Parintele Paisie Aghioritul s-a nascut la 25 iulie 1924, la Farasa, la cateva sute de kilometri de Cezareea. In jurul anului 1950 incep cautarile pentru intrarea in monahism. Ajunge la Sfantul Munte Athos, dar la rugamintea tatalui sau, revine in lume. In a doua sa calatorie la Muntele Athos, va lua hotararea de a ramane definitiv aici. In anul 1953 ajunge la Sfanta Manastire Esfigmenu. Dupa un an este facut rasofor, primind numele de Averchie. Dupa trei ani pleaca la manastirea Filotheu. Aici a primit schima mica si numele de Paisie.

In 1958 se muta la Sfanta Manastire a Nasterii Maicii Domnului, la Stomio - Konita, unde a ramas pana in 1962. In anul 1962, a plecat in peninsula Sinai si a locuit la Chilia Sfintilor Galaction si Epistimi. In 1964, a revenit la Sfantul Munte si s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfintilor Arhangheli. Atunci s-a legat si mai mult duhovniceste de sfantul staret Tihon, care vietuia la chilia Cinstita Cruce a Manastirii Stavronikita, unde a primit schima mare, la 11 ianuarie 1966.

Dupa o lunga sedere in spitalul Papanicolau, unde i-a fost extirpata o mare parte dintr-un plaman, a plecat spre Katunakia (1967). Aici s-a asezat la chilia unde vietuise un roman, Ipatie. In anul 1968 ajunge la manastirea Stavronikita. Aici va face o schimbare in ceea ce priveste modul de vietuire al obstei - va face trecerea acesteia de la viata idioritmica la cea chinoviala.

In martie 1969, dupa moartea duhovnicului sau, merge la chilia Sfanta Cruce. Aici vietuieste pana in anul 1979.
Incepand cu anul 1988, starea de sanatate a parintelui Paisie s-a agravat. Paraseste pentru ultima oara Muntele Athos, pe 10 noiembrie 1993. In data de 4 februarie 1994 a fost operat la spitalul Theaghnio din Tesalonic si apoi a fost dus la manastirea "Sfantul Ioan Teologul" de la Souroti pentru a fi ingrijit. A trecut la cele vesnice pe 12 iulie 1994. Potrivit dorintei sale, a fost inmormantat la Sfanta Manastire a Sfantului Ioan Teologul de la Suroti (Tesalonic).

Cine a fost Parintele Paisie Aghioritul ?

Parintele Paisie Aghioritul a fost om de rugaciune si astfel, un mare teolog. De regula noi ii numim teologi doar pe cei care au studii teologice. Dar Parintele Paisie este teolog in sensul patristic, pentru ca el a fost om al rugaciunii. Parintele Pavel Florensky spunea ca multe se scriu si multe s-au scris, dar putine ajung la sufletele oamenilor. Toate cartile lasate de Parintele Paisie au ajuns la sufletele credinciosilor. Cartile sale nu sunt carti care se citesc doar acum si doar o singura data. Cartile Parintelui Paisie sunt carti care se citesc si se recitesc.

Parintele Paisie a fost un om simplu, dar in acelasi timp un om harismatic, un om care a adunat in el chipul apostolului, al teologului, al omului duhovnicesc, a adunat in el chipul parintelui. A spus ca cel mai mare dusman al lui a fost numele lui. La un moment dat, cand a venit cineva si a incercat sa-i spuna cat de mare este el in lume si cat de mult il apreciaza oamenii, el a spus: "Venind spre coliba mea, ati trecut pe langa o gramada de gunoi. Si acolo ati vazut si niste cutii de conserve goale. Si cand v-ati apropiat de ele ati vazut ca straluceau in lumina soarelui. Ei bine, sa stiti ca eu nu sunt altceva decat acele cutii de conserve goale."

Parintele Paisie Aghioritul - invataturi si cuvinte de folos

Incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu sunt potrivite cu puterea noastra de a rabda, dar, din pacate, de multe ori la ele se adauga si batjocurile si grosolaniile oamenilor nemilostivi si atunci ne incovoiem. Vantul puternic de obicei rupe copacii sensibili si dezradacineaza pe cei ce nu au radacini adanci. Iar celor ce au radacini adanci le ajuta sa inainteze si sa se inradacineze inca mai adanc.

Bunului Dumnezeu insa nu ii place modul salbatic si nemilostiv prin care unii sunt dezradacinati, iar altii rupti, ci modul milostiv (pentru ca si El este milostiv) prin care sunt ajutati semenii nostri cu dragoste si compatimire, deoarece oamenii nu sunt copaci, ci chipuri ale lui Dumnezeu.

Fireste, nimeni nu poate vatama sufletul omului, decat numai el insusi.

In incercarile pe care le ingaduie Dumnezeu, fiecare este probat si isi vede singur starea lui duhovniceasca. Si astfel este nevoit sa se smereasca, dupa care primeste har de la Dumnezeu, atunci cand in chip smerit primeste incercarile cu bucurie, ca pe niste medicamente pentru sufletul sau si cu rabdare il slaveste si ii multumeste. Bine este noua ca ingaduie Dumnezeu sa fim incercati, pentru ca altfel am fi avut patimi ascunse si pretentii nesabuite in Ziua Judecatii.

Caci daca le-ar trece cu vederea pe acestea si ne-ar lua in rai asa cum suntem, am crea si acolo probleme. De aceea ingaduie aici ispitele, ca sa ne curete de praf, sa se purifice sufletul nostru cu intristarile si plansetele si astfel sa fini nevoiti sa scapam la Dumnezeu si sa ne aflam mantuirea.

Cand pacatul se invecheste in om, diavolul in mod firesc dobandeste mai multe drepturi si ca sa plece, va trebui sa stricam casa veche si sa o zidim pe cea noua.

Cel care cauta dreptatea omeneasca este fara de minte, dar mai neghiob este cel care nu uita nedreptatile pe care i le-au facut altii si binele pe care l-a facut el altora.

Din pacate, duhul lumesc mereu ascute mintea in viclenie, iar cel care nedreptateste pe semenul sau considera aceasta o izbanda. Unuia ca acestuia i se spune: "Acesta este diavol. Pe toate le reuseste", in timp ce launtric sufera mustrarea constiintei (micul iad).

Nu exista foc mai mare ca arderea launtrica a sufletului de catre constiinta, care il chinuie si-l roade mereu ca un cariu inca din aceasta viata. Iar in cealalta, cea vesnica, il va roade si mai mult viermele cel neadormit, daca omul nu se va pocai in aceasta viata si nu va cauta sa indrepte nedreptatile facute semenilor lui, fie numai si cu buna sa intentie, in cazul ca nu poate in alt fel.

Omul nepocait este cel mai fara de minte din lume, deoarece pe langa faptul ca este chinuit de o necontenita neliniste, pentru ca nu se pocaieste ca sa scape de acest mic iad, care-l va duce in cel mai mare, cel vesnic, se lipseste si de bucuriile paradisiace de pe pamant, care vor fi cu mult mai mari in rai, alaturi de Dumnezeu."

Parintele Paisie Aghioritul - carti editate in Romania

Cuviosul Paisie Aghioritul - "Cuvinte duhovnicesti" - 5 volume
         1. "Cu credinta si dragoste catre omul contemopran"
         2. "Trezire duhovniceasa"
         3. "Nevointa duhovniceasca"
         4. "Viata de familie"
         5. "Patimi si Virtuti"

"Epistole"
"Parintele Paisie mi-a spus"
"Mica filocalie"

"Viata Cuviosului Paisie Aghioritul" - Ieromonah Isaac Aghioritul

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Chilia Colciu, Sfantul Munte Athos

Parintele Dionisie Ignat - Dumitru - s-a nascut in anul 1909, in comuna Vorniceni, judetul Botosani, intr-o familie de simpli agricultori. Tatal acestuia, Ioan, un om foarte credincios, moare de tanar, tanarul Dumitru ramanand astfel orfan pana si de amintirile legate de tatal sau, fiind prea mic la acea data. Credinciosul tata lasa in grija mamei opt copii.

La data de 6 septembrie 1926, tanarul Dumitru merge in Sfantul Munte Athos, avand atunci abia 17 ani. Aici, el face un scurt pelerinaj pe la manastiri, impreuna cu fratele sau de trup, parintele Ghimnazie, si cu inca doi mireni, dupa care incearca sa se stabileasca la Schitul romanesc Prodromul; din pacate, nu pot ramane la acest schit.

In anul 1927, tanarul Dumitru Ignat cumpara, impreuna cu un calugar roman - schimonahul Sebastian, Chilia Buna Vestire, de langa Manastirea Pantocrator. In acelasi an, tanarul Dumitru este tuns in monahism, primind numele Dionisie, iar fratele sau dupa trup Ghimnazie este hirotonit preot.

In anul 1933, staretul Sebastian trece la cele vesnice, iar fratii Ignat merg la Chilia Sfantul Tihon de Zadonsk, din Capsala, la Staretul Ghedeon. In anul 1937 ei vin la Chilia Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu, iar parintele Dionisie Ignat este hirotonit intru cinstea preotie.

Parintele Dionisie Ignat va fi randuit duhovnic abia in anul 1945. La randul sau, el a avut ca duhovnici parinti precum ieromonahul Antipa Dinescu, Elisei Cilipiu si Dometie Trihenea. Prin mila lui Dumnezeu fata de cei dorniti de viata inalta, va deveni el insusi un mare duhovnic, unul dintre cei mai cautati indrumatori duhovnicesti din Muntele Athos.

Nu mult dupa adormirea intru Domnul a iubitului frate al parintelui Dionisie Ignat, ceilalti monahi din chilie au murit si ei (Parintele Arsenie, in anul 1967, si Parintele Agatanghel, in 1971). Aici au mai ramas decat doi batrani: Dionisie Ignat si Ghedeon.

In anul 1977, doi monahi au sosit din Romania: Parintii Ioan Sova si Ilarion Dinca. Parintele Ilarion s-a mutat la Chilia Sfantul Ipatie cu doar cateva luni inainte de moartea batranului Ghedeon, in anul 1979. Desi cativa monahi mai veneau din cand in cand si stateau pentru putin timp, batranii Dionisie si Ioan erau singurii monahi din chilie, pana cand, in anul 1989, batranul Iosif a venit in Manastirea Vatoped pentru a revigora viata de obste de acolo. Putin dupa aceasta, noi ucenici incepura sa vina la Manastirea Vatoped si in schiturile sale, printre care si la Schitul Colciu.

Nu mult dupa ce noii monahi au inceput sa apara, o noua incercare a venit asupra batranului Dionisie: si-a pierdut vederea. In pofida grelei incercari, ingaduite de Dumnezeu, parintele Dionisie Ignat a primit insa si un mare dar duhovnicesc: rugaciunea inimii.

La putin timp dupa aceasta, el a devenit un pretuit parinte duhovnicesc pentru monahii din Maanstirea Vatoped si in special pentru batranul Iosif, care a vazut in el un lucrator al rugaciunii caruia el insusi i se putea spovedi si de la care putea primi sfat. Multi stareti, ieromonahi, pustnici si monahi din Sfantul Munte l-au avut ca duhovnic.

Ispitele insa nu s-au oprit niciodata, caci adevaratul rugator este pururea incercat si luptat de uratorul de oameni, de diavol. Seara, inainte de inceperea slujbei, fratele care ii cheama pe toti la slujba trece mai intai pe la batranul Dionisie, pentru binecuvantare. Parintele Dionisie Ignat a auzit, in acea seara, o a doua bataie in usa. Crezand ca este acelasi frate, a deschis usa si, in ciuda vederii sale foarte slabe, a vazut limpede un om cu o carpa pe fata.

Nedumerit de intamplare, el intreaba pe acela cine este. Auzind numele unui frate cunoscut, insa Batranul a inteles imediat cine era la usa. Facandu-si cruce, Batranul a intrebat: "De ce nu spui rugaciunea cand bati?". Raspunsul diavolului a fost: "De ce as face-o? Voi, calugarii, o spuneti." Batranul Dionisie a strigat: "Inapoia mea, Satana, pleaca de aici!" Vrajmasul a spus: "Am sa plec, dar ma voi intoarce!", si a parasit chilia. Ispitele de acest gen nu sunt putine in viata celor cu rugaciune curata.

Ieromonahul Dionisie Ignat a trecut la cele vesnice marti seara, de fata fiind si unul dintre ucenicii Parintelui Dionisie, Episcopul Siluan Marsilianul, care a venit din Franta pentru a se inchina cateva zile la Manastirile din Sfantul Munte, si obstea chiliei romanesti "Sfantul Mare Mucenic Gheorghe - Colciu".

In data de 12 mai 2004, intr-o zi de miercuri, Parintele Dionisie Egnat a fost inmormantat, ramanand insa in inimile multora drept "unul dintre cei mai mari duhovnici ai Sfantului Munte Athos". De remarcat faptul ca printre cei care au fost prezenti la inmormantarea Ieromonahului Dionisie Ignat s-a numarat si mostenitorul coroanei britanice, Printul Charles.

Parintele Dionisie Ignat - sfaturile unei inimi iubitoare

Fratilor, paziti dragostea, ca dragostea este de la Dumnezeu.

Sa avem dragoste de aproapele, sa nu avem dragoste vicleana, adica sa facem alegere ca acela e viclean, ca celalalt este asa. Eu trebuie sa ii iubesc pe toti ca pe mine insumi, ca asa imi porunceste Biserica. Aceasta este Adevarul si Ortodoxia. Adica sa ii iubim pe toti - si pe turc, si pe arab, si cei de alte neamuri sau religii. Dar Dumnezeu nu porunceste sa-mi schimb si credinta dupa a lor, sau dupa obiceiurile si patimile lor. Noi cunoastem Adevarul - Credinta Ortodoxa. Sa o tinem, sa o respectam, iar ceilalti cu ale lor. Faptul ca eu il iubesc pe aproapele meu, nu inseamna ca imi insusesc sau aprob credinta sau patimile lui.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Miron Mihailescu este un parinte, un parinte din Ocna Sibiului, un vestit predicator, duhovnic si pictor de icoane. "Ca purtator neobosit al darului preotiei, Parintele Miron Mihailescu si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu." Arhimandritul Teofil Paraian l-a numit "un om odihnitor de oameni", aceste cuvinte rezumand intreaga sa viata, simpla si retrasa.

Parintele Miron Mihailescu - o viata inchinata lui Hristos si oamenilor

Parintele Miron Mihailescu s-a nascut in data de 22 ianuarie 1914, in localitatea Strungari, raionul Sebes-Alba, Regiunea Hunedoara, azi judetul Alba. Intre anii 1926-1933, a urmat cursurile la liceul "Mihai Viteazul" din Alba Iulia, studii intrerupte in anul 1933 din lipsa posibilitatilor materiale.

Intre anii 1934-1938 a urmat studiile de teologie la "Academia Teologica Andreiana" din Sibiu, obtinand licenta in anul 1938, avandu-l printre profesori pe Parintele Dumitru Staniloae, caruia in anul 1939 i-a fost si secretar, pana la hirotonirea si numirea in parohie si-i va ramane un apropiat si iubitor colaborator si prieten. In timpul facultatii si dupa aceea a legat o stransa prietenie cu marii duhovnici ieromonahi: Parintele Arsenie Boca, Parintele Teofil Paraian si Parintele Serafim Popescu.

S-a casatorit in anul 1939 cu Florica Popa, nascuta in localitatea Secasel, judetul Alba, avand impreuna patru copii: Mihail-Miron, Lucian-Ioan, Felicia-Maria si Teofil. Impreuna cu sotia, preoteasa Florica, au convietuit intr-o casnicie model ce a numarat 58 de ani de greutati si bucurii, in care jertfa s-a ridicat la rangul de principiu.

A fost hirotonit preot pentru parohia Barghis, in apropiere de orasul Agnita, judetul Sibiu, la 24 octombrie 1939, unde a pastorit pana in luna septembrie a anului 1942. Dupa aproape trei ani de slujire, din anul 1942 este transferat in orasul Ocna Sibiului, unde va sluji pana la 11 septembrie 1998, zi in care s-a mutat la cele vesnice, pregustate inca de pe pamant printr-o vie prezenta slujitoare in biserica cu hramul "Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul" din Ocna Sibiului.

Zilnic, timp de aproape 60 de ani, a fost prezent in biserica intr-o continua rugaciune si slujire la Sfintele Slujbe, mai ales a Sfintei Liturghii, sustinut fiind de credinciosii din parohie si din localitate. In memoria celor care l-au cunoscut, chipul de o blandete rar intalnita, ochii patrunzatori, vocea calda si calma, ravna intr-o viata traita numai impreuna cu Hristos, iubirea cu care invaluia deplin pe oricine, au ramas ca o amprenta vie, de neuitat.

Prin tot ceea ce a realizat intre oameni si pentru oameni, parintele Miron Mihailescu, asa cum l-au cunoscut parohienii din Ocna Sibiului si toti fiii sai duhovnicesti, a fost, a ramas si va dainui ca un vrednic si sfintit parinte duhovnicesc, prin slujirea de la altar si din Biserica si prin roadele cuvintelor rostite (parte cuprinse intre paginile cartilor), ramanand pilda a unei vieti pline de iubire lucratoare in Hristos pentru cei care l-au cunoscut, iubit si urmat.

Cat a vietuit printre oameni nu si-a facut publicitate. Doar vorbele celor care l-au intalnit, ramanand marcati profund, au facut ca dorinta de-al cunoaste sa devina si pentru altii implinire. Multi au venit la parintele Miron sa ceara sfaturi duhovnicesti si multi s-au folosit de acestea. "Sa-ti pui inima la dispozitia aproapelui, sa te citeasca in ea, vazand si preamarind pe Dumnezeu prin aceasta", au fost cuvinte indemn de care te puteai folosi practic doar aflandu-te in preajma sfintiei sale si vazandu-l cum cu atata normal itate le aplica. Starea de liniste, de pace sufleteasca a parintelui te molipsea, te fascina.

Cum au fost posibile toate acestea, va veti intreba, desigur? Pentru faptul ca parintele a fost sincer si profund in trairea sa in Hristos, dusa pana la sacrificiu pentru aproapele, pentru toti credinciosii. Care a fost temeiul acestei jertfe? Un dialog continuu cu Hristos in gand si fapta, adica o punere in practica a cuvintelor Sfantului Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20), in cel care implineste Taina Sfintei Liturghii, impartasindu-se continuu cu Trupul si Sangele Domnului din Santa Euharistie, cu dorinta mare, cum marturisea si Parintele Miron.

Preotul Miron a fost un om, mai intai de toate, spiritual, duhovnicesc, calauzit de adevarul dumnezeiesc. Apoi, tot ce decurge de aici: a marturisit Adevarul, a fost pasnic, delicat in manifestari, intelept (ganditor, meditativ), foarte bun, nadajduind totdeauna ca orice rautate se poate corecta. A fost un idealist. N-a avut nici un fel de asprime si a pretuit fiece scanteie de bine din fiecare om, indragindu-l, nespus, pentru aceasta. A crezut ca sfintenia omului poate fi posibila, lucrand intotdeauna cu Dumnezeu si dimpreuna cu omul pentru desavarsirea lui. Nu a precupetit absolut nimic pentru a te ajuta sa intelegi ca mintea, prin ratiunea ei de a fi, poate fi mereu inaltata, spre a cunoaste adevarul lui Dumnezeu.

Depunem marturie, cu lacrimi de uimire si recunostinta fierbinte, ca, nimeni ca sfintia lui, nu a cunoscut si' propovaduit, mai temeinic, IUBIREA LUI DUMNEZEU, aratand prin viul trairii sale ca acela care creste si ramane in iubire, poate sa daruiasca oamenilor bucurii nemarginite.

Nu a tinut cont de oboseala, nu a vrut sa stie de odihna trupului, ci doar de acea odihna prin care il odihnea pe om, facandu-i-se totul. Mancarea, mereu, i-a fost o alta decat hrana obisnuita: aceea de a pune in inimi, desavarsit, dorul Domnului nostru Iisus Hristos, de a-i face pe oameni sa-L cunoasca ca VIATA de la Tatal, "painea cea vie". "Dati-le voi, sa manance", sunt cuvintele prin care ii indemna Mantuitorul pe Apostoli si care l-au urmarit, la tot pasul, pe parintele nostru, trimiterea la aceasta misiune insusindu-si-o real.

Ca purtator neostenit al darului preotiei (Mintea preotului trebuie sa fie painea fiilor) si-a pus inima la binele si greul vietii omenesti, secand lacrima de la toata fata truditului om, aducandu-i lumina si bucuria ca fiecare traieste din darul lui Dumnezeu. Mare lucru este sa se ocupe, cineva, cu toata caldura, de bucuriile tale, invaluindu-te cu dragoste, intr-o inima straluminata de cele mai sfinte si mai bune intentii, in toata clipa.

De asemenea, mare si dumnezeiesc lucru este sa te invete cineva, fiindu-ti el, mai intai, model de viata alcatuita si sustinuta numai de iubirea lui Dumnezeu, ca printre greutatile prea complicate ale vietii, sa nu-ti pierzi taina ta, ochii tai cei buni, sa nu lasi la o parte traiul ingeresc si puritatea bunatatii.

Sfantul Evanghelist Ioan spune despre Mantuitorul ca: "Ziua era in Biserica, iar noaptea o petrecea pe munte, invatand poporul..". Aceleasi lucruri le putem spune si despre parintele Miron: noaptea si-o rezerva odihnei refacerii fortelor fizice si sufletesti in ruga si meditatie, iar ziua, daruita marilor fapte, revarsand peste noi belsug de noi si noi sensuri ale vietii: Dumnezeiasca icoana a chivernisirii timpului! intre muntele gandirii si biserica jertfirii, iata calea sufletului sau! O viata alcatuita si sustinuta numai de iubire.

Inca de pe bancile Academiei Teologice Andreiene din Sibiu, un indemn al Parintelui Profesor Dumitru Staniloae l-a urmarit continuu: "Aveti grija sa patrundeti in spiritul dogmelor". Astfel calauzit, sub indrumarea Sfantului Duh, exegeza biblica a parintelui Miron s-a axat pe profunzimea intelesurilor fiecarui cuvant al Mantuitorului Iisus Hristos din Sfintele Evanghelii. Cuvantul lui Dumnezeu este datator de viata si slujirea Cuvantului a fost viata pamanteasca a parintelui Miron Mihailescu.

Amintirile despre parintele Miron Mihailescu raman nemuritoare pentru cei carora li s-a daruit total prin slujire si rugaciune neincetata catre Dumnezeu. Cei care il vor citi si vor patrunde in adancurile duhovnicesti de o deosebita sensibilitate, se vor putea imbogati duhovniceste in functie de atentia acordata si de starea inimii. Iar celor ce vor dori sa-i urmeze indemnurile, le vom propune cuvintele Mantuitorului Iisus Hristos surprinse atat de clar de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in capitolul 17, versetele 20-23 ale Sfintei sale Evanghelii: "Dar nu numai pentru acestia ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care mi-ai dat-o, le-am dat-o lor ca sa fie una, precum Noi una suntem: Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei precum M-ai iubit pe Mine. "

Si atunci, gasind pamant bun, samanta va putea rasari, aducand bucurie intru slava Prea Sfintei Treimi. Incercarea de a rezuma in cateva cuvinte personalitatea Parintelui Miron poate fi exprimata astfel: "daruire totala in Hristos, cu Hristos, ca Hristos".

Parintele Miron Mihailescu a adormit in Domnul, in anul 1998. Inalt Prea Sfintitul Teofan spune despre el: ,,Parintele Miron Mihailescu de langa Sibiu, plecat la Domnul acum cativa ani spunea ca datoria slujitorilor Bisericii era aceea de ,,a da foc lumii" aprinzandu-i inima cu flacara credintei. Arhiereii, preotii si monahii sunt "incendiatorii" lumii. Ei sunt chemati sa raspandeasca in lume focul adus de Fiul lui Dumnezeu, Hristos, pe pamant. Acest "foc" naste impotriviri, aduce sabie, nu pace. Viata crestina nu este o viata comoda. Ea cere sacrificii imense care aduc, paradoxal, cele mai adanci bucurii."

Parintele protopop Savu Popa, ucenicul parintelui, isi aminteste: "Cand te uitai la el, vedeai o fresca bizantina. Un intelectual profund si rafinat, din stirpea lui Staniloae, caruia i-a fost ani de zile asistent la catedra de dogmatica si apoi secretar personal, sfetnic si confident de nadejde. Semana mult cu luminatul sau profesor-aceeasi cultura solid asezata, aceeasi calcatura subtila a ideilor. Il astepta o stralucita cariera universitara, obtinuse chiar o bursa de exceptie la Berlin, dar brusc rusinandu-se parca de inteligenta sa iesita din comun, a renuntat la tot si a hotarat sa se retraga la tara, simtind ca vocatia lui adevarata era sa-i slujeasca pe cei umili fara pastor."

Parintele Miron Mihailescu - carti intocmite de ucenici

"Iubind ca Dumnezeu", Editura Christiana, Bucuresti, 2004
"Vorbeste Dumnezeu", Editura Christiana, Bucuresti, 2005
"Sfanta Liturghie, Painea cea de-a pururi. Predici, exegeze si comentarii.", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2007

Parintele Miron Mihailescu - cuvinte dintr-o inima cu dragoste neclintita

Noi, preotii, nu muncim destul pentru a face cunoscut oamenilor Duhul binelui lui Dumnezeu. Sa nu ne inselam: Pana nu vezi oamenii ajunsi la starea de a nu mai putea trai fara Sfanta Biserica, cu Tainele ei - innoiti in toata gandirea lor si in fapte - sa nu socotesti ca ai reusit mare lucru!

Este o perspectiva cumplita inaintea noastra, a celor ce avem putinta de a-L ajuta pe bunul Dumnezeu sa ridice inimile la El, si nu o facem. Vom avea, in cazul acesta, soarta sarii ce nu sareaza: vom fi aruncati, lepadati. Aceasta e groaza noastra, a preotilor: unul care citeste Evanghelia, direct din inima Mantuitorului, si nu o pune mai departe, pe viata si pe moarte, la inima ascultatorilor, acesta nu are nici o cinste.

Cine e trimis catre oameni, din partea Mantuitorului, acela trebuie sa aiba aceiasi ravna a Mantuitorului, ravna dovedita pe Cruce.

Nu le dau canoane asa cum se obisnuieste, pentru ca ceea ce le cer eu insistent socotesc a fi, totodata, cel mai greu, dar si cel mai frumos canon: acela ca dimineata, cand te trezesti din somn, sa-ti aduci aminte ca esti viu, adica sa-ti reiei imediat trezvia inimii pe care ai avut-o la culcare. Pentru aceasta trebuie sa adormi la rugaciune, pentru ca Hristos lucreaza in viata ta. Sa se instaleze o comuniune de ganduri si simtaminte cu El, astfel ca omul sa stie ca nu e singur, ci purtator de Hristos. Acest canon il dau: omul sa nu uite ca e impartasit.

Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Gheorghe Popescu

Parintele Ghelasie de la Frasinei a trait si murit in rugaciune si pace, intru cunostinta si inchinare, ca un madular sfintit si viu al Trupului lui Hristos. A intors la Hristos pe multi rataciti si lepadati, pentru ca nu a cautat la fata omului, ci s-a aplecat spre celalalt, luandu-l de acolo de unde este, din mocirla in care se zbate, iesind in intampinarea lui, ascultandu-i si chiar asumandu-si ca pe o cruce durerile si neputintele aproapelui. Avem multe temeiuri, sa consideram extrem de importanta si relevanta contributia Parintelui Ghelasie de la Frasinei la tezaurul universal al spiritualitatii crestin-ortodoxe.

Parintele Ghelasie Gheorghe - isihastul de la Manastirea Frasinei

Parintele Ghelasie - Gheorghe Popescu - de la Manastirea Frasinei, a fost inca de la inceputul vietii monahale (1967-1970) ucenicul unuia dintre parintii imbunatatiti, purtatori ai traditiei de duhovnicie carpatina, Cuviosul Arsenie Praja - Pustnicul din Cheile Rimetului. Apoi si-a desavarsit formarea monahala, vietuind in pace treizeci si trei de ani (1970-2003), pana la mutarea sa binecuvantata la Domnul, in Lavra Frasinei, micul Athos romanesc, ctitorit de Sfantul Calinic de la Cernica.

Parintele Ghelasie a fost cunoscut din timpul vietii ca un mare ascet si mistic si ca un parinte duhovnicesc iscusit "al cazurilor problema", cu o puternica "rugaciune pentru vrajmasi", cunoscator cu duhul si dezlegator cu cuvantul si rugaciunea a grelelor blocaje, impiedicari si framantari ale celor ce-l cautau, mai ales ale tinerilor si intelectualilor si ale tuturor celor insetati de tamaduirea si trairea mistica duhovniceasca.

Dovedind un spirit de patrundere duhovniceasca iesit din comun, Cuviosul Ghelasie a reusit sa acopere cu intelegerea atat zona filosofiei grecesti, cat si a celei orientale, pentru a le evidentia specificul si limitarile in raport cu chipul ortodox, iar aceasta pe chiar terenul limbajului actual. Mergand la fundamentele gandirii si inzestrat cu o mare comunicabilitate si un discernamant duhovnicesc pe masura, Parintele Ghelasie de la Frasinei a putut intra intr-un dialog deosebit de fluent si fertil cu diverse ramuri de mare interes in actualitate, situate la confluenta religiei cu stiinta, filosofia si arta.

Astfel, el a dezbatut in lumina logicii iconice, puse in lumina de dansul ca o coordonata esentiala a specificului crestin, teme privind cosmologia, antropologia, biologia, evolutionismul, genetica, psihanaliza - psihologia, medicina naturala, arta, s.a., reusind in urma acestor tratari comparative sa ofere o abordare a lor in cel mai autentic spirit crestin ortodox, fara amestecurile si confuziile ce abunda in urma falselor asemanari si identificarilor fortate.

In scrierile Cuviosului, ascetica si mistica crestina sunt reliefate in accentul iconic - liturgic al spiritualitatii ortodoxe, accent cu o deosebita pondere in spiritualitatea carpatina. Nevoia unei abordari care sa includa in orizontul ei, prin vastitatea cunoasterii si acrivia duhovniceasca, spiritualitatea orientala si cea apuseana era acuta in zbuciumatul context actual, spre dezamorsarea conflictelor dure si reactiilor superficiale.

Mistica iconica intra in specificul inconfundabil al credintei ortodoxe, considerate consecvent, pana in ultimele ei consecinte. Se poate spune ca este chiar mistica Eshatonului, mistica ce poarta in germene prin gestul iconic de inchinare starea vederii fata catre fata a Imparatiei lui Dumnezeu. Mistica iconica nu lucreaza cu imaginatii si inchipuiri, ci presupune simplu asezarea duhovniceasca in gest de inchinare, oprirea risipirii mintii si orientarea ei prin acest gest care odihneste rugaciunea si sprijina trezvia.

Inchinarea nu-l aproximeaza pe Dumnezeu si Chipul Sau, nu-L inchipuie si nu-L preface dupa propria gandire sau simtire, ci se deschide tainei lucrarii Lui, poate fi in virtutea faptului ca omul este o Persoana, creat dupa Chipul lui Dumnezeu, si deci cu capacitatea de a se orienta fiintial spre El, de a raspunde iubirii Lui si intra in relatie personala cu El. Este o concretizare a iubirii filiale, a daruirii din toata fiinta, prin credinta, in chipul primei porunci dumnezeiesti.

Metoda traditionala a sfintei rugaciuni si atentii este privita in aceasta deschidere - concretizare a misticii iconice ca stare orientata spre insasi pecetea iconica a Chipului lui Dumnezeu, prin care omul isi cunoaste propria identitate si totodata se deschide tot mai mult lucrarii Harului, inainteaza in cunoasterea lui Dumnezeu, in Viata vesnica. De aceea, cum spun si cei vechi, cunoasterea lui Dumnezeu este in stransa legatura cu cunoasterea de sine, ca omul este o icoana vie a Chipului Dumnezeiesc, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti.

Metoda sau drumul desavarsirii crestine trebuie sa contina la fiecare nivel, chiar daca in masuri diferite, aceasta orientare fiintiala a omului spre Chipul dumnezeiesc, pecetluit in toate tainele Bisericii, din care ne straluceste harul curatirii, luminarii si innoirii, prefacerii duhovnicesti. Iconizarea vietii in lumina Chipului Dumnezeiesc este aluatul ce dospeste framantatura lumii, chipul tainei prin care viata se descopera in adevarata ei stralucire.

Perspectiva foarte larga si intervalul foarte scurt de timp in care Parintele - Avva - Ghelasie a publicat un mare numar de lucrari despre reliefarea acestei viziuni duhovnicesti - intrupate intr-o viata marcata de smerenie, nevointa si iubire jertfelnica fata de semenii aflati in boli, suferinte si teribile rataciri sufletesti - dau sentimentul unei urgente a transmiterii unui mesaj duhovnicesc de viata si de moarte pentru omul contemporan, asaltat de febra nihilismului, mai mult decat aspectul unei opere indelung slefuite si scrise dupa consacratele norme academice.

Pentru aceasta, autorul a fost de unii neinteles si considerat, dupa grabite aprecieri, controversat. Se uita iarasi ca marii traitori au fortat pe alocuri limbajul spre exprimarea tainei negraite, ca ei nu sunt simple spirite academice, ci nascatori si semanatori ai semintei duhovnicesti a Cuvantului. Limbajul mistic isi compenseaza aparenta imprecizie prin multele reveniri si asterneri succesive de luminari si tocmai entru aceea necesita o citire fara prejudecati, o parcurgere cu atentie si rabdare, pentru a fi inteles in specificul si rostul sau inefabil.

Parintele Ghelasie de la Frasinei a depasit cu duhul, in chip cutremurator, uriasa suferinta adusa de boala ce l-a tintuit la pat (o afectiune genetica, am inteles de la dansul), neplangandu-se de nimic in focul durerilor ce au culminat cu o boala de inima. Ci mai vartos pasind, cu iubire de crucea mantuitoare, pe cararea acestor nevointe mucenicesti, randuite de Domnul spre incununarea unei vieti ascunse in iubirea Lui.

Parintele Ghelasie a adormit in data de 2 iulie, in timp ce un ucenic de chilie ii citea, la rugamintea sa, Acatistul Acoperamantului Maicii Domnului, urmand sa fie ingropat in graba, la cererea sa, ca sa fie o inmormantare calugareasca, simpla, discreta, nu cu multa lume si agitatie. Parintele a trecut la Domnul in vremea rugaciunii, in gest de inchinare, in taina, cu icoana asezata pe piept si mintea treaza, asemeni pustnicilor iconari, descrisi in lucrarile sale. Trecerea la Domnul a Parintelui Ghelasie de la Frasinei este in sine o marturie a faptului ca teologia si viata erau la el una si nedespartite.

Parintele Ghelasie de la Frasinei - ganduri din chilia inimii

Cand era rugat sa primeasca a fi publicate cartile sale, la o editura mai mare si pentru o mai mare raspandire, spunea: "Lasa, ca daca o fi ceva bun, Domnul va randui sa ramana ceva spre folos". Si in pragul trecerii a fost la fel de ferm: "Lasa, nu acum." "Mai, taticule, sa stii de la mine, lucrurile cu adevarat mari nu se vand si nu se cumpara", spunea parintele, atunci cand vedea un om framantat de greutatile trupesti si sufletesti ale zilei.

"Mai, taticule, sa te rogi din toata fiinta, din toate ale tale, din toata masura neputintelor si slabiciunilor tale. Arunca-le pe toate spre Hristos, zvarle-le in focul inchinarii. Inchina-le pe toate lui Hristos, sa le prefaca dupa cum stie El. Intoarce-I cu inchinare deplina darul lui Dumnezeu, ca sa primeasca pecetea harului. Tot ce iti iese in cale, gand, lucru, om sau altceva, inchina-l cu duhul, si liturghiseste darul pe care l-a gandit Dumnezeu cand ti l-a scos in cale. Daca pacatul acopera cu trasaturile patimilor chipul de impartasire si sporire duhovniceasca al darului, oprind liturghisirea, inchinarea, ca o raportare fara inchipuiri, ca gest din toata fiinta peste operatiile sensibile si inteligibile, scoate in prim plan acest chip iconic, tainic al darului si liturghisirea darului poate sa aiba loc.

Lasarea in voia lui Dumnezeu, starea ca inaintea lui Dumnezeu si pomenirea de Dumnezeu sunt cuprinse in inchinare. Darul cheama spre a rodi un raspuns liturghisitor. Rugaciunea insasi, ca sa fie statornica, are nevoie sa fie sustinuta de starea in inchinare, prin care inima se deschide harului ce ii deschide tainic altarul, si asa mintea poate sa coboare intru smerenia inimii sa liturghiseasca."

Un ucenic devenise mare iubitor de muzica psaltica, ajungand sa parlaghiseasca si sa cante multe ore pe zi. Venind la parintele, i-a spus cu emotie despre bucuria lui de a canta. Cuviosul i-a zis: "Mai, taticule, e bine sa inveti muzica psaltica, frumoasa, bizantina si sa canti, dar asa, mai cu masura, ca multa cantare, zic Parintii, duce si la o stare de agitatie si tulburare, si asa vad eu pentru fratia ta, ca pentru matale e mai bine acum sa stai cat mai mult, in tot ce faci, in starea de inchinare inaintea lui Dumnezeu, sa te ocupi mai mult cu odihna, cu rugaciunea, cu linistirea din care apoi se naste vederea, de care vorbesc Parintii, iconizarea lumii. De aceea, iarta-ma, taticule, dar asa vad eu ca e mai potrivita pentru fratia ta pictura, de care tocmai te-ai apucat, si asa sa stai cat mai mult in constiinta starii inaintea Chipului lui Dumnezeu."

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: "Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit." Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.

Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu. Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase este si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: "Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa."

Calcand pamantul athonit al Prodromului, Nicolae Baciut scria: "simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca e, administrativ vorbind, pamant grecesc, deasupra lui e duh romanesc. Si biserica, si curtea, si trapeza, chiliile, gradina - toate respira romaneste", iar acest lucru se datoreaza, atat cat tine de om, Parintelui Petroniu Tanase. In scurt timp, Parintele Petroniu Tanase va ajunge sa fie indragit si cautat pentru sfat de catre romani si greci, deopotriva. Parintele Ioanichie de la Manastirea athonita Simonos Petra, il va numi: "Mare teolog si mare ascet!" Cand Placide Deseille l-a rugat pe parintele Macarios Simonopetritul (bibliotecar si autor al cartii "Triodul explicat") sa-l duca la un parinte dupa cuvant de folos, au venit, impreuna cu egumenul Elisei si toata sinaxa manastirii, la Avva Petroniu!

Parintele Petroniu de la Prodromu imbina perfect dragostea cu asceza si nevointa cu blandetea. Pana acum cativa ani parintele Petroniu se ruga la priveghere stand toata noaptea in picioare, de seara pana dimineata. Sa ingenunchezi era o adevarata binecuvantare. Astazi, Parintele Petroniu este staret in Schitul Prodromu si varsta acestuia atinge aproape un secol. Desi este mult inaintat in varsta, parintele Petroniu spune: "Merg pe jos, aceasta e bucuria mea, pentru ca multi Sfinti Parinti au sfintit pietrele acestea cu sudorile lor." Calcand pe urmele sfintilor de odinioara, parintele simte bucuria comuniunii si a rugaciunii neincetate.

Multimea anilor petrecuti in rugaciune scot la iveala adevarate roade ale Duhului, spre hrana ucenicilor si a pelerinilor. Nimeni, dintre cei ce au pasit in Schitul Prodromu, nu poate uita chipul luminos al Parintelui Petroniu Tanase si cuvintele duhovnicesti ale batranului, oferite pe cale, pe o banca, in lumina rasaritului sau in amurg.

Parintele Petroniu Tanase - carti publicate din dragostea fata de ucenici

1. "Icoane Smerite din Sfanta Ortodoxie romaneasca" - Schitul Prodromu, 2002

"Sfantul Isaac Sirul ne da aceasta minunata invatatura: "Cand te intalnesti cu aproapele tau, sileste-te sa-l cinstesti mai presus de masura lui.. Lauda-l chiar si pentru cele ce nu le are.. Spune-i tot binele si tot ce este spre cinstirea lui." Si lucrul este firesc: asa cum cinstind icoana, cinstea se urca la chipul infatisat in icoana, tot asa cinstirea omului, a chipului lui Dumnezeu, se urca la cinstirea insasi a lui Dumnezeu. Traindu-mi viata smerita in lumea celor multi, anonimi, smeriti, am avut bucuria sufleteasca sa surprind unele din aceste frumuseti ale confratilor, pe care le-am insemnat aici spre, slava lui Dumnezeu. Cel minunat intru Sfintii Sai, si cu dorul de a bucura si pe altii din intalnirea cu ele." (Ieromonah Petroniu Tanase)

2. "Bine esti cuvantat, Doamne - meditatii" - Editura Bizantina, 2004

"Cand o pace adanca mi se revarsa in suflet si nici un vant potrivnic nu o tulbura, din strafundurile inimii cu un simtamant plin de recunostinta se inalta: "Bine esti cuvantat, Doamne!". Cand chipul senin al unui frate si cuvantul lui iubitor ma intampina si inima tresalta de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinlauntru murmur: "Bine esti cuvantat, Doamne!". In fata sfantului Prestol cand inima se topeste inaintea milostivirii celei negraite a Stapanului, un fior adanc suspina: "Bine esti cuvantat, Doamne!".

Uneori insa, nori negri si amenintatori se ivesc pe cerul cel launtric si un vant vrajmas vrea sa ma invaluie.. Atunci cu spaima, inima-mi rosteste: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Cand piciorul sovaie si este amenintat cu alunecare in prapastie, un strigat de ajutor izbucneste: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Cand vrajmasul imi da tarcoale, sa ma inghita, inima infricosata cauta pe Domnul: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Si asa, adeseori: in chilie, la biserica, la lucru, la masa, pe cale, ma vad ca la spovedania cea de taina din fata Stapanului si in inima rasuna cele doua refrenuri: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!"

3. "Chemarea Sfintei Ortodoxii" - Editura Bizantina, 2006

"Chemarea Sfintei Ortodoxii pentru Parintele Petroniu poarta chipul chemarii la vietuirea monahala. Sunt emotionante paginile in care acesta relateaza primii sai pasi in manastire sau in scolile monahale si intalnirea sa cu colegii de generatie si de vocatie. Parintele Petroniu apartine unei generatii de monahi romani, cu adevarat binecuvantate de Dumnezeu, chemate sa traverseze una dintre cele mai grele perioade din istoria neamului si a Bisericii romanesti, cu ascultari si raspunderi bisericesti importante." (Parintele Constantin Coman)

4. "Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului" - Editura Trinitas

Lucrarea, constituindu-se intr-o meditatie asupra perioadei Postului Mare, subliniaza de fapt principalele coordonate ale vietii crestinului ce cauta calea spre Imparatia lui Dumnezeu. "Asadar, Usile pocaintei sunt usile cerului deschise in inimi. De aceea, perioada Triodului, ca scoala a eliberarii de pacat si nevointa pentru mantuire, este un urcus spre Sfintele Pasti, o ridicare a sufletului din pacat pentru a-L intalni pe Hristos, Cel Inviat, caci Invierea lui Hristos este cu adevarat viata imparatiei lui Dumnezeu, impartasita oamenilor". (P.F. Parinte Patriarh Daniel).

Din gandurile unui parinte isihast - Avva Petroniu Tanase Prodromitul

"Este gresit sa se creada ca Biserica e inapoiata, retrograda, ca s-au schimbat vremurile si ca trebuie si ea sa se modernizeze. Biserica este traditionalista tocmai pentru ca are niste valori de aparat. Nu e vorba de inchistare, ci de consecventa in sfintele randuieli."

"Romanii nu au venit la Muntele Athos si nu au facut donatii ca sa aiba o manastire. Au facut-o pentru desavarsirea lor sufleteasca. Am avut, candva, multi calugari la manastiri precum Marea Lavra, Karakalu si Dionisiu. Sunt si acum multi calugari romani, raspanditi in Sfantul Munte."

"Sunt lucruri foarte interesante si frumoase in ortodoxia noastra romaneasca. Fiecare tara isi are amprenta si specificul ei crestin ortodox. Nu putea sa se intample altfel cu poporul roman. Sunt lucruri ce tin de evlavia credinciosilor nostri simpli. De exemplu, ducandu-ma odata acasa de Pasti, in Joia Mare, o batrana se intorcea tarziu acasa si mama a intrebat-o de unde vine. A raspuns ca vine de la o vecina care este bolnava. - Domnul Hristos a spalat astazi picioarele ucenicilor, eu sa nu fac nimic? M-am dus si am spalat picioarele la o femeie bolnava, in pat. - O femeie fara carte!"

"Luxul, facilitatile tehnice nu se potrivesc cu spiritul manastiresc. Unele lacasuri primesc fonduri de la Uniunea Europeana, dar confortul nu este facut pentru duh, ci pentru trup. Prin navala lumescului, trairea athonita se dilueaza."

"Ce spune Mantuitorul? - Iar voi fiti desavarsiti, ca Tatal vostru desavarsit este. Fiti sfinti, ca Tatal vostru Sfant este. - Chemarea omului este desavarsirea, este sfintenia. Dumnezeu i-a dat putere omului sa fie desavarsit, iar omul e obligat sa se desavarseasca. Desavarsirea e interesul nostru. Orice si oriunde ar fi, omul are posibilitatea sa se desavarseasca si sa fie fericit. Suntem datori sa inmultim talantul pe care ni-l da Dumnezeu. Ne mantuim prin Har, dar trebuie si noi sa punem straduinta."

"Mai ieri ne ingrijoram la vestea sosirii luptelor celor duhovnicesti, de la inceputul Postului. Cateva zile doar ne despart de cutremurul si tanguirea Golgotei. (...) Dar, pana sa ajungem aici, a trebuit sa calatorim pe o cale stramta, insa foarte sigura, bine batatorita, pentru ca pe ea au calatorit multi inaintea noastra; aceea pe care ne-a aratat-o pas cu pas Sfantul si marele Post. (...) Va veni insa vremea cand calatoria pe calea cea stramta se va fi sfarsit pentru totdeauna. Cand va fi trecut putina osteneala si vom fi ancorat in limanul odihnei celei vesnice. Cu ochii mintii atintiti necontenit spre acest tarm, sa ne ducem mai departe calatoria. Putina este osteneala.. Gandurile de fata, un tovaras smerit pe aceasta cale."

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele arhimandrit Felix Dubneac s-a nascut la 29 iunie 1912 in comuna Voloave, judetul Soroca in familia lui David si a Stefaniei Dubneac, primind  la botez numele de Petre. A urmat scoala primara in comuna natala. Intre 1927 si 1931 studiaza la Scoala de Cantareti bisericesti de la manastirea Dobrusa din judetul Soroca, iar intre 1935 si 1943 - la Seminarul Teologic monahal de la manastirea Cernica de langa Bucuresti.

In perioada 1944 - 1953 isi completeaza in Bucuresti studiile de nivel universitar: Facultatea de Teologie (4 ani), Academia de Arte Frumoase (5 ani), Facultatea de Litere si Filozofie (5 ani), Scoala Superioara de Pictura bisericeasca din cadrul Patriarhiei Romane. In 1924, la varsta de 12 ani, intra in viata manastireasca la schitul Rughi (Rudi) din judetul Soroca. Intre 1933 si 1934 isi satisface serviciul militar in termen in regimentul 39 infanterie stationat la Floresti, judetul Soroca. Este calugarit in anul 1938 la manastirea "Sfanta Ana" de la Rohia, judetul Somes (azi judetul Maramures), iar in 1939 este hirotonit intru diacon in Catedrala ortodoxa din Cluj-Napoca de catre episcopul Nicolae Colan.

In anul 1954 este hirotonit preot la manastirea Antim din Bucuresti, iar ]n 1964 este hirotesit protosinghel in Catedrala patriarhala din Bucuresti de catre Episcopul vicar patriarhal Antim Nica, basarabean de origine, fost Episcop de Ismail si Cetatea Alba. In 1972 este hirotesit, cu aprobarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in rangul de arhimandrit de catre Arhiepiscopul Victorin Ursache al Americii si Canadei in biserica "Sfintii Imparati Constantin si Elena" din orasul Edmonton, statul Alaberta, Canada.

A facut parte din grupul "Rugul Aprins" de la manastirea Antim din Bucuresti, grup care reunea traitori autentici ai vietii crestine si intelectuali romani de marca. A fost condamnat la 16 ani de munca silnica, 10 ani de degradare civica si confiscarea totala a averii pentru infractiunea de uneltire contra ordinii sociale prevazuta de art. 209 pct. 1 din Codul penal al Romaniei. Sentinta a fost data la 8 noiembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militara si mentinuta la 21 ianuarie 1959 de Tribunalul Suprem - Colegiul Miltar al Romaniei.

Din lotul celor condamnati au mai facut parte: Alexandru Teodorescu (poetul si ziaristul Sandu Tudor, ulterior parintele ieroschimonah Daniel, staretul schitului Rarau), Alexandru Fageteanu (ulterior monahul Adrian), Ghius Vasile Benedict (arhimandritul Benedict Gius a fost ales episcope de Hotin in 1943, dar alegerea sa a fost invalidata de Mihai Antonescu), Roman Braga (arhimandrit basarabean stabilit in Statele Unite ale Americii), parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, Serghie Sofian Boghiu (arhimandritul basarabean Sofian Boghiu), savantul si scriitorul Alexandru Mironescu si fiul sau Serban (student), Gheorghe Vasai, Serban Mironescu, Nicolae Radulescu si Emanoil Mihailescu.

In perioada 13 iunie 1958 si iulie 1964 a executat 6 ani de inchisoare. Ca diacon si ca preot a slujit la manastirea Antim si la Catedrala patriarhala din Bucuresti pana in anul 1967, cand este transferat ca preot si pictor autorizat la Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Canada si Statele Unite ale Americii cu resedinta la Detroit, statul Michigan, SUA. Aici functioneaza 15 ani ca secretar eparhial. La 20 iulie 1994, in varsta de 82 de ani, se retrage la Manastirea romaneasca "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, statul Michigan, unde este preot-duhovnic.

In Romania a executat, impreuna cu un alt basarabean, arhimandritul Sofian Boghiu, pictura in fresca in mai multe lacasuri ortodoxe: biserica mare a manastirii Antim din Bucuresti, biserica din suburbia bucuresteana Damaroae, biserica Negru Voda din Campulung Muscel, biserica din Pipirig, judesul Neamt, biserica mare a manastirii Saon din judetul Tulcea, paraclisul manastirii Ghighiu de langa Ploiesti, judetul Prahova. A pictat, singur, biserica din comuna Cojasca, judetul Prahova.

In America de Nord a pictat: catapeteasma si compozitiile iconografice din interiorul Catedralei ortodoxe romane "Sfantul Gheorghe" din Windsor, statul Ontario, Canada (1970-1972); catapeteasma Catedralei ortodoxe romane "Buna Vestire" din Cleveland, statul Ohio, SUA (1973); iconostasul bisericii ortodoxe romane "Sfanta }nviere" din Holywood, statul Florida, SUA (1968-1969); interiorul altarului si catapeteasma Catedralei ortodoxe romane "Sfintii Imparati Constantin si Elena" din Edmonton, statul Alberta, SUA (1975-1976); catapeteasma bisericii ortodoxe romane "Sfanta Treime" din Troy, statul Michigan, SUA (1980-1981). A mai pictat, in 1978, in interiorul Camerei Romane de la Wayne State University, Detroit, statul Michigan, SUA, o fresca monumentala infatisand devenirea istorica a poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic, precum si alte sapte tablouri reprezentand cetati medievale si voievozi romani.

Ca pictor, a intreprins calatorii de documentare in Anglia, Franta, Austria, Elvetia, Siria, Grecia, Turcia si Egipt. A colaborat, pe parcursul a 11 ani, la revista de limba romana "Gandire si Arta" din Statele Unite ale Americii. Parintele Arhimandrit Felix Dubneac a trecut la Domnul in ziua de Craciun, 25 Decembrie 2008, intr-un asezamant rezervat ingrijirii batranilor nu departe de Detroit, Michigan, SUA. Isi doarmne somnul de veci in cimitirul "Sfanta Maria" de la Vatra Romaneasca, Grass Lake, Michigan.

Vlad Cubreacov

Timothy Ware

Inalt Preasfintitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, s-a nascut in Bath, Somerset, Anglia, in anul 1934. Tanarul Timothy a fost instruit la Magdalen College, Oxford, unde a obtinut o licenta in Limbi Clasice si Teologie.

In anul 1958 el s-a convertit la credinta crestin ortodoxa - initial fiind anglican de confesiune, ulterior calatorind in Grecia, unde a petrecut vreme indelungata la Manastirea Sfantul Ioan Evanghelistul din Patmos. In anul 1965 a fost hirotonit diacon, iar in 1966 preot, fiind tuns in monahism cu numele Kallistos. in acelasi an, a devenit lector la Universitatea din Oxford, la Catedra de Teologie Ortodoxa, pozitie didactica pe care a ocupat-o vreme de 35 de ani, pana la retragerea sa.

In anul 1982, a fost hirotonit ca episcop de Diokleia, pentru a sluji ca vicar al arhiepiscopului Tiatirei si Marii Britanii. De la retragerea sa din 2001, Episcopul Kallistos a continuat sa publice si sa sustina conferinte despre Ortodoxie. De asemenea, pana de curand el a fost co-presedinte al Comisiei de dialog teologic anglicano-ortodox. In data de 31 martie 2007 Sfantul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a ales pentru treapta de mitropolit.

Dintre lucrarile sale cea mai cunoscuta este "The Orthodox Church", publicata atunci cand era laic, in anul 1963, ulterior revizuita de mai multe ori. Impreuna cu G.E. Palmer si Philip Sherrard a initiat traducerea "Filocaliei" (fiind publicate deja patru din cele cinci volume).  Intre lucrarile sale traduse in limba romana amintim: "Puterea Numelui. Rugaciunea lui Iisus in spiritualitatea ortodoxa" (Bucuresti, 1992); "Istoria Bisericii Ortodoxe" (Bucuresti, 1993); "Ortodoxia, calea dreptei credinte" (Iasi, 1993); "Imparatia launtrica" (Bucuresti, 1996); "Rugaciune si tacere in spiritualitatea ortodoxa" (Bucuresti, 2003).

Sursa: www.crestinortodox.ro

Parintele Rafail Noica este fiul marelui filosof roman, Constantin Noica. Parintele Rafail Noica, recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici romani, este cunoscut si sub titulatura de ieromonahul de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, tinutul Maldon, Essex, din Anglia. Incepand cu anul 1993, prin retragerea sa intr-o sihastrie din Muntii Apuseni si prin rugaciunile inaltate aici, Domnul va binecuvanta si mai mult pamanturile romanesti.

Parintele Rafail Noica - cautarea sensului vietii si fericirea de a cunoaste calea

Parintele Rafail Noica s-a nascut in anul 1942. Tanarul va primi, in familie, o educatie crestina minima, intrucat tatal sau nu era preocupat de asa ceva (punand accent mai mult pe latura filosofica a vietii, decat pe cea crestina), iar mama sa era de confesiune anglicana. Crestinismul de inceput al tanarului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Inviere, pentru a lua lumina.

Tatal sau, filosoful Constantin Noica, ca un marturisitor ales al culturii, va avea multe de patimit din partea regimului vremii. Odata cu fortarea acestuia la un domiciliu obligatoriu, in Campulung Muscel, familia Noica se va afla greu incercata. La varsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educatii mai alese, mama sa il va lua cu ea in Anglia (tara ei de origine).

Din punct de vedere religios, tanarul Rafail va trece printr-o indelungata calatorie a cautarilor si a zbuciumarilor interioare. Initial, el se va alatura anglicanilor, insa aici nu va ramane prea mult timp. Dupa cum el insusi spunea, in marturiile sale, "atmosfera de la anglicani era foarte saracacioasa, foarte rece, plicticoasa chiar. Nu in sensul ca te-ar apuca cascatul in biserica, ci in sensul ca nu te hranea cu nimic".

Dupa experienta anglicana, Rafail Noica va trece pe la penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii si altele asemenea. Dintre toate confesiunile intalnite, cel mai mult se va atasa de comunitatea baptista, unde va si sta un an si jumatate. In protestantism, el se va poticni in special in textele scripturistice referitoare la Sfanta Euharistie.

Golul interior simtit in aceasta perioada il umple de o sete existentiala, astfel, intr-o zi el simte ca o lumina din sufletul sau il chema inapoi la Ortodoxie. Din mila lui Dumnezeu, fata de cel sincer cautator al mantuirii, Rafail Noica il va intalni pe Parintele Sofronie Saharov, parintele duhovnic al Manastirii Sfantul Ioan Botezatorul din Essex. Acesta il va indemna pe Rafail sa-si termine studiile, urmand ca mai apoi sa isi hotarasca cele mai mari ale vietii.

Intoarcerea la Ortodoxie a avut loc in anul 1961. In nu mai mult de patru ani, tanarul Noica va simti, in inima sa, acea chemare imposibil de inabusit, a monahismului. Astfel, in anul 1965, Parintele Rafail Noica este tuns in monahism, la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, de catre Parintele Sofronie Saharov. Vorbind mai apoi despre tunderea lui in monahism, el va spune: calugaria este "raspunsul la intrebarile ce mi le puneam din copilarie".

Precum orice intoarcere a inimii urmeaza unei rataciri, unei secete spirituale si unei cautari sincere, tot asa a fost si cu intoarcerea acasa a Parintelui Rafail Noica. A fost nevoie de o adevarata pribegie prin confesiunile protestante, pentru a simti profunzimile Ortodoxiei. Perioada aceea este socotita ca o lucrare a lui Dumnezeu cu el, pentru ca "daca n-as fi trait Ortodoxia ca un convertit, poate ca n-as fi putut niciodata sa o vad in frumusetea ei stralucitoare, drept singurul adevar al istoriei".

Parintele Rafail Noica se va intoarce in Romania in anul 1993, dupa 38 de ani de departare, "aidoma slabanogului din Evanghelie", dupa cum el insusi marturiseste. In tara, el nu-si va alege pentru sine nici o mare manastire, ci o tainica si negasita sihastrie din Muntii Apuseni. De pe aceste stanci neclintite ale credintei si patriotismului apusean, Parintele Rafail Noica inalta lui Dumnezeu - dupa puteri, rugaciunile sale si ale oamenilor.

Patriarhia Romana l-a vrut episcop, dar Parintele Rafail Noica a respins oferta, cu eleganta dar si cu fermitate. Acest lucru arata nu o fuga de responsabilitate, cat o simplitate si o autentica smerenie, asemeni marilor sfinti de odinioara, care fugeau din cetate atunci cand li se propuneau functii sau onoruri.

Parintele Rafail Noica - scrieri duhovnicesti

Legat de marturia scrisa a experientei lui duhovnicesti, parintele afirma in stilul sau propriu: "Am scris o singura carte, care se numeste Ganduri. Am scris-o, mai ales, din indemnul cuiva, care se astepta ca fiul lui Noica sa scrie o carte. Si cand a deschis aceasta carte, prima pagina era alba, a doua era alba si toate celelalte la fel. Acum, la sfarsitul vietii mele, ma gandesc sa scriu ala carte care s-ar numi Memorii, fiindca asa scriu toti oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, aceasta carte va fi asemenea celei dintai!"

Cu toate acestea, cuvinte ale Parintelui Rafail Noica se gasesc in doua carti, cateva articole si o serie insemnata de minunate conferinte. Conferintele duhovnicesti la care participa parintele ofera o bucurie nespusa participantilor. La toate conferintele el participa cu binecuvantarea Arhiepiscopului Andrei Andreicut.

Parintele Rafail Noica se coboara rar din muntii sai, si o face numai pentru ca este insistent solicitat sa dea cuvant de folos credinciosilor. Cand conferentiaza el, nici o sala nu este suficient de incapatoare; mii de oameni din toata tara merg sa-i soarba cuvintele la Alba Iulia - unde Ieromonahul vorbeste o data sau de doua ori pe an in public - sau, mai rar, in Bucuresti ori alte orase ale tarii.

"Celalalt Noica", Editura Anastasia, Bucuresti, 1994

"Cultura Duhului", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002

Sursa: www.crestinortodox.ro

In arhivele de la Manastirea Rohia se pastreaza autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt, cunoscut in acel loc ca Monahul Nicolae, scrisa cu 2 ani inainte de a muri.

Autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt

(12 iulie 1912 - 29 martie 1989)

Din porunca I.P.S Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia.

Sunt nascut in anul 1912, intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna sub-urbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la Biserica Sfantul Gheorghe - Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la Scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am invatat religia crestina, avandu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica Sfantul Silvestru, om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile Facultatii de Drept si Litere.

Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pana la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de Parlament si ofiter de rezerva, fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat, totusi, - desi puteam fi scutiti - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodata prea bine seama ca Guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirand curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc s-a intarit.

Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atatia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - Virgil Candea si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica si de filosofia crestina. Progresam, asadar, pe amandoua planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotararea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.

Domnul lucreaza insa in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In anul 1959 grupul de prieteni caruia apartineam de cativa ani a incepu sa fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punandu-mi-se in vedere ca, daca refuz, voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico-legionar".

Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma cu harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" si osandit la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, de indata ce i-am destainuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in doua randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez - la 15 martie 1960. Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula.

Am fost botezat valabil, in mare graba, cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu. La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desavarsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfanta Impartasanie.

De atunci am dus o viata crestina conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in varsta de 90 de ani - in 1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Manastirea Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori.

Abia in anul 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian Chira, si ca a vizitat Manastirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani.

"Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie 1973 ne-a intampinat la Manastirea Rohia noul staret, Parintele Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o data mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva saptamani. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In anul 1979, Parintele Serafim Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in Paraclisul noii cladiri de Parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.

Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, parintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti, unde sa ma pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.

Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau Biblioteca Manastirii Rohia, m-am deprins sa nu lipsesc de la Sfanta Liturghie si de la Miezonoptica - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingadui sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: "Et in Arcadia ego."

Fie numele Domnului binecuvantat !

Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul fericirii", care merge pana in anul 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta.

Parintele Nicolae Steinhardt

Sursa: www.crestinortodox.ro