Megacatedrala neamului

Un "pacat arhitectonic" care poate fi evitat

In ultimii ani, in Romania toata lumea viseaza sa con­struiasca biserici uriase. Inalti ierarhi si cucernici parinti, ca si multimea inchinatorilor de pe intinsul tarii, mirenii, lumea buna si intelectualii patrioti, cu totii sunt stapaniti de o febra noua: aceea de a ctitori biserici ciclopice.

Este greu de stiut cat de duhovnicesc este elanul si cat de pioasa aceasta insolita fervoare. Ceea ce este sigur este faptul ca gustul po­pular (care indeamna la ridicarea de catedrale polivalente, adevarate hale de cult, dotate amplu cu structuri subpamantene, care distribuie pe mai multe nivele ferite de lu­mina soarelui numeroase servicii bisericesti - sali de depus defunctii, sali destinate parastaselor, sali de botez, sali de cununie sau, pur si simplu, sali cu destinatie administrativa - si inconjurate cu nenumarate cladiri aferente care, toate la un loc, intrunesc de minune conditiile macrocomplexului religios!) nu-si are suport nici in traditia constructiei la­casului de cult romanesc, nici in teologia zidirii crestin or­todoxe.

Numirea care avea sa consacre oficial aceasta bi­zara dispozitie ortodoxa catre enorm avea sa fie cea de "Catedrala Mantuirii Neamului", sintagma gongorica miron-cristeana, resuscitata subit de infocarea celor care preco­nizeaza realizarea acestui tip inaltator de edificiu religios. Tinand cont de precedentele - Catedrala Zalau, Biserica Ghelari, Catedrala din Slobozia, Catedrala din Arad, Catedrala din Suceava etc, se poate banui ca, in scurt timp si in po­fida statutului ei privilegiat, Catedrala Mantuirii Neamului va deveni paradigma arhitecturii ecleziale post-ceausiste.

S-o spunem fara ocolis: entuziasmul care anima aceste ciudate intreprinderi arhitectonice poate fi explicat fie prin complexele conducerii Bisericii Ortodoxe Romane, care cauta sa compenseze prin gigantism si prin proiectul con­structiv lipsit de masura pasivitatea si, mai ales, neputinta manifestata fata de programul demolator de biserici al pu­terii comuniste, fie din nevoia de a tine piept prin cantitate periculosului asediu desfasurat de alte confesiuni si secte care, simtind-o subreda, nedumerita inca si ezitanta in decizii, incearca sa profite de imprejurare, intetind, cu toate fortele prozelitismul.

Comertul riscant cu puterea totalitara, simularea decenii la rand a "initiativelor comune" sau a coniventei telurilor, toate aceste istetimi circumstantiale, mimate indelung si cu destul "talent" de mai-marii Bisericii nationale, aveau sa le contamineze intr-un tarziu comportamentul si postura duhovniceasca.

Ce altceva, decat patologia acestui transfer nociv, ar putea explica in momentul de fata modul identic cu cel al defunctului sistem de a concepe monumentali­tatea, maretia si fastul in termenii colosalului, ai grandiloc­ventei si al risipei ?

Ca Biserica, chiar inainte de a-si spori numarul paro­hiilor, are nevoie urgent de un edificiu eclezial impunator, aliniat duhovniceste celui din Dealul Patriarhiei, a carui me­nire sa fie actualizarea si perpetuarea memoriei exceptio­nalei jertfe din Decembrie '89, prin pomenirea zi si noapte a tuturor martirilor Romaniei, este un fapt incontestabil si o cerere cat se poate de oportuna, pe care, in sinea noastra, o gandim cu totii.

Ei bine, toate san­sele intruparii intentiilor enumerate mai sus se potic­nesc lamentabil in dimensiunile inadmisibile pretinse de ctitori, dimensiuni nefiresti care implica si costuri de-a dreptul nerusinate, in raport cu saracia si promiscuitatea vietii noastre cotidiene.

Facand ani de zile parte din "Comisia Nationala de Avi­zare" a proiectelor de lacasuri de cult, mi-a fost dat sa vad destule propuneri "ortodoxe" de catedrale-mamut, la care betonul si fierul cornier gafaiau din greu, abia-abia reusind sa tina pasul cu gandirea inaripata a arhitectilor de la insti­tutele de proiectare judetene.

Majoritatea noilor construc­tori de biserici, fosti vajnici artizani ai Casei Poporului sau ai altor "obiective ale epocii de aur", par sa fi parasit defini­tiv concizia adevaratei viziuni monumentale in favoarea unor proportii delirante, care proclama masivitatea nimi­citoare drept criteriu estetic al maretiei. Somerii, ca urmare a impuscarii ctitorilor "catedralelor socialismului", au devenit peste noapte sfatuitorii de taina ai actualilor ctitori de biserici, flatandu-le fara sa roseasca nepriceperea si in­curajand iresponsabil viziunii arhitectonice ne viabile.

In realitate, gustul deviat al noilor ctitori nu este nici pe departe rezultatul vreunei alunecari estetice, ci a ratacirii stilistice si teologice, care caracterizeaza intotdeauna iesirea din Traditie.

Oricine pastreaza in memorie imaginea con­sacrata a tabloului votiv traditional, in care sunt figurate chipuri de voievozi smeriti, cu fapturile efilate ascunse in somptuozitatea caftanelor princiare, fiecare purtandu-si in maini ctitoria ca pe o sublima macheta cereasca. Aceste bi­serici in miniatura, care zabovesc cuminti in podul palme­lor domnesti inainte de a fi intinse lui Hristos ca ofrande, sunt, de fapt, tot atatea chivoturi.

Teologia zidirii ortodoxe simbolizeaza intelesul spiritual al zidirii-ofranda prin pro­filul enigmatic al chivotului de piatra. El este receptacolul sfintit care pastreaza Trupul si Sangele lui Hristos.

Ramane de vazut cine va indrazni sa zideasca !

Sorin Dumitrescu
(fragmente selectate)