Sunt familii sfinte care au ajuns la aceasta „nunta" inca din viata lor, dobandind nu numai cununa casniciei, ci si „cununa cea nevestejita a maririi dumnezeiesti", prin „cununa muceniciei", Perioadele de persecutii din istoria bisericeasca au pus multe familii ale crestinilor in fata alegerii finale: sau pastrarea credintei, cu pretul sacrificarii - martiriul, sau pastrarea vietii in sanul familiei, cu pretul apostaziei. Nu era doar o alegere intre viata si moarte, ci una dublata de sacrificiul familiei: sot sau sotie, parinti si copii; in aceasta situatie se dadea proba iubirii lui Dumnezeu in duhul cuvintelor Mantuitorului si a urmarii exemplului dat de Dumnezeu, Care pentru oameni Si-a dat pe Fiul Cel Unul Nascut spre jertfire: „Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pi Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu ori pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Mt. 10, 37).

Sfintii Esperie si Zoe (secolele I-II), praznuiti la 2 mai, fiind cumparati ca robi de un pagan din cetatea Attilia din Pamfilia si supusi la chinuri pentru credinta lor, au fost intariti in lupta de curajul celor doi copii ai lor (Chiriac si Teodul): „Vazand curajul vitejesc al copiilor in mijlocul chinurilor acelora, parintii lor s-au intarit pentru intrecere. Pana la urma toti patru au fost aruncati intr-un cuptor arzand. Sfantul Nicolae al Jicei, in Proloagele de la Ohrid, spune ca in acel cuptor, «dupa rugaciunile de multumire, si-au dat sufletele in mana Domnului. Trupurile lor au ramas intregi, neatinse de foc".

Sfintii Timotei si Mavra (secolul al III-lea), care au trait in tinutul Tebaidei din Egipt, praznuiti la 3 mai, au scris cu sangele martiriului lor o pagina de iubire conjugala sfanta, vrednica de urmat, si de iubire pentru Dumnezeu. Din invidie fata de viata lor plina de iubire si de armonie, au fost parati la dregatorul pagan: „Vazand cum intreg satul se bucura pentru ei si cum erau de iubiti, unii dintre sateni au inceput sa pizmuiasca fericita pereche. Pizmuirea i-a dus curand la uneltiri dracesti impotriva lui Timotei si a Mavrei. Stiind ca Arrian, carmuitorul tinutului, era un infocat idolatru, ce nu ar fi lasat vreun crestin pe care l-ar fi aflat sa-i scape viu din maini (fara numai daca acela ar fi tradat pe Hristos si ar fi jertfit idolilor), acei sateni au hotarat sa-i parasca pe cei doi dregatorului la numai douazeci de zile de la nunta lor".

Martiriul a inceput cu Fericitul Timotei, iar dragostea lor a fost folosita ca prilej si motiv de lepadare de Hristos: „Cand turbatul dregator si-a dat seama ca nu-l poate nicidecum schimba pe Timotei prin chinuire, i-a venit in gand s-o cheme pe Mavra, sotia lui Timotei, nadajduind ca ea, cu sfaturile ei de tanara si chipesa nevasta, sa-l faca sa primeasca a se lepada de Hristos si a jertfi idolilor. La inceput tiranul s-a prefacut a fi bun cu ea, lingusind-o in orice chip. A sfatuit-o sa se impodobeasca si i-a spus de planul sau ca ea sa-l indemne pe Timotei sa se lepede de credinta lui.

El i-a spus: - O, Mavra, am auzit ca nici douazeci de zile nu au trecut de cand te-ai maritat cu sotul tau, acel nefericit Timotei. Este rusinos ca credinta lui sa stea in calea desfatarii voastre cu o minunata viata impreuna. Deci, du-te asa cum esti impodobita si sunt incredintat ca tu vei avea puterea sa-l indupleci sa mi se supuna, astfel ca sa nu-ti pierzi sotul inainte de a fi gustat desfatarile casniciei-"

Raspunsul iubitei lui sotii a fost evanghelic: „Dupa ce l-a vazul pe Timotei, cu indraznire a spus dregatorului ca si ea era crestina si gata sa sufere mucenicia pentru adevarata credinta. Iata ce familie sfanta, pe care nici necazul, nici grijile, nici prigonirea, nici primejdia, nici taierea nu era in stare s-o desparta de Domnul”.

La numai douazeci de zile dupa ce s-au unit unul cu altul in Taina Nuntii, s-au nuntit, prin mucenicie, cu Mirele-Hristos: „Cand nici unul dintre acele chinuri nu a izbutit sa slabeasca hotararea Mavrei de a ramane neclintita intru Hristos, turbatul tiran a raspuns la fel ca gloata din vechime cand a cerut ca Hristos sa se rastigneasca. El a poruncit ca Timotei si Mavra, fericita insotire de douazeci de zile, sa fie rastigniti unul in fata celuilalt pe lemn. Deci, citetul Timotei si stralucita lui sotie, Mavra, multumira lui Dumnezeu ca i-a intarit in muncile cele infricosate. Spanzurati pe cruce, ei au trait inca noua zile. Sprijiniti in chip minunat de catre Domnul, se indemnau si se mangaiau unul pe celalalt si astfel nu au ajuns nicidecum sa-si piarda curajul ori sa slabeasca cu duhul, in ciuda tuturor durerilor indurate. Una din Vieti adauga: „Intinsi astfel in agonia mortii, inaintea ochilor lor impaienjeniti s-a ivit o slavita vedenie de ingeri, facandu-le semn si aratand catre scaunele din cer, alaturi de Iisus Hristos, pentru Care au murit”. In a zecea zi ei si-au dat sufletele Domnului, plecand in marea calatorie vesnica impreuna, un suflet in doua trupuri".

Sfintii Emilia si Vasile cel Batran, parinti a zece copii, dintre care noua au ajuns la varsta matura, iar trei au fost episcopi (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie al Nyssei, Sfantul Petru al Sevastiei), raman un model, o icoana care a devenit inca din viata lor Biserica-Mireasa a lui Hristos. Sfantul Grigorie de Nazianz, vorbind la ingroparea iubitului lui prieten, Sfantul Vasile cel Mare, afirma: „Unirea parintilor sai - partasi intru unimea virtutii tot pe cat si in unirea trupeasca - a fost deosebita in multe alte chipuri, precum darnicia catre saraci, primirea strainilor, curatia sufleteasca ivita din infranare, daruirea unei parti din averile lor lui Dumnezeu... Dar imi pare ca cel mai mare si mai vestit semn osebitor al casniciei lor a fost faptul de a fi avut ase­menea copii minunati. Negresit ca basmele elinilor au pilde de parinti cu multi copii sau cu copii minunati. Dar noi insine am cunoscut aceasta pereche, ale carei insusiri, chiar fara a tine seama de faptul ca erau parintii unor astfel de copii, ar fi fost de ajuns pentru slavita lor faima. Si tot asa, maretia copiilor lor, chiar fara propria lor stralucire in virtute, i-ar fi facut sa intreaca pe toti oamenii. Caci daca unul sau doi din urmasii lor ar fi ajuns oameni alesi, am fi putut pune acest fapt pe seama firii lor: dar, cand toti sunt deosebiti, vrednicia si lauda se cuvin in chip limpede celor ce i-au crescut. Aceasta se vadeste prin blagoslovitul numar (de copii ai lor) care au fost preoti si fecioare (adica traind ca niste calugarite), si prin aceia care, casatorindu-se, nu au ingaduit ca vreun lucru din casnicia lor sa-i impiedice a ajunge la aceeasi faima intru virtute. Astfel ca ei au facut ca deosebirea dintre ei sa tina doar de starea casatoriei, si nu de felul vietuirii".

In Viata Macrinei, Sfantul Grigorie al Nyssei descrie casatoria parintilor sai si arata cum tatal lui a fost ocrotitorul vietii si al curatiei (sophroiynes) mamei sale: „Maica noastra era deosebit de virtuoasa si dorea a-si pastra fecioria, petrecandu-si intru neprihanire intreaga viata. Dar era orfana, lipsita de amandoi parintii, iar faima frumusetii sale starnise multor tineri dorinta de a se insura cu ea. A inceput a se teme ca, de nu se va marita de bunavoie cu unul dintre ei, ar putea ajunge prada unei satanice silnicii si a fi rapita de vreunul dintre cei raniti de frumusetea ei. Deci, a primit a se marita cu cel ce avea o fire cu totul aleasa - cu Vasilie, tatal nostru - ca sa-l aiba ocrotitor al vietii curatiei sale".

Sfintii Andronic si Iunia (secolul I) sunt pomeniti de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Romani ca vestiti intre apostoli: „Spuneti inchinaciuni lui Andronic si Iuniei, rudelor mele si sotilor mei intru robie, care sunt vestiti intre apostoli, care si mai inainte de mine au fost intru Hristos" (Rom. 16, 7). Sfantul Ioan Gura de Aur comenteaza acest verset astfel: „Aceasta arata de asemenea ca o lauda; iar ceea ce urmeaza e inca si mai mult astfel. Si cum anume? Si sotilor mei intru robie. Caci aceasta marcata vestire este cununa cea mai mare... Dar acest barbat (adica Sfantul Pavel) a fost necontenit in mijlocul vrajmasilor, vazand sulite din toate partile si sabii ascutite, si osti, si razboaie. Si intrucat e cu putinta ca pe atunci Andronic si Iunia sa fi impartit cu el multime de primejdii, ii numeste -soti intru robie-... Apoi si alta lauda le aduce: care sunt vestiti intru apostoli. Dar socotiti ce mare lauda este aceasta - a fi numit intre cei mai vestiti dintre apostoli! Dar erau vestiti din pricina faptelor si desavarsirilor lor".

Sfintii Nicandru si Daria (secolul al III-lea), praznuiti la 8 iunie, sunt un alt exemplu de urmare totala a lui Hristos: „Sfantul Nicandru a avut fericirea de a dobandi o sotie ce s-a dovedit a fi viteaza si credincioasa in ceasul celei mai mari incercari. Pe cand era dus inaintea dregatorului, sotia sa, Daria, il urma si il imbar­bata cu aceste cuvinte: „Stapane, sa nu cumva sa jertfesti dracilor. Uita-te in sus catre cer si cugeta la minunata frumusete de acolo, pe care o vei castiga prin aceste scurte chinuri”. Auzind cuvintele sotiei lui Nicandru, dregatorul Maxim s-a rastit la ea: „Femeie ticaloasa, vrei ca sotul tau sa moara?” Ea a raspuns: „As vrea ca prin aceasta moarte sa poata trai in viata cea fara de moarte si nesfarsita.. Pentru aceasta, ea a fost azvarlita in temnita".

Sfanta Daria s-a aratat in fata martiriului sotului ei cu adevarat ostas al lui Hristos: „Putin inainte ca Sfantul Nicandru sa fie decapitat, nobila si cu adevarat buna sa ajutatoare s-a apropiat de el si i-a spus: „Fii viteaz, fii tare, caci cununa dreptatii te asteapta. Acuma sunt fericita, caci ma voi numi sotie de mucenic".

Desigur, unii soti ramasi in viata au devenit „sot sau sotie de mucenic", dar pe altii suferinta i-a biruit, neputand duce impreuna cu cel chinuit aceasta Cruce grea; Sfantul Marchian era tovarasul de suferinta al Sfantului Nicandru; insa, in vreme ce Sfantul Nicandru era incurajat si imbarbatat de sfanta lui sotie, Sfantul Marchian a fost si mai mult sfasiat de dragostea pentru sotie si copil in fata martiriului:

„Sotia lui Marchian ii urma cu baietelul in brate, strigand dupa ei: „De ce mi-ai spus sa nu ma tem pentru viitorul tau cand am venit la voi in temnita?” Dar Marchian, infranandu-si simtamintele, i-a raspuns: «Nu te apropia de mine».

Cu mintea ratacita de durere, ea alerga si-1 tragea de mantie, si, punandu-i copilul la picioare, striga: "Barbate, de nu ti-e mila de mine, uita-te la bietul copil, la dragalasul prunc! Nu face din mine o vaduva si din el un orfan cu incapatanarea ta!”

Marchian ii ruga pe cei din jur sa o dea de o parte, zicand: ”Va rog, despartiti-ne, ca sa-mi plinesc mucenicia”. Atunci un crestin pe nume Zotic 1-a prins de mana si i-a spus: „Fii curajos, omule, si lupta lupta cea buna, si dobandeste-ti cununa!-Marchian a raspuns: „Lasa-mi mana si ia-o pe cea a sotiei mele si, tragand-o inapoi, adu-i mangaiere. Ia pruncul de la picioarele mele si pune-i-1 in brate, si tine-o departe pana se va sfarsi totul. Nu trebuie sa ma vada murind..."

Chinurile despartirii de pruncul care ii statea la picioare, pentru a fi induplecat - ne spune hagiograful - au fost mai grele si decat chinurile mortii:
„Apoi mucenicul si-a luat copilasul in brate si, privind catre cer, l-a blagoslovit, zicand: „Doamne, Dumnezeule Atotputernic,ia acest copil in grija Ta deosebi”. Biata femeie a fost luata cu multa greutate. Fara indoiala, aceasta incercare a fost mai grea pentru Marchian decat chinurile mortii".

Iubirea este cea care-i uneste pe soti unul cu altul si pe amandoi cu Dumnezeu; iubirea este insusire dumnezeiasca:
„Iubire! insusire dumnezeiasca esti tu, fiindca Dumnezeu este iubire; pentru aceasta, cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el. Iubirea este dispozitia cea buna a sufletului, care-l face sa nu mai doreasca nimic din cele ce sunt in afara de cunoasterea lui Dumnezeu... Cel ce primeste erosul dumnezeiesc le dispretuieste pe toate cele pamantesti si calca peste toate placerile lumii".

Aceasta iubire si alipire de Dumnezeu i-a facut pe sfinti sa biruie suferintele muceniciei sau sa se lepede de lumea aceasta prin nevointa duhovniceasca sau martiriu duhovnicesc. De aceea pe sotii crestini nu numai ca nu-i desparte aceasta iubire, dar ii si uneste mai mult si se iubesc atat de mult in Dumnezeu, incat iubirea lor i-o daruiesc lui Dumnezeu, ca darul lor cel mai de pret. Ei stiu ca nu pot intra in imparatia lui Dumnezeu ca sot si sotie, ci ca mire si mireasa, si se lasa „raniti" de dragostea lui Dumnezeu si de Dumnezeu: "Cei ce-l iubesc pe Dumnezeu au fost atrasi spre erosul Sau de harul ce lucreaza in inima curata, dupa ce harul s-a descoperit sufletului si l-a atras catre Dumnezeu. Cel indragostit de Dumnezeu a fost indragit el mai intai de Domnul si apoi l-a indragit la randu-i. S-a facut mai intai fiu al iubirii si apoi 1-a indragit pe Tatal cel ceresc".

Poate nu intamplator, la pomenirile pe care le face preotul la Vohodul Mare, atunci cand sunt pomenii cei adormiti, lipsesc sotii si sotiile: „pe toti cei adormiti dintr-o rudenie cu noi: stramosi, mosi, parinti, frati, surori, fii si fiice..." pentru ca sotii si sotiile, pentru a intra in imparatia Cerurilor, trebuie sa devina mireasa a lui Hristos.

Cantarea Cantarilor depaseste limitele iubirii pur omenesti, pandite de capcanele patimilor, unind in „iubirea cea adevarata" fecioria ascetica cu iubirea dintre mire si mireasa.

„Simbolistica din Cantarea Cantarilor, care a ocupat atata loc in ermeneutica Parintilor, nu se limiteaza la simpla alegorie. In persoana femeii iubite, intreaga Biserica se intrupeaza in ochii barbatului: corpul si frumusetea fizica a femeii sunt recapitularea frumusetii si a adevarului lumii, ale creatiei in intregime. Dar experienta acestei imediatitati fundamentale este asigurata numai de „iubirea cea adevarata” a jertfirii pe cruce si a daruirii ascetice de sine.

Din acest punct de vedere, putem intelege ca fecioria ascetica a calugarilor nu este ceva contrar sau fundamental diferit de casatorie, ci e realizarea plenara a adevarului acesteia, cea mai mare valorizare existentiala posibila a ei. Fecioria este eros-ul dezbracat de necesitatea naturala a dorintei si a placerii, e acelasi eros care altoieste casatoria pe viata imparatiei. Drumul ce duce la adevarata feciorie si la adevarata casatorie este acelasi: abnegatia prin cruce si daruirea ascetica de sine. De aceea Biserica isi recunoaste sfintii (pe ghizii care conduc pe calea comuna a vietii „dupa adevar”, desavarsirile intrupate ale „scopului” ei ultim) mai cu seama in persoana ascetilor. Iar daca printre sfintii Bisericii sunt si cateva persoane casatorite, nu plinatatea amorului lor fizic, nici „casatoria lor perfecta” au facut din ei roadele dintai ale Imparatiei (dupa cum nici celibatul ascetilor nu le asigura, el singur, acestora sfintenia), ci asceza lor si imitarea de catre ei a crucii lui Hristos."

Parintele Vasile Gavrila

Odata traia un om tare evlavios. In fiecare zi, de cum se trezea, se spala si apoi mergea la biserica pentru slujba de dimineata. Inalta mereu o ruga fierbinte:

Muzica Bizantina a patruns in tarile care s-au gasit in legatura canonica cu Patriarhia de CONSTANTINOPOL. Intre poporul roman si Bizant au existat  legaturi economice si culturale permanente, datorita pozitiei geografice a teritoriului Romaniei,a prestigiului politic si cultural al Bizantului.
          
Inceputurile muzicii  bizantine la romani sunt strans legate de aparitia si raspandirea  crestinismului pe aceste meleaguri, consemnat inca din primele secole ale erei noastre. Biserica  incepe sa se organizeze  in  Dacia Pontica sau Scythia Minor in secolul IV , cand este atestat existenta primei episcopii la Tomis (369) si cum dovedesc numeroasele urme de basilici si cimitire, ca si obiectele si inscriptiile scoase la iveala de sapaturile arheologice. Nu numai in Dobrogea, ci si in celelalte provincii de pe teritoriul Daciei Romane gasim astfel de urme. In secolul  IV, imparatul bizantin Justinian, recucerind pe malul sting al Dunarii o serie de capete de pod, aduce aici soldati si misionari, refacand in intregime cetatea militara de la Sucidava-unde s-a descoperit cea mai veche basilica de la nord de Dunare.

In faza comunitatilor satesti si populare (sec IV-IX),  crestinismul populatiei stra-romane s-a redus, pana la organizarea, la insusirea elementelor de baza ale noii credinte si la practica simpla a cultului, din care muzica nu poate lipsi. Astfel, in secolul IV, pe vremea persecutiei lui Athanaric, Sava de la Buzau, martirizat la 12 aprilie 372, canta psalmi in biserica si cultiva cantarea psalmilor cu mare zel.

Pana in secolul VI, in muzica de cult in faza sa de formare, nu existau deosebiri esentiale intre felul de – a se canta la Bizant si la Roma.  Marturie a muzicii bizantine in perioada de inceput este Condacul Nasterii care a circulat intr-o forma mult mai simpla probabil, decat cea transmisa de manuscrisele medievale, cum era posibila intr-o transmitere orala. Constructia modala a condacului – glas 3 autentic-este aceeasi in manuscrisele secolelor XIII, XVIII, sau contemporane, fapt ce dovedeste vechimea acestui imn. Incepand cu secolele IX-X si pana dupa jumatatea secolului XVII este cunoscuta si prezenta limbii slavone ca limba de cult. Printre cele mai vechi texte slavone scrise in tinuturile romanesti, dupa care s-a cantat, se pastreaza un MINEI pe luna martie, numit "CODEX SUPRASLIENSIS”, datand din secolul  XI. Din sec. XIII, se pastreaza fragmente dintr-un minei cu indicatia ehului la tropare si condace, din sec.XIII-XIV se pastreaza partea a doua a Octoihului de la Caransebes cu cantarile glasului 5-8 iar din sec XIV (1346), provenit de la Bistrita-Oltenia, Psaltirea slavona, cu pretioase lamuriri  asupra cantarii psalmilor la originea lor "scrisa la Boreci de Branco Mladenovici, cu mana lui Ion Azov theologul”.

Paralel cu limba slavona, a circulat in continuare pe teritoriul Romaniei intre sec. V- XIV, limba greaca. Odata cu aceasta a circulat si muzica bizantina cu text grecesc, in toate tinuturile romanesti, desi acestea s-au dezvoltat separat multe secole. Odata cu aparitia formatiilor feudale se semnaleaza existenta mai multor biserici in provinciile romanesti, ceea ce face ca intr-o scrisoare din anul 1234 a Papei Grigorie al IX-lea, adresata fiului regelui Ungariei, sa se vorbeasca de existenta unor episcopi romani, numiti "pseudo- episcopi ai ritului grec",de unde concluzia ca, in aceasta vreme, muzica bizantina capata o mai mare raspandire pe teritoriul locuit de romani.

In Dobrogea incepand cu 1204, se infiinteaza arhiepiscopia Vicinei, se organizeaza biserica si implicit, muzica bizantina patrunde si mai mult. Dupa formarea statelor feudale, in Tara Romaneasca (1330) si Moldova (1359) are loc o mai temeinica organizare a bisericii. Primii mitropoliti ai Tarii Rominesti (Iachint, Hariton, Antim Critopulos)  greci de origine, depinzand de Constantinopol, a contribuit mult la raspandirea muzicii bizantine.

In sec.XIV si XV, muzica bizantina este promovata tot mai sistematic, ca urmare a infiintarii unui mare numar de manastiri romanesti-in toate provinciile –centre de cultura muzicala, unde se invata cu temeinicie cantarea traditionala bizantina, fixata ,canonizata si conservata. Prin numeroase ctitorii, daruri si inchinari de manastiri, domnitorii romani din sec.XIV, XV si XVI intretin legaturi directe cu centrele culturale importante din Orientul ortodox, in primul rand cu Athos si Constantinopol, sprijinit astfel cultivarea muzicii bizantine pe teritoriul Romaniei. Aceasta este calea directa prin care romanii sunt mostenitorii culturii si civilizatiei bizantine, Muntele Athos dispunind de o celebritate deosebita ca centru de practica liturgica si implicit de muzica bizantina, atragand aici la studiu calugari din toata lumea ortodoxa. Inca de la intemeierea Principatelor, Vladislav I (1354-1377) trimite numerosi calugari la Muntele Athos, in manastirile Zograful, Hilindar si Cutlumuz, pentru desavarsire. 

Avantul cultural de la inceputul sec.XV este marcat de o creatie poetico- muzicala autohtona "Pripealele” lui Filotei de la Cozia – fost logofat al lui Mircea cel Batran(1386-1418) sub numele de Filos –nascute sub denumirea de ,,Marimuri’’ sau ,,Veliceanii’’. Micile tropare ale lui Filotei care se  canta dupa  polieleu, scrise in jurul anului 1400, cu stihuri alese din psalmi de Nichifor Vlemmidis (1197-1272)-unul  dintre cei mai de  seama reprezentanti ai  societatii  grecesti de  la Nikeia sec. XIII-au  circulat  in  manuscrise medievale la romani, ca si la toate  popoarele  slave  ortodoxe, pastrandu-se in cel putin 24 manuscrise slave (sec.XV-XVII), dintre care  13 sunt pe teritoriul  Romaniei, cel  mai  vechi datand din1437.
 
Pana in sec.XV nu cunoastem manuscrise muzicale bizantine scrise pe teritoriul Romaniei, cele existente fiind aduse din alte parti. Din acestea amintim:,,Lectionarul”grecesc din  Iasi, scris  in notatie ecfonetica, la  Constantinopol in  sec. XI-XII si apoi  adus in  Romania  si  de  care s-a ocupat Gr.Pantiru.       Manuscrisele grecesti: IV-39 de la Biblioteca Centrala Universitara-Iasi, scris in sec. XIII si 953 de La Biblioteca Academiei Romane, scris in sec.XIV, ambele in notatie medio-bizantina sunt de asemenea  aduse la noi din alte parti. In sec. XV documentele ne arata ca "pe vremea lui Stefan cel Mare psaltii cantau dupa carti numite (mai tarziu n.n.) "Psaltichii", iar Kogalniceanu in "Letopiseti" pomeneste de "Cartea de muzica Psaltiki", a capelei domnesti de la Cetatea Neamtului, din timpul lui Stefan cel Mare.

Daca pana acum am facut doar unele mentiuni despre muzica bizantina ce se invata practic, pe cale orala, in Moldova, la Putna, incepand cu ultimele decenii ale sec.XV si pana spre sfarsitul sec.XVI, muzica bizantina a fost invatata pe manuale dupa neume muzicale, in scoala organizata cu dascali. Existenta scolii nu este atestata documentar direct, cercetarile intreprinse in ultimele decenii insa, au dus la descoperirea unor manuscrise cu semiografie bizantina care ne-a permis sa stabilim existenta pe teritoriul Romaniei a catorva scoli in perioada medievala, dintre care cea mai veche a fiintat la Putna.

Printre compozitorii si dascalii de muzica bizantina de la Putna, alaturi de Eustatie, Ioasaf, Antonie, Ioan Diaconu, Kyr Gheorghie, ne atrage atentia Dometian Vlahu, al carui nume vadeste originea lui romana. Faima scolii de la Putna mersese pana dincolo de hotarele tarii cum aflam din scrisoarea lui Al. Lapusneanu, domnul Moldovei, datata din 6 iunie 1558, adresata comunitatii ortodoxe din Lvov: "Trimiteti-ne de  asemenea, patru cantareti, tineri si buni si noi ii vom invata cantarea greceasca si sarbeasca (slavona). Dupa ce vor invata ii vom trimite la voi (inapoi); trebuie numai  sa aiba glas bun; ne-au fost, de asemenea, trimisi la invatatura si cantareti din Przemysl”.

Circulatia cantarilor psaltilor putneni din cele noua manuscrise scoate in evidenta atat valoarea muzicii cat si durabilitatea ei in timp, fiind utilizata in practica de strana a centrelor manastiresti din Moldova in tot sec.XVI. Aceste manuscrise contin o muzica bizantina autentica, aflata in uz la Bizant, la Muntele Athos si multe alte centre manastiresti din  Orient, fiind pastrata in manuscrise si in traditia orala, cai prin care a patruns si in tarile romane.

Acest centru de mare inflorire spirituala si artistica ce a stralucit in Moldova mai bine de o suta de ani (sec.XV-XVI),a fost reliefat aproape de catre toti muzicologii romani care s-au ocupat de muzica romaneasca medievala. In ultimele decenii, numeroase sunt studiile consacrate a acestei scoli, iar in ultimii ani, 1980-1981, Gheorghe Ciobanu, Marin Ionescu si Titus Moisescu au publicat in intregime 2 manuscrise muzicale, provenind de la Putna, in colectia Izvoare ale muzicii romanesti, vol.III si IV "Documenta”, scotand in evidenta contributia psaltilor-compozitori romani la patrimoniul culturii muzicale bizantine.

In Tara Romaneasca, Transilvania si Banat a circulat aceeasi muzica de tip bizantin, in biserici, in manastiri si in scoli organizate.Chiar daca nu ne-au ramas manuscrise din aceasta vreme (sec.XV-XVI), se stie c-au existat centre culturale manastiresti unde, dupa obiceiul timpului, trebuie sa se fi predat si muzica psaltica. La Brasov ia fiinta prima scoala romaneasca inca din 1495, unde muzica psaltica va fi cultivata fara intrerupere. In sec.XVII arta bizantina din Muntenia si Moldova incepe sa fie romanizata, pe vremea lui Matei Basarab si Vasile Lupu, cantandu-se la strana-practic, fara neume muzicale-si romaneste.

Pentru sec.XVII nu se cunosc pe teritoriul Romaniei scoli de muzica bizantina, in sensul celor de la Putna, Scheii Brasovului sau cea din vremea lui Brancoveanu, se continua insa alcatuirea unor colectii de cantari, in exclusivitate in limba greaca, necesare manastirilor, mitropoliilor si bisericilor domnesti. Se cunosc circa 20 de manuscrise din acest secol, scrise aproximativ jumatate de romani sau de romani, dupa cum urmeaza: Biblioteca  Academiei R.S.Romania, mss.nr.m,1096 (anul 1624), 791(anul 1665), 663(anul 1695), 564(Cozia), 102, 832(ante 1710) etc.; Muzeul  Olteniei-Craiova, ms. nr. 52 (1695?), 99; Biblioteca Centrala  Universitara-Iasi, mss. nr.III.73(anul 1626) ,III.85, III.86, III.88;Biblioteca  Academiei  Cluj-Napoca ,ms. nr. 0356(scris probabil  in Transilvania,are insemnari din anul 1712);BUC.mss. nr.552 si 550. 

O buna  parte din  aceste manuscrise, alaturi de altele,  care se pastreaza  in biblioteci straine, au fost folosite -  la sfarsitul sec.XVII si inceputul sec.XVIII - ca izvoare sau surse originale de catre  Filothei sin  Agai Jipei, pentru "romanirea cantarilor".
            
Extras din "Cultura muzicala de traditie bizantina pe teritoriul ROMANIEI in sec. XVIII si inceputul sec. XIX si aportul original al culturii autohtone"  
                                                                                         SEBASTIAN  BARBU-BUCUR

Moartea Mantuitorului pe Cruce a reprezentat sacrificiul suprem pentru rascumpararea noastra din pacatul neascultarii si pentru a vesti lumii sfasiate de ura iubirea consfintita prin jertfa Sa. Din acest motiv, cele sapte propozitii rostite de Iisus pe Crucea Golgotei isi au rolul lor in iconomia mantuirii, conform spuselor regretatului parinte Iorgu Codreanu, care a slujit in ultima perioada a vietii la biserica 'Sfanta Vineri' din Iasi.

* 'Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac' (Luca 23, 24) sunt primele cuvinte, in ordine cronologica dupa Sfintele Evanghelii, rostite de Iisus, in timp ce era lovit cu brutalitate, dupa ce fusese judecat si osandit la rastignire. Ele sunt de fapt o rugaciune de iertare a rastignitorilor Sai, adresata Tatalui, care ii cuprinde pe toti vrajmasii Lui, din toate locurile si din toate timpurile;

* 'Femeie, iata fiul tau'. Apoi a zis lui Ioan: 'Iata mama ta! Si din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine' (Ioan 19,26-27), sunt cuvintele pe care Mantuitorul le-a adresat lui Ioan, Apostolul sau iubit, in timp ce se afla pironit pe Cruce. Ele inseamna ca Iisus era unicul fiu al Mariei si ca aceasta, dupa moartea Lui, nu mai avea pe nimeni care sa o ocroteasca. In plan duhovnicesc, aceste cuvinte o desemneaza pe Maria, 'Eva cea noua', Maica tuturor credinciosilor.

'Pe Cruce Hristos a luat asupra Lui moartea insasi'

* 'Adevarat graiesc tie, astazi vei fi cu Mine in rai'(Luca 23, 39-43). Aceste vorbe au fost rostite de Domnul cand unul dintre talharii rastigniti odata cu El Il hulea, in timp ce celalalt il certa zicand: Nu te temi tu de Dumnezeu, ce esti in aceeasi osanda cu El?'. Cuvintele rostite de Iisus dezvaluie adevarul ca fiecare dintre noi primim cele cuvenite dupa faptele noastre;

* 'Eli, Eli, lama sabahtani, care se talmaceste: Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit' ( Matei 27, 46). Prin aceste cuvinte, Fiul lui Dumnezeu vine inaintea Tatalui Sau ca 'Fiu al Omului'. Suferinta firii umane a lui Hristos este resimtita in Ipostasul Sau. Isi are, deci, echivalentul in unitatea treimica a lui Dumnezeu. Strigatul care se aude pe Cruce vrea sa spuna ca Duhul nu-L mai uneste pe Fiul cu Tatal. 'Datatorul de viata' il paraseste pe Fiu, asa cum si Tatal L-a parasit. Duhul Sfant devine suferinta de neocolit intru care Cei Trei se unesc. Tatal se lipseste de Fiul si Acesta trece, ca intr-o clipa de eternitate, prin nemarginirea dumnezeiasca a singuratatii. Duhul Sfant, dragostea reciproca a Tatalui si Fiului, se ofera ca jertfa, isi insuseste intr-un mod specific Crucea, pentru a deveni 'puterea de nebiruit a Crucii'. Cabasilas ticluia astfel aceste cuvinte: 'Pe Cruce Hristos a luat asupra Lui moartea insasi. Puterea mortii sta in autonomia ei, dar Hristos isi daruieste moartea Tatalui si de aceea in Hristos cea care moare e moartea: 'Cu moartea pre moarte calcand'. De atunci, nici un om nu mai moare singur';

* 'Mi-e sete', rosteste Mantuitorul pe Cruce. Cuvintele acestea au fost enuntate si de psalmistul David, fiind apoi consemnate de Sfintii Evanghelisti Matei si Ioan (Ps. 68, 25). Ele definesc pe de o parte implinirea proorocirilor Vechiului Testament despre patimile Cuvantului intrupat, iar pe de alta parte, ipostaza Mantuitorului de Fiu al Omului.

Prin moartea Sa, Fiul lui Dumnezeu si-a aratat iubirea de oameni

* 'Savarsitu-s-a', zice Iisus, dupa ce a fost adapat cu otet (Ioan 19,30). Acum, Hristos a terminat toata lucrarea Lui. Fiul lui Dumnezeu si-a aratat, prin moartea Sa pe Crucea de pe Golgota, marea iubire fata de oameni, voind prin aceasta ascultare a dezrobi pe pamanteni de povara pacatelor si sa instituie dreptatea;

* 'Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu'. Si aceasta zicand 'Si-a dat duhul' (Luca 23, 46). Fiul Isi incredinteaza sufletul sau de om in mainile Tatalui, fiindca, prin Duhul Lui de Dumnezeu, El intotdeauna a fost una cu Tatal.

Obiecte simbolistice ale Patimilor lui Iisus Hristos

Fara indoiala, cea mai dureroasa saptamana din istoria umanitatii este Saptamana Patimilor Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In amintirea acelor teribile zile, o serie intreaga de obiecte, care amintesc de suferintele Domnului, au devenit simboluri ale Patimilor. Printre acestea enumeram: punga cu 30 de arginti, simbolul tradarii lui Iuda Iscarioteanul; Lampasul aprodului Malchus din Gradina Ghetsimani si urechea lui Malchus, taiata de Sfantul Petru; cocosul, simbolul negarii de trei ori a lui Iisus de catre Petru; treptele din fortareata Antonina, pe care le-a urcat Iisus, spre a fi judecat de Pilat din Pont; cana de apa, ligheanul si stergarul folosite de Pilat dupa judecata; stalpul biciuirii lui Iisus, in curtea fortaretei Antonina; biciul roman, flagrum, pus in mana lui Iisus, ca sceptru dupa biciuire; capul unui soldat roman ce-L scuipa in timpul biciuirii; mana unui soldat ce-L palmuieste in curtea fortaretei; coroana de spini asezata in mod ironic pe cap; haina de purpura rosie asezata lui Iisus pe umeri, ca unui rege de carnaval la serbarile hibernale romane Saturnalii; Crucea purtata de Iisus pe Via Dolorosa; naframa Veronicai, pe care s-a intiparit chipul Domnului, cand aceasta i-a sters sudoarea de pe fata, pe Drumul Crucii; tablita de gips cu gravura ironica INRI, care inseamna, 'Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor', fixata pe cruce, deasupra capului lui Iisus; ciocanul folosit la baterea piroanelor in maini si in picioare, precum si la fixarea tablitei cu inscriptia amintita; piroanele cu care a fost fixat pe cruce; zarul cu care soldatii romani au tras la sorti pe Golgota camasa lui Iisus; batul de isop (arbust orginar din Asia Mica) cu un burete inmuiat intr-o bautura narcotizanta; lancea cu care a fost Iisus intepat in coaste de catre soldatul Longinus; scara si cearceaful cu care a fost coborat de pe cruce Iisus; clestele utilizat la scoaterea piroanelor din maini si din picioare; cele cinci rani: doua in palme, doua la picioare si una la inima; giulgiul in care a fost pus in mormant Mantuitorul.

Giulgiul va fi expus in aceste zile la Torino

Giulgiul este pastrat in catedrala orasului Torino din Italia si este de departe cea mai celebra relicva din lume, deoarece pe aceasta bucata de panza crestinii cred ca este imprimata imaginea chipului Mantuitorului Iisus Hristos. Pe marginea autenticitatii acestei relicve se poarta si in prezent aprinse dezbateri, motiv pentru care, pana acum, Vaticanul a evitat sa se pronunte transant, descriind insa relicva drept 'un simbol plin de forta al patimirii lui Hristos.'

Anul acesta, pentru a sasea oara in 100 de ani, in perioada 10 aprilie-23 mai, celebrul Giulgiu din Torino va fi expus publicului in catedrala orasului

Notatia Muzicii Bizantine - Grigore Pantiru; In lucararea Notatia si Ehurile Muzicii Bizantine cuprinde Gramatica muzicii psaltice, lectii si cursuri de muzica bizantina, exercitii de muzica bisericeasca.

Teoria si practica muzicii bisericesti - Gramatica muzicii bizantine - Gramatica muzicii psaltice -  Lucrarea de fata: "Teoria si practica muzicii bisericesti " este traducerea din limba greaca a unei carti de referinta in domeniul muzicii bizantine avand o autoritate stiintifica indiscutabila. Autorul, binecunoscutul in lumea psaltilor, dar si a muzicienilor laici, Gheorghios Constantinou este profesor la Conservatorul de Stat din Atena, si face parte din urmasii vrednici ( pe langa alte nume sonore ca Licurgos Anghelopoulos, Gh. Sthatis, C.Anghelidis ) ai lui Simon Caras, poate cel mai mare teoretician al muzicii bizantine.

Teoria muzicii psaltice - pentru seminariile teologice si scolile de cantareti; Autor: Pr. Prof. Dr. Stelian Ionascu; Gramatica muzicii psaltice - Curs de muzica psaltica;

Gramatica muzicii psaltice - Studiu comparativ cu notatia liniara; Gramatica muzicii psaltice reprezinta o lucrare fundamentala pentru toti cei ce vor sa invete cantarea bisericeasca autentica a Bisericii ortodoxe, muzica bizantina. Autori: Prof. Nicolae Lungu, Pr. Prof. Grigorea Costea, Pr. Prof Ion Coritoru

Curs de muzica psaltica - Curs de muzica bizantina - Curs de muzica bisericeasca orientala
Acest curs de muzica psaltica al lui Nicolae Severeanu ofera informatiile elementare pentru studiul muzicii bisericesti bizantine.

Cantarile Triodului pe note psaltice - de Ion Popescu Pasarea (Cuprinde cantari de la Pavecernita Mare, cantari din duminicile Triodului, cantari de la Liturghia Darurilor, cantari din Saptamana Mare, cantari de la Denii) .






 





 

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul - rugaciunea specifica a Postului Mare

Dintre toate cantarile si rugaciunile din timpul Postului, o singura scurta rugaciune poate fi considerata rugaciunea specifica a acestuia. Traditia o atribuie unui mare invatator al vietii duhovnicesti - Sfantul Efrem Sirul, praznuit pe 28 ianuarie, in fiecare an.

„Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin”.

Aceasta rugaciune este citita de doua ori la sfarsitul fiecarei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni pana Vineri (nu si Sambetele si Duminicile), caci, dupa cum vom vedea mai tarziu, slujbele acestor zile nu urmeaza celor savarsite de obicei in timpul Postului Mare.

La prima citire o metanie urmeaza fiecarei cereri. Apoi facem cu totii douasprezece inchinaciuni, spunand: „Dumnezeule, curateste-ma pe mine pacatosul!” intreaga rugaciune este repetata cu o singura metanie la sfarsit. De ce ocupa un loc asa de important aceasta scurta si simpla rugaciune in slujbele de Post? Pentru ca recapituleaza intr-un mod unic toate elementele pozitive si negative ale pocaintei si constituie, sa spunem asa, o „verificare” pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului. Acestea au ca scop mai intai eliberarea noastra de cateva boli duhovnicesti fundamentale, ce ne modeleaza viata si fac practic imposibila chiar incercarea de a ne intoarce noi insine catre Dumnezeu.

Boala fundamentala este duhul trandaviei. Este acea lenevire si pasivitate a intregii noastre fiinte, care intotdeauna ne impinge mai degraba „in jos” decat „in sus” — care incearca mereu sa ne convinga ca nici o schimbare nu este posibila si, deci, nu este nici de dorit. De fapt, este vorba de un cinism inradacinat, care la orice schimbare duhovniceasca raspunde „pentru ce?” si face din viata noastra o teribila risipire sufleteasca. Este cauza tuturor pacatelor pentru ca otraveste energia duhovniceasca de la insusi izvorul sau.

Rodul trandaviei este grija de multe. Este acea stare de deznadejde pe care toti Sfintii Parinti au considerat-o cea mai mare primejdie pentru suflet. Deznadejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este reducerea la negativism si pesimism a tot ceea ce exista. Aceasta este, cu adevarat, o forta demonica in noi, pentru ca fundamental Satana este un inselator. El il inseala pe om asupra lui Dumnezeu si a lumii; el ne umple viata cu intuneric si nihilism. Deznadejdea este sinuciderea sufletului, pentru ca atunci cand omul este cuprins de ea devine incapabil sa vada lumina si sa o doreasca.

Iubirea de stapanire! Desi pare bizar, trandavia si deznadejdea sunt tocmai cele ce ne umplu viata cu iubirea de stapanire. Pangarind intreaga noastra atitudine catre viata, lipsind-o de sens si plinatate, ele ne silesc sa cautam compensatie intr-o atitudine total gresita fata de alte persoane. Daca viata mea nu este indreptata catre Dumnezeu, nu aspira la valorile eterne, inevitabil va deveni egoista si egocentrica, iar aceasta inseamna ca toti cei din jurul meu vor deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Daca Dumnezeu nu este Domnul si Stapanul vietii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn si stapan, centrul absolut al propriei mele vieti, si incep sa evaluez totul tinand cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorintele mele si de judecatile mele. Iubirea de stapanire este astfel o degenerare fundamentala a relatiei mele cu ceilalti, o incercare de subordonare a lor fata de mine. Aceasta pornire nu se exprima neaparat prin a comanda sau a domina pe „altii”. Se poate exprima la fel de bine prin indiferenta, dispret, lipsa de interes, de consideratie, de respect. Este, intr-adevar, lenevire si deznadejde indreptate, de aceasta data, catre ceilalti; sinuciderea duhovniceasca se completeaza astfel cu crima duhovniceasca.

Si, in final, grairea in desert. Dintre toate fiintele create de Dumnezeu, omul singur a fost inzestrat cu darul vorbirii. Toti Sfintii Parinti vad in aceasta adevarata „pecete” a Chipului Divin in om, pentru ca Dumnezeu insusi se descopera ca si Cuvant (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelasi simbolism supremul pericol. Fiind adevarata expresie a omului, mijlocul realizarii de sine este din acest punct de vedere si cauza a caderii sale si a distrugerii de sine, a tradarii si a pacatului. Cuvantul mantuire si cuvantul ucide; cuvantul inspira si cuvantul otraveste. Cuvantul este modul de exprimare al Adevarului, dar si al inselarii demonice. Avand o putere pozitiva fundamentala, el are astfel, totusi, si o imensa putere negativa. Cu adevarat el zideste pozitiv sau negativ. Atunci cand este deviat de la originea si scopul sau dumnezeiesc, cuvantul devine desertaciune. El impinge spre trandavie, deznadejde si iubirea de stapanire si transforma viata in iad. El devine adevarata putere a pacatului.

Acestea patru sunt astfel „obiectivele” negative ale pocaintei. Ele constituie obstacolele ce trebuie indepartate. Dar Dumnezeu singur le poate indeparta. Iata deci prima parte a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul — aceasta plangere din adancul neputintei omenesti. Apoi rugaciunea se indreapta catre telurile pozitive ale pocaintei care, de asemenea, sunt patru.

Curatia! Daca nu se reduce sensul acestui termen, asa cum adesea si eronat se face, numai la conotatiile sale sexuale, este inteles ca omologul pozitiv al trandaviei. Traducerea precisa si totala a termenului grecesc sofrosini si a termenului rusesc tselomudryie trebuie sa fie plinatatea intelepciunii, dreapta socotinta. Trandavia este, intai de toate, risipire, distrugerea vederii si energiei noastre, incapacitatea de a vedea intregul. Atunci opusul sau este tocmai plinatatea. Daca de obicei intelegem prin curatie virtutea opusa depravarii sexuale, aceasta se intampla datorita caracterului decazut al existentei noastre, care nu se manifesta niciunde mai bine decat in placerea sexuala — indepartarea trupului de la viata adevarata si de la stapanirea duhului asupra sa. Hristos a refacut plinatatea in noi. Si aceasta a realizat-o prin refacerea adevaratei scari de valori, prin calauzirea noastra inapoi catre Dumnezeu.

Primul si minunatul rod al acestei plinatati sau curatii este smerenia (…). Ea este mai presus de toate biruinta adevarului in noi, indepartarea tuturor minciunilor in care de obicei traim. Numai smerenia poate fi capabila de adevar, de a vedea si de a primi lucrurile asa cum sunt si, astfel, de a vedea maretia, bunatatea si iubirea lui Dumnezeu in orice. De aceea se spune ca Dumnezeu revarsa harul Sau peste cei smeriti, iar celor mandri le sta impotriva.

Curatia si smerenia sunt firesc urmate de rabdare. Omul „natural” sau „cazut” este nerabdator, pentru ca nevazandu-se pe sine se grabeste sa judece si sa condamne pe ceilalti. Avand, asadar, o cunoastere eronata, incompleta si pervertita a tot ceea ce il inconjoara, masoara toate acestea prin prisma gusturilor si conceptiilor sale. Fiind indiferent cu oricine in afara de sine, doreste ca viata sa fie incununata cu succes aici si acum. Rabdarea, totusi, este cu adevarat o virtute divina. Dumnezeu este rabdator nu pentru ca este „iertator” ci pentru ca El sesizeaza adancimea celor ce exista, pentru ca realitatea intima a lucrurilor, pe care noi in orbirea noastra nu o mai vedem, este deschisa catre El. Cu cat ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu cat devenim mai rabdatori, cu atat reflectam mai mult acel infinit respect fata de toate fiintele care reprezinta insusirea specifica a lui Dumnezeu.

In cele din urma, cununa si rodul tuturor virtutilor, ale tuturor cresterilor si ostenelilor duhovnicesti este dragostea — acea dragoste care, asa cum am mai spus, poate fi daruita numai de Dumnezeu —, darul ce este finalitatea tuturor pregatirilor si ostenelilor duhovnicesti.

Toate acestea sunt rezumate si adunate laolalta in ultima cerere a rugaciunii Sfantului Efrem Sirul, in care cerem: „daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu”. Dar, in final, mai este o primejdie: mandria. Mandria este izvorul raului si toata rautatea este mandrie. Iata ca nu-mi este suficient sa-mi vad propriile mele greseli, intrucat chiar si aceasta virtute aparenta se poate transforma in mandrie. Scrierile sfinte abunda in sfaturi impotriva subtilelor forme ale pseudo-pietatii care, in realitate, sub valul smereniei si al autocriticii pot conduce catre o mandrie cu adevarat demonica. Dar atunci cand „vedem gresalele noastre” si cand „nu osandim pe fratii nostri”, cand, altfel spus, curatia, smerenia, rabdarea si dragostea sunt doar una in noi, atunci si numai atunci ultimul dusman — mandria — va fi nimicit in noi.

Dupa fiecare cerere a rugaciunii facem o metanie. Metaniile nu sunt limitate la rugaciunea Sfantului Efrem Sirul dar constituie una din caracteristicile distinctive ale intregului cult din timpul Postului. Totusi, aici, semnificatia lor este revelata mai bine ca niciodata. in lungul si dificilul efort al insanatosirii duhovnicesti, Biserica nu a pus bariere intre suflet si trup. Omul, in intreaga sa fiinta, s-a indepartat de Dumnezeu; omul, in intreaga sa fiinta, trebuie restaurat, trebuie sa se intoarca (la Dumnezeu - n.trad.). Catastrofa creata de pacat consta, cu siguranta, tocmai in biruinta carnii - animalul, irationalul, placerea din noi — asupra duhovnicescului si dumnezeiescului. Dar trupul este slavit, trupul este sfant, asa de sfant incat Dumnezeu insusi „a luat trup”. Atunci, mantuirea si pocainta nu dispretuiesc trupul, nu il neglijeaza, ci au in iconomia lor restaurarea trupului, readucerea lui la functiile sale reale, ca expresie a vietii duhovnicesti, ca templu al nepretuitului suflet omenesc. Ascetismul crestin este o lupta nu impotriva, ci pentru trup. Din acest motiv, intreaga fiinta umana - suflet si trup - face pocainta. Trupul participa la rugaciunea sufletului intocmai cum sufletul se roaga prin si in trup. Metaniile, semne „psiho-somatice” ale pocaintei si ale smereniei, ale adorarii si ale ascultarii, reprezinta astfel prin excelenta ritualul de Post.

(Extras din lucrarea ”Postul cel Mare”, Pr. Prof. Alexander Schmemann (1921-1983), Editura ”Univers enciclopedic”)

Axionul Invierii Domnului - Axionul Sfintelor Pasti pus pe note psaltice de Macarie Ieromonahul: Ingerul a strigat celei pline de dar/Curata Fecioara, bucura-te!/
Si iarasi zic, bucura-te! /Ca Fiul tau a inviat a treia zi din groapa./Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime/  Ca Slava Domnului peste tine a rasarit! / Salta acum si te bucura Sioane, / Iara tu, curata Nascatoare de Dumnezeu/ Veseleste-te intru Invierea Celui nascut al tau.

Prohodul Domnului - Slujba Prohodului Domnului care se canta in Vinerea Mare.

Slujba Invierii- Editura Evanghelismos 2002: cuprinde cantari psaltice la Sfintele Pasti (Canonul Invierii, Stihirile Pastilor, Ziua Invierii, Axioane la Invierea Domnului, Chinonicul Praznicului precum si un Irmos calofonic)

Pavecernita Mare - Slujba si randuiala Pavecernitei Mari (in cadrul careia se citeste Canonul cel Mare), editata de Virgil Nanu. Cuprinde rugaciunile de la Pavecernita Mare dar si cantarile pe note psaltice.

Partituri psaltice la Sfintele Pasti - Partituri de muzica bizantina la Invierea Domnului - Manastirea Vatoped

Partituri psaltice la Sambata Mare - Manastirea Vatoped

Partituri psaltice pentru Lunea Mare - Manastirea Vatoped

Partituri psaltice pentru Saptamana Mare - Manastirea Vatoped