Albumele lui Nicoleta Mija Benos » Maramures Arta vestimentară tradiţională. Portul
Dacă străbaţi satele maramureşene (îndeosebi cele situate pe văile Mara şi Iza) într-o zi de sărbătoare, ai privilegiul să asişti la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentară” şi culoare, oferit gratuit de localnici. De reţinut că această “desfăşurare de forţe” nu are nimic ostentativ şi nici nu reprezintă vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poartă amprenta autenticităţii, fiind o reminiscenţă a stilului de viaţă din societatea tradiţională locală.
Puţine alte regiuni au conservat acest obicei, abandonând demult portul popular, chiar şi ocazional (duminici, sărbători, nunţi, etc.). Acesta a devenit mai degrabă recuzită pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.
În Maramureş, tradiţia - ca însemn al perenităţii, dar şi mândria obârşiei fructificată într-o demnitate etnică, ce nu lasă loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament strămoşesc, pe care fiecare generaţie se simte obligată să-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureşeni, straiele de sărbătoare nu pot fi decât cele „moştenite”, chiar dacă anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit în timp unele adaptări, rezultate din contactul cu populaţiile româneşti din regiuni mărginaşe.
Remarcabil este faptul că toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) şi creşterea oilor (pentru producţia de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, meliţatul, pieptănatul, etc.) şi în cele din urmă ţesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul şi brodarea.
La toate acestea se adaugă meşterii specializaţi în confecţionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor şi pălăriilor. În prezent, globalizarea s-a răsfrânt (şi) asupra artei vestimentare, celebrele case de modă lansând şi impunând trenduri sezoniere, cu o ritmicitate ameţitoare, valabile pe toate continentele.
În trecut, modelele şi gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizaţi ai localnicilor recepţionau motive, culori, compoziţii ornamentale specifice unui anumit sat şi nu de puţine ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoşteau şi anumite redundanţe în modul în care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea şi cromatica dungilor orizontale (pentru femei) şi sumanul, prin lungime (pentru bărbaţi). Nuanţarea se făcea şi prin croi, materiale auxiliare, lăţimea tivului, sisteme de închidere, poziţionarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de provenienţă, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vişeului, roşu pentru Valea Izei, fiecare în alternanţă cu dungi negre.
Portul maramureşean se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, este unitar şi are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” (T. Bănăţeanul, 1965).
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămaşă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului).
Portul bărbătesc are ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric şi gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul şi straiţa ţesută în culori vii (T. Bănăţeanul, 1965).
Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum şi Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care şi azi maramureşenii le utilizează cu mândrie şi nobleţe: guba şi gluga.
Puţine alte regiuni au conservat acest obicei, abandonând demult portul popular, chiar şi ocazional (duminici, sărbători, nunţi, etc.). Acesta a devenit mai degrabă recuzită pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.
În Maramureş, tradiţia - ca însemn al perenităţii, dar şi mândria obârşiei fructificată într-o demnitate etnică, ce nu lasă loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament strămoşesc, pe care fiecare generaţie se simte obligată să-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureşeni, straiele de sărbătoare nu pot fi decât cele „moştenite”, chiar dacă anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit în timp unele adaptări, rezultate din contactul cu populaţiile româneşti din regiuni mărginaşe.
Remarcabil este faptul că toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) şi creşterea oilor (pentru producţia de lână), apoi prelucrarea firelor (înmuiatul, meliţatul, pieptănatul, etc.) şi în cele din urmă ţesutul pânzelor, în microateliere casnice, croiul şi brodarea.
La toate acestea se adaugă meşterii specializaţi în confecţionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor şi pălăriilor. În prezent, globalizarea s-a răsfrânt (şi) asupra artei vestimentare, celebrele case de modă lansând şi impunând trenduri sezoniere, cu o ritmicitate ameţitoare, valabile pe toate continentele.
În trecut, modelele şi gama coloristică erau conservate de către fiecare comunitate, alcătuind o specificitate locală, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizaţi ai localnicilor recepţionau motive, culori, compoziţii ornamentale specifice unui anumit sat şi nu de puţine ori nu numai că erau în stare să citească mesajul, dar recunoşteau şi anumite redundanţe în modul în care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea şi cromatica dungilor orizontale (pentru femei) şi sumanul, prin lungime (pentru bărbaţi). Nuanţarea se făcea şi prin croi, materiale auxiliare, lăţimea tivului, sisteme de închidere, poziţionarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv în identificarea zonei de provenienţă, îndeosebi în cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Vişeului, roşu pentru Valea Izei, fiecare în alternanţă cu dungi negre.
Portul maramureşean se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, este unitar şi are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone” (T. Bănăţeanul, 1965).
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma înflorată (neagră la femeile mai în vârstă), cămaşă cu decolteu dreptunghiular, cu mâneci trei sferturi, poale peste care se îmbracă două zadii, un pieptar din pănură sură sau un „lecric” (jachetă), guba din lână albă cu miţe lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpă” (mărgele de corali) sau zgărdanele (ţesături de mărgele mici în jurul gâtului).
Portul bărbătesc are ca element de bază cămaşa albă, scurtă, cu mâneci largi, vara gatii (izmene) lungi până la mijlocul gambei, iarna cioareci din lână albă, chimir lat la brâu; lecric şi gubă. Din gama accesoriilor notăm clopul şi straiţa ţesută în culori vii (T. Bănăţeanul, 1965).
Cercetând metopele monumentului de la Adamclisi, precum şi Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care şi azi maramureşenii le utilizează cu mândrie şi nobleţe: guba şi gluga.
« Ultima Pagina | vizualizare rezultate 21-40 din 40 |
Urmatoarea Pagina »
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
« Ultima Pagina | vizualizare rezultate 21-40 din 40 |
Urmatoarea Pagina »