Parintele Teofil Roman este un calugar al cetatii format departe de ea. Manastirea Nicula este cea care i-a primit voturile si acolo s-a intalnit el atat cu „marea” de oameni care se revarsa in pelerinaj, cat si cu oceanul iubirii dumnezeiesti. Sa navighezi nesmintit pe cele doua, purtand in suflet carma linistirii, iata o provocare la care un monah de oras trebuie sa faca fata clipa de clipa.

- Parinte arhimandrit Teofil Roman, sunteti slujitor si eclesiarh al Catedralei Mitropolitane din Cluj Napoca. Pe langa aceasta ascultare, sunteti si duhovnicul multor oraseni. Cum este sa fii asa, intre manastire si lume?
- Nu este usor. Nu-i usor sa fii duhovnic, in general, oriunde te-ai afla, fie in manastire, fie in lume. E o slujire destul de anevoioasa, mai ales daca esti si la o varsta mai frageda, fara foarte multa experienta, dar pe care trebuie s-o castigi la un moment dat, cumva, trebuie sa incepi.

- Soldatul, in timp ce lupta, invata cum sa o faca.
- Da, da. Si la noi, in Ardeal, vedeti, a fost situatia aceasta, ca am fost vaduviti de manastiri. Si dupa Revolutie a fost asa, o explozie. Foarte multe manastiri s-au intemeiat la dorinta credinciosilor, si chiriarhii s-au vazut nevoiti sa randuiasca stareti si duhovnici tineri, pentru ca nu aveau altii mai in varsta.
 
- In obstile acestea au intrat foarte multi din tinerii care, dupa 1989, s-au apropiat de biserica.
- Da, exact. Si atunci, suntem nevoiti sa invatam asa, din mers. Poate mai si gresim - si cu siguranta ca facem si greseli, dar nadajduim ca Dumnezeu ne intelege si ne ajuta, adica, sa iesim din aceste greseli si sa ajungem in cele din urma la liman. Asa ca sa fii duhovnic in oras, calugar fiind, nu este un lucru usor, dar nu cu neputinta. Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne straduim sa facem ceea ce putem. Sigur, ca nici nu putem face o duhovnicie foarte, foarte riguroasa, pentru ca sunt foarte multi oameni care vin, mai ales in posturi (in preajma marilor sarbatori fluxul credinciosilor este foarte mare), si nu poti sa stai foarte mult de vorba cu fiecare, decat asa, sumar. Dar chiar si in felul acesta, oamenii se folosesc si vedem, pe parcurs, ca vin iara si iara, si se creeaza legaturi destul de stranse cu unii dintre ei.
 
- Nu e ca atunci cand ai in manastire un ucenic pe care il veghezi zi de zi...
- Bineinteles ca nu, e o diferenta, si pana la urma, monahii au totusi un alt obiectiv. Duhovnicia lor tinteste spre curatia mintii, spre rugaciunea neincetata, iar la mireni e un pic altfel, ei se straduiesc asa, cat se poate, sa tina calea de mijloc, sa pazeasca poruncile lui Dumnezeu. Mai cad, se mai ridica, dar important este sa se mentina pe cale si sa nu rupa legatura cu Hristos si cu biserica.
 
- Ati intalnit intre mireni oameni care sa se apropie de nazuinta unui monah?
- Am intalnit. Si am intalnit mireni care-i intrec pe monahi. Asta e cutremurator... Da, dar e o realitate. ... e inca din Pateric. Cand s-a dus Antonie la acel curelar care l-a invatat nevointa rugaciunii. Da, ne ajuta, pentru ca ne umilim in fata acestor oameni si ei, la randul lor, se umilesc in fata noastra, nestiind ca noi nu suntem asa de sporiti cum gandesc, dar cred ca si randuiala lui Dumnezeu, ca sa ne umilim unii in fata celorlalti si nimeni sa nu se increada in sine, ca ar putea fi foarte sporit duhovniceste. Si, revin, am intalnit mireni foarte sporiti duhovniceste si care te uimesc, te coplesesc, iti vine sa le saruti picioarele.
 
- Ce-ati invatat de la un astfel de mirean?
- In primul rand, ravna. Ravna foarte fierbinte pentru rugaciune, pentru nevointa, care - la mine, cel putin, nu ma gandesc la altii - nu este intotdeauna foarte aprinsa, foarte arzatoare; de multe ori ma simt foarte obosit, foarte coplesit, ma rog mult mai putin decat acesti oameni.
 
- In mijlocul cetatii, asadar, sunt mici alte cetati, ale rugaciunii, si se leaga poate, intr-un fel, de traditia bizantina, de traditia ruseasca, daca ma gandesc. Pelerinul rus, de exemplu, nu era calugar.
- Nu era calugar, dar era un lucrator al Rugaciunii lui Iisus. Si, pana la urma, ce este calugarul? Ce este monahul? Un om care cauta mantuirea, care-L cauta pe Hristos si idealul acesta este acelasi pentru toti crestinii, pentru intreaga biserica. Sigur ca nevointa difera, dar pana la urma ne intalnim toti in aceeasi dorinta: de a-L cunoaste pe Hristos, de a ne uni cu El si de a dobandi viata vesnica.
 
- Parinte, daca ar fi sa sintetizati, exista vreun avantaj al faptului ca sunteti monah in cetate, duhovniceste vorbind?
- Greu de zis, avantaje si dezavantaje. Nu m-am gandit niciodata. Pur si simplu, am luat aceasta ascultare asa, ca din mana lui Dumnezeu, n-a fost alegerea mea, si nu ma gandesc daca sunt avantaje sau dezavantaje. Ma gandesc sa-mi ajute Dumnezeu sa merg cu bine pana la capat, si sa nu fiu pricina de sminteala pentru oamenii pe care trebuie sa-i slujesc si sa-i folosesc.
 
- Tine asta de reusita calugarului? Sa nu te gandesti la ce e avantajos si ce e dezavantajos, si sa te gandesti doar sa asculti?
- Cred ca da. Pentru noi, monahii, esential este sa fim in ascultare si atunci poti sa sporesti duhovniceste fara sa-ti dai tu seama, fara sa analizezi tu acest lucru. Dumnezeu este Cel care apreciaza si care judeca, la sfarsit. Noi ne nevoim pana la capat, si intotdeauna suntem obisnuiti sa ne punem pe ultimul loc, si murim cu constiinta ca suntem pacatosi si ca n-am prea pus inceputul cel bun. Dar, in acelasi timp, nadajduim in mila lui Dumnezeu si ne rugam, asa cum se spune undeva, intr-un psalm, cred ca 68, daca nu gresesc, zice: „Dumnezeule, Tu ai cunoscut nepriceperea mea si greselile mele de la Tine nu s-au ascuns. Sa nu fie rusinati, din pricina mea, cei ce Te asteapta pe Tine, Doamne, Doamne al puterilor, nici infruntati pentru mine, cei ce Te cauta pe Tine, Dumnezeul lui Israel. „Si eu mi-am facut din aceasta o rugaciune, adica: „Doamne, sa nu-i lasi sa se piarda pe cei care Te cauta pe Tine din pricina mea”, si nadajduiesc ca Dumnezeu va umple astfel golurile si lipsurile mele. Cum se si spune, vedeti, in rugaciunea de la hirotonie, ca harul pe cele neputincioase le vindeca si pe cele cu lipsa le plineste. Am incredere in acest adevar.
 
- Aceasta v-a fost ascultarea. Dar daca ar fi fost sa alegeti, unde v-ati fi dus?
- As fi ramas acolo unde am fost inainte. Eu inainte am fost duhovnic la o manastire de calugarite, am stat acolo 13 ani, si m-am obisnuit cu aceasta ascultare, s-au creat niste legaturi si cu obstea, si cu credinciosii care erau apropiati de manastire, si n-as fi desfacut aceasta legatura de dragul de a avea avantaje sau de a fi mai... nu stiu ce sa zic...
... mai ecleziarh!
... mai ecleziarh! Nu! As fi ramas la manastire, daca as fi fost pus sa aleg.
 
- Cum este sa fii duhovnic la maicute? Stiu ca multi calugari se tem de un astfel de drum.
- Pai, nu e deloc usor, dar si aceasta a fost pentru mine tot o ascultare. I.P.S. Bartolomeu pur si simplu m-a trimis acolo. La inceput a zis: „Te duci trei luni de zile, detasare”. Si cele trei luni s-au facut 13 ani. Si, daca am fost in ascultare, chiar daca au fost uneori dificultati sau ispite, Dumnezeu a ajutat si am trecut peste toate. Si, incet, incet, m-am obisnuit si n-am avut de ce sa ma plang. Chiar am simtit ca mi se potriveste aceasta ascultare, la felul meu de a fi. Cred ca tine si de felul de a fi al fiecaruia.
 
- Sunt incercari deosebite pe care le ai ca duhovnic intr-o manastire de maici?
- Pai, deosebite... cred ca sensibilitatea specifica femeilor care este greu de multumit, eu stiu? Si, mai mult, cred ca au ispite, ele intre ele, pe care tu, ca duhovnic, trebuie sa le ajuti sa le depaseasca. Trebuie ca pana la urma sa avem intelegerea asta, ca in centrul atentiei raman Hristos si mantuirea, si trebuie sa depasim ceea ce tine de egoismul nostru.
 
- Acum ati pus un deget pe rana. Daca dai la o parte egoismul, te mantuiesti, te apropii de Dum­ne­zeu si acest lucru este vadit, nu are nevoie de nicio ex­pli­catie. Dar cum reusesti sa tii in echilibru, pe de o parte, dorinta ta de a te insingura, de a te ruga – care este tot o apropiere de Dumnezeu – cu jertfa catre ceilalti? In Pa­te­ric unii dintre parinti alearga cu bratele deschise catre cei care vin la dansii, altii le trantesc usa chiliei „in nas”, si sunt sfinti si unii, si altii.
- Pai, singurul care a pastrat acest echilibru a fost Mantuitorul Iisus Hristos, asa, in chip desavarsit. Adica nu s-a despartit nici de Tatal, dar si pe oameni i-a iubit si i-a slujit pana la capat. Iar la noi, oamenii, este cu neputinta, as zice, a face un echilibru desavarsit. Daca te apropii mai mult de Dumnezeu si staruiesti in rugaciune si linistire, nu vei putea sa-i slujesti si pe oameni in chip multumitor. Daca te dedici slujirii semenilor, sa fii mereu aproape, la nevoile lor, vrand, nevrand, va slabi rugaciunea si contem­pla­tia si vei simti asa, o instrainare de Dumnezeu. Dar in acelasi timp, totusi, simti ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca e o nevointa si aceasta. Asa ca un echilibru desa­varsit nu cred ca suntem in stare sa avem, dar Dumnezeu ramane deasupra si El ne tine, cred eu.
 
Cristian Curte