Mult prea adesea viata pe care o ducem este impotriva rugaciunii pe care o oferim lui Dumnezeu si numai atunci cand reusim sa armonizam cuvintele rugaciunii noastre cu felul de a trai, rugaciunea noastra dobandeste puterea, splendoarea si eficienta pe care le asteptam sa se produca. Mult prea adesea ne adresam Domnului, sperand ca va face ceea ce noi insine ar trebui sa facem in numele si in slujba Lui. De cele mai multe ori, rugaciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregatite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca si cum ar fi suficient sa repetam an de an, cu o inima rece si cu o minte mecanica, cuvinte arzatoare nascute in desert si in pustie, din cele mai adanci suferinte umane, in cele mai aprigi situatii pe care istoria le-a cunoscut vreodata. Intr-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne invata cum sa ne rugam.

De multe ori repetam rugaciuni care poarta numele Sfintilor Parinti si credem ca Dumnezeu le asculta, ca ia aminte la continutul lor, in timp ce singurul lucru care conteaza inaintea Lui este inima persoanei care I se adreseaza, dorinta neabatuta de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi in ispita“; apoi, cu un pas vioi, dornici si plini de speranta ne indreptam direct spre locul unde ispita e in asteptarea noastra.

Alteori strigam: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Daca Domnul ne-ar pune aceasta intrebare intr-o seara cand i-am fi spus aceste cuvinte inainte de a merge la culcare, am fi obligati sa-i spunem cateodata: „gata de terminat capitolul pe care l-am inceput din acest roman politist“. In acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregatite.

Si sunt atat de multe momente in care rugaciunea noastra ramane litera moarta, care mai degraba ucide, pentru ca de fiecare data cand lasam ca rugaciunea sa fie moarta, in loc sa ne faca vii si sa trezeasca in noi energia pe care o contine in ea insasi, devenim din ce in ce mai insensibili la sensul, impactul ei, si din ce in ce mai incapabili de a trai rugaciunea pe care o rostim.

Aceasta situatie ridica o problema care trebuie rezolvata de fiecare dintre noi in parte; trebuie sa trasformam toate cuvintele rugaciunii noastre in reguli de viata. Daca I-am spus Domnului ca Ii cerem ajutorul ca sa rezistam ispitei, trebuie sa evitam cu toata puterea sufletului, cu toata taria pe care o avem, orice ocazie de a pacatui. Daca i-am spus Domnului ca ne doare gandindu-ne ca cineva este flamand, insetat sau singur, trebuie prin urmare sa ascultam glasul Domnului care ne intreaba: „Pe cine sa-ti trimit?“; sa stam inaintea Lui zicand: „Aici sunt Doamne“ si sa trecem la fapte, nepermitand vreunui gand sa se furiseze in buna noastra intentie, sa se insinueze intre porunca lui Dumnezeu si fapta pe care suntem gata sa o facem. Gandul care se strecoara ca un sarpe ne va sugera imediat: „Mai tarziu“ sau „Chiar trebuie sa o fac?“ „Nu poate Dumnezeu sa gaseasca pe cineva care este mai liber sa faca aceasta decat sunt eu“? Si in timp ce ne invartim in jurul problemei, energia si raspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor disparea si vor muri in noi.

Aici avem de-a face cu un lucru esential, anume, sa stabilim o legatura intre viata si rugaciune printr-un act de vointa, un act pe care trebuie sa-l savarsim noi insine, care niciodata nu se va implini de la sine si care totusi va transforma profund vietile noastre. Cititi rugaciunile de dimineata si de seara. Alegeti oricare dintre aceste rugaciuni si faceti-o regula de viata. Veti vedea atunci ca aceasta rugaciune nu va deveni niciodata plictisitoare sau invechita, ci cu fiecare zi care trece se va adanci, va deveni o rugaciune vie.

Odata ce I-ati cerut Domnului sa va pazeasca pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutati, este si datoria voastra de a le birui cu toata puterea si in ciuda slabiciunii voastre omenesti; atunci fiinta voastra va fi ca o panza de catarg umflata de suflare dumnezeiasca si de putere si veti avea multe lucruri de spus Domnului cand veti sta inaintea Lui seara. Veti multumi atunci pentru ajutorul pe care l-ati primit, veti fi rusinati de acest ajutor si va veti bucura ca El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele si neputincioasele voastre maini omenesti, v-a ingaduit sa fiti ochiul Lui care priveste, urechea Lui atenta, pasul Lui, iubirea Lui, intruparea Lui, mila Lui.

Este ceva ce poate fi dobandit numai prin efort personal si, daca acest efort nu este facut, viata si rugaciunea vor fi straine una de cealalta. Pentru un timp viata continua ca de obicei si rugaciunea lancezeste, devenind din ce in ce mai slaba, cu o constiinta din ce in ce mai adormita. Staruinta in rugaciune scade si in timp ce viata de zi cu zi ne acapareaza, rugaciunea va disparea, pentru ca ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid si iubitor de oameni care ne cheama si care nu ni se impune prin forta. Atunci ne vom multumi spunandu-ne ca am intrupat rugaciunea in actiune; lucrul mainilor noastre reprezinta slujirea noastra.

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem fata de prietenii, parintii sau cei pe care ii iubim. Intr-adevar, uneori sau poate intotdeauna am face orice de dragul lor; asta inseamna oare ca i-am uitat in inimile noastre si gandurile nu se indreapta catre ei?

Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu sa Se bucure de privilegiul de a fi slujit fara a primi vreodata o privire de la noi, fara ca inimile noastre sa devina fierbinti si iubitoare la auzul numelui Sau? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenta?

Aceasta intrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de implinit.

Exista inca un aspect al rugaciunii impletite cu viata. Acesta reprezinta chiar integrarea rugaciunii in insasi viata noastra. In fiecare moment ne confruntam cu situatii greu de depasit. Numai de-am chema rugaciunea sa poarte aceste greutati, am afla, cu fiecare zi si ora care trece, mai multe posibilitati decat ne-am imaginat vreodata sa facem ca rugaciunea sa devina si sa ramana neclintita. Ne amintim oare ca vocatia noastra umana transcende toate atributele omenesti? Nu suntem oare chemati sa fim madulare vii ale Trupului lui Hristos si sa fim intr-un fel atat in comunitate, cat si fiecare in parte, o prelungire in timpul nostru a prezentei lui Hristos intrupat? Nu suntem chemati sa ne impartasim de firea dumnezeiasca? In aceasta consta vocatia omeneasca exprimata in forma ei deplina; dincolo de asta este vointa si lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemati sa fim prezenta Dumnezeului Celui Viu in intreaga lume. Putem oare implini aceasta lucrare fara ca Dumnezeu sa o faca in noi si prin noi? Cu siguranta, nu.

Cum altfel am putea deveni madulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfant ca temple in care sa salasluiasca fara a fi mistuiti de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevarat partasi ai dumnezeiestii firi? Si cum noi, pacatosi fiind, am putea savarsi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemati sa le implinim?

Rugaciunea constituie nu doar un motiv de a inainta sau o chemare spre desavarsire, ci si un mod de a fi altoiti pe vita cea datatoare de viata.

Un fapt trebuie sa ne atinga dintru bun inceput. Daca nu dorim ca rugaciunea si viata noastra sa fie despartite si ca rugaciunea sa dispara treptat, zdrobita de nevoile vietii grele si crude, de stradania stapanitorului acestei lumi, trebuie sa impletim rugaciunea cu tot ceea ce inseamna viata noastra, sa o aruncam precum drojdia in acel aluat ce reprezinta viata noastra in ansamblul ei.

De ne-am trezi dimineata si am sta inaintea Domnului spunand: „Binecuvinteaza-ma, Doamne, si binecuvinteaza zorii acestei zile“, de am realiza numai ca incepem o noua zi a creatiei, asa cum nu a existat alta inainte, rasaritul unei zile ca o comoara neexplorata si infinita. De am realiza doar sub binecuvantarea lui Dumnezeu ca ne avantam in aceasta noua zi pentru a implini menirea noastra de crestini, purtand in minte toata puterea si slava cuvantului „crestin“, cu ce respect, seriozitate si bucurie, cu ce speranta si duiosie am trai dezvaluirea fiecarui ceas din zi. Cu fiecare ora care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vietii ca venind din mana lui Dumnezeu.