CALEA PASCALA

La Pasti ajungi dupa un lung urcus: Postul Mare.

Totul incepe oarecum abrupt – in saptamina cea dintii – cu Canonul cel Mare al Sfintului Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continua in primele 3).

Urmeaza 5 duminici dogmatice si ascetice (a Ortodoxiei, a Sfintului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfintului Ioan Scararul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu saptaminile lor (caci saptaminile tin de duminici, iar nu invers).

In saptamina a cincea, doua denii le prevestesc pe cele din Saptamina Patimilor: cea a Canonului Mare, reluat acum intr-o singura seara (miercuri), si cea a Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu (vineri). Mai intii te pleci intru totala smerire (“Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi?”, cind “mintea s-a ranit, trupul s-a trindavit, duhul boleste; cuvintul a slabit, viata s-a omorit, sfirsitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viata”) intru biruitoare bucurie neumbrita cu Maica Domnului (“Bucura-te cea prin care noi ne-am imbracat cu slava!”).

In duminica a sasea, de Florii, te opresti sa-ti tragi putin sufletul, lasind eventual ca Hristos sa patrunda euharistic in micul tau Ierusalim (“Pace voua!”), precum intrase altadata, pe minz de asina, in capitala Iudeei. Biserica este inundata de florile aduse spre cuvioasa intimpinare a Imparatului tuturor infloririlor. Plecind de la biserica, porti voios si triumfator crengute de salca sfinte, pe care le pastrezi peste an – cununa – acasa, la icoana.

Saptamina de pe urma, cea a Patimilor, tisneste asimptotic spre Pasti. Zilele sunt toate “Mari” (de la Lunea cea Mare la Simbata cea Mare), crescind continuu in dramatism. Serile, cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai incarcate. Intre ele, indeosebi Joia, ziua Cinei celei de Taina, cu toata adinca ei semnificatie mistica – instituirea Sfintei Impartasanii, dar si Spalarea Picioarelor (smerita slujire).

Joi seara – Denia de vineri, “a celor 12 Evanghelii”, cind Crucea (coloana atotsustinatoare) este purtata de preot (ce-l inchipuie pe Simon Cireneanul) in centrul bisericii, sub Pantocrator, unde ramine pina in seara urmatoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt incinse cu un briu de lumini curgatoare, urmind Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la Intrarea in Ierusalim, insotite de trairi la fel de intense, dar cu continut diferit: cele dintii – in mijlocul aclamatiilor; cele din urma – udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne insotesc delicat toate momentele importante ale vietii, incercind sa ne inlesneasca comunicarea, atunci cind ea ajunge in impasul de negraitului.

Simbata se asterne o liniste de moarte, in ciuda forfotei domestice a pregatirilor de sarbatoare, ce se fac oarecum in surdina. Hristos este in mormint. Chiar daca acum noi stim ca a inviat, chiar daca bucuria Duminicii ne adie deja discret fiinta, ceva din fiorul celor care “in vremea aceea” nu au stiut, desi Ii statusera trei ani in preajma, ni se transmite – si il traim cutremurati.

Vine, iata, si seara. Multimi impresionante asista la miezul noptii la slujba care se tine afara (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzind lumini si cintind primul “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcind”. O data cu intrarea preotilor in biserici, multi crestini se intorc la casele lor, dar cei mai evlaviosi ramin sa sarbatoreasca deplin, dupa vechea rinduiala, prin slujba de toata noaptea.

Noaptea Invierii este lunga chiar si acolo unde slujba nu este lungita. Citeodata esti gata sa te prabusesti, dar tii sa nu te ineci la mal, sa pui sfirsit bun la ceea ce ai inceput cu bine in urma cu sapte saptamini. Acum intri cu Hristos in alt Ierusalim, in cel ceresc. O stare de bine – de “atit de bine”– se cuibareste in fiinta ta obosita, toropindu-te putin. Catre dimineata pleci spre casa bucuros, cu o bucurie care copleseste si rascumpara istovirea. Ai pentru refacere doar putine ore, caci dupa-amiaza este dedicata, in intregime, impreuna-petrecerii cu familia si cu prietenii cei mai apropiati…

Dar pina atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blinde slujbe ale Bisericii: oamenii ii spun, tandru, “A doua Inviere”, dar pentru Biserica este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Pasti. Ziua intii de Pasti, “ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea”, cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtata”. Totodata, este cu totul minunat cum ziua de Inviere este singura din anul liturghic care nu are vecernie. Ea este icoana zilei a 8-a, 8 rasturnat intru vesnicie, ziua desavirsirii, a necontenitei “lumini neapropiate”. Omul este chemat sa opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toata petrecerea lui este din punct de vedere astronomic in ziua de Pasti, dar din punct de vedere bisericesc ea apartine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmeaza toata rinduiala.

Parasisei, asadar, biserica spre dimineata, ravasita, dupa o noapte cu multa lume, in care luminarile s-au scurs pe jos, in care s-au mai risipit si din cele ce s-au impartit cu darnicie (oua rosii, si cozonac, si vin, si cite si mai cite…). Covoarele si presurile fusesera ridicate de la inceputul Saptaminii Patimilor de ingrijitoarea de la pangar. (“Ingrijitoare”– frumos cuvint, daca stai si te gindesti: o femeie care poarta de grija! Si parintele este un in-grijitor: el grijeste de Grijanie!) Ai fost acasa, ai ciocnit un ou cu cei apropiati, ai gustat din drobul de miel, ai baut un pahar de vin, ai incercat sa te odihnesti cit de cit, pentru ca sa poti face fata intilnirilor de dupa-amiaza. Oricum ar fi vremea, primavara este in putere, este dezlantuita si cuceritoare. Lumina te spala si te invioreaza. Parca niciodata nu este, ca acum, atit de “liniste si pace”…

Afli biserica vesela, curata, dereticata, intinerita, calma, surizatoare, mai prietenoasa ca oricind, invadata de lumina Soarelui Dreptatii. Ingrijitoarea a avut grija, dar este mai mult decit atit: o lumina aparte s-a asezat in strane si a uns icoanele. Din multimea de asta-noapte numai o mica parte a revenit. “Hristos a inviat!” – “Adevarat a inviat!”. Slujba curge deopotriva tihnit si vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citita in 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, asa ca se citeste macar in doua-trei. Toaca si clopotele subliniaza scurt fiecare verset. Icoanele stralucesc, oamenii stralucesc, totul e patruns de o tainica lumina. Se infiripa dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”. Si tot ea isi raspunde: “Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni!”… Minunea Invierii… Toti am inviat cu El… Si totul pare mai curat, si tot binele pare mai posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvintat. Chiar si sa implinesti cuvintul de azi-noapte: “Sa zicem Fratilor si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam toate pentru Inviere!”.

Costion NICOLESCU