Desi parintii stiau ca sihastria din salbaticie era locul dat lor de catre Dumnezeu pentru a-si lucra mantuirea, ne se asteptau, desigur, ca oricine ar fi venit catre ei sa urmeze acelasi drum. Ei au vazut ca cei mai multi dintre oamenii insuflati de idealul pustiei si de vietile sfintilor sihastri erau sortiti, datorita imprejurarilor date lor de catre Dumnezeu, sa-si mantuiasca sufletul vietuind in lume.

Pustia, asa cum o definea candva Pr. Serafim, este „liman de scapare de furtuna si indeletnicirile lumii si locul unor puternice lupte duhovnicesti pentru dobandirea Imparatiei Cerurilor.” (1). In chip vadit, viata in salbaticie duce cu strasnicie catre aceasta, dar cu adevarat vitala este doar inclinarea sufletului, a unui suflet ce se simte pe sine un „exilat”. Aceasta inclinare se poate dobandi de catre crestini in orice imprejurari.

Asa cum am mentionat deja, idealul pustiei nu este decat directa continuare istorica a mentalitatii primilor crestini, nevoiti sa se ascunda in catacombe din pricina prigoanei lumii pagane romane: mentalitatea unei crestinatatii constiente, care schimba intreaga fiinta a omului, il desparte de cugetul lumii si-l face in stare sa fie gata a muri pentru Hristos in orice clipa. Precum zice Sf. Macarie cel Mare, pe care Pr. Serafim il cita adesea, „crestinii au lumea lor, vietuirea lor, si cugetul, si cuvantul, si lucrarea; cu totul alta este vietuirea, si cugetul, si cuvantul, si lucrarea oamenilor lumii acesteia. Una este crestinul si alta iubitorul lumii acesteia; intre unul si celalalt este o prapastie uriasa.” (2). Dupa ce a gustat cereasca dulceata a prezentei lui Hristos, crestinul simte chemarea de a fi „nu din lumea aceasta”, de a-si lepada sinele sau cazut, de a intra in „pustia de patimi”, cum zice Nichita Stithatul, adica nepatimirea ce ne ingaduie sa ne ridicam deasupra grijilor pamantesti.

Scriind despre pustnicii din codrul Rusiei, „Thebaida Nordului”, Pr. Serafim arata ca mentalitatea lor „pustniceasca” ar trebui impartasita de catre toti cei care urmeaza lui Hristos, fie ca sunt in salbaticie sau in lume. „Si totusi, glasul Thebaidei Nordului inca ne cheama”, scria el, „poate nu spre pustie (desi cativa norocosi ar putea fi inca in stare sa faca acest lucru, caci inca mai sunt paduri pe pamantul lui Dumnezeu), dar macar spre a pastra vie mireasma pustiei in inima noastra: sa locuim cu mintea si cu inima impreuna cu acesti oameni ingeresti, barbati si femei, avandu-i cu adevarat prieteni si vorbind cu ei in rugaciune; sa ne tinem totdeauna departe de legaturile si patimile vietii acesteia, chiar cand au in centru vreun asezamant sau un intaistatator al oranduirii bisericesti; sa fim intai de toate cetateni ai Ierusalimului Ceresc, Cetatea cea de sus, catre care se indreapta toate nevointele noastre de crestini, si numai in al doilea rand membri ai acestei lumi pieritoare. Cel ca a simtit vreodata mireasma pustiei, cu imbatatoarea ei libertate in Hristos si neclintita statornicie in lupta, nu se va mai multumi nicicand cu ceva din aceasta lume, ci va striga mereu impreuna cu apostolul si de Dumnezeu Cuvantatorul Ioan: Vino Doamne Iisuse. Asa, viu curand (Apoc. 22, 20)” (3).

Acesta era mesajul propovaduit de parinti in cartile si in revistele lor si era cat se poate de firesc sa fie solicitati sa-i ajute in mod personal pe crestini ca sa-l aplice in viata lor. Pe Vladimir Anderson il ajutasera deja in aceasta privinta. Continuand sa tina deschisa libraria ortodoxa la sfarsit de saptamana, Vladimir se straduia in mod constient sa duca in acelasi timp o viata ortodoxa in oraselul Willits. Fiind el insusi candva un orfan si un copil sarac, si-a dedicat viata ajutorarii oamenilor nevoiasi. La fel ca si atunci cand actionau la „Catholic Worker”, el si sotia Sylvia hraneau, imbracau si adaposteau pe cei fara casa. Oameni fara capatai se opreau pe la casa lor de pe marginea soselei, stiind ca acolo vor gasi intotdeauna o masa buna si un loc de dormit. Vladimir lua la el chiar familii intregi, daca stia ca au nevoie de ajutor.

La celelalte lucruri placute lui Dumnezeu ale familiei Anderson se adauga si publicarea de scrieri ortodoxe. Atat Vladimir, cat si Silvia erau iubitori de carti, petrecandu-si multe ceasuri cautand prin biblioteci carti vechi si nestiute. In cautarile lor au descoperit surprinzator de multe traduceri englezesti ale unor clasici ai ortodoxiei, epuizate de multa vreme din librarii si aflate acum in proprietate publica. Cunoscand preabine saracia de scrieri ortodoxe in limba engleza din acea vreme, doreau sa retipareasca aceste titluri de mult epuizate, astfel ca oamenii sa se poata folosi de ele. In acest scop ei si-au procurat o tiparnita. In 1970, Vladimir si fiii sai au publicat primele patru carti sub numele de Eastern Orthodox Books. In anii urmatori aveau sa publice peste doua sute de titluri, intre care se aflau atat carti cat si brosuri. Pr. Serafim ii sfatuia ce materiale sa publice.

Parintii de la Platina au fost solicitati sa-l ajute si pe un alt serios cautator de Dumnezeu: Craig Young. Asemeni lui Vladimir, Craig era un profesor provenit din mediul romano-catolic. Si tot asemeni lui, fusese si el foarte dezamagit de neasteptatele si arbitrarele schimbari produse in Biserica Romana dupa Vatican II. In 1966, afland de la un prieten despre libraria Fratiei din San Francisco, se dusese acolo si statuse de vorba cu viitorii parinti Serafim si Gherman. Iata ce isi amintea cativa ani mai tarziu: „Plecand de la magazin, ma gandeam: Asta chiar e ceva! Acea pravalioara cu cei doi barbati de pe alta lume – de moda veche, tari, adevarati – si nu prea interesati de lumea secularizata din jurul lor. Voiam sa aflu mai multe despre lumea lor” (4).

Nu mult dupa aceea Craig a luat parte la inmormantarea Arhiepiscopului Ioan. Slujba din Catedrala, care s-a transformat intr-o impunatoare proslavire a unui sfant ortodox, i-a lasat o impresie profunda si de nesters. Avea pe atunci doar douazeci si doi de ani si in urma cu un an se insurase cu o romano-catolica de aceeasi varsta.

Apoi Craig s-a intalnit cu parintii de la Platina in Catedrala din San Francisco in Sambata Mare a anului 1970, cu sase luni inainte de tunderea lor in monahism. Pe atunci Craig si cu sotia sa Susan, dupa multe lupte, hotarasera in sfarsit sa se converteasca la Ortodoxie. Dupa Liturghia din Catedrala ei l-au abordat pe Arhiepiscopul Antonie si l-au informat despre hotararea lor. Atunci Arhiepiscopul i-a chemat pe parintii care venisera de la sihastria lor pentru praznuirea Pastilor si le-a cerut sa stea de vorba cu cei doi. Dupa ce le-au pus o multime de intrebari ca sa vada daca hotararea lor este serioasa, parintii le-au spus ca il vor informa pe Arhiepiscop despre ei si vor obtine blagoslovenia lui ca sa fie primiti in Biserica. Ei le-au recomandat sa le scrie la manastire ca sa fie pregatiti pentru a deveni ortodocsi. In luna august a aceluiasi an Craig, Susan si fiul lor de patru ani, Ian, au fost primiti in Biserica Ortodoxa. Craig si-a luat numele de Alexei, dupa Sf Alexie Omul lui Dumnezeu.

Inainte cu doi ani, in 1968, Alexei se mutase cu familia sa in Etna (750 de locuitori), langa granita dintre California si Oregon. In zona nu numai ca nu erau nici un fel de parohii ortodoxe, dar pe distanta de sute de mile nu se afla nici un crestin ortodox. Devenind ortodocsi, familia Young se intreba daca nu cumva ar trebui sa se mute inapoi in regiunea golfului San Francisco, astfel incat sa aiba parte de o viata de parohie normala. Dar cand Alexei le-a scris parintilor din Platina despre aceasta preocupare a sa, Pr. Serafim i-a raspuns: „Ai incredere in Dumnezeu. Increde-te in pricinile pentru care El te-a trimis mai intai din oras la tara”.

Alexei a venit prima data la Schitul Sf. Gherman in septembrie 1970. Pe la jumatatea drumului de urcare, a luat-o in directie gresita si s-a impotmolit complet cu masina in noroi. Cand a sosit la schit pe jos, Pr. Gherman (5) i-a spus ca faptul ca s-a impotmolit e un semn bun.
„De ce?”, a intrebat Alexei.
„Fiindca Ortodoxia este dura; trebuie sa te nevoiesti pentru ea.”

Parintii erau curiosi sa vada daca Alexei putea pricepe de ce niste crestini intregi la minte alergau sa traiasca in astfel de conditii „imposibile”, pe un deal plin de serpi cu clopotei, fara apa, in niste cocioabe cu acoperisul gaurit. S-a dovedit insa ca Alexei era atras de viata lor de nevointa. Iata ce isi aminteste el: „Parintii m-au primit cu multa caldura, intr-o camera mare ce slujea drept salon, trapeza si paraclis temporar. Au adus apa rece si felii de pepene verde, mi-au oferit un scaun si aproape imediat au inceput sa-mi vorbeasca despre vietile sfintilor si ale cuviosilor stareti – cum obisnuiau intotdeauna cu mine sau cu alti pelerini. Nu se vorbea defel despre lucruri lumesti, in afara de situatiile in care era vorba despre cele ce tin de conditiile vietuirii singuratice in salbaticia codrului. Totul era foarte deosebit si nespus de insufletitor. Chiar si un incepator ca mine putea simti atmosfera de dincolo de lume a schitului…

Dupa cateva ceasuri de conversatie la prima mea vizita, Pr. Serafim m-a anuntat ca vor cobori impreuna cu mine la masina ca sa vada ce se poate face ca sa o scoata din noroi. Pe drum a cantat tot felul de cantari si tropare ale unor sfinti ce rasunau bland prin padure, amestecandu-se cu ciripitul pasarilor. Ajunsi la masina, am inceput sa impingem si sa tragem icnind din greu, dar masina nu s-a urnit. Pana la urma a trebuit sa mergem in oras si sa telefonam dupa un camion pentru remorcat. Pe cand asteptam langa masina, Pr. Serafim a vazut ca eram suparat si ingrijorat pentru masina. Pe neasteptate, aratand catre. superbii munti si catre padurile din jur, a spus: «Vezi toate aceste frumuseti? Iar muntii de acolo se afla aici de atata vreme si s-ar parea ca vor ramane pe vecie, nu-i asa? Dar nu-i adevarat. Intr-o zi chiar si acesti munti vor pieri». Era limpede ce vrea sa spuna: La ce bun sa te necajesti pentru problema de o clipa a unei masini impotmolite, care oricum se va rezolva in scurt timp, cand chiar si muntii cei atat de trainici se vor risipi intr-o zi? Era prima oara dintr-un lung sir de dati cand Pr. Serafim imi transmitea instantaneu propria liniste sufleteasca. M-am simtit indata impacat, linistit, si intreaga mea agitatie a fost alungata, asa cum avea sa se intample atat de des in prezenta sa in anii ce aveau sa vina.” (6).

La a doua vizita, Alexei si-a luat cu sine sotia si fiul. Pe cand lua ceaiul cu parintii le-a povestit despre nemultumirea sa ca profesor, despre faptul ca nu ii placea ceea ce li se cere profesorilor moderni sa bage in capul copiilor. Parintii erau plini de bunavointa fata de aceasta familie buna si constiincioasa. Cand au ramas singuri, Pr. Gherman i-a spus Parintelui Serafim: „Imi plac oamenii astia!”

Curand a venit Alexei si le-a spus parintilor ca ar trebui sa plece.
„Stai”, a exclamat Pr. Gherman. „Trebuie sa va inchinati la icoane inainte de plecare. Mergeti in biserica si asteptati-ma acolo”.
Dupa ce Alexei cu familia au plecat, Pr. Gherman s-a adresat din nou Parintelui Serafim, intrebandu-l: „Ce sa le spun?”
„Poarta-te firesc”, a raspuns Pr. Serafim. „Spune-le ceea ce simti”.

Pr. Gherman si-a facut cruce si a intrat in biserica. A cantat „Bucuria tuturor celor scarbiti”, troparul Catedralei Arhiepiscopului Ioan, acompaniat de Alexei si familia sa, care-1 invatasera de pe o caseta audio cu slujba inmormantarii Arhiepiscopului.

Uitandu-se la vizitatorii sai si nestiind de unde sa inceapa, Parintelui Gherman i-a venit in minte chipul Parintelui Adrian de la Noul Diveievo. A inceput sa vorbeasca acestei familii despre uimitorul preot casatorit, povestindu-le cum in toate locurile pe unde l-au dus evenimentele istorice – Kiev, Berlin, Wendlingen, statul New York – in jurul sau s-a alcatuit o comunitate strans unita de mireni ortodocsi. Chiar in mijlocul marilor incercari suferite in Germania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, Pr. Adrian fusese in stare sa-si recapete pierduta liniste a copilariei sale ortodoxe, spre a crea conditiile si a dobandi starea sufleteasca prin care el si oamenii sai sa poata duce o viata crestina in plinatatea harului. Obstea sa actuala din statul New York, a spus Pr. Gherman, prospera duhovniceste, fiindca le insuflase oamenilor o filosofie de viata ortodoxa constienta. Desi erau in mijlocul lumii, el si turma sa nu erau din lume, ci alcatuiau o insula de Ortodoxie.

Pr. Gherman a subliniat ca inima obstii parintelui Adrian erau slujbele savarsite zilnic si i-a incurajat pe Alexei si pe Susan sa faca la fel. El le-a dat si un model de urmat: din cele opt slujbe din ciclul zilnic, a spus el, ar trebui sa faca macar Ceasul al Noualea in fiecare zi negresit. Alexei a fost foarte miscat de mesajul parintelui Gherman despre comunitatile crestine laice. „Este exact lucrul de care aveam nevoie”, a spus el. „Acum am o imagine a felului cum trebuie sa traiesc.”

Intors acasa, la Etna, Alexei a cultivat „pustia” din curtea casei sale. In fiecare seara intra impreuna cu familia intr-un mic paraclis cu hramul Sfintilor Adrian si Natalia, pe care-1 amenajasera in statia de pompare din spatele casei. Acolo citeau si cantau Ceasul al Noualea, la care mai tarziu au adaugat si Vecernia.

Avand diploma de ziarist si talent de scriitor, Alexei a inceput sa scrie si cate ceva despre noua sa viata de crestin ortodox. In vara lui 1971 el le-a trimis parintilor un scurt articol compus de el, simtindu-se oarecum nesigur si cerandu-le parerea.

Ca raspuns, Pr. Serafim i-a scris: „Nu e defel «slava desarta si impertinenta sa scrii un asemenea articol caci, daca nu altceva, macar te ajuta sa-ti limpezesti si sa-ti dezvolti ideile si sentimentele… Ma gandesc chiar la un loc unde ar fi cel mai bine sa fie publicat: intr-un ziar numit Orthodox America (America Ortodoxa), care, pe langa stiri ortodoxe, sfaturi si puncte de vedere ortodoxe asupra unor probleme contemporane, sa aiba si o sectiune unde convertitii ortodocsi si toti copiii «Americii ortodoxe» din diaspora in general sa-si impartaseasca ideile, gandurile si nadejdile. Din nefericire, un astfel de ziar nu exista! Dar poate intr-o zi va exista” (7). Parintele Serafim primise ideea cu Orthodox America – o versiune americana a ziarului Pravoslavnaia Rus’ (Rusia Ortodoxa) – de la Pr. Gherman, care la randul lui o primise de la prietenul sau din seminar, Pr. Alexei Poluektov. Nici nu banuia Pr. Serafim ce val de entuziasm avea sa starneasca aceasta aluzie in Alexei Young. In scrisoarea sa de raspuns, Alexei le spunea parintilor despre propriul plan de a scoate o publicatie ortodoxa mai modesta, suficient de diferita spre a necesita propriul titlu si format.

Pr. Serafim l-a incurajat, vorbindu-i despre nevoia de cat mai mult material ortodox in limba engleza. „Dar mai inainte de a se tipari fie si un singur rand”, scria el, „totul trebuie gandit cu multa grija – si poate si suferit! [...] Dupa cum am vazut noi, singurul lucru important pentru un astfel de periodic este sa aiba propria personalitate, adica o idee calauzitoare bine definita, precum si modul potrivit de a o exprima. Aceasta personalitate se vede nu doar in continut, format si politica editoriala, ci si in stil si in dezvaluirea celui aflat in spate (nu o persoana anume, ci ce fel de persoana: un erudit? un predicator? un indrumator? glasul unei «jurisdictii»? un convertit vorbind altor convertiti sau in numele lor? etc.) si a celor carora li se adreseaza (unui public academic? unuia popular sau semi-popular? unor convertiti? etc). Toate aceste lucruri nu sunt usor de definit, dar trebuie macar simtite, daca vrei ca periodicul sa aiba propria personalitate, iar nu sa fie doar o simpla colectie de articole disparate.

Pr. Gherman si cu mine am fi fericiti sa iti fim «sfatuitori» (caci in acest domeniu doua capete sunt mai bune decat unul singur!), dar functia noastra se va limita la sfaturi generale, plus orice comentarii particulare asupra continutului, insa povara «creativa» – adica crearea unei personalitati, si-aceasta nu ca un lucru artificial, ci provenit din dorinta clara de a veni in intampinarea unei nevoi anume – va ramane pe umerii tai si ai colaboratorilor. [...] Daca vrei sa stii cu cine sa te sfatuiesti, sfatuieste-te cu oameni asemeni tie si scoate o publicatie facuta de convertiti si pentru convertiti. [...]

Cugeta, sfatuieste-te si te roaga. Roaga-te Vladicai Ioan. Fara el nu ar fi existat astazi nici un Orthodox Word (8).

Alexei voia sa-si numeasca noua revista Nikodemos (Nicodim), dupa numele sfantului caruia Hristos i-a spus: De nu se va naste cineva din nou… Publicat trimestrial, urma sa aiba un format simplu, concentrandu-se asupra nevoilor laicilor si ale convertitilor ortodocsi „nascuti din nou”.

Pr. Serafim i-a scris Arhiepiscopului Antonie despre periodicul propus cu scopul, scria el, „de a dobori cumva bariera lingvistica si psihologica dintre convertiti si episcopi” (9). Cand Alexei a planuit sa mearga la San Francisco spre a cere blagoslovenia Arhiepiscopului pentru noua sa aventura, Pr. Serafim l-a sfatuit: „inainte de a te intalni cu Arhiepiscopul, du-te neaparat la Vladica Ioan, cere-i ajutorul si, chiar acolo la mormant, cere-i sa te binecuvanteze, daca ceea ce faci este placut lui Dumnezeu. Daca Vladica Ioan blagosloveste, lucrurile ; vor merge bine, indiferent ce greutati vor veni!” (10).

Alexei i-a urmat sfatul si, asa cum avea sa-si aminteasca mai tarziu, „Arhiepiscopul Antonie a binecuvantat noul nostru proiect cu marinimie si chiar cu entuziasm… El mi i-a dat pe parintii Serafim si Gherman drept «calauze», dupa cum s-a exprimat” (11).

Alexei le-a trimis parintilor macheta primului numar ca sa il revada, iar Pr. Serafim i-a trimis o scrisoare amanuntita cu sugestiile sale. Incluzand sugestiile Parintelui Serafim, Alexei a trimis primul numar pe adresele abonatilor revistei Cuvantul Ortodox, pe care parintii i le dadusera spre a-l ajuta sa lanseze noul periodic.

Pr. Serafim a fost incantat cand a primit prin posta primul numar. „A incoltit o samanta”, scria el in Cronica sa, „semanata de viata Vladicai Ioan si udata putin de Fratia noastra. Primul numar este modest, dar se simte limpede faptul ca credinta e vie si arzatoare. Si ce bucurie sa vedem ca nu numai ca ii pasa cuiva, dar are si curajul sa faca ceva! Fie ca Dumnezeu sa sporeasca acest bun inceput” (12).

In anii urmatori, Pr. Serafim l-a ajutat mult pe Alexei, traducand texte ortodoxe, revazand articolele si purtand o voluminoasa corespondenta cu Alexei, in care se straduia sa-l indrume catre o cumpatata constiinta ortodoxa.

O data cu lucrarea misionara si publicistica a lui Alexei si Vladimir, parintii au inceput sa vada roadele binecuvantatei lucrari printre convertitii ortodocsi. Ei s-au bucurat, dar, in acelasi timp, si-au dat seama ca trebuie sa continue sa cultive si pe mai departe aceste modeste stradanii. Pr. Serafim scria in Cronica sa: „Putini convertiti au astazi calauzirea necesara care sa-i fereasca de a se abate, ca sa ajunga sa «arda pana la capat». Chiar si cateva cuvinte pot face mult spre a le da un simtamant al apartenentei si o imbarbatare. Multumesc lui Dumnezeu pentru Alexei Young si Vladimir Anderson, care au scanteia si lucreaza bine – mai bine decat toate comitetele din intreaga lume! Sa dea Domnul sa le putem oferi tot sfatul si toata imbarbatarea de care suntem in stare, si lor, si altora” (13).

Intre timp slujbele tinute de familia lui Alexei in micutul paraclis din statia de pompare nu au trecut neobservate. Intr-o zi, o doamna din vecini a venit la ei si le-a spus: „Iertati-ma, nu vreau sa fiu indiscreta; dar, in fiecare zi, pe cand spal vasele va vad cum va grabiti catre statia de pompare. Si cand iesiti de acolo, dupa vreo jumatate de ceas, sunteti altfel, pareti atat de linistiti si impacati. Ce faceti acolo?”
Raspunsul a fost: „Veniti si vedeti!”

Curand, femeia si fiica ei, care erau penticostale, s-au alaturat familiei Young la slujbe. Apoi cand sotia unui coleg de cancelarie al lui Alexei a aflat despre comunitatea ortodoxa, a vrut sa ia parte si dansa la viata de rugaciune zilnica. Cu timpul acesti oameni s-au convertit la credinta ortodoxa, urmati apoi de altii. „Cuvantul Ortodoxiei”, nota Pr. Serafim dupa ce unii dintre ei Vizitasera schitul, „ure. acces in inimile americane, cateva, dar cu cata grija trebuie ele cultivate!” (14).

In ianuarie 1974, Parintii Serafim si Gherman au facut prima lor vizita la casa si paraclisul lui Alexei de la Etna. Au tinut o slujba in paraclis, care pe atunci fusese pictat si reamenajat, impreuna cu cei din familia Young si cele doua familii ortodoxe convertite care alcatuiau pe atunci mica comunitate. „Parintii au cantat impreuna cu noi Acatistul Domnului Iisus Hristos”, isi aminteste Alexei, „invatandu-ne minunata melodie ruseasca. Au cantat cu atata osardie si zdrobire de inima incat, desi ne aflam intr-un loc destul de smerit, «nu stiam daca suntem in cer sau pe pamant», asa cum spuneau si solii marelui Cneaz Vladimir in urma cu o mie de ani dupa ce au luat parte pentru prima oara la slujbele ortodoxe” (15).

Intorcandu-se acasa din vizita la Etna, Pr. Serafim scria ca „mladita Ortodoxiei creste bine acolo”. Altundeva nota ca obstea „pana acum pare sa se dezvolte destul de bine pentru a pastra o insula de Ortodoxie” (16).

Aceasta noua mladita a Fratiei i-a indemnat pe parinti sa cugete la principiile obstilor ortodoxe laice, in special cele ce au vietuit in conditii moderne. intr-un articol pentru Cuvantul Ortodox Parintele Serafim s-a inspirat din invataturile si pilda parintelui Adrian (devenit atunci Arhiepiscopul Andrei) spre a stabili aceste principii. „Esenta adevaratei vieti ortodoxe este buna-cinstire (sau blagocestia), care, dupa definitia Staretului Nectarie (17), intemeiata pe etimologia cuvantului, inseamna «a cinsti ceea ce este al lui Dumnezeu». Este ceva mai adanc decat simpla invatatura dreapta: este intrarea lui Dumnezeu in orice aspect al vietii, al unei vieti traite in cutremur si in frica lui Dumnezeu… O asemenea atitudine produce vietuirea ortodoxa (bit), care nu cuprinde doar obiceiurile si purtarile exterioare caracteristice crestinilor ortodocsi, ci intregul nevointei duhovnicesti constiente a omului pentru care Biserica si randuielile ei sunt centrul a tot ceea ce face si gandeste. Experienta impartasita, constienta, a acestui mod de vietuire, centrat pe dumnezeiestile slujbe zilnice, produce autentica obste ortodoxa, cu simtamintele ei de seninatate, bucurie si liniste launtrica. Neortodocsii si chiar multi dintre crestinii ortodocsi neconstientizati deplin abia daca isi pot inchipui ce este aceasta experienta a comuniunii, fiind inclinati sa o excluda ca pe ceva «subiectiv», dar cel ce a participat cu toata inima la viata unei adevarate comunitati ortodoxe, monahala sau laica, nu se va mai indoi niciodata de realitatea acestui simtamant ortodox” (18).

Chiar dupa publicarea articolului, parintii au citit niste scrisori adresate lui Alexei de un ortodox din Grecia, avand ca tema comunitatile ortodoxe. „Le-am gasit cat se poate de interesante”, scria Pr. Serafim acestui om. „Noi insine ne-am gandit mult la aceasta problema, iar noul numar din Cuvantul Ortodox cuprinde cateva din ideile noastre despre acest subiect. [...] Dar nu e cu putinta sa ne exprimam pe deplin prin tipar asupra temei mentionate, fiindca ortodocsii sunt pur si simplu prea imaturi – ideea de «comunitate ortodoxa» este foarte atragatoare, dar aproape nimeni nu e constient sau gata pentru greutatile si jertfele cerute de punerea ei in aplicare si, prin urmare, nu avem decat experimente fara speranta si dezamagiri…

Totusi, daca am fi realisti si nu am astepta de la o comunitate laica tot atat de mult ca de la una monahala, aceasta ar fi o alternativa posibila pentru zilele noastre, si chiar una foarte importanta. Viata intr-o parohie ortodoxa obisnuita din ziua de azi, in atmosfera anormala a unei mare oras, cu o multime de ispite nemaiauzite pana acum, nu este normala pentru Ortodoxie. Cunoastem un preot plin de zel din New Jersey, cu o turma foarte mare, cu multi tineri; dar el spune ca duce o batalie dinainte pierduta. Tinerii sunt cu el in biserica cateva ceasuri duminica si poate si sambata noaptea si cam un ceas sau doua sambata la orele de catehism, iar restul saptamanii sunt supusi unor influente opuse in scolile de stat, la televizor etc. Dorinta de a avea o atmosfera in care Biserica sa joace un rol mai insemnat in viata si sa aiba mai multa influenta asupra copiilor este o dorinta ortodoxa cat se poate de fireasca, si nu ceva «ciudat» sau un semn de «inselare», cum par sa creada multi” (19).

Membrii comunitatii din Etna se duceau la San Francisco o data pe luna pentru a primi Sfanta impartasanie. Dar „injectiile duhovnicesti zilnice” erau citirile textelor duhovnicesti si slujbele din paraclis. Semnul exterior cel mai vadit al unei comunitati ortodoxe, scria Pr. Serafim, „pare a fi tinerea sfintelor slujbe (chiar si o mica parte din ele), cu sau fara preot, dar zilnic, acesta fiind centrul in jurul caruia se rotesc toate celelalte” (20).

Intr-o serie de articole scrise pe tema Tipicului slujbelor bisericesti, Pr. Serafim a incercat sa risipeasca ceea ce el numea „gresita parere populara conform careia crestinii ortodocsi nu au voie sa savarseasca nici un fel de slujbe bisericesti fara un preot si deci poporul credincios devine aproape neajutorat si virtual «incapabil sa se roage» cand ramane fara preot – asa cum se intampla din ce in ce mai mult in ziua de azi”. Dupa ce cita un apel al Arhiepiscopului Averkie, prin care acesta le cerea crestinilor ortodocsi sa se adune in rugaciune publica chiar si acolo unde nu este preot, Pr. Serafim concluziona: „Aceasta practica poate si trebuie sa sporeasca mult mai mult in randul credinciosilor, fie ca e vorba de o parohie ce si-a pierdut preotul sau e prea mica ca sa poata intretine un preot, fie de un mic grup de credinciosi aflati la mare distanta de cea mai apropiata biserica si care nu au format inca o parohie, sau de o singura familie ce nu poate ajunge la biserica in fiecare duminica si zi de sarbatoare” (21).

Cand Alexei a inceput sa se intrebe care e sensul grijilor sale pastorale mereu crescande, Pr. Serafim i-a scris un foarte tandru cuvant de incurajare: „Nu te nelinisti pentru tot mai marile raspunderi si pentru noile suflete ce iti ies in cale; Dumnezeu nu-ti va trimite mai multe poveri decat poti purta si ce ne-am face noi, bietii crestini, daca nu-i ajutam macar putin pe cei ce inseteaza dupa adevar? Sa ne trudim putin pentru ceilalti, care adeseori nu au unde sa caute ajutor in aceasta pustie a vietii moderne si sa asteptam odihna in viata viitoare, cand secerisul duhovnicesc va fi la adapost! Si chiar si in incercarile si intristarile noastre – pentru care sa fii mereu pregatit! – cata bucurie ne trimite noua, nevrednicilor, Dumnezeul nostru!” (22).

Pr. Serafim vedea speranta micii comunitati in greutatile personale suferite in viata de catre membrii ei din felurite pricini. „Toti adultii din comunitate”, scria el in Cronica, „au suferit mult. [...] Este un semn bun pentru ca ei sa ramana neclintiti in Ortodoxie” (23). Avand in minte acest lucru, el a tinut candva o cuvantare la Etna asupra invataturii patristice despre durerea inimii, despre cum sa invatam a primi incercarile si necazurile ca pe insasi calea mantuirii. Suferintele, le-a spus el, erau vizita lui Dumnezeu la ei (24).

Cand Alexei a inceput sa largeasca paraclisul de pe proprietatea sa, Pr. Serafim l-a avertizat sa nu se grabeasca sa il transforme in parohie. „Ne bucuram sa aflam despre progresele lucrarilor de la paraclis”, ii scria el lui Alexei. „Nu-ti face griji in privinta Vladicai Antonie. Fireste ca trebuie sa stie cand esti gata sa deschizi o «biserica», iar daca il vei informa acum, va socoti ca deschizi intr-adevar o «biserica» – ceea ce va fi o capcana, fiindca nu esti inca pregatit. Sa nu incepi sa-ti numesti sopronul imbunatatit «biserica» sau sa incepi sa-ti faci planuri marete. Sunteti doar un mic grup de crestini ortodocsi, si nu o «parohie», adica ceva «inregistrat oficial» in «eparhie»” (25).

La cativa ani dupa moartea parintelui Serafim, Alexei isi amintea: „Nu o data Pr. Serafim mi-a scris/spus: «Sa nu cumva sa inveti ruseste. Daca o sa stii ruseste, vei auzi toate barfele si vei fi ispitit sa iei parte la ele. Si sa nu intri in nici un consiliu parohial. Fugi de politica parohiala ca de ciuma!» Fireste ca eu si familia mea am fost incurajati sa luam parte la Liturghie in diferite parohii si sa primim Sfintele Taine, dar am fost descurajati sa participam la alte activitati parohiale care, simtea el, m-ar fi abatut de la «chemarea» ce credea ca-mi fusese trimisa de Dumnezeu, adica de la lucrarea misionara prin scris, invatat si publicat. Ca urmare, multi laici rusi ma numeau «de rit vechi»!” (26).

In scrisoarea catre corespondentul lui Alexei din Grecia, Pr. Serafim explica nevoia unor comunitati, precum cea a lui Alexei, de a scapa de influenta lumescului: „in conditiile de azi este nevoie de un efort constient pentru a nu ne lasa prinsi de lume, si astfel, marilor orase le vom prefera localitatile mici si ne vom elibera (pe cat posibil) de televizor, ziare, telefon etc. Si chiar mai mult: va trebui sa existe o distantare de duhul lumesc chiar in viata bisericeasca; aceasta inseamna indepartarea chiar si de viata parohiala obisnuita, daca e cu putinta, fiindca si ea a devenit astazi foarte lumeasca.

„Comunitatea din Etna nu este in nici un caz o comunitate cu totul «ideala» sau «experimentala»; ci mai curand o dezvoltare naturala in niste conditii speciale, deosebit de favorabile pentru o autoconservare ortodoxa – fireste, cu conditia ca zelul si ardoarea ortodoxa de temelie sa fie prezente inca de la inceput, in mod paradoxal, cea mai mare binecuvantare a acestei comunitati este faptul ca se afla departe de o parohie ortodoxa – ceea ce i-a silit sa iasa de pe fagasul pe care merg atatia ortodocsi de astazi care iau ca pe un lucru de la sine inteles tot ceea ce tine de Biserica, socotind ca altcineva «are in sarcina» Biserica si slujbele etc. Acesti oameni au fost siliti sa faca ei insisi slujbele si astfel le-au indragit cu mult mai mult; iar greutatile prin care trebuie sa treaca spre a ajunge la un preot si a primi Sfanta Impartasanie sunt asa de mari incat pastreaza cu scumpatate acest privilegiu si efectiv isi lucreaza mantuirea cu frica si cutremur. Fireste, noi americanii mai avem si binecuvantarea ca tot ce tine de Ortodoxie sa fie nou pentru noi si deci pretios – fiece noua traducere a Vietii sau slujbei unui sfant este pentru noi o noua descoperire, si cu atat mai mult daca putem participa noi insine la ea” (27).

Intr-o scrisoare catre Alexei, Pr. Serafim scria: „Ar trebui sa-I multumesti lui Dumnezeu din toata inima pentru ca ai prilejul sa traiesti retras si independent, acolo unde Ortodoxia poate intra cu adevarat in viata ta de zi cu zi” (28).

Iar intr-o alta scrisoare, comentand revista Nikodemos: „Ne bucuram sa vedem cum samanta autenticei Ortodoxii prinde radacini si da mladite, deschizand o «dimensiune» a vietii ortodoxe ce nu prea s-a vazut pana acum in America: o ortodoxie laica, dar care nu e lumeasca, care cauta radacinile mai adanci si simte ca nu se poate acomoda cu lumea; care nu se multumeste a fi ca toti ceilalti, doar cu «un punct de vedere ortodox» asupra a tot ce se petrece care cauta raspunsuri la Parinti, nu la intrebari academice sau teologice, ci la intrebari legate de felul cum sa traiasca. Se intrezareste aici o ortodoxie ce nu este pur si simplu «adaugata» stilului de viata american, ca apoi sa-si ceara scuze si sa devina pe intelesul neortodocsilor, «acomodandu-se» ca o a patra religie majoritara, ci mai curand o ortodoxie ce preschimba viata, face ca poporul ortodox sa fie sminteala lumii si creste pe temeiul propriilor principii, separat de lumea din jur, ramanand totusi sanatoasa si normala in sine” (29).

Insa, in acelasi timp, Pr. Serafim si-a dat seama cat de fragile sunt aceste pretioase comunitati mici si cu cata putere incearca diavolul sa le slabeasca si sa le distruga. „Fara o nevointa duhovniceasca constanta si constienta”, scria el, „chiar si cea mai buna viata sau comunitate ortodoxa poate deveni o «sera», o atmosfera ortodoxa artificiala in care manifestarile exterioare ale vietii ortodoxe sunt doar «degustate» sau luate ca atare, in vreme ce sufletul ramane neschimbat, fiind relaxat si in largul sau, in loc sa ramana incordat in lupta pentru mantuire. O, cat de des se intampla ca o comunitate, devenind prospera si renumita, sa-si piarda pretioasa osardie si unimea cugetului din primele zile de grele incercari! Nu exista o «formula» a unei vieti ortodoxe cu adevarat placute lui Dumnezeu; orice lucru exterior poate deveni fals; totul depinde de starea sufleteasca, care trebuie sa fie una de cutremur inaintea lui Dumnezeu, avand legea dumnezeiasca in fata ochilor in orice domeniu al vietii, punand cu cinstire cele ale lui Dumnezeu pe primul loc in viata in orice clipa” (30). Pr. Serafim se ruga cu infocare ca oamenii din comunitatea din Etna sa ramana asa cum sunt: cu frica lui Dumnezeu si cu dragoste unul fata de altul, pretuind „verigile vii” ale Traditiei, cum era Episcopul Nectarie. Iata ce scria in Cronica in septembrie 1975, la intoarcerea dintr-o vizita facuta acolo: „Desi comunitatea e mica si slaba, se straduieste totusi sa traiasca in adevaratul duh al cucerniciei ortodoxe si poate ca acum se afla in cea mai buna perioada a sa – inainte de a fi crescut prea mult spre a-si pierde esentiala unitate a cugetului si a sufletului sau de a lua ortodoxia ca pe un lucru de la sine inteles. Comunitatea a fost foarte mult insuflata de vizita Episcopului Nectarie la inceputul saptamanii, iar Pr. Serafim a tinut un cuvant dupa Vecernie (in paraclisul largit) despre pastrarea cu scumpatate a contactului cu Traditia ortodoxa prin Vladica Nectarie si chiar prin nou-asezata catapeteasma, care provine de la Biserica Maicii Domnului Kazanskaia din Sacramento, biserica zidita de catre Alexei Makusinski – fost membru al Bisericii Ruse din Catacombe, care cantase in corul sfantului Ioan din Kronstadt si se tamaduise la Moscova la moastele Fericitului Vasile cel nebun pentru Hristos… Dumnezeu sa-i pazeasca pe toti intru unimea cugetului si a sufletului!” (31).

Urmatoarea treapta pentru comunitate era aceea de a avea un preot in mijlocul ei, lucru ce avea sa vina la timpul statornicit de Pronia lui Dumnezeu. intre timp comunitatea isi construia o solida temelie duhovniceasca de rugaciune comuna zilnica: o temelie care astazi poate sluji drept model pentru cei ce cauta o insula linistita de crestinism nelumesc in mijlocul noianului materialistei noastre societati post-crestine.

(Din lucrarea Ieromonahului Damaschin, „Viata si lucrarile Parintelui Serafim Rose”, Ed. Sophia)