Sfanta Noua Mucenita Elisabeta

Sora mai mare a viitoarei imparatese ruse, printesa Elisabeta Feodorovna, sosise in Rusia la varsta de 20 de ani, pentru a se casatori cu marele Duce Serghie Alexandrovici Roamnov, in anul 1884. Mama Elisabetei, femeie inteligenta si inteleapta, stiuse, inainte de moartea sa timpurie, sa insufle copiilor sai principiile crestine si, in mod deosebit, dragostea vie pentru aproapele. La nasterea Elisabetei ea scria reginei Victoria, ruda sa: "Am numit-o Elisabeta pentru ca iubim acest nume, Sfanta Elisabeta fiind una dintre stramoasele caselor de Hessa si Saxa."

Tanara printesa avea cu cine sa semene, fapt pe care a stiut sa-l dovedeasca. De-a lungul unei vieti incepute in cea mai desavarsita fericire si imprejurari dintre cele mai groaznice, ea nu si-a pierdut niciodata minunatul ei curaj, care o insufletea sa-si ajute si sa-si slujeasca aproapele. Inima ei ardea de o mila nesfarsita. Tanara casatorita Elisabeta a inceput sa observe si sa studieze poporul rus cu finete si inteligenta. Atentia i s-a indreptat mai ales spre credinta ortodoxa, care i-a slefuit atat de profund caracterul si cultura. A fost foarte repede robita de profunzimea, bogatia si frumusetea Ortodoxiei si s-a hotarat atunci sa se boteze in Biserica Ortodoxa, intrucat prin casatorie, isi pastrase confesiunea protestanta. Cand si-a instiintat sotul despre hotararea sa, acesta nu si-a putut stapani lacrimile de bucurie.

Imparatul Alexandru al III-lea, adanc emotionat de hotararea nurorii sale, i-a daruit o foarte pretioasa icoana a Mantuitorului pe care a pastrat-o toata viata. Astfel ea a devenit si rusoaica, si ortodoxa. Elisabeta Feodorvna a ramas sapte ani in capitala rusa, pe atunci Sankt-Petersburg, oras stralucitor, cu o viata mondena artistica, intelectuala, dar putin cam indepartata de Rusia adevarata si populara. Pentru a-i fi pe plac sotului sau, tanara femeie aduna in jurul ei toata inalta societate, care nu avea decat cuvinte de lauda la adresa ei, dar acest gen de viata n-o multumea. Din cauza pozitiei sale sociale era obligata sa asiste la toate receptiile oficiale, dar n-o facea decat in masura in care putea sa le foloseasca pentru a savarsi faptele bune pe care le incepuse.

Cand Marele Duce Serghie a devenit guvernatorul Moscovei, ei au parasit capitala. Elisabeta a avut ocazia, de-a lungul sederii sale in acest oras, adevarata inima a Rusiei, sa cunoasca locurile sfinte si laice ale tarii si sa se initieze in traditiile si in duhul ei. Foarte repede, toata lumea din Moscova se obisnuise sa i se adreseze ca sa o puna in fruntea a diverse actiuni si sa o aleaga ca patroana pentru tot felul de asociatii de binefacere; astfel, inca de la inceputul razboiului cu Japonia, ea era in fruntea marii miscari patriotice la care a participat toata suflarea rusa, pentru a ajuta si ingriji ranitii. Marea Printesa s-a daruit in intregime acestei munci. Lucra cu pricepere oriunde era nevoie si se ocupa de tot ce putea fi folositor soldatilor rusi, pentru a le reface fortele si a le aduce putina mangaiere. Ea nu uita nici de nevoile lor duhovnicesti si le aducea capčle pe roti pentru a putea fi tinute sfintele slujbe.

Dintre realizarile Elisabetei Feodorvna, cea mai importanta, fara doar si poate, a fost Organizatia feminina a muncii. Creatie absolute originala, aceasta opera strangea impreuna la lucru toate paturile populatiei feminine, de la cele mai umile pe scara sociala, pana la cele mai inalte. Aici toate diferentele sociale dispareau, topindu-se intr-o singura comunitate, insufletita de dorinta de a alina suferintele celor napastuiti.

Lucratoarele voluntare se adunau la palatul de la Kremlin, locuinta a Elisabetei, unde fusesera create ateliere specializate; numai sala tronului nu era ocupata. De dimineata pana seara, in timpul razboiului, acest stup zumzaitor lucra pentru patrie. Elisabeta se bucura sa vada ca marile sali aurite ale palatului de-abia puteau cuprinde multimea lucratoarelor. Moscovitele isi adorau Printesa. Personalitatea ei era atat de stralucitoare, incat chiar si inimile cele mai invartosate se inflacarau de ravna credintei de indata ce se apropiau de sufletul sau clocotitor de dragoste si energie.

Intr-o zi, pe 4 februarie 1905, pe cand Printesa mergea spre ateliere, a auzit deodata pe strada zgomotul unei explozii violente. Grabindu-se sa ajunga acolo, a zarit un soldat care acoperea cu mantaua sa militara un trup ciopartit: era al sotului ei. Ingenunchind in zapada, Elisabeta a imbratisat resturile insangerate ale celui care fusese sotul sau. Incepand din acea zi n-a mai mancat niciodata carne. In aceasta incercare, maretia sufletului Elisabetei a fost pricina de admiratie pentru toti. Ea a gasit puterea de a-l cerceta in inchisoare pe asasinul barbatului ei. I s-a deschis usa celului si a intrat inauntru.

- Cine sunteti dumneavoastra? a intrebat cel inchis.
- Vaduva lui, a raspuns ea. De ce l-ati ucis?
- Nu voiam sa va ucid, a replicat el. V-am vazut de mai multe ori cu el si desi aveam bomba pregatita nu am aruncat-o pentru ca erati acolo.
- Si nu v-ati gandit ca ucingandu-l, ma ucideti si pe mine?!
Atunci Elisabeta i-a explicat criminalului toata grozavia faptei sale, dupa care i-a dat o Evanghelie, rugandu-l s-o citeasca. Nadajduia ca el va putea sa se pocaiasca inaintea lui Dumnezeu si sa capete iertarea. Voia sa salveze astfel un suflet de la moarte.
- Voi citi aceasta carte daca imi promiteti sa cititi povestea vietii mele, relua criminalul. Veti intelege atunci, de ce mi-am ales drept tel distrugerea tuturor celor care se opun principiilor noastre anarhiste.

Dupa terminarea vizitei, Elisabeta a asezat Evanghelia pe masa si a plecat cu nadejdea ca, indiferent de imprejurari, Dumnezeu este atotputernic ca sa faca minuni atat spirituale, cat si materiale. Printesa l-a cercetat si pe vizitiul sotului ei care se stingea din cauza ranilor primate in urma atentatului. Intrucat acesta i-a cerut sa-i dea vesti despre "Ducele Serghie", ea i-a raspuns cu simplitate: - El m-a trimis aici.

Elisabeta puse sa se graveze pe crucea ridicata in strada, pe locul unde murise Marele Duce, rugaciunea Mantuitorului Hristos: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac!". Drama traita de Marea Printesa a facut-o sa renunte pentru totdeauna la viata pe care o dusese; singura ea mangaiere a ramas contemplarea lui Dumnezeu Cel nevazut. Convinsa de inselaciunea bunurilor acestei lumi, a slavei si ispitelor sale, ea puse capat vietii sale mondene, pentru a se pune numai in slujba lui Dumnezeu si a aproapelui; ceea ce, pentru multi din cei ce o cunoscusera, a constituit un subiect de mirare, ba chiar aproape de sminteala. Nici lacrimile prietenilor sai, nici dispretul, nici ironiile si barfele celorlalti n-au putut s-o opreasca din drumul ales.

Dupa ce a pastrat indelung doliu in rugaciune si meditatie, a parasit palatul pentru a locui intr-o cladire unde nu si-a rezervat decat trei mici incaperi. In aceasta locuinta modest mobilata, Marea Printesa dormea pe un pat de lemn fara saltea. Inainte de a se retrage astfel, isi impartise in trei parti bijuteriile de mare pret. Prima parte a daruit-o Tezaurului, a doua a impartit-o membrilor familiei sale, iar pe a treia, cea mai importanta, a dat-o Comunitatii pe care o intemeiase.
Aceasta Comunitate de surori laice care luase numele de "Comunitatea Martei si Mariei" isi propunea, dupa cum o arata si numele, sa uneasca in chip armonios, ca in casa lui Lazar si a surorilor sale, toti trei mult iubiti de Hristos, lucrarea Martei si rugaciunea Mariei, asezata la picioarele Mantuitorului, pentru a-I asculta cuvintele datatoare de viata.

Aceasta actiune avea drept scop sa-l slujeasca pe Dumnezeu si pe aproapele prin rugaciune si fapta. Comunitatea s-a marit repede, adunand surori din toate mediile sociale. Regulile ei interne erau aproape monahale, activitatea ei externa - diversa. Surorile se ocupau in mod deosebit cu ingrijirea orfanilor si a copiilor abandonati, atat de numerosi in cartierele marginase ale unui oras asa de mare ca Moscova. Marea Printesa a infiintat pentru tinerele muncitoare si un camin unde puteau sa locuiasca foarte ieftin, aproape gratuit, ceea ce le ferea de primejdiile strazii. Asezamantul a organizat si consultatii si ingrijiri gratuite pentru bolnavi, precum si cursuri pentru infirmiere; in timpul marelui razboi el a avut propriile ambulante si spitale pentru raniti.

Surorile ii vizitau pe bolnavi la domiciliu, le facea curatenia si menajul, se ocupau de copii ingrijindu-i, aducand pretutindeni bucurie si pace. Micul spital particular infiintat de Elisabeta s-a facut repede cunoscut prin ingrijirile deosebite acordate bolnavilor, de aceea spitalele din Moscova trimiteau aici cazurile disperate. Ducesa nu se cruta, si daca trebuia facut vreun pansament mai complicat, ea era cea care se ocupa de el. Astfel a fost vazuta ingrijind o bolnava cu cangrena, care fusese arsa din cauza rasturnarii unei sobe cu petrol. De doua ori pe zi ii facea bolnavei un pansament care dura mai mult de doua ore si toata rochia ii era impregnata cu mirosul greu al ranilor, dar, in cele din urma, bolnava a fost salvata, spre stupefactia medicilor, care i-au recunoscut Ducesei minunatele insusiri de asistenta de chirurgie, calma si atenta la toate.

"Comunitatea Marta si Maria" avea gija sa aduca bolnavilor si celor in suferinta, pe langa un ajutor material si unul sufletesc. Printesa Elisabeta nutria proiectul de a pregati surori special pentru a-i vizita pe bolnavii aflati pe patul de moarte, pentru a-i incuraja si a-i pregati sa moara crestineste. Ea gasea indreptatit faptul ca un crestin aflat in pragul mortii trebuie sa fie prevenit ca sa poata sa se pregateasca din timp pentru aceasta plecare, si ca a-i ascunde gravitatea bolii este o nedreptate revoltatoare.

A te pregati pentru moarte nu inseamna a grabi moartea, si Dumnezeu Cel atotputernic si iertator poate foarte bine chiar sa-i prelungeasca viata bolnavului. Ocupat cu savarsirea atator fapte bune si cu rugaciunea permanenta, sufletul Marii Printese se inalta duhovniceste pe masura ce jertfa ei sporea tot mai mult, devenind totala. In ciuda acestor activitati neincetate, aceasta minunata femeie gasea mereu timp sa faca tot mai multe. In camaruta ei, aproape goala, ea nu dormea adesea decat doua, trei ore pe noapte, pe patul ei de scanduri, sacrificandu-si putina odihna pentru a primi, cand era nevoie, prieteni aflati in necaz, pe care ii mangaia. La miezul noptii ea se trezea pentru a merge sa se roage in biserica, apoi strabatea intreg spitalul, petrecandu-si uneori restul noptii la capataiul vreunui bolnav grav, pentru care ea gasea totdeauna cuvinte de mangaiere sau de nadejde care ii dadeau curaj. Daca bolnavul era intr-o stare foarte grava, se intampla adesea sa moara in bratele ei.

Potrivit evlaviosului obicei al Bisericii Ortodoxe, langa trupul neinsuletit sunt cititi fara intrerupere psalmi, pana in momentul inmormantarii; calugaritele erau cele care faceau aceasta lectura plina de milostenie in micuta capela din gradina spitalului si, uneori, in timpul noptii, putea fi auzita vocea Elisabetei, citind la randul ei la Psaltire. Printre numeroasele opere de binefacere create de Marea Ducesa trebuie citat si sanatoriul pentru femei sarace, grav bolnave de tuberculoza. Elisabeta iubea in mod deosebit acest asezamant pe care-l vizita de doua ori pe saptamana. Ca o mama plina de iubire se lasa imbratisata de bolnavii care nu se gandeau la pericolul unei contaminari. In aceasta institutie publica, inconjurata de o mare gradina si in interior mobilata placut, bolnavii primeau numeroase mici atentii care le indulceau ultimele clipe de viata. Nu doar o data, in timp ce-si dadeau sufletul, bolnavii isi incredintau copiii Ducesei, murmurandu-i:

- Nu va mai am decat de dumneavoastra pe lumea asta!

In pofida activitatii sale neintrerupte pentru actiunile Comunitatii, Elisabeta nu uita interesul pe care se angajase sa-l poarte si altor asezaminte, si in primul rand, "Misiunii ruse" de la Ierusalim. Aceasta asociatie ortodoxa fusese intemeiata de sotul ei, Marele Duce Serghie. Dupa moartea acestuia, ea a devenit presedinta Asociatiei. "Misiunea rusa" ocrotea manastirile rusesti din Palestina si organiza pelerinaje in Tara Sfanta, care le permiteau chiar si celor mai sarmani sa mearga o data in viata lor sa se inchine la Sfantul Mormant.

Elisabeta cunostea Locurile Sfinte. Fusese acolo cu sotul ei in 1888 pentru sfintirea bisericii rusesti Sfanta Maria Magdalena din Ghetsimani, construita cu evlavie in amintirea tarinei Maria, sotia lui Alexandru al II-lea. Ea si-ar fi dorit mult sa se intoarca intr-o zi in pelerinaj la Ierusalim, dar nu avea deloc timp. Elisabetei ii placea mult maretia slujbelor religioase din Biserica Ortodoxa, care te fac sa simti cu atat putere ca Domnul nu este numai un Dumnezeu al dragostei, ci si un Dumnezeu al frumusetii. Ii placeau vechile traditii locale si vechiul stil architectural si iconografic, mai curat, mai spiritual, mai mistic decat cel al timpului sau. A pus sa se construiasca mai multe biserici in acest stil atat de profund religios.

Ziua de 2 aprilie 1910 a avut o mare importanta in viata Ducesei Elisabeta impreuna cu trezeci din surorile sale laice ea s-a calugarit si a depus voturile monahale. Aceasta minunata ceremonie a lasat in sufletul tuturor o amintire de nesters. Fosta printesa de Hesse si Marea Ducesa a Rusiei parasea definitiv lumea in care jucase un rol atat de mare, pentru a intra intr-o lume inca si mai mare.

Dandu-i schima, episcopul i-a spus noii calugarite: "Acest vesmant va smulge din lume si lumea se va indeparta de dumneavoastra, dar la timpul cuvenit va depune marturie pentru faptele bune care vor straluci intru Slava Sa inaintea Celui Vesnic". Ducesa, devenita Maica Elisabeta, a ramas la camuirea noii manastiri si a actiunilor ce tineau de acest lacas. In zadar incerca sa fuga de privirile lumii, nimeni n-o putea confunda. Ea unea feminitatea cu fermitatea barbateasca, bunatatea ei nu degenera in slabiciune, iar ochii ei nu erau orbi. Pe langa cinste si curatie, detinea si pretiosul dar al dreptei judecati; judeca oamenii si lucrurile cu exactitate.

Iata ca sosi si anul 1914; incepuse Primul razboi mondial. Ca si ceilalti, Maica Elisabeta se puse in slujba tarii sale pentru a ingriji ranitii. Inimile sunt inaltate de un minunat avand de marinimie si de mila; jertfele sunt mari, dar nadejdea incurajeaza. Credicioasa cuvantului dat, Rusia va birui impreuna cu tarile prietene. Dreptatea va domina, lumea va renaste!

Dar, din umbra, dusmanul sta la panda! Anarhistii, spionii, teroristii, toti cei care Il urasc pe Dumnezeu si adevarul Lui se pun pe lucru. Vestile false, intrigile, calomnia acopera tara ca o ceata. Maica Elisabeta insasi este acuzata ca tradeaza Rusia. Cu timpul creste dezordinea, incepe foametea, revolta vuieste, totul se clatina. Incepe revolutia. Aceasta trece rapid din mainile celor care-si iubesc inca patria, dar isi fac iluzii, in mainile celor care vor sa-si stearga tara de pe harta lumii, pentru a o inlocui cu un regat universal mitic, condus de ei.

La 1 martie 1917, o gloata care racneste si ameninta se indreapta spre manastire pentru a o asedia. Maica Elisabeta, stareta, ii intampina pe agresori si ii intreaba ce vor. Marea Ducesa de altadata a refuzat in mai multe randuri invitatiile care i se faceau prin intermediul ambasadorilor si delegatiilor oficiale, de a parasi Rusia pentru a merge in strainatate. A raspuns intotdeauna ca se hotarase sa imparta aceeasi soarta cu poporul ei.

In anul 1918, bolsevicii, aflati de acum la putere, au venit la ea intr-o zi si i-au ordonat pe neasteptate sa paraseasca Moscova pentru a merge la Ekaterinburg, unde urma sa intalneasca familia tarului. Maiac Elisabeta a cerut un ragaz de doua ceasuri pentru a se pregari, dar ei au refuzat-o. Lasandu-si surorile inlacrimate, a plecat cu escorta soldatilor letoni, insotita de credicioasa ei ucenica, Varvara. Ajunsa la Ekaterinburg nu i s-a permis nici macar sa-si vada sora, pe tarina. Maica Elisabeta a trecut prin momente foarte grele, fiind pazita de soldatii rusi si letoni, care erau extreme de grosolani; apoi viata i-a fost putin alinata atunci cand au asezat-o intr-o manastire din tinut, unde participa la slujbele religioase. In primavara anului 1918, Rosiii l-au adus la Ekaterinburg pe Marele Duce Serghie Mihailovici Romanov si pe servitorul acestuia, F. R. Remcs, ca si pe printii Ivan, Constantin si Gheorghe Romanov si pe printul Vladimir, in varsta de 20 de ani.

Ocupand o singura camera dintr-un hotel murdar, acestia erau prost ingrijiti si rau hraniti. Puteau totusi sa se plimbe putin pe strada si sa primeasca uneori prieteni. La sfarsitul lunii mai, Maica Elisabeta a fost dusa impreuna cu printii intr-un orasel din imprejurimi, Alopaievsk, unde au fost instalati intr-o scoala, sub o paza severa. Maicii Elisabeta i se ingaduise sa mearga la biserica. Putea sa lucreze in gradina, desena, dar mai ales, se ruga mult. I se aducea hrana in camera; ceilalti prizonieri mancau toti impreuna. A putut chiar sa intre in legatura cu locuitorii din tinut. A primit ca dar de la acestia un sergar de baie lucrat dintr-o panza groasa, brodata cu flori albastre, si insoti de o scrisorica cu ortografie simpla, in care se spunea: "Maica Mare Ducesa Elisabeta Feodorovna, nu refuza sa primesti acest dar, dupa vechiul obicei rusesc: "Painea si sarea", al credinciosilor supusi ai Tarului si ai patriei. Taranii din comuna Alopaievsk, satul Verkoturie".

In felul acesta au trecut cateva saptamani. Maica Eliabeta a reusit sa trimita cateva cuvinte de mangaiere iubitelor sale surori din Moscova. In noaptea de 18 iulie, prizonierii au fost treziti deodata si transportati langa o fosta mina parasita, situata la vreo doisprezece kilometri departare de Alopaievsk, numita Nijnia Selinskaia. Au fost coborati pentru a-l impusca pe Marele Duce Serghie Mihailovici; dupa care ceilalti prizonieri, legati la ochi, au fost aruncati de vii in fundul minei, in care ucigasii au aruncat cu grenade si alte proiectile.

Mina avea aproape saizeci de metri adancime, dar trupurul Maicii Elisabeta si cel al printului Ivan Constantinovici au fost gasite pe o buza a unui tapsan, la saisprezece metri adancime. Examinandu-se apoi trupurile lor s-a observat ca nobila femeie, desi grav ranita, reusise sa improvizeze totusi un pansament printului Ivan. Nu departe de locul unde se odihnea ea, au fost gasite doua grenade neexpplodate. La piept calugarita purta o icoana a Mantuitorului. Se stie ca ea n-a murit repede, iar in orele care au urmat acestei crime, din adancurile minei s-au inaltat cantari de rugaiune. Un taran care trecea pe acolo le-a auzit. Cuprins de groaza, a mers in galop pana la frontul unde se afla Armata alba pentru a le duce aceasta veste.

De indata ce au putut sa ajunga la mina, soldatii albi au coborat inauntru; n-au mai gasit acolo decat cadavre. In timpul lungilor sale ceasuri de agonie, Sfanta Martira inaltase catre Dumnezeu rugaciuni pentru odihna sufletelor celor ce au impreuna-patimit cu ea si laude de multumire si de recunostina, dupa care tacu, lasandu-i pe ingeri sa-i continue cantarea. Ea primea acum cununa martiriului de care nu se crezuse vrednica, de la datatorul cununilor mucenicesti, Hristos-Dumnezeu.

Doi dintre participantii la masacrul de la Alopaievsk, care s-au increzut prea mult in taria nervilor lor, isi pierdura mintile imediat dupa savarsirea crimei. Organizatorul masacrului, anume Smolkinov, sosise la Ekaterinburg avand pe cap chipiul Tarului, fapt care-l umplea de mandrie. Legatura dintre masacrul familiei imperiale la Ekaterinburg si crima de la Alopaievsk nu lasa nici o urma de indoiala. Cu siguranta, acestea avusesera loc din ordine venite de sus. Intre 1917 si 1918 au fost ucise saptesprezece persoane din familia Romanovilor. Amiralul Kolceak, comandantul Armatei Albe, a organizat pe 1 noiembrie 1918 slujbe de imormantare solemne pentru Maica Elisabeta si tovarasii sai in catedrala de la Alopaievsk, pe care o luasera inapoi de la bolsevici.

In iulie 1919, in momentul noii ofensive rosii, trupurile au fost exhumate si duse mai intai la Irkutk, de unde, pe 28 februarie 1920, au fost transportate cu trenul spre China. In momentul sosirii sicrielor la granita ruso-chineza, o trupa de bolsevici s-au napustit asupra trenului si a reusit sa arunce pe calea ferata sicriul peintului Ivan Constantinovici. Soldatii chinezi au intervenit in graba pentru a opri aceasta profanare. Pe 3 aprilie, la Pekin, dupa o slujba de pomenire, sicriele au fost coborate in cripta Bisericii Sfantul Serafim de Sarov, apartinand cimitirului Misiunii ruse (in prezent totul a fost distrus). Prin grija marchizei de Milford-Haven, sora sa mult iubita, ramasitele pamantesti ale Maicii Elisabeta si cele ale credincioasei sale ucenice, Varvara, au plecat spre Sanghai, apoi prin Suez spre Palestina.

In 15 decembrie 1920, la Ierusalim, autoritatile engleze, numeroasa colonie rusa, clerici rusi si greci, inconjurati de o mare multime de locuiori din tinut, primeau cu cinste ramasitele pamantesti ale celor doua prietene martire. A doua zi au avut loc funeraliile, celebrate de batranul, cuviosul si renumitul patriarh al Ierusalimului, Damian, asistat de un cler numeros, dupa ce ramasitele pamantesti ale celor doua calugarite venite de la o asa de mare departare, au fost coborate in cripta bisericii Sfanta Maria Magdalena, a manastirii ruse din Ghetsimani, unde odihnesc pana astazi.

Venita in Ierusalim cu sotul ei in 1888, pentru a sfinti aceasta biserica, Maica Elisabeta, fosta Mare Ducesa a Rusiei, revenea in sfarsit aici, pentru a se odihni in pacea Domnului. Ce rasplata mai buna putea sa ii dea Dumnezeu celei care dorise atat de mult sa revada Locurile Sfinte, atat de iubite de ea, decat aceea de a se odihni in Pamantul nasterii Mantuitorului Iisus Hristos, pe care Il iubise mai mult decat orice pe lume, jertfindu-I-se pana la sfarsit cu fierbinte si nemarginita dragoste. In anul 1992, Sfanta Elisabeta Feodorovna a fost canonizata de Biserica Ortodoxa Rusa cu numele de Sfanta Noua Mucenita Elisabeta.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Localitatea numita Sfantul Mamas sau Mamant - Agios Mamas, Άγιος Μάμας - isi trage numele de la sfantul ortodox grec Mamas. Aceasta este o micuta localitate din regiunea Limassol, Cipru. Aceasta este asezata pe pantele sudice ale Muntilor Troodos, intr-o zona renumita in vinarit. Localitatea este zidita sub forma de amfiteatru, la baza Muntelui Zalaka.

Sfantul Mucenic Mamas / Mamant este un sfant martir din secolul al III-lea. Parintii acestuia, Theodotos si Roufina, au vietuit in localitatea Gaggra din Paflagonia, Asia, in perioada domniei imparatului Aurilianos (270-275), care a si initial o persecutie sustinuta impotriva crestinilor. Theodotos si Roufina, care era insarcinata in acea vreme, au fost arestati si aruncati in inchisoare. Inchisi fiind, Roufina a nascut pe Mamas. Tatal acestuia a murit insa mai inainte de a-si venea fiul, iar mama a murit si ea, la scurt timp dupa nasterea acestuia. Mamant, care va fi crescut de o femeie cu numele de Ammia Matrona, si-a indreptat pasii spre invatarea si predicarea crestinismului inca din frageda pruncie.

Se spune despre acesta ca a vietuit ca pustnic in tara Ciprului, marturisind prin toate faptele sale puterea credintei si a dragostei de Hristos. Drept urmare a ravnei sale, el a fost arestat la varsta de doar 15 ani. Dupa indelungi torturi, cu scopul de a-l face sa renunta la credinta crestina, el a fost omorat, devenind astfel martir al lui Hristos.

In sinaxar gasim scris: "Iar daca s-a facut de cincisprezece ani, tanarul Mamant, aflandu-l cei rau credinciosi ca este crestin, l-au prins si l-au batut cu toiege, si spanzurandu-i un plumb pe grumaz l-au aruncat in mare. Dar prin dumnezeiasca putere, mantuit de primejdie, s-a ascuns intr-o pestera, si se hranea cu lapte de ciuta. Si iarasi prinzandu-l, l-au supus la si mai grele chinuri si, spintecandu-i-se pantecele cu sulite de fier, s-a mutat din lumea aceasta." Miniatura de mai jos, infatisandu-l pe Sfantul Mamant mulgand o capra, se pastreaza in Manastirea Sfanta Ecaterina, Sinai, si-l arata pe acesta langa pestera in care vietuia ascuns.

Icoanele cipriote obisnuiesc sa-l infatiseze pe Sfantul Mucenic Mamas calare pe un leu, cu un toiag in mana dreapta si cu o oaie in cea stanga. Potrivit traditiei locului, Sfantul Mamas vietuia viata de calugar, intr-o pestera de langa orasul Morphou. Odata, el a fost arestat de stapania otomana, pe motiv ca nu a avut de unde sa plateasca o anumita taxa. O alta marturie spune ca autoritatile bizantine sunt cele care l-au prins pe tanar, pe acelasi motiv, urmand a-l duce la curtea de judecata din Constantinopol.

In timp ce soldatul turc il ducea pe Sfantul Mamas / Mamant la curtea otomana, spre a da seama de cele de care era acuza, ei au dat peste un leu care fugarea o oaie. Sfantul Mamas a poruncit leului sa lasa oaia in pace si sa vina langa el. Animalul salbatic, simtind puterea din inima tanarului Mamas, a ascultat indata, venind astfel langa acesta. Urcand pe leu si luand in brate oaia cu pricina, el a mers astfel pana la curtea otomana. In momentul in care judecatorul a vazut cu ochii lui minunata intamplare, a ordonat eliberarea tanarului Mamas si scutirea lui de taxe pe viitor. Sfantul Mamas a oferit oaia in dar judecatorului.

Viata Sfantului Mamas arata mai cu seama, pe langa puterea omului sfant asupra naturii si a intregii creatii, rolul omului in natura, adica inaltarea ei la Creatorul. Urcarea sfantului pe animalul salbatic arata rostul omului de a ridica intreaga faptura la o randuiala din care aceasta a cazut, odata cu caderea lui Adam. Cu toate ca Sfintele sale Moaste si-au aflat drum inspre Franta, undeva prin secolul al VIII-lea, iar Biserica il priveste drept ocrotitor al pastorilor, al orfanilor si al victimelor torturate, in Cipru, locul unde este cel mai bine cunoscut, o multime de biserici il poarta drept ocrotitor. Un numar de 14 biserici sunt renumite astfel pentru evlavia lor fata de acest sfant. El este luat si drept ocrotitor al Ciprului. El ii ocroteste si pe cei care sunt ingreuiati de multimea taxelor.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Ioachim din Itachi este un sfant mai putin cunoscut pe pamanturile noastre, romanesti, dar mijlocitor al rugaciunilor noastre, asemenea tuturor celorlalti. El este sarbatorit de catre crestini de doua ori pe an: la 2 martie, ziua trecerii lui la Domnul, si la 23 mai, ziua mutarii sfintelor sale moaste. Itachi este o insula in vestul Greciei, pe Marea Ionica, si are o suprafata de 118 kilometri patrati. Insula Itachi se afla in partea nord-estica a maretei Insule Kefalonia, la doar cativa kilometri de aceasta, precum se vede si in poza alaturata. Itachi este cea mai bine conservata insula dintre Insulele Ionice.

Viata Sfantului Ioachim din Itachi

Sfantul Ioachim Papulachis s-a nascut in anul 1786, intr-un mic satuc numit Kalivia, vizavi de satul Stavros din Itachi, in Grecia. Parintii lui se numeau Anghel si Agni, fiind la randul lor crestini ortodocsi. Micul Ioan, acesta era numele sfantului - inainte de a deveni calugar, a petrecut o copilarie grea, mama lui murind cand acesta era inca foarte mic. Tatal sau s-a casatorit cu o femeie foarte dura, care nu pierdea nici o ocazie de a-l pedepsi si tortura pe micul Ioan.

Sfantul Ioachim, inca de mic ajunsese sa se deosebeasca de cei din jurul sau. Cu multa dragoste si credinta puternica in Hristos nu lipsea niciodata de la biserica, postea, se ruga in continuu si imprastia dragoste si bunatate oamenilor din jurul sau. Cu multa ravna, el studia carti religioase si in special Sfanta Evanghelie. De tanar, el a lucrat ca marinar. Intr-una dintre calatoriile sale, a fugit de pe vapor si a mers in Sfantul Munte. Aici a devenit calugar, la Sfanta Manastire Vatoped, si din Ioan a ajuns sa fie numit Ioachim.

La manastire a stat aproape 20 de ani, devenind un exemplu de virtute si bogatie duhovniceasca pentru ceilalti monahi. Cand, in anul 1821, a rabufnit revolutia greceasca, el a plecat din manastire si a mers ca apostol, in Peloponez. De acolo, el ajuta sa fuga in Eptanez multi batrani si femei cu copii, impreuna cu Parintele Ioan Macri din Kefalonia, Pilaro.

Eptanezul, atunci il detineau englezii, dusmanii prefacuti ai Ortodoxiei. Sfantul Ioachim, simtind pericolul, nu se intoarce la manastirea lui, ci se intoarce in locul lui natal - Itachi, unde pentru aproximativ 40 de ani, mergand neobosit, in fiecare sat si la fiecare casa de pe insula, invata cuvantul lui Dumnezeu, ii ajuta pe cei invalizi si saraci, ridica biserici, ii informa si ii controla pe locuitori in teme de credinta.

Vietuind el insusi in mare nevointa si intr-o saracie de neinchipuit, devine stalpul, umarul de plans si nadejdea tuturor locuitorilor din Itachi. Pentru marea lui virtute si pentru prea multa lui smerenie, Dumnezeu l-a inzestrat cu harul tamaduitor si profetic, avand ca scop pocainta si mantuirea sufleteasca a tuturor oamenilor.

De aceea, in inimile si constiinta localnicilor din totdeauna, Sfantul Ioachim din Itachi a fost numit sfantul lor. El a adormit in Domnul la data de 2 martie 1868. Recunoasterea sa oficiala ca sfant, de catre Biserica Ortodoxa a Greciei, s-a facut in luna martie 1998.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Viata Sfantului Ioan Lampadistis este una impresionanta. Tot ceea ce stim despre el provine dintr-un manuscris din anul 1640, astazi pierdut, scris de catre un preot pe nume Sava din localitatea Sfantul Theodoros Agrou. Lucrarea a fost copiata de catre calugarul Kirililos de la Manastirea Stavrovouni, in anul 1903. Manuscrisul cuprindea viata sfantului si rugaciunea rostita in biserica sa, intr-o zi de 4 octombrie.

Ioan si-a primit numele de la locul natal, satul Lampadis, asezat intre Galata si Kakopetria. Acesta era ultimul fiu al preotului localnic Kyriakos, si al sotiei sale, Anna, care a trait in vremea Arhiepiscopului Nichifor. Tanar fiind, tatal sau l-a randuit sa invate sa citeasca si sa scrie pe textul Sfintei Scripturi. Ajuns la maturitate, parintii cautau sa-i gaseasca o tanara si cuminte fata din vecinatate. Nu se stiu prea multe despre logodna tanarului Ioan, insa viitorii sai socri s-au dovedit a fi deosebit de rai.

Pentru motive nementionate in manuscris, acestia i-au dat tanarului sa manance peste otravit, lucru ce i-a cauzat orbirea. Ca urmare a acestui fapt, acestia i-au chemat parintii sa-l ia, nemaifiind bun de casatorie. Tristetea parintilor era fara margini, insa a tanarului nu era ingrijoratoare. Acum vedea altfel lumea si oamenii. Traind astfel inca 12 ani, tanarul Ioan si-a cunoscut mai din-nainte sfarsitul, pe care l-a si impartasit servitorului casei. Acesta i-a cerut, ca ultima dorinta, un strugure din via tatalui sau, insa servitorul nu avea voie sa se atinga de aceasta, mai inainte ca parintele sa dea binecuvantarea recoltei. Servitorul l-a ascultat intru toate pe tanat.

Tatal, suparat pe neascultarea fiului, l-a plesnit peste fata pe acesta. Tanarul Ioan, vazand supararea tatalui sau, i-a spus servitorului sa inapoieze creanga de vie la locul ei, de unde a luat-o. Ascultand de acesta, servitorul a ramas fara cuvinte vazand cum strugurii se lipesc la loc, de coarda de vie. Pana la intoarcerea servitorului, tanarul Ioan a murit.

Dupa moartea Sfantului Ioan Lampadistis, lumea, nu de putine ori, a vazut lumina venind dinspre mormantul sau. Informandu-l la tatal tanarului, acesta din urma nu a crezut, zicand ca este lumina lumanarilor.  Cei posedati veneau la mormantul sau pentru a primi binecuvantare si a se vindeca. Vazand ca nimic nu-i face pe pelerini sa nu mai vina la mormantul fiului sau, tatal a hotarat sa deschida groapa. Sfintele sale Moaste erau stafidite si frumos mirositoare. Moastele au fost duse, cu mare cinste si bucurie in Biserica Sfantului Herakleidios din Kalopanagiotis.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Eftimie de la Manastirea Leimonos - Noul Martir Euthymios Agritellis (1872-1921), cunoscut in intreaga lume sub numele de "Agritellis", s-a nascut in anul 1872, in localitatea Parakoila, din insula Lesbos, unde si-a si inceput educatia. La varsta de noua ani el a intrat in Manastirea Leimonos, fiind tuns in calugarie opt ani mai tarziu, in anul 1899. Tanarul Eftimie si-a continuat educatia in cadrul manastirii, mai tarziu fiind trimis de catre obste la Scoala Teologica din Halki, unde a si studiat intre anii 1900-1907. Dupa terminarea studiilor, el se va intoarce la manastire, unde va fi hirotonit diacon. Pe langa slujba de Sfantul Eftimie Agritellis - Noul Martir

Sfantul Eftimie de la Manastirea Leimonos - Noul Martir Euthymios Agritellis (1872-1921), cunoscut in intreaga lume sub numele de "Agritellis", s-a nascut in anul 1872, in localitatea Parakoila, din insula Lesbos, unde si-a si inceput educatia. La varsta de noua ani el a intrat in Manastirea Leimonos, fiind tuns in calugarie opt ani mai tarziu, in anul 1899. Tanarul Eftimie si-a continuat educatia in cadrul manastirii, mai tarziu fiind trimis de catre obste la Scoala Teologica din Halki, unde a si studiat intre anii 1900-1907. Dupa terminarea studiilor, el se va intoarce la manastire, unde va fi hirotonit diacon. Pe langa slujba de diacon, el indeplinea si misiunea de profesor principal in Scoala Leimonos, care functiona in manastire. In anul 1908 el va fi hirotonit preot.

Incepand cu anul 1911 si terminand cu luna mai a anului 1921, cand a si murit, el a slujit crestinilor din Dioceza de Zela (in Pont), ca episcop. Moartea sa martirica a suferit-o din cauza dragostei sale fata de greci, in lupta acestora din Asia Mica, impotriva turcilor. El a fost luat prizonier de catre armatele otomane in data de 21 ianuarie 1921. Dupa o intreaga serie de chinuri, el si-a dat sufletul in mainile Domnului la data de 29 mai 1921. Printre manuscrisele pastrate in biblioteca de la Manastirea Leimonos, se afla o serie de 50 scrise cu insasi mana Sfantului Eftimie, cea mai mare parte a lor fiind jurnale scrise in perioada studiilor facute in Halki.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Naum de Ohrida, praznuit in fiecare an la data de 23 decembrie, a fost unul din ucenicii Sfintilor Chiril si Metodie si lucrator plin de ravna impreuna cu acestia. Sfantul Naum, traitor intre anii 830 si 23 decembrie 910, a fost un dascal medieval bulgar. Nascut in Imperiul bizantin in vremea cand Biserica se apara din nou de cei care luptau impotriva sfintelor icoane, in jurul anului 843, Sfantul Naum de Ohrida a devenit ucenic al maritilor apostoli ai slavilor - Sfintii Chiril si Metodie, si a plecat cu ei in misiune in regiunile mai putin civilizate ale Europei Centrale - in special, in Moravia, catre anul 863.

Lucrarea aceasta fiind foarte avansata, sfintii au plecat catre Roma, ca sa obtina sprijinul si aprobarea papei Adrian II (867-872), care i-a primit la curte cu onoruri, ca pe adevarati trimisi ai lui Dumnezeu. Dupa compararea cu textul grec, traducerile lor au fost gasite exacte si bune de a fi utilizate pentru evanghelizarea popoarelor slave. Adrian al II-lea le-a dat drept urmare binecuvantarea sa si chiar a hirotonit intru preotie pe o parte din ucenicii lor, ca sa poata sluji in bisericile satelor si oraselor evanghelizate Liturghia slava pe care au tradus-o.

In anul 867 sau 868, el este hirotonit preot in Roma. Potrivit aghiografiei Sfintilor Chiril si Metodie, scrisa de catre Sfantul Clement al Ohridei, Sfantul Naum a ajutat celor dintai in lucrarea lor misionara intreprinsa in Moravia Superioara. Informatiile din anii petrecuti in Moravia, ca preot, sunt foarte putine, mai multe lucruri stiindu-se despre acesta incepand cu intoarcerea sa in Imperiul Bulgar al vremii.

In ciuda piedicilor si umilintelor ce a avut de suferit, misiunea lui a fost incununata de succes. In anul 885, Sfantul Naum este exilat din Moravia, dupa o vreme petrecuta in inchisoare, ca urmare a rautatii clerului german din zona. In acelasi an, sau in urmatorul, Sfantul Naum ajunge in Pliska, impreuna cu Sfantul Clement de Ohrida, cu Angelarius si poate si cu Gorazd.

Sfantul Naum este unul dintre intemeietorii Scolii de Literatura din Pliska, unde a si lucrat intre anii 886-893. Dupa ce Sfantul Clement a fost hirotonit episcop in Drembica - Velika in anul 893, Sfantul Naum a continuat lucrarea lui Clement in Scoala Literara din Ohrida. Cu o aleasa invatatura si cunoscator a multe graiuri, el a intemeiat pe tarmul de miaza-zi al Lacului Ohrida o manastire care-l impodobeste si astazi. In anul 905, Sfantul Naum a intemeiat Manastirea de langa Lacul Ohrida, care, mai tarziu, ii va purta numele si Sfintele sale Moaste.

In jurul sfantului s-a strans o multime de calugari, de pe tot cuprinsul Balcanilor. Sfantul Naum a fost un dascal intelept, calauzitor al monahilor, aspru nevoitor, rugator si duhovnic lucrator de minuni.  Neobosit carturar, Sfantul Naum s-a ostenit mai ales cu talmacirea Sfintei Scripturi si a celorlalte carti bisericesti din limba greaca in cea slavona. Sfantul a adormit in intaia jumatate a secolului al X-lea, mutandu-se intru bucuria indragitului sau Hristos.

Acest sfant nevoitor a savarsit minuni atat in vremea vietii, cat si dupa moarte. Numele Sfantului Naum impodobeste istoria crestinismului dreptslavitor din tinutul Ohridei, veacuri de-a randul facandu-se izvor de puteri tamaduitoare, scapare bolnavilor si celor aflati in necazuri. Moastele sale facatoare de minuni uimesc si astazi prin multimea minunilor pe care le lucreaza, mai cu seama vindecari de boli grele, indeosebi nebunia.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Ignatie - Ignatios - (1480-1566) al carui nume de botez era Ioannis Agallianos, este unul dintre cele mai importante personalitati din Insula Lesbos, din secolul al XVI-lea. Datele sale biografice nu sunt pastrate cu mare precizie, insa se crede ca s-a nascut in jurul anului 1480, in localitatea Farangas, de langa Kalloni. Tatal sau era preot, caruia i-a si urmat la slujirea Altarului, casatorindu-se si fiind preot in acelasi sat.

Hagiograful care i-a scris viata marturiseste ca inca din copilarie, Sfantul Ignatie tindea spre viata calugareasca, insa, spre a nu-si mahni tatal, el s-a casatorit cu o femeie evlavioasa, cu numele de Maria. La scurt timp dupa casatoria sa, el a fost hirotonit pe seama satului Farangas. Dupa ce si-a pierdut sotia si toti copiii, in afara de Metodie (care a si vietuit in Manastirea Leimonos), in urma unei epidemii ce cuprinsese intreaga insula, el s-a dedicat vietii monahale.

Foarte aproape de localitatea Farangas, se afla o bisericuta abandonata, despre care traditia locului spunea ca este "biserica centrala a Manastirii bizantine "Panaghia tis Myrsinis", mentionata intr-un document patriarhal din anul 1331. El va reconstrui aceasta bisericuta, care se afla pe pamantul mostenit de la parinti, unde se va si aseza, impreuna cu tatal sau, batranul Manuel, si cu fiul sau, tanarul Metodie - Methodios. Aici ei au mai ridicat o mana de incaperi, ajungand la a transforma locul in manastire.

In momentul in care langa ei au aparut mai multi crestini dornici de o viata monahala, Sfantul Ignatie a hotarat ca sa infiinteze doua manastiri: o manastire pentru femei in Myrsiniotissa si o manastire pentru barbati intr-alt loc. Acel loc se va dovedi a fi acela pe care se mai inaltau inca ruinele unei biserici inchinate Sfantului Arhanghel Mihail. Si acel loc apartinea tot familiei Agallianos. Aici a luat fiinta Manastirea Leimonos, staret fiind insusi Sfantul Ignatie.

In luna martie a anului 1530, Sfantul Ignatios si-a scris testamentul, care se pastreaza pana astazi, in doua manuscrise din muzeul monahal. Testamentul sau, insotit de inca trei scrisori, scrise mai tarziu de catre staret, catre maicile din Manastirea Myrsiniotissa, a constituit Tipicul (randuiala zilnica monahala) si regulile pe care cele doua manastiri intemeiate de el aveau sa le urmeze.

La scurt timp dupa scrierea testamentului sau, sfantul a calatorit la Constantinopol. In vremea sederii sale acolo, mitropolitul de atunci din Methymna, Makarios, era si el in trecere prin capitala Bizantului: Sfantul Ignatie avea sa fie ales, de catre Sfantul Sinod, si din dorinta lui Macarie, drept succesor al sau in zona.

Data trecerii sale la Domnul este mult discutata. In orice caz, un document de curte, care se pastreaza pana astazi in arhiva de documente otomane a manastirii, mentioneaza drept an al mortii sale, anul 1566. Sfantul Ignatie a fost inmormantat in sanctuarul din biserica centrala a Manastirii Myrsiniotissa.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul copil din Samanud - Praznuit la 31 iulie !

Aceasta este viata unui copil mucenic din secolul al III-lea. Sfantul Abanoub este acum venerat in tot Egiptul, fiind deosebit de interesanta legatura lui cu Fuga in Egipt a lui Iosif cu Maria si Pruncul. Samanud este unul dintre locurile de referinta in traseul Fgii in Egipt. Sfantul copil Abanoub s-a nascut in satul Nehesa din Egipt, ca singurul copil al parintilor sai. A inceput sa mearga la biserica la varsta de 12 ani. Acolo l-a auzit pe preot propavaduind credinta crestina, incurajandu-i pe oameni in fata persecutiei pe care imparatul roman Decledianos a inceput-o in intreg imperiul sau contra crestinilor (283). Dupa Impartasanie, a parasit biserica si si-a impartit averea saracilor. S-a rugat Domnului sa-l ghideze ori incotro ar putea sa-si dea viata ca sacrificiu in numele Domnului. Apoi a plecat la Samanud, loc in care Arhanghelul Mihail i-a aparut in timpul rugaciunii, inconjurat de lumina sfanta. Baiatului i s-a facut frica, dar Sfantul Arhanghel l-a incurajat si i-a spus ca va fi torturat la Samanud pentru trei zile, dar ca ingerul - Sfantul Arhanghel - va fi impreuna cu el.

Marturisirea credintei crestine in fata guverantorului

Abanoub a mers la conducatorul Samanudului, si-a declarat credinta crestina si a ocarat zeitatile pagane venerate atunci de conducatorii Imperiului Roman si de mult popor. Guverantorul a ordonat atunci sa fie chinuit, torturat prin taierea burtii, astfel incat toatre maruntaiele sale au fost scoase afara, dar Arhanghelul Mihail l-a vindecat, asa cum ii promisese. Atunci, guvernatorul l-a trimis la o inchisoare, in care se aflau aproape 8000 de crestini.

Sfantul Abanoub a fost o binecuvantare pentru acestia, care vazandu-l intreg, au fost incurajati sa primesca martiriul pentru Hristos. Apoi guvernatorul a plecat intr-o calatorie pe Nil, catre Itreep, luand baiatul cu el. L-a atarnat pe acesta de picioare, cu capul in jos, in barca. In timp ce navigau pe Nil, guvernatorul a baut si un pahar i s-a spart in palma si l-a ranit, nemaiputand duce mana la gura. Tot atunci, soldatii din barca au orbit.

Cand guvernatorul s-a uitat la Abanoud, a vazut cum curgea sangele din gura si nasul copilului, in timp ce Arhanghelul Maihail l-a umbrit si i-a sters sangele de pe fata. Atunci conducatorul a strigat catre Abanoub: "O, baiete, cred intr-adevar in Iisus Hristos, Dumnezeul crestinilor! Acum, roaga-te Domnului tau sa ma faca bine, pe mine si pe soldatii mei si noi ne vom increstina, pentru ca am vazut minunea!" Abanoub a raspuns: "Dumnezeu este viu si toate acestea se vor intampla, dar nu aici ci la Itreep, ca tot poporul sa stie ca nu este alt Dumnezeu decat Iisus Hristos!" Atunci soldatii au izbucnit in plans, zicand: "Noi suntem crestini!" Cand au ajuns la Itreep, soldatii si-au predat armele si s-au increstinat - toti au fost martirizati.

Tortura si Martiriul

La Itreep, guvernatorul a dispus torturarea lui Abanoub, cu cele mai grele metode. L-a legat pe un pat de fier sub care a facut un foc mare, apoi l-a presat intre doua roti de lemn, ca de moara. Apoi a ordonat sa i se bage in ochi doua bete de fier pentru frigarui, incinse. Dar Domnul l-a salvat pe el de toate aceste chinuri si mereu l-a vindecat. Multi pagani au crezut atunci in Iisus Hristos, ca urmare a acestor miracole. Mai departe, guverantorul a ordonat sa i se taie mainile si picoarele cu un topor, dar Domnul a trimis ingerul sau si l-a vindecat din nou, asa incat Abanoub s-a ridicat si a mers in fata poporului care striga: "Nu este alt Dumnezeu, in cer si pe pamant, decat Domnul Sfantului Abanoub!"

Guvernatorul l-a trimis pe Abanoub sub escorta la Armanius, guvernatorul Alexandriei. Acesta din urma l-a torturat pe Abanoub din nou, mult mai mult, dupa care i-a taiat capul. Abanoub avea atunci doar 12 ani. Corpul sau - sfintele sale moaste - se afla si acum in Biserica sa din Samanud si fac si in prezent multe minuni, vindecari si alunga demonii. Biserica este cunoscuta ca "Biserica Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Abanoub din Samanud".

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro