediului sau dezarmarea nucleara.

E toamna... inca... O toamna tarzie cu mult soare! Stropi fini si ascutit de ploaie parca anunta burnita rece.
E toamna, o toamna tarzie care s-a prelungit in noiembrie.
Florile mele dragi, trandafirii au boboci iar crinii sunt infloriti. Daliile, mirabolis si crizantemele ma bucura cu frumusetea culorilor in fiecare zi.
Toamna are farmecul ei aparte... Are doza ei de splendoare, unica pentru fiecare clipa care trece...
E toamna... Toamna tarzie...

Bicicleta este cel mai civilizat vehicul cunoscut de om. Alte forme de transport se dezvoltă până devin de coşmar. Doar bicicleta rămâne curată la inimă.

Pârtii de vis, culmi înzăpezite şi plăcerea de a schia pe gheţari pe durata întregului an ... În paradisul sporturilor de iarnă, Austria, fiecare se regăseşte. Începători sau profesionişti, toţi au garanţia distracţiei hibernale.

Astăzi s-a născut Hristos
Mesia, chip luminos
Lăudaţi si cântaţi
Şi vă bucuraţi...
În noianul de lumini colorate, brazi sclipitori şi cadouri costisitoare, e oarecum greu să găsim timp şi loc să ne lăsăm pătrunşi încă o dată de minunea Sărbătorii de Crăciun. Aud în jurul meu oameni care se plâng că datorită unui buget mai redus, Sărbătoarea de Crăciun va fi celebrată doar în familie, cu dragoste, dar nu multe cadouri. Asta fiind spus cu regret sincer. şi aici, la fel de sincer mă împotmolesc şi eu în a crede că de fapt oamenii regăsesc sensul acestei Sărbători atunci când se 'dezbracă' de partea materială. Căci aceasta este o Sărbătoare a inimii, o Sărbătoare cu care speranţa renaşte an de an şi este de aştepta că iubirea oamenilor pentru cei dragi şi nu numai, devine mai profundă.

Una dintre bucuriile care nu va dispare niciodată este atunci când în ajunul Crăciunului sunt alături de familie (chiar de la distanţă, apropierea sufletească rămâne o necesară realitate) şi mă topesc în dulcea colinda românească. Căci una dintre frumoasele moşteniri ale poporului nostru sunt colindele, cântul dulce vestind naşterea Domnului.

Nu pretinde nimeni să ne desprindem total de modernitatea Crăciunului, căci trăim în prezent. Însă asta nu exclude faptul că putem alege simplitatea, aşa încât să rămână spaţiu sufletesc pentru adevarata Sărbătoare. Trăim în prezent dar, vrem nu vrem, suntem legaţi de trecut atunci când vine vorba de Sărbători. Când eram copil cea mai mare bucurie era să ştiu că tata o să ne ducă într-o călătorie fantastica (mi se părea atunci, şi continui să cred în minunea de atunci) În Ajun de Crăciun ne plimbam pe străzile din apropiere prin zăpada albă şi moale, privind cu nemaipomenită plăcere la luminiţele ce se zăreau de la brazii decoraţi în casele oamenilor (timp suficient pentru ca Moş Crăciun să fi ajuns să lase cadourile, şi să guste din prajitura pe care cu grija o lăsam pe masă, doar doar îl tentam să stea mai mult să-l pot vedea).

Încercăm la rândul nostru, majoritatea dintre noi, sper, să împodobim bradul la fel cum îl impodobeam copii fiind, ascultăm colinde care ne mângâie sufletele şi ne dau plinătatea unei aşa Sărbători, aşternem masa tradiţională şi gustăm din bucate cu pietate aproape, pentru că fiecare îmbucătura poartă amintiri diferite. şi toate acestea au mai mult sens atunci când sunt trăite alături de cei dragi din familie, alături de prieteni buni, cu sufletele ingemanate in credinta strămoşească. Pentru că, cu fiecare Crăciun, învăţăm să iubim mai mult, învăţăm să lăsăm deoparte o bucată din orgoliu şi să privim în adâncul sufletului unde valorile adevărate sunt îngropate în tumultul de luminile prea puternice uneori ale Crăciunului modern.

Încercaţi să vă reîntoarceţi măcar din curiozitate la Crăciunul simplu pe care îl ştiaţi din vremea copilăriei, găsiţi răgazul pentru rugăciune şi popas sufletesc. Încercaţi să găsiţi timp pentru a decupa ornamente de Crăciun, învăţaţi-vă copiii să facă aşa ceva, şi în timp ce coaceţi mere în cuptor, ascultaţi colinde şi bucuraţi-vă. şi dacă aveţi răbdare, puneţi şi faceţi sarmale aşa cum făceau bunicile noastre, la foc domol şi cu toţi aceşti paşi vă veţi trezi deodată în lumea Sărbătorii de Crăciun pe care cu toţii o ştim şi deşi nu ne dăm seama, îi ducem lipsa. Şi în peisajul unei lumi îndurerate şi plină de întrebări, cadoul cel mai frumos de Crăciun este acela că am devenit mai buni şi mai aproape de Dumnezeu.

Să aveţi Crăciun fericit şi un an nou plin de împliniri!

Austria este tara muzicii si a sporturilor de iarna. Fara iesire la mare, tara dunareana si alpina. Austria este una dintre tarile mici si frumoase ale Europei. Austria este un stat federal, care a devenit republica la sfarsitul primului razboi mondial (1914-1918), in urma destramarii Imperiului Habsburgic. Din 1955, Austria este o tara neutra, adica nu face parte din nici un tratat militar international. De aceea, adesea, aceasta tara serveste ca loc de intalnire reprezentantilor altor tari, in vederea rezolvarii unor conflicte. Tot la Viena se afla sediul unor organisme internationale, precum cel al Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.).
Austria este o tara muntoasa. Trei sferturi din teritoriu sunt ocupate de Muntii Alpi, la poalele carora se intind dealuri. Bazinul Vienei, aflat in partea de nord-vest, este cea mai joasa regiune a tarii si totodata principala zona unde pot fi cultivate cereale. In rest se practica pastoritul.
Desi foarte inalti, cu relief glaciar, ghetari si zapezi permanente, Muntii Alpi sunt fragmentati de vai transversale*, trecatori si pasuri. Ca si celelalte tari alpine, in Austria se gasesc lacuri glaciare. Dunarea intra in Austria pe la Passau, isi continua cursul spre sud-est trecand prin Linz si Viena, dupa care trece in Slovacia pe la Bratislava. Afluentii ei principali sunt Inn si Enns.
Austria are un climat temperat-continental, dar care variaza in functie de altitudine. In est, diferentele de temperatura de la iarna la vara sunt mai mari decat in vest. Foehnul - vant cald si uscat care bate dinspre sud - scurteaza iernile. El provoaca formarea cetii, topirea brusca a zapezii, producerea de avalanse*, dar impiedica inghetul de primavara. Padurile de foioase acopera regiunile colinare, iar cele de conifere - versantii muntilor.

Austriecii sunt un popor germanic, dar in Austria locuiesc si alte etnii: croati, unguri, sloveni, cehi si, in numar mic, italieni, sarbi si chiar romani. O treime din locuitori traieste in cinci mari orase: Viena, Graz, Linz, Salzburg si Innsbruck, iar o cincime la Viena.
Austria este o tara prospera, a carei industrie s-a dezvoltat dupa 1950 datorita investitiilor venite din S.U.A. Ele au fost orientate spre industria extractiva de carbune si fier, spre producerea energiei electrice prin construirea de hidrocentrale, spre producerea de otel si fonta si rafinarea petrolului. Industria mai produce: automobile, produse chimice, utilaje pentru industria alimentara, textile, dulciuri.
Agricultura asigura numai o parte din nevoile de hrana ale populatiei. Restul se importa. Cresterea animalelor are o contributie mai importanta decat cultura plantelor. Fermele specializate in cresterea animalelor se afla in zona montana, unde terenurile sunt prea abrupte si fragmentate, iar clima prea rece pentru a se cultiva plante.
Turismul aduce venituri foarte mari Austriei. Cei mai multi turisti vin iarna pentru a face schi si alte sporturi de iarna in statiunile turistice din Alpi, special amenajate in acest scop. Conditiile naturale si amenajarile moderne fac posibila organizarea unor importante concursuri sportive de iarna.
Circulatia turistilor si legatura intre diversele regiuni ale tarii se face prin retelele de cai ferate si sosele.
Prin construirea canalului Rin-Main-Dunare, navele de pasageri si de marfuri pot ajunge la Marea Nordului sau la Marea Neagra. Principalii parteneri de comert ai Austriei sunt: Elvetia, Marea Britanie, Cehia, Slovacia, Franta, Italia si S.U.A. Austria exporta indeosebi otel, fonta, masini si utilaje, automobile, hartie si importa alimente, petrol si materii prime.

La răscrucea a trei mari religii ale lumii – iudaismul, creştinismul şi islamismul – se înalţă un oraş fantastic a cărui istorie ne trimite cu mai bine de 3000 de ani în urmă. În prezent capitală oficială a Israelului, acest oraş atrage mai ales datorită încărcăturii sale spirituale, evrei, creştini şi musulmani trăind aici împreună şi mai mulţi venind aici în pelerinaj.
O statistică realizată în anul 2000 confirmă diversitatea culturală şi religioasă, numărând între zidurile cetăţii sfinte nu mai puţin de 1204 sinagogi, 158 biserici şi 73 moschei. În ciuda eforturilor susţinute de a asigura o coexistenţă religioasă paşnică, Ierusalimul a fost şi este un continuu „punct fierbinte” ce stârneşte controverse şi dispute.
Dar să fie oare o coincidenţă faptul că cele trei religii se întâlnesc în Ierusalim şi mai ales să fie o întâmplare faptul că fiecare regăseşte aici esenţa propriei credinţe?

Privind în istorie, evreii sunt pe aceste meleaguri încă de pe vremea lui David, al doilea rege al evreilor. El a cucerit ceea ce era pe atunci cetatea unei populaţii canaanene locale, Şalem şi a transformat-o întru-un important centru religios, politic şi economic, capitală a regatului evreiesc antic, Ierusalim. Regele Solomon, fiul lui David, construieşte aici primul templu evreiesc. Distrus de către babiloneni într-o campanie de cucerire condusă de Nabucodonosor II, evreii construiesc un al Doilea Templu sacru în vremea lui Cyrus al II lea cel Mare, regele persan ce a cucerit Babilonul şi întreaga regiune în 519 Î. Hr.
Templul sacru are un rol foarte important în religia iudaică. Templul din Ierusalim este considerat de tradiţia iudaică o cale de comunicare între pământ şi cer, porţile cerului stând deasupra porţilor Templului.O altă tradiţie rabinică descrie Templul lui Solomon ca fiind născut în centrul pământului (Nabel). Această credinţă se întemeiază pe textul din Iezechiel V, 5: "Acesta este Ierusalimul, pe care eu l-am pus în mijlocul neamurilor şi al ţărilor dimprejur".
Creştinismul revendică Ierusalimul nu doar pentru referirile din Vechiul Testament cât mai ales pentru locul său în viaţa lui Iisus Hristos. Potrivit Noului Testament, Iisus a fost adus în Ierusalim curând după naşterea sa. Potrivit scripturilor, Iisus a predicat şi a vindecat în Ierusalim, în special în curţile Templului. În Ierusalim a luat ultima cină, cunoscută ca Cina cea de Taină. Clădirea în care se presupune că ar fi avut loc această cină adăposteşte şi mormântul regelui David. Creştinism şi iudaism se împletesc şi se completează astfel în această cetate ce musteşte spiritualitate. Creştinii vin să refacă Calea Dureroasă (sau via Dolorosa – drumul parcurs de Hristos sub povara crucii) sau să se reculeagă la Sfântul Mormânt.
Creştinismul s-a înfiripat în Ierusalim şi de-a lungul istoriei creştinii au încercat să elibereze Oraşul Sfânt de sub dominaţia musulmană. Proclamate „războaie sfinte” cruciadele, sub pretextul cauzei creştine, au avut de fapt un caracter sângeros, cu totul potrivnic învăţăturilor pe care pretindeau că le apără. Cruciadele sunt un capitol sumbru în istoria Ierusalimului, martor al masacrului în numele religiei.
În islamism, Ierusalimul joacă un rol împortant în mare parte datorită moscheii Al-Aqsa. După Mecca şi Medina, Ierusalim este pentru islam al treilea oraş sfânt din lume, locul de unde şi-a început ascensiunea către cer profetul Mohamed. Deasupra marei stânci din Ierusalim, care este consdierată drept locul de unde şi-a pornit ascensiunea Mahomed spre ceruri, a fost construită Cupola Stâncii. Considerată una dintre cele mai timpurii şi cele mai frumoase clădiri din Islam, a fost construită în 690 sub ordinul califatului Abd al-Malik.
În Islam există o credinţă ce face referire directă la Ierusalim. O profeţie veche a profetului musulman Mohamed prezice o bătălie în care va fi implicată Ţara Sfântă. Potrivit acestei profeţii, Ţara Sfântă va fi recucerită şi evreii nimiciţi. Această profeţie se găseşte de fapt în Tradiţiile lui Mohamed (Al Hadith) şi spune astfel: "Nu va veni ziua judecăţii până când o seminţie musulmană nu va birui o seminţie a iudeilor." Când Mohamed a fost întrebat unde se va întâmpla acest lucru el a spus: "În Ierusalim şi în ţările din jurul lui."
Aşadar momente importante din zorii celor trei credinţe îşi revendică ca şi scenă de desfăşurare Ierusalimul. Fie că este centrul lumii şi oraşul ales pentru construire primului Templu pentru Iudaism, fie că este martorul prezenţei şi minunilor săvârşite de Iisus sau locul din care profetul Mahomed s-a înălţat la cer, Ierusalimul este dincolo de orice coincidenţă şi speculaţie, un loc sacru. Să fie însă o întâmplare faptul că aceste mari religii se întâlnesc în acest Oraş Sfânt atât de frământat de istorie? Sau el face parte dintr-un plan mai măreţ decât îşi poate închipui mintea omenească?
Călătorului ajuns pe meleagurile Ierusalimului îi sugerez să meargă cu mintea dar mai ales cu inima deschise. Ierusalimul te îndeamnă să priveşti dincolo de graniţele propriei religii şi să accepţi spiritualitatea în complexitatea ei de forme.

Acasa este acolo unde simti caldura unui camin, linistea si placerea de a te intoarce de fiecare data.“Home is where your heart is".

Acatistul Sfintilor Români din închisori
Smerit cuvânt înainte-mergător

Preacuviosul Părinte Paisie Aghioritul, în cuvintele sale adresate „cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan” ne spune: „Dumnezeu îngăduie să se facă acum o zguduitură puternică. Vin ani grei. Vom avea încercări mari. S-o luăm în serios, să trăim duhovniceste. Si e bine să facem aceasta cu bucurie si de bună voie, iar nu din mâhnire, de nevoie. Acum mergem sau pentru Hristos, sau pentru diavol. Vom vedea fapte înfricosătoare. Se vor da lupte duhovnicesti. Sfintii se vor sfinti mai mult si spurcatii se vor spurca si mai rău”.

Trăim astfel de vremuri, trăim într-o lume demonizată, dominată de vitelul de aur, de ferocitate si violentă, coplesită de apostazie, în care adevărurile ce dor si ridică probleme de meditat sunt date uitării. Abia iesiti din oroarea terorii comuniste, apostatii expediază în uitare si în nepăsare jertfele celor ce au fost chemati de Domnul Dumnezeu la o cruntă ascultare. Fătarnicii de ieri si de azi, urcati la tribune înalte, răspândesc erezii si înselătorii amare, dau lectii „de virtute si morală” insultând, lovind, împroscând cu noroi sfintele idealuri apărate cu pretul a mii si mii de jertfiti, aruncati în nefiintă prin torturi si chinuri de neimaginat.

Ascultam cum nu de mult un corifeu al „epocii de aur” se bătea cu pumnul în piept lăudând Canalul, marea lor realizare, care însă pentru istorie s-a vesnicit cu numele nefast de „Canalul mortii”. Am plâns înăbusindu-mi revolta si am zis: Doamne Dumnezeule, numai Tu stii câte oase zdrobite si câtă suferintă stau la temelia „măretei realizări”! Oare chiar suntem tara cea uitată de Tine? Oare chiar suntem un popor atât de bolnav? Oare chiar suntem loviti de o asa de gravă amnezie că am uitat la ce consecinte tragice ne-a dus slujirea celui rău?

Si nu mult după această disperare mi-a venit un răspuns atât de miraculos, că am rămas fără cuvinte. Doar un plâns purificator venit din străfundurile insondabile ale inimii m-a făcut capabilă să parcurg cuvintele. Era acest sublim acatist, mărturisitor de adevărurile ascunse în miile de jertfe aduse întru apărarea lor. În imnuri sacre sunt fericiti cei ce si-au pus viata pentru ca patria lor să rămână crestină si română si pentru ca neamul lor cel rănit si batjocorit, trădat si vândut, obidit si înselat să fie scos din robia vrăjmasă.
În icoase si condace măiestrit făurite se reflectă ca într-un cristal desăvârsit slefuit în ce iad de suplicii au fost prăbusiti binecredinciosii acestui neam, ce au putut să le facă semenii dusi în rătăcire de adoratorii lui satan.

Rugăciunile acestui acatist îi ajută pe închinători să privească ferocitatea drept în ochi, să înteleagă cum iubirea pentru neam, cruce si legea străbună a fost mereu insultată si coborâtă în mocirla minciunilor, să înteleagă de ce este nebunie să te ridici împotriva Dumnezeului-Iubire ca să te închini lui Mamona, tatăl minciunii si izvorul urii si destrămării. Ura, furia oarbă a sarpelui întărâtat nu au putut birui iubirea celor chemati la jertfă. Ura nedomolită a torturat, a chinuit, a secerat vieti si a ascuns în morminte trupuri sfârtecate si oase zdrobite, dar nu a putut stinge lumina care totdeauna, după crucificare, a anuntat învierea.

Trupul sfâsiat de suplicii inimaginabile, eul scos din normalitate prin metode draconice, demolat, aruncat în mlastina disperării prin degradarea dusă până la dementă, nimic din toate acestea nu a putut stinge lumina care-i astepta pe vârful Golgotei pe cei înfrătiti prin jertfă si iubire cu Blândul Păstor. Cei iesiti din toate încercările Calvarului si-au dat sufletul în mâna Celui Vesnic Viu, oricât de poticnit le-a fost urcusul. Ratiunea noastră mărginită nu este capabilă să explice cum din atâta decrepitudine un torent de iubire împingea sufletul în baia de mister si de lumină ce îl adăsta pe vârful Golgotei. Acolo sufletul însetat de lumină afla că poate să ierte, că poate atinge nobletea spirituală când toti porii fiintei sunt atât de îmbibati de iubire că poate să ierte dureri care nici în taină nu pot fi rostite, umilinte care nu pot ajunge la ureche de om, josnicii pe care si pământul cel mai negru le refuză.

Acatistul Sfintilor Mărturisitori Români ne îndeamnă să fim uniti prin tainice legături de iubire cu cei ce au încheiat străbaterea căilor lumesti prin jertfa supremă. Să cerem ajutor eroilor si martirilor nostri să ne învete taina răbdării, pentru ca atunci când vom fi chemati să depunem propria noastră mărturie să nu sovăim, să fim hotărâti si puternici, ca să fim biruitori în duh asa cum au fost ei.
Să-i pomenim cu evlavie, să-i păstrăm în amintirea noastră, să nu-i îngropăm a doua oară în uitare. Sigur ne vor ajuta să dăruim la rându-ne iubirea noastră fără să tinem socoteală de câte ori va fi lovită, umilită, insultată, refuzată sau risipită.

Să nu uităm să închinăm un gând curat făuritorilor acestui Acatist cutremurător, pentru ca împreună cu ei „să ne izbăvim de toată înselăciunea diavolească si mântuindu-ne, pururea să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!”.


Plăcile inscripţionate dezvăluie o mică parte a celor care au murit în temniţele comuniste, reconstituite fiind din amintirea supravieţuitorilor. Printre marile personalităţi duhovniceşti, dar şi intelectuale, care au trecut prin temniţa Aiudului, le descoperim într-o listă, care vă asigurăm ca nu este completă.
Maica Domnului este reprezentată în această icoană cu Sfântul ei Acoperământ, întins peste toţi fii ei care l-au mărturisit pe Hristos în temniţele comuniste

… Parintele Arsenie Boca s-a nascut in 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, langa Brad, judetul Hunedoara, iar la botez a primit numele de Zian. Dupa terminarea Academiei de Arte Frumoase, in 1939, urmeaza o scurta perioada de ucenicie in monahism la Athos. La reintoarcerea in tara, aduce cateva manuscrise ale Filocaliei fostului sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, cu care colaboreaza la realizarea in limba romana a acestei lucrari. Parintele Dumitru Staniloae il numeste „Ctitor de frunte al Filocaliei romanesti”.

Capitala statului Haiti a plonjat in haos si disperare in urma unui cutremur cu magnitudinea 7,3 pe scara Richter. A fost cel mai puternic seism care a lovit cea mai saraca tara de pe continentul american in ultimii 200 de ani.

SA NE RUGAM PENTRU EI!

Lacul Baikal este situat în sudul Siberiei (Rusia). Este un lac cu apă dulce (reprezintă cea mai mare rezervă de apă dulce din lume 23000 km³) și este cel mai adânc lac de pe glob (1637 m). Deși este greu de imaginat, depresiunea lacustră din Siberia de Sud, cu suprafața ceva mai mare decât cea a Belgiei, adăpostește 10% din rezervele de apă potabilă ale lumii (exceptând ghețarii). Lacul Baikal pe lânga faptul că este cel mai adânc lac din lume, poate fi considerat și cel mai vechi prin cei circa 20-25 milioane ani de existență (exclusiv Marea Caspica și Lacul Aral) și unul dintre "muzeele vii", în care trăiesc aproximativ 800 specii de animale și 245 specii de plante endemice, proprii lui.

Trasee turistice Maramures

Un dinte infipt in cer

Schitul Bran este un schit ortodox inaltat peste zgomotele lumii, pe o culme muntoasa, la marginea cerului, in luna aprilie a anului 2006. La acest schit se ajunge pornind pe drumul ce pleaca din localitatea Simon, aflata pe culoarul Rucar-Bran. Locul este strajuit de minunate creste muntoase: Masivul Piatra Craiului, Masivul Bucegi, Masivul Postavaru si Magura Codlei.

"A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad, uneori,
ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,
ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,
si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si atunci ma apropii de pietre si tac,
iau cuvintele si le-nec in mare.
Suier luna si o rasar si o prefac
intr-o dragoste mare."

Situat in Valea Vistulei superioare, actualmente capitala de voievodat,orasul-port,vizitat cu incantare de peste 4 milioane de turisti este unul din putinele locuri in care inestimabilele opere de arta, adunate vreme de veacuri, nu au fost distruse in timpului razboi mondial. Numele Krakov (Cracovia) vine de la Krak,o capetenie tribala a locului,despre care legenda spune ca, dupa o lupta crancena, a rapus , la poalele colinei pe care astazi se inalta cetatea Wawelun teribil dragon.

Astazi, Cracovia- considerat cel mai frumos oras din Polonia -isi adauga la blazonul indelungatei sale existente, atributul de „capitala a artei si tineretii”. In lunile mai-iunie, in timpul anualelor „ Zile ale Cracoviei”, are loc aici „Juvenalia”, un carnaval studentesc in care tinerimea universitara sustine examenul la ... talent si inovatie artistica.

Florile … ne inconjoara in orice situatie ne-am afla: botez, nunta, inmormantare. Ele reprezinta de multe ori “pata de culoare" ce da farmec lumii in care traim, caci inflorirea fragililor dar gingasilor toporasi, primavara, este asteptata de toata lumea ca un mare eveniment, iar toamna cu greu ne despartim de frumoasele si “zburlitele” crizanteme, care uneori rezista in fata frigului pana in noiembrie.

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Pe meleaguri departate
Hoinaresc si zi si noapte
Printre ganduri si amintiri
Cu mirosul de zefiri.

Zile-ntregi si nopti prea scurte
Se jucau pe intrecute
Cu un gust de tinerete
Incet uitate de batranete.

Sub lumina lunii -ncet
Stau sa-mi cant ofurile toate,
Si de copilarie-mi amintesc
Cand in urma eu privesc.

Manastirea Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Rebra-Parva, jud. Bistrita-Nasaud
Fotografiile sunt din 2008,2009 si 2011. La Manastirea Rebra-Parva au avut si au loc in continuare, lucrari de reamenajare a aleilor, scarilor, construirea unei fantani, finisare poarta, etc. Mainile de gospodari nu lipsesc de la aceasta manastire unde totul este perfect, precis, aliniat.