Omule de langa mine, te vad nelinistit. Fata ti-e obosita, fruntea ti-e incretita, tampla ti s-a albit, parul s-a cam rarit. Parca nu mai esti tu, cel de altadata. Anii au venit peste tine, viata cu problemele ei luandu-te pe dinainte. In coltul gurii tale e un zambet fortat, de fatada (nu recunosti, nu-i asa?). Vrei sa pari in fata celorlalti implinit si fericit. Dar nu esti. Apelezi la fel de fel de tertipuri: te dai mare, aduni bogatii, manipulezi pe unii si pe altii, iesi in fata, faci din existenta ta un fel de spectacol. Procedezi cum vrei, dar o sa te coste. Vei afla, la un moment dat, ca te pacalesti. Cand esti singur, cu tine insuti, si-ti faci socotelile (e drept, cateva clipe pe saptamana, sau pe luna, sau pe an...), afli, de fapt, cum stau lucrurile. De acolo trebuie sa pleci, de la putinele momente de adancire si chibzuinta. Cand realizezi, poate, ca te-ai risipit in lucruri marunte, ti-ai tradat menirea, ai luat-o cas. Iti spun toate astea pentru ca licarul din privirea ta anunta ca poti fi si altceva, ca poti deveni stapan pe situatie, ca esti bun, ca posezi o lumina care te poate duce la liman.

Sa-ti aduc aminte, legat de cautarea noastra, de ce scrie in Scriptura: „Si m-am sarguit in inima mea sa cercetez si sa iau aminte cu intelepciune la tot ceea ce se petrece sub cer. Acesta este un chin cumplit pe care Dumnezeu l-a dat fiilor oamenilor, ca sa se chinuie intru el. M-am uitat cu luare-aminte la toate lucrarile care se fac sub soare si iata: totul este desertaciune si vanare de vant“ (Ecclesiastul 1, 13-14). N-ar fi rau sa ai in minte, mai tot timpul, treaba asta. Sa relativizezi existenta ta fata de intamplarile marunte, dar sa absolutizezi pozitia ta fata de ... Absolut. Sa te-ndoiesti de foarte multe lucruri, dar de unul singur nu. Caci, daca crezi si actionezi in numele lui Dumnezeu, toate celelalte nu mai conteaza. Ai sa spui, bine, dar pana la El nu trebuie sa fiu atent ce fac? Poate ca nu. Nu-ti trebuie o atentie deosebita, caci lucrurile vor curge de la sine. Cand ai in vedere voia lui Dumnezeu, El ti se strecoara in tine si tot ce faci este spre placul si chemarea Lui.

In ce priveste comoditatile in care suntem prinsi (si eu, si tu), sa convenim ca e o chestiune relativa. Sa nu facem taraba de ceea ce avem si sa nu suferim de ceea ce nu putem avea. Avem sau suntem (intr-un fel sau altul) pentru ca asa a fost sa fie. Cati dintre semenii nostri nu ar dori sa aiba astfel de oportunitati (asezati interior, impliniti profesional, cu un standard economic linistitor)? E drept ca atunci cand aproape toate ti se implinesc, se isca un oarece vid... Sa-ti zic ceva: si eu, acum, cand le am pe toate, imi doresc sa fiu din nou sarac, sa astept cu nerabdare ziua de salariu, sa fiu nevoit sa-mi cos o haina desirata, sa platesc datoriile facute intre timp, sa tanjesc dupa mai stiu eu ce toale, sa fac foame. Din pacate, toate aceste chestii s-au dus. Si, intr-un fel, imi pare rau. Cand eram soldat, si erau atatea imbecilitati in jurul meu, singura mea „proprietate“ si loc de refugiu il constituia patul de campanie - vreo doi metri patrati - iar sub patura aia de lana tepoasa imi construiam visele. Atat posedam atunci. Spre astfel de regresiuni sa tanjim? Eu zic ca nu. Hai sa fim de acord ca prezentul (asa cum e el) devine inceputul pentru ceea ce va urma. Si ca nu mai conteaza ce a fost, important e ce poate fi...

In streasina ochiului tau o lacrima sta sa iasa. Hai, nu-ti mai fie rusine, da-ti drumul si plangi. Plangi incet, cu hohote, cu tipat, cum iti vine tie. Plangi de fata cu mine sau plangi pe ascuns. Nu mai conteaza unde si cum. Si sa nu te dezici de ceea ce ti se-ntampla acum. Cand maine iti vei aduce aminte ca azi ai plans, sa nu-ncerci sa te dezvinovatesti. Eventual, sa plangi din nou. S-au adunat atatea in viata ta, incat nu mai stii ce a fost bine sau rau, unde ai fost tu sau au fost altii, de ce ti s-au incurcat itele, care e nodul pe care trebuie sa-l dezlegi. Suferinta pe care o ai nu-i numai a ta. Si eu sufar alaturi de tine, e posibil ca si altii sa sufere la fel, intregul Univers iti ingana starea ta.

Si ti-as mai spune, ca sa fiu sincer pana la capat, ca aceste ganduri sunt valabile si pentru mine. Si eu caut, si eu am poticneli, si eu pendulez intre indoieli si certitudini. Important este ca suntem cautatori. Ce-ar fi sa punem umarul si sa cautam, mai departe, impreuna?

prof. univ. dr. Constantin CUCOS