"Rugăciunea este o puternică legătură între om și Dumnezeu. Rugăciunea e un mare har dat omului de Dumnezeu. Rugăciunea este cap a toată bunătatea, e un mare folos duhovnicesc și trupesc , e mântuire de tot ce-i rău, e scară la Împărăția Lui Dumnezeu, la ceruri, e cale la viață, la fericirea vremelnică și veșnică. Rugăciunea făcută in Duh și adevăr înaripează și înalță sufletul nostru sus, sus, până la Dumnezeu, cu Care îl unește."
|
''Uneori se-ntreaba fiecare si vrea raspuns la intrebare De unde venim? Daca avem un rost? Unde mergem si cine ne-a adus, de undeam fost? si toate acestea inlauntrul nostru vin Cand noi in Adevar cel Sfant traim, Caci nimic nu-i neclar In frumusetea de lumina si har Dar cand aceasta lumina dispare Vin stari de ingrijorare si intrebare dupa intrebare Si raspunsuri care de care mai neclare! Ridica-ne Doamne la a Ta lumina Ca sa avem viata mai plina, mai lina, Sa-Ti strigam marire Tie Aici si-n vesnicie! (Rusaliile, Iunie, 6.1982)'' ''Ce simplu uneori vedem o amagire, A puterilor straine Care n-au astamparare Pana ce nu reusesc in a lor inselare Si apoi te ademenesc sa stai in nepasare, Ce straina lucrare, Ce mare inselare, Trezeste-te si lucreaza Cu priveghere si harnicie treaza. (Ohaba, 4 mai 1977)'' Prea Sfintitul dr. Ioan Mihaltan, Episcopul Oradiei, Bihorului si Salajului in perioada 1992-2006
|
Scrisoare pastorală la marea Sărbătoare Împărătească a Naşterii după trup a Domnului nostru IISUS HRISTOS ANUL MÂNTUIRII 2011 † SOFRONIE Din mila lui Dumnezeu, Episcopul Ortodox Român al Oradiei, iubitului cler, cinului monahal şi binecredinciosului popor din Sfânta Eparhie a Oradiei, har, binecuvântare şi pace de la Tatăl ceresc şi de la Fiul Unul Născut şi de la Duhul Sfânt, iar de la noi îmbrăţişare, bucurie şi bogată înzilire! Iubit popor dreptcredincios, La ceas de mare praznic, să ne bucurăm în Domnul şi să ne veselim, în laude şi psalmi preamărind Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită şi împărtăşind starea noastră sfântă cu aproapele, în comuniune de rugăciune cu Sfinţii Îngeri şi cu Toţi Sfinţii, că „Dumnezeu S-a arătat în trup" (I Timotei 3, 16), „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14), El, întru Care „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii" (Coloseni 2, 9). „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea" (Galateni 4, 4-5). Dumnezeu a vrut să nu ne lase orfani şi, de aceea, L-a trimis pe Fiul Său în lume, să Se nască din Fecioara, aşa cum a proorocit Isaia, Evanghelistul Vechiului Testament (Isaia 7, 14), semnul dat de Domnul Dumnezeu poporului Său, adevăr de credinţă arătat în chip minunat în icoana ortodoxă a „Fecioarei semnului", unde Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, în atitudine de rugăciune, Oranta, are reprezentat, pe piept, pe Hristos Domnul Emanuel. Iar „plinirea vremii" a fost în zilele când cezarul August a poruncit recenzarea populaţiei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius ocârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată" (Luca 2, 1-5). Aşa cum se arată, preafrumos, şi într-una din variantele colindului strămoşesc „O, ce veste minunată": „mergând Iosif cu Maria, la Viflaim, să se-nscrie...". Deci, Fiul Fecioarei S-a născut la Betleem, în timpul recensământului poruncit de autorităţile imperiale romane, la „plinirea vremii". Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti, Naşterea minunată a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos rămâne sub pecetea tainei şi este unul din adevărurile dogmatice fundamentale ale credinţei creştine ortodoxe, stâlp şi temelie a Bisericii din care facem parte: Mântuitorul Se naşte, „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", de o fiinţă cu Tatăl, „Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toţi vecii" (Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan), Se naşte din Tatăl, fără de maică, iar „la plinirea vremii", vine în lume, în inima creaţiei, El, Creatorul, pentru a-Şi asuma firea omenească, pentru a Se înomeni, a Se întrupa, născându-Se, Fiul Omului, din maica Sa, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, fără de tată. Dreptul Iosif rămâne în memoria Bisericii, logodnicul Fecioarei. Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei scrie lămurit, despre naşterea Domnului Iisus Hristos. „Iar naşterea lui Iisus Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei înainte împreună, s-a aflat având în pântece de la Duhul Sfânt. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădească, a voit s-o lase în ascuns. Şi cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-ânsa este de la Duhul Sfânt" (Matei 1, 18-20). Iar Dreptul Iosif, „deşteptându-se din somn... a făcut aşa precum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat la el pe logodnica sa. Şi fără să fi cunoscut-o pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus numele Iisus" (Matei 1, 24-25). De asemenea, tot la porunca Îngerului, rostită tot în vis, după naşterea Mântuitorului, închinarea Magilor şi pe când Irod se pregătea să ordone uciderea pruncilor, Iosif „ia Pruncul şi pe mama Lui" şi fuge în Egipt (Matei 2, 13-14), iar după moartea lui Irod, se întoarce cu Pruncul şi Maica Lui, „în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului" (Matei 2, 19-21). „Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema" (Matei 2, 22-23). Dragi credincioşi şi credincioase, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, înomenit, născut din Tatăl fără de maică, mai înainte de veci, după firea Sa cea dumnezeiască şi din Maica Sfântă fără de tată, „la plinirea vremii", după firea Sa omenească, unite în chip neamestecat, neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, potrivit definiţiei dogmatice din 451, de la Sinodul al patrulea ecumenic de la Calcedon, în unicul ipostas al Logosului, Cuvântul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, El, Domnul şi Mântuitorul, a venit în lume pentru ca noi, cei orfani de Dumnezeu, prin harul dumnezeiesc, să fim înfiaţi de Tatăl, în Duhul Sfânt. Pentru înfierea noastră duhovnicească, El S-a făcut om, orfan pentru noi, pentru ca noi să nu rămânem orfani. Deşi a avut o familie pământească, în lume nu a avut decât maică, pe Preacurata Fecioară Maria, Maica Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, aşa cum a fost proclamată solemn în 431, la Sinodul al treilea ecumenic de la Efes. Dreptul Iosif fiind doar logodnicul Pururea Fecioarei şi nu tatăl propriu-zis, ci doar adoptiv al Domnului, rămâne modelul prin excelenţă al bunilor părinţi care înfiază orfani. Întrucât Domnul nostru Hristos Iisus a cunoscut atât condiţia de orfan, a umanităţii pe care Şi-a asumat-o, în sens general, cât şi pe cea, fericită, a părinteştii adopţii, El este izvorul nesecat de inspiraţie şi însufleţire a Bisericii, în nobila ei misiune faţă de toţi săracii, în general şi faţă de orfani, în special, rămânând ca model desăvârşit pentru toate familiile pământeşti, ele însele chemate, în Biserică şi prin Botez, la demnitatea de familii creştine, gata să ofere găzduire, căldură părintească şi iubire sfântă tuturor orfanilor. Să nu uităm, totuşi, că Mântuitorul este nu doar Fiul Omului. El este Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat, iar copil fiind, „creştea şi Se întărea cu Duhul, umplându-Se de înţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era asupra Lui" (Luca 2, 40), dar, la doisprezece ani, atunci când rămâne în Templul din Ierusalim, „şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi întrebându-i" (Luca 2, 46), la cuvântul Maicii Sale: „Fiule, de ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată, tatăl tău şi eu Te-am căutat îngrijoraţi" (Luca 2, 48), le răspunde: „De ce era să Mă căutaţi? Oare nu ştiaţi că în cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu?" (Luca 2, 49). Învăţăm, prin urmare, de la Cel Ce orfan pentru noi S-a făcut, să-i preţuim, să-i ocrotim, să-i iubim pe orfani, să le oferim o familie, un cămin cald şi bun, în şi prin Sfânta Biserică, locul plin de sfinţenie şi binecuvântare, unde cei săraci şi lipsiţi, orfanii din toate timpurile şi din toate locurile, au găsit adăpost. Ne aducem aminte de orfanotrofiile din Vasiliada Sfântului Ierarh Vasile cel Mare de la Cezareea Capadociei, dar şi, mai aproape de noi, de aşezămintele pentru orfani din timpurile moderne, cum ar fi Seminarul teologic pentru orfanii Războiului de Întregire a Neamului, înfiinţat de Miron Patriarhul, la Câmpulung Muscel, unde a studiat şi viitorul Patriarh Iustin Moisescu, precum şi de căminul-şcoală de la Beiuş, în Eparhia noastră, ridicat în timpul arhipăstoririi Episcopului martir Nicolae Popoviciu, „ca să fie lăcaş de creştinească ocrotire şi de românească învăţătură pentru copiii orfani ai eroilor neamului, căzuţi pe meleagurile Rusiei Sovietice în crâncenul Războiu pentru Cruce şi Neam", cum citim în Hrisovul de la sfinţirea din ziua de duminică, douăzeci şi patru octombrie, anul mântuirii o mie nouă sute patruzeci şi trei, aşezat în piatra de temelie a clădirii, în prezenţa „diregătorilor Ţării, a comandanţilor de oşti, a clerului şi poporului dreptcredincios din Ţara Crişurilor". Confiscat în timpul regimului totalitar ateu, din păcate, nici până astăzi nu a fost retrocedat proprietarului de drept: Biserica Ortodoxă, pentru creştinească misiune... În pofida numeroaselor obstacole şi a grelei moşteniri din anii limitării prezenţei în societate a slujitorilor Bisericii, deşi cu multe greutăţi, dar cu multă dragoste şi căldură sufletească, Sfânta Biserică Ortodoxă Română desfăşoară şi astăzi o amplă misiune înspre cei lipsiţi, cu atenţie deosebită acordată celor orfani, în special în timpurile de acum, când mulţi copii sunt orfani de unul sau ambii părinţi, părăsiţi de unul sau ambii părinţi, sau ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Spre aceştia, toţi, vă îndemnăm şi noi, iubiţi fraţi şi surori, să ne îndreptăm preocupările noastre, grija, atenţia şi resursele sufleteşti, deodată cu cele materiale. În cadrul Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Oradiei funcţionează Fundaţia de la Beznea-Delureni, întemeiată de vrednicul de pomenire părinte Gheorghe Bud, plecat prematur dintre noi, care a cunoscut, din proprie experienţă, condiţia de orfan, iar în aşezământul întemeiat de el, de mai mulţi ani, sunt îngrijiţi copii orfani, bolnavi şi necăjiţi, cărora Maica Biserică le oferă familia de care au fost lipsiţi. În prezent, un număr de unsprezece copii şi tineri, cu grade diferite de neputinţe, sunt ocrotiţi în casele de tip familial. De asemenea, şi anul acesta, serviciul social al Eparhiei noastre continuă programul „De sărbători, adoptă un suflet", iar fundaţia „Filantropia", filiala locală, de la Oradea, a inaugurat acum, de sărbători, programul „bursele Filantropia" pentru copiii orfani şi săraci, trei burse fiind deja acordate. Ar fi foarte mult încă de făcut; ştim şi vă binecuvântăm pe toţi cei care aţi pus în lucrare darul înfierii de copii orfani şi aţi adoptat copii orfani sau părăsiţi de părinţii lor; avem convingerea că toate organismele parohiale, reuniunile de doamne şi asociaţiile de tineri de pe lângă parohii sunt în plină misiune sfântă în preajma sărbătorilor, cu atât mai mult cu cât analiza sociologică a Centrului Eparhial, desfăşurată la scara tuturor parohiilor din Eparhie, a arătat, în raportul final, că sunt cunoscute nevoile sociale generale din fiecare parohie şi, implicit, sunt luaţi în evidenţă toţi cei lipsiţi, fie ei bătrâni singuri sau copii orfani şi lipsiţi de perspective. Nu ne mai rămâne decât să deschidem porţile sufletelor, caselor, bisericilor şi aşezămintelor noastre şi să poftim la masa iubirii frăţeşti, şi acum, la ceas de praznic, şi în fiecare duminică şi sărbătoare şi, de ce nu, în fiecare zi a scurtei noastre vieţi pământeşti, pe toţi cei lipsiţi, orfani, osteniţi, singuri, marginalizaţi, împovăraţi, uitaţi, părăsiţi, bolnavi, bătrâni, neputincioşi. Şi Hristos Însuşi va ospăta cu noi, dar şi loc ne va găti, iubitorilor de săraci, îngrijitorilor orfanilor, miluitorilor celor lipsiţi, la ospăţul Său îmbelşugat, din Împărăţia netrecătoare! Praznic luminat şi fericit, pace şi bucurie, generozitate şi iubire de semeni, tuturor! Mese îmbelşugate pentru toţi cei orfani şi părăsiţi de părinţii sau de copiii lor! Cămine calde şi inimi iubitoare pentru cei în lipsuri şi nevoi! Şi peste toţi, îmbrăţişarea fierbinte a Sfintei Biserici! La mulţi ani! Mulţi, buni şi mai buni! Al vostru, al tuturor, smerit rugător şi de tot binele doritor, † Sofronie al Oradiei
|
Sonet Dr. Gheorghe-Eugeniu Bucur Iisuse, pentru noi Te-ai întrupat în om Şi-apoi Te-au răstignit ca să ne ierţi păcatul Originar pe care l-a comis damnatul Adam gustând din fructul din opritul pom. De ziua praznicului Tău, eu, vinovatul Şi păcătosul, Ţie, prea supus, un dom În mine Iţi ridic, cu zel aprins de gnom, În care să mă rog să-mi mai amâni văleatul. Iar când în noaptea sacră a Învierii Tale În mână port Lumina Sfântă, freamăt tot În suflet înălţându-Ţi calde Osanale. De Paşti ouăle înroşite le ciocnesc Şi-n inimă-mi strecoară Domnul Savaot Un firicel din Harul Său Dumnezeiesc.
|
SCRISOARE PASTORALĂ LA PRAZNICUL ÎMPĂRĂTESC AL NAŞTERII DOMNULUI 2010
Din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei şi de Dumnezeu păzitei Eparhii Ortodoxe Române a Oradiei, iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din Bihor, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt, iar de la noi arhiereşti binecuvântări. Iubit popor al lui Dumnezeu de la marginea dinspre Apus a Neamului românesc, În sfântă unitate de credinţă şi naţională, în comuniune tainică, negrăită, cu moşii şi strămoşii noştri, în mistică trăire şi nepământească înţelegere, serbăm şi acum, astăzi, praznicul extraordinar şi sărbătoarea neîntrecută în frumuseţe, har şi înţelesuri, a Naşterii după trup a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul Tatălui, Cel mai înainte de veci, de o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Cel ce ridică păcatul lumii, Logosul sau Cuvântul lui Dumnezeu, Îngerul de Mare Sfat, Fiul lui Dumnezeu, Care, la plinirea vremii, S-a făcut Fiul Fecioarei, Fiul Omului, Noul Adam, pentru a schimba paradigma omului căzut, rupt din comuniunea de dragoste a Creatorului său. În mistică unitate cu înaintaşii noştri, în neîntreruptă succesiune apostolică, mărturisim şi noi, în dreapta credinţă, venirea pe pământ, la Betleem, în Cetatea Pâinii, a Pâinii vieţii, a Pâinii Ce S-a pogorât din cer. În Evanghelia Teologului, a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, în capitolul al şaselea, Fiul Omului destăinuie scopul venirii Sale în lume, după ce Îşi anunţă, Îşi descoperă identitatea mistică: „Eu sunt Pâinea vieţii" (Ioan 6, 48). Şi adaugă: „Eu sunt Pâinea cea vie, Care S-a pogorât din cer. Cine mănâncă din Pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar Pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul meu" (Ioan 6, 51). Că noi, oamenii, avem nevoie de pâine ca să trăim, este o tautologie. Dar cine ar putea să trăiască fără pâine? Oare, nu ne îndeamnă Domnul Hristos Iisus Însuşi, în Rugăciunea Domnească, Tatăl nostru, să cerem: „pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi" (Matei 6, 11)? Fără a încerca o exegeză, fie ea şi îndepărtată, a textului biblic al rugăciunii prin excelenţă, dar căutând a descifra măcar un crâmpei din bogăţia de înţelesuri duhovniceşti a celei mai frumoase, subtile, schematice şi catehetice rugăciuni scripturistice, suntem nevoiţi a recunoaşte, prin însăşi trimiterea la prezentul continuu al Împărăţiei cerurilor - „astăzi" - că rugăciunea cea mai folosită de creştinii din toate timpurile şi din toate locurile are o trimitere eshatologică certă şi o consistenţă euharistică indubitabilă. Preaiubit neam românesc din Crişana, În sfântă comuniune cu strămoşii noştri, împărtăşindu-ne din acelaşi preasfânt dar şi har, înţelegem tainic, mistic, că întruparea, înomenirea Fiului lui Dumnezeu, înseamnă pogorârea, în străfundurile dificile, anoste, urâte, ale lumii căzute, a Celui ce a zămislit totul şi se traduce prin schimbarea ordinii existente, în pământul prăbuşit, sub povara păcatelor umanităţii rupte din comuniunea de iubire cu Creatorul şi Logosul său. Cu alte cuvinte, nimic din ceea ce a fost nu va mai fi la fel, prin străpungerea istoriei predispuse la decădere, prin intervenţia directă a Fiului lui Dumnezeu, Logosul, Cuvântul, Mintea, Raţiunea şi Înţelepciunea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Mântuitorul, asupra lumii căzute, prăbuşite, nimicnicite. Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, Fiul Omului, Fiul Fecioarei, nu trebuie tratată reductiv, doar pe temeiul tradiţiilor populare, prin intermediul mărturiilor culturale ale tuturor popoarelor creştine, pe baza documentelor ce se constituie în izvoare nepieritoare ale tradiţiei europene creştine bimilenare, ci se impune a fi cunoscută, însuşită, asumată, trăită, experimentată şi mărturisită de toţi cei ce credem în Preasfânta Treime, suntem botezaţi în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi ne manifestăm în lume ca ceea ce suntem: adoratorii lui Hristos, închinătorii Preasfintei Treimi, în toată lumina necreată, în toată plinătatea, în toată splendoarea eclesială. Asumarea condiţiei creştine înseamnă mărturisirea publică a credinţei în întruparea, înomenirea Fiului lui Dumnezeu, prin împlinirea zilnică, de către Biserică, a poruncii Domnului, de vestire a Morţii şi Învierii Sale, binevestire a Împărăţiei cerurilor, prin fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie. Cler şi popor, adunaţi în soborul de rugăciune euharistică, de mulţumire, în jurul Potirului, în vederea cuminecării, prin lucrarea Duhului Sfânt, de prefacere a pâinii şi vinului în trupul şi sângele Mielului lui Dumnezeu, se înfăţişează înaintea lumii, ca şi comunitate a credincioşilor, care nu doar asistă la frângerea Pâinii şi binecuvântarea Potirului, ci, împărtăşindu-se cu Preacuratele lui Hristos Taine, mărturiseşte venirea în lume a Mântuitorului, spre moartea păcatului şi învierea noastră, mărturie şi mărturisire zilnică, liturgică, a trimiterii de către Tatăl din ceruri, în Duhul Sfânt, a Fiului, „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire", schimbând fundamental devenirea istorică a omenirii. Iubiţi fii duhovniceşti, Înţelegem, din curgerea norului mărturiilor mântuitoare, că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos, a Pâinii vieţii, s-a făcut spre folosul nostru. Pentru ca noi, pe de o parte, să devenim moştenitori ai Împărăţiei cerurilor şi, pe de altă parte, să vestim, înaintea tuturor, a lumii, a celor ce nu Îl cunosc pe Dumnezeu, a celor ce Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu, a celor care Îl urăsc, care Îl dispreţuiesc şi a celor care încă nu au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, că Domnul S-a făcut om şi a răbdat pentru noi chinuri şi moarte, ca noi să înviem. De aceea, noi, creştinii ortodocşi, în zi de sărbătoare, dar şi în zi obişnuită, mulţumire mare aducem, zisă în greceşte Euharistie, şi vestim şi mărturisim, prin fiecare Sfântă şi Dumnezeiască Liturghie, moartea şi învierea Celui ce S-a făcut om pentru noi, după cuvântul Apostolului Neamurilor: „de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni" (I Corinteni 11, 26). Dar şi, împărtăşindu-ne dintr-un Potir, din aceeaşi Pâine, una suntem, în „unitatea Duhului, întru legătura păcii" (Efeseni 4, 3), fiind „un trup şi un duh" (Efeseni 4, 4), „un Domn, o credinţă, un botez" (Efeseni 4, 5), „Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi" (Efeseni 4, 6). Astfel, bucuria, dăinuirea, consistenţa sărbătoririi noastre, vine din puterea împărtăşirii din Acelaşi Potir, al aceluiaşi preasfânt dar şi har, din frângerea Aceleiaşi Pâini Care S-a coborât din Cer. Atât ca şi comunitate, în întinderea sfântă a eparhiei noastre, cât şi în cuprinsul parohiei sau mânăstirii în care vieţuim, în familia noastră binecuvântată de Preasfânta Treime sau în obştea ascultării, cât şi în comuniunea sfântă cu Preasfânta Biserică a lui Hristos din România, cu Biserica Ortodoxă Universală, în Sfântul An jubiliar ce vine, al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii, ne pregătim cu toţii, în jurul Preasfântului Potir al Domnului nostru Iisus Hristos, spre a ne împărtăşi cu Preacuratele lui Hristos Taine, primind, cu smerenie şi cu umilinţă, câte o fărâmitură din Pâinea vieţii Care S-a pogorât din Cer. Sărbători binecuvântate şi fericite! Din mila lui Dumnezeu Episcop al Sfintei şi de Dumnezeu păzitei Eparhii Ortodoxe Române a Oradiei, iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini din Bihor, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, prin Hristos Iisus, Domnul nostru, în Duhul Sfânt, iar de la noi arhiereşti binecuvântări. † SOFRONIE, EPISCOPUL ORADIEI
|
http://www.episcopiaoradiei.ro/index.php?idmenu=0&sub=272 Satul scumpilor mei bunici, Bicaciu, este un loc al copilariei, al clipelor devenite amintiri frumoase. Sa ne amintim mereu de lucrurile si oamenii dragi pe care nu-i mai avem, fiindca sunt parte din noi, cei de astazi. Fara ei nu ne-am fi putut dezvolta sau intinde aripile. Faptele lor ne sunt vii pilde oricand.
|
"Lucrul cel mai radical este acela de a pastra totdeauna sentimentul insuficientei noastre in raport cu Dumnezeu. Atunci intram in tensiunea permanenta intre autocondamnare si iubirea Lui Hristos, intre pocainta si nadejdea in milostivirea Lui Dumnezeu. Pe de o parte traim suferinta de a fi atat de departe de Dumnezeu, pe care Il iubim, pe de alta parte, aceasta suferinta si aceasta iubire lucreaza ca un foc interior si ne impinge cu putere spre Dumnezeu." (Arhim. Sofronie Saharov)
|
"Decalogul tăcerii TACI, dacă nu ai de spus ceva valoros! TACI, atunci când ai vorbit destul! TACI, până când îţi vine rândul să vorbeşti! TACI, atunci când eşti provocat! TACI, atunci când eşti nervos şi iritabil! TACI, când intri în biserică, pentru ca Dumnezeu să-ţi poată vorbi! TACI, când pleci de la biserică, pentru ca Duhul Sfânt să poată imprima în mintea ta lucrurile pe care le-ai auzit! TACI, atunci când eşti ispitit să bârfeşti! TACI, când eşti ispitit să critici! TACI, cât să ai timp să gândeşti înainte de a vorbi!"
|
|
|
