De-abia inceput, Postul Craciunului se deschide aducand cu el provocarile specifice unei astfel de perioade.

Nu, nu spre cartea de bucate trebuie sa ne atintim privirea. Nu, nu dinspre cele ale pantecelui vine greutatea postirii. In nemernicia alergarii noastre prin lume, avizi de bani si functii, sclerozati sufleteste de drama unor zile stresante si mincinos-fericite, galbejiti la suflet de invidie am uitat ca pentru a posti se deschide Scriptura si sufletul, se cauta adevarata Hrana, dumnezeiestile Taine, si se vindeca galbejeala sufleteasca prin transfuzia de Sange si Trup dumnezeiesc, aceea care reda culoare vietii si bucurie acesteia.

     Ameteala de sensuri in care se va zbate mare parte din mass-media romaneasca, amestecand postul in toate aberatiile regimurilor extrem orientale, in filosofii ale pantecelui ascunse dupa ifose de olimpism macabru va influenta mare parte din modul nostru de a gandi sau regandi postirea. Pentru ca ni-s mai usor de tinut cuvintele oamenilor decat randuiala Parintilor, cautam lesne sanatate in regimuri alimentare, amestecand invatatura crestina cand cu reiki, cand cu naturisme ieftine, cand cu snobisme misticoide, absurde si vulgare prin infatuarea lor, de genul radiesteziei sau astrologiei.

     Pentru crestin, postul nu-i alta decat bucurie. O parte din cale, nicidecum finalul, un mijloc, nicidecum o finalitate dintr-aceea care te cheama la gestul orgolios de a te bate cu pumnii in pieptul nesmeririi tale. Ati remarcat si voi, sunt convins, ca acolo unde se practica o asceza neechilibrata sau fals construita pe Hristos, cresc orgoliile, se construiesc scoli de postitori dupa retete, se-amesteca incruntarile snoabe cu ridicarea de spranceana moralista, se cauta a se slefui individul in detrimentul persoanei. Astfel de excese au gasit boli peste tot, asa cum excesul de teologhisire pe seama exorcismelor afla draci in toate ungherele lumii.

     Atentia postirii nu inspre excesiva retetare a alimentatiei se indreapta. A posti este, daca vreti, forma primara a verbului „a te Impartasi”, in sensul in care postim sa ne impartasim, nu doar sa slabim sau sa ne insanatosim. Nimeni nu poate nega rostul vindecator, taumaturgic, al postirii, dar trebuie inteles: postul crestin nu ne vindeca de boala; postul crestin ne vindeca de moarte! Caci finalitatea lui nu-i uciderea trupului, ci transfigurarea acestuia, umplerea lui de lumina Invierii, aceea care face prezent Betleemul in fiecare clipa a vietii.

     Cum ne-a ajuns postul, asa ne-au ajuns si colindele. Fade, repetate masinal, amestecate cu americanisme ieftine, nerostite pana la capat. Nu ma credeti? Cercetati si vedeti ce colind mai stiti pana la capat? Ce poezie de Craciun va mai aduce aminte de curatia copilariei? La modul de desen-animat in care-l tratam pe Mos Nicolae sau la modul pietar in care-l plimbam printre valorile copiilor nostri pe Mos Craciun am ajuns de rasul celui mai de ras dintre cei care rad de noi. Falnica praznuire a Craciunului romanesc a palit printre stanioluri si artificii, in armonii de colinde manelizate, retardate produse ale unei culturi retardante, amestecand Taina Nasterii Domnului cu toate sloganurile publicitare ale unei economii saracite de initiativa, plina de copy paste dinspre anorexica propunere culturala americana spre bulimica si ipohondra cultura europeana.

Nu. Macar postul acesta refuzati sa va tineti sufletul departe de Dumnezeu! El ne locuieste betleemica alcatuire de asceza si cunoastere ce ne este marturia crestina. Fara retete, cu moartea pe moarte calcand. Sensul Nasterii Sale deplin in Inviere aratandu-se. Colinde, colinde...

Pr. Constantin Necula

Ce minuni ar face azi Hristos? 

Imaginati-va ca sunteti contemporan cu Mantuitorul. Imaginati-va ca faceti parte chiar din alaiul care-l insotea pe Hristos in momentul cand apare cortegiul funerar ce conducea la groapa pe singurul fiu al unei vaduve amarate din satul Nain (Luca 7, 11-16). Nu sunteti deplin lamurit care e treaba cu acest Iisus din Nazaret, dar nu-i nici o rusine, pentru ca, in acel moment, nici cei mai apropiati dintre apostoli nu prea stiau ce sa creada despre invatatorul lor.

Iisus se opreste si, fiind mai in spate, pana sa va dati seama ce se intampla, dintr-odata il vedeti pe fiul vaduvei ca se ridica din cosciug, lasandu-i cu gura cascata pe toti cei de fata. Ce simtiti? Ca vi s-au inmuiat genunchii? Ca va plesnesc tamplele? Ca nu mai aveti aer? Va vine sa va intindeti, pentru cateva clipe, pe locul tocmai lasat liber de tanarul redat vietii?

In Evanghelii este consemnat un numar considerabil de minuni dar, chiar si asa, probabil foarte mic in comparatie cu numarul real al minunilor savarsite de Hristos. Asta o spunem banuind, pentru ca n-avem de unde sti sigur.

De asemenea, e de remarcat discretia si inopinatul minunilor Sale: fara pregatiri, fara captarea preliminara a atentiei asistentei, fara surle, fara trambite, fara explicatii ulterioare. Interesant e si ca, oricat de formidabile ar putea fi considerate minunile Mantuitorului, ele au, parca, si ceva din firescul (inexplicabil) al oricarui gest izvorat din iubire - desigur, la scara dumnezeiasca.

Revenind, daca ati fi fost de fata atunci cand Iisus l-a inviat pe tanarul din Nain, probabil ca L-ati fi crezut pe cuvant, daca s-ar fi recomandat ca Fiul lui Dumnezeu. Dar, povestind mai departe, ce credeti, ati fi reusit sa-i convingeti si pe altii, sa va faceti un misionar al Lui?

Intorcand telescopul, va propun un alt exercitiu. Sa indraznim sa ne imaginam ca Hristos nu s-ar fi intrupat acum 2.000 de ani, ci chiar in zilele noastre. Sa indraznim sa ne imaginam ca, in linii mari, activitatea Sa ar fi fost asemanatoare cu cea pe care o cunoastem din Evanghelii: propovaduire, minuni etc. Va puteti inchipui ce fel de minuni i-ar impresiona pe contemporanii nostri, incat sa afirme ca Natanael oarecand: „Tu esti Fiul lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 49)?

Obositi de „minunile stiintei“ si plictisiti de „minunile mass-mediei“, ce minuni ar mai putea face azi Hristos, incat sa taie respiratia contemporanilor nostri? Scaderea pretului petrolului, rezolvarea crizei financiare, salvarea bancilor de la faliment, rezolvarea incalzirii globale? Putin probabil ca s-ar deda Hristos la asemenea „minuni“, pentru ca s-ar asemana tocmai cu eroul pe care-l poftea si societatea evreiasca de acum 2.000 de ani...

Si-apoi, trebuie sa remarcam ca Fiul lui Dumnezeu S-a facut persoana si, mai ales prin minuni, S-a adresat direct persoanelor. Dar daca formulam intrebarea la singular: oare ce minune ar trebui sa faca Hristos cu mine ori langa mine, incat indoiala sa fie maturata pentru totdeauna din sufletul meu?

Am adresat aceasta intrebare mai multor persoane, insa nu am primit decat doua raspunsuri care mi se par vrednice a vi le reproduce si dumneavoastra. Cineva mi-a marturisit: „as vrea sa-mi intinereasca parintii“, iar altcineva a spus ca ar astepta de la Hristos „ceva, o rasucire in sufletul oamenilor, sa fie mai atenti cu cei din jur, sa ierte si sa iubeasca mai mult“.

Ce vreau sa mai spun in final e ca noi nu suntem cu nimic dezavantajati de faptul ca Hristos - din motive pe care le putem banui, dar niciodata sti cu siguranta - S-a intrupat si a facut minuni mari acum 2.000 de ani, si nu in zilele noastre. Ne plangem ca nu e simplu sa fii credincios, dar nu ne punem intrebarea ce ne lipseste, in definitiv, pentru a fi crestini adevarati.

Apoi, nu trebuie sa uitam ca, dincolo de minunile „contextuale“, relatate in Evanghelii, Hristos a facut o minune care intr-adevar ne intereseaza si ne priveste pe toti: Invierea. E tocmai ceea ce are nevoie mai mare sufletul acestei epoci ca lumea sa arate intr-adevar altfel.
diac. Nicolae PASCAL

"Ce semnificatie are cuvantul yahoo, pe care il adaugam foarte multi dintre noi la sfarsitul propriilor adrese de e-mail? De unde vine acest cuvant?

Merita amintit urmatorul fragment scris de Jonathan Swift in cartea sa Calatoriile lui Gulliver: "houyhnhnmii nu au in limba lor un cuvant care sa exprime ceea ce e rau, afara de vorbele pe care le folosesc cu privire la uratenia si rautatea yahooilor. Astfel, pentru a exprima prostia unui servitor, greseala unui copil, taietura pe care le-o face la picior vreo piatra, vremea urata care nu mai conteneste si altele de felul acesta, ei adauga la toate cuvintele epitetul de yahoo, de pilda: hhnm yahoo, whnaholm yahoo, ynlhmnd wihlma yahoo, iar o casa prost construita este ynholmhmrohlnmw yahoo."

Sa reintram pe taramul copilariei si sa facem un efort de a ne reaminti patria a patra a Calatoriilor lui Gulliver, intitulata Calatoria in tara houyhnhnmilor. Cuvantul houyhnhnm, ne explica autorul, inseamna cal, dar talcuit din punct de vedere etimologic inseamna desavarsirea naturii. Fapturile acestea cu infatisare de cal traiau calauziti de ratiune si erau de o moralitate superioara. In limba lor nu exista vreun cuvant care sa exprime minciuna sau prefacatoria. Ceea ce intelegeau ele in legatura cu minciuna se referea la faptul ca, deoarece rostul vorbirii este de a ne intelege unul pe altul si de a afla ceea ce nu stim, atunci cand cineva spune ceea ce nu este, vorbirea lui ajunge sa nu mai aiba nici o noima. De asemenea, lipseau din vocabularul respectiv cuvinte ca putere, carmuire, razboi, lege, pedeapsa. Virtutile acestor fiinte l-au facut pe narator sa vada faptele si patimile omului intr-o alta lumina si sa indrageasca atat de mult adevarul, incat se hotarase sa-i jertfeasca totul.

Tara houyhnhnmilor exprima ideea ca ratiunea invinge forta brutala. In antiteza cu personajele rationale si foarte morale, yahooii erau inferiori prin felul lor de a arata si de a fi. Sentimentul lor dominant era ura, ei descoperind hidosenia la semenii lor, niciodata la ei insisi. Plini de lacomie, voiau sa aiba toata mancarea. In lipsa vreunui vrajmas, se incaierau intre ei. Zgarcenia. Si pofta fara margini ii faceau nesuferiti, placandu-le mai mult ceea ce puteau fura. Din cauza murdariei si lacomiei se imbolnaveau. Acolo boala era caracteristica doar acestor fiinte inferioare, chiar numele maladiei era kneayahoo, sau raul yahooului.

Yahooii nu aveau inclinatie spre curatenie, ei iubeau tot ceea ce era scarbos si murdar. Ii caracterizau viclenia, rautatea, tradarea si razbunarea. Fiind atat de lipsiti de virtuti, conducatorii acelui tinut se intrebau daca nu cumva ar trebui exterminati. Argumentele celor hotarati sa puna in aplicare aceasta idee erau ca yahoii sunt "animalele cele mai murdare, mai galagioase si mai pocite pe care le-a zamislit vreodata natura", de asemenea fiind "si cele mai incapatanate, mai indaratnice, stricatoare si rautacioase".

Superioritatea houyhnhnmilor provenea din principiile lor de viata, bazate pe cultivarea virtutilor si a ratiunii, pe care patima si interesele nu o tulburau niciodata. Dintre virtuti, prietenia si bunavointa erau cele mai de seama. Unirea celor de sexe opuse avea ca scop numai procrearea. Isi invatau tinerii sa fie cumpatati, harnici, curati si sa faca exercitii fizice. Educatia era de o mare importanta.

Istoria acestui popor plin de virtuti nu avea intamplari de seama, astfel ca putea fi tinuta minte cu usurinta. Houyhnhnmii nu se imbolnaveau si nu aveau nevoie de doctori. Moartea nu-i speria. Erau de parere ca, atunci cand se intalnesc doua persoane, o clipa de tacere poate inviora convorbirea si ca o fiinta rationala nu trebuie sa fie silita sa faca ceva, ci doar sa fie sfatuita si indemnata.

Antiteza folosita si descrierea unei tari imaginare au scopul evident si de fapt, marturisit de autor, de a-i face pe aceia care se socotesc fiinte rationale sa se rusineze de pacatele lor. Yahooii, ca infatisare si fel de a fi, seamana prea mult cu oamenii. Ceea ce ar trebui sa ne dea de gandit". Monica Patriche

In fiecare an pe 23 aprilie il sarbatorim pe Sf. Gheorghe, o figura de marca a bisericii crestin ortodoxe.
Pomenit insa si de alte biserici traditionale, Sf. Gheorghe este recunoscut de multi credinciosi ca unul dintre cei mai importanti sfinti.

Legenda spune ca Sfantul a facut parte din armata romana a imparatului Diocletian, dar, marturisindu-si credinta crestina a fost intemnitat si supus torturii. Taria sa in fata nedreptatii, cat si minunea de a invia un detinut mort a convins multi oameni din acea vreme sa treaca la Crestinism. Cuprins de ura, Diocletian a poruncit moartea prin decapitare a lui Sf. Gheorghe si sotiei sale, lucru ce nu a facut altceva decat sa ii convinga pe oameni de sfintenia unui simplu soldat ce si-a pus credinta mai presus decat propria viata.

Imaginea Sfantului Gheorghe doborand balaurul pentru a salva o fecioara este de fapt o preluare tarzie a mitului lui Perseus si Andromeda. Totusi aceasta scena este prezenta in multe din bisericile din Romania, ramanand in constiinta religioasa ca o legenda reprezentativa.

Sf. Gheorghe este patronul Armatei romane, dar este si protectorul mai multor tari cum ar fi: Anglia, Grecia, Palestina, Portugalia etc.

Alte tari sarbatoresc ziua de Sf. Gheorghe prin diverse festivitati sau semnificatii:

• Spaniolii ii serbeaza pe cei ce poarta numele de Jorge, echivalentul numelui in spaniola si petrec pana dis-de-dimineata.
• Belgia il sarbatoreste pe Sf. Gheorghe printr-o festivitate specifica, numita Trinity Sunday, care are loc la Mons, ce reconstituie lupta dintre sfant si balaur. Traditia spune ca spectatorii trebuie sa se lupte si ei pentru a capata o bucata de balaur, astfel atragandu-si norocul de partea lor in anul urmator.
• Brazilienii respecta ziua de Sf. Gheorghe, organizand chiar petreceri, festivitati, sfantul fiind si patronul clubului de fotbal din Sao Paulo, Corinthians.
• In Lituania Sf. Gheorghe este considerat protectorul animalelor.
• Bulgaria este si ea o tara ce respecta imaginea si ziua de Sf. Gheorghe, considerandu-l pe sfant un liberator, aparatorul saracilor si doctorul bolnavilor.

Numele de George, Georgiana sau Gheorghe provin din grecescul “georgos” si inseamna fermier, lucrator al pamantului.

Dac-ar fi sa concedem ca momentul intim al Invierii Domnului a avut, totusi, un martor, acesta a fost, in mod paradoxal, vidul: giulgiurile care s-au pomenit fara trup, mormantul care s-a pomenit fara continut.

Cand femeile mironosite au venit dimineata sa tamaieze mortul, piatra de pe mormant fusese pravalita, iar ingerul le-a poftit sa priveasca golul. Tot golul i-a intampinat si pe apostolii Petru si Ioan, veniti in fuga sa cerceteze spusa femeilor. Inainte de a-L fi vazut pe Iisus cel inviat, toti acestia au vazut ca Iisus nu mai era.
Dar tocmai absenta Domnului avea menirea de a-i convinge ca Domnul inviase si ca El era mai prezent ca oricand.

Asadar, cand Domnul lipseste dintre cei morti, El trebuie cautat, neaparat, printre cei vii. Moartea nu este altceva decat o sincopa existentiala, asemenea unei pauze intr’o partitura muzicala, despre care toata lumea stie ca face parte din muzica insasi; si daca Domnul este „parga celor adormiti”, inceputul si garantia propriei noastre invieri, e de la sine inteles ca in acelasi chip trebuie sa asimilam relatia viata – moarte – Viata in propria noastra existenta.
 
Scriu acestea gandindu-ma la unii confrati din mass-media, adica din presa, radio si televiziune, care continua, fara voia lor, sa ma contrarieze prin usurinta cu care inca mai pastreaza una din sechelele limbajului de lemn al erei ateo-comuniste. Despre ce e vorba?

Aproape zilnic ni se transmite o stire sau un comentariu despre moartea cuiva. Pentru a spune ca cineva a murit, limba romana poseda o foarte bogata gama de expresii echivalente si nuantate, precum: „a decedat”, „s’a savarsit”, „a incetat din viata”, „s’a petrecut”, „s’a stins”, „ne-a parasit”, „a plecat dintre noi”, „a pornit pe ultimul drum”, „a inchis ochii”, „si-a plecat pleoapele”, „si-a dat sufletul”, „si-a dat duhul”, „si-a dat ultima suflare”, „a trecut la cele vesnice”, „s’a mutat la Domnul”, „a fost chemat de Dumnezeu”... si inca multe altele, in toata literatura, in tot graiul si la indemana oricui. Ei bine, in ciuda acestei bogatii de limba romana, inca mai citim sau auzim, destul de des, ca cineva „a trecut in nefiinta”.
 
Daca „trecerea in nefiinta” s’ar referi la un om care in viata lui nu a crezut in Dumnezeu, nici in suflet si nici in viata viitoare, inca am mai intelege solidaritatea redactorului cu mortul de a carui existenta s’a ales praful. Dar ca sa spui ca „a trecut in nefiinta” un Dosoftei, un Varlaam, un Eminescu, un Brancoveanu, aceasta e o impietate nu numai asupra celui pomenit, ci si asupra simtului comun al unui popor care s’a nascut crestin si care, iata, se incapataneaza sa ramana crestin.

Si daca m’am hotarat sa scriu aceste randuri chiar acum si chiar aici e pentru ca, de foarte curand, prin postul nostru national de televiziune mi-a fost dat sa aud ca s’au implinit atatea secole si atatia ani de la „trecerea in nefiinta” a Sfantului Sergiu, patron al crestinismului rusesc. E prea mult!

Si n’ar fi doar atat. Expresia e o impietate si fata de limba romana. Exista o grava inadvertenta gramaticala intre verbul „a trece” si substantivul „nefiinta”. „A trece” inseamna miscarea de tranzitie dintr’un mediu in altul, de la o stare la alta, de la un mod de existenta la alt mod de existenta. Or, in cazul de fata, verbul nu are si nu poate avea obiect, de vreme ce „nefiinta” e negarea oricarui mediu, a oricarei stari, e negarea oricarui mod de existenta si a existentei insasi. In nefiinta nu se poate „trece”, pentru ca nu ai unde, cum si in ce, ea definindu-se pe sine ca non-existenta, ca neant. Neantul insa nu e ceva in sine, ci un simplu concept cu care se opereaza in filosofie, asa cum in matematici se opereaza cu numarul negativ. Agramatismul expresiei e pe masura celui ce a nascocit-o.
 
Vrem o folosire corecta si cuprinzatoare a verbului „a trece”? Iat-o in una din cantarile noastre pascale: „ca din moarte la Viata si de pe pamant la Cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
 
Fie ca asteptarea si bucuria Invierii Domnului sa va fie sporite de toate bunatatile lui Dumnezeu si sa va devina o necurmata inviere launtrica.

† Bartolomeu al Clujului

“Mai bine un razboi in numele lui Dumnezeu decat o pace in numele dracului”.

Iata cum se poate spune astazi ca 2+2 fac 4! Preluam cu mare bucurie o proaspata si superba marturisire de credinta si de noblete sufleteasca, de tipul celei propovaduite de parintele Steinhardt, apartinand aceluiasi inepuizabil, proteic si mereu surprinzator Dan Puric, pentru a ne lamuri atat asupra provocarilor la care suntem supusi astazi ca Biserica si ca neam – inclusiv cazul Corneanu! Materialul este un interviu luat de catre pr. Ion Alexandru MIZGAN:

- Domnule Puric, sunteti unul dintre putinii oameni de cultura care isi asuma Biserica si neamul romanesc. Ce reprezinta Biserica Ortodoxa si neamul romanesc pentru Dan Puric?

- Reprezinta un timp identitar al integralitatii. Daca n-ar fi Biserica, categoric ca ar fi o infirmitate. Deci reprezinta integralitatea de a fi roman.

- Care este legatura, in opinia dumnevoastra, intre neamul romanesc si Biserica Ortodoxa? Va intreb pentru ca multi intelectuali contesta acest lucru, ca Biserica ar indeplini un rol ontologic in fiinta neamului romanesc?

- Nu trebuie sa ne concentram pe cei care nu sunt de acord cu acest lucru, ci trebuie sa ne concentram pe propria noastra afirmare. Biserica si credinta nu traiesc din polemici, ci traiesc din afirmare. Lucrurile parazitare apar intotdeauna. Asa cum se spune ca raul nu are existenta in sine, ci trebuie sa apara binele ca raul sa existe. Cineva m-a rugat sa dezbat ideea invatamantului ortodox in scoala si am zis ca eu asa ceva nu dezbat pentru ca invatamantul ortodox este ca limba romana: nu este nici obligatoriu, nici facultativ. El este! El se afirma ! El face parte din acea taina a noastra care nu se dezbate!

- Din pacate martirii neamului din perioada dictaturii comuniste sunt astazi ignorati de societatea romaneasca. Ce putem face pentru ca acesti martiri, care au pastrat nealterata fiinta neamului romanesc, sa poata fi cunoscuti de generatia tanara?

- In primul rand, trebuie o masura de igiena ortodoxa. Ar trebui marturisit. Noi nu mai avem reflexul de a marturisi, noi avem reflexul de a comenta. Comentariul, parerea mea, este la bere. Omul vorbeste, sfantul cuvanta, iar Dumnezeu graieste. Sunt trei dimensiuni ontologice diferite. Sfantul nu vorbeste. Omul insa se ineaca in vorbe, el vrea sa vorbeasca. Nu poti sa vorbesti despre martiri, nu poti sa comentezi. Poti sa comentezi la fotbal, poti sa comentezi politica. Sfintii si martirii nu se comenteaza! Despe ei se cuvanta cu autoritate. In zona aceasta noi trebuie sa marturisim, sigur in contra curentului, trebuie sa denuntam in primul rand tot antrenamentul acesta de uitare la care este supus poporul roman. Un om care nu are memorie si nu are valori poate sa fie foarte repede manipulat, poate fi foarte repede distrus. In tara aceasta exista atat de multa credinta, dar exista si lasitate. Ca sa izolezi un parinte cum este parintele Iustin Parvu sau cum este parintele Arsenie Papacioc este un lucru de sadism si de crima ortodoxa. Ca sa aderi la tacere este o chestie de lasitate.

- Candva ati afirmat ca uriasul lucru pe care il putem noi ca romani sa-l dam Occidentului este lectia normalitatii! Care este lectia normalitatii la ora actuala in spatiul romanesc? Avem atata coruptie, atata imbecilitate si impostura in toate domeniile, inclusiv in Biserica!

- Avea Titu Maiorescu o vorba: toate lucrurile tremura la margine. La suprafata se intampla din nefericire toate dezastrele astea care sunt de fapt consecinte. Sunt epifenomene ale unei sechele, ale unei perioade cumplite care a fost si este inca: comunismul! Nu poti sa sari peste asa ceva. Eu vorbesc de Romania din rostul ei, cea adanca, cea care rezista, cea care nu face concesii la asa ceva. Eu vorbesc despre Romania incapatanata. La suprafata noi avem mutilari, adaptari, integrari, aderari, dar pe dedesupturi romanul isi vede de rostul lui. Apelul pe care-l fac eu este la acea vana extraordinara a romanului, pe care, culmea, toti o au in inima, dar au uitat si nu mai au forta sa o declare, sa o marturiseasca. Prin credinta lucrul acesta se deschide. Prin indrazneala ortodoxa, nu prin tupeu, pentru ca securistii au tupeu, crestinii au indrazneala, cum a zis Hristos. Tara e foarte buna. Eu fac apel la ultima instanta: la tara! De la tara sa pornim la o buna randuiala si la o buna socoteala. Deci daca tara e buna, data de Dumnezeu, noi sa facem randuiala dupa tara, nu dupa niste oameni care sunt ilegitimi. Aceasta dezordine are doua codite: una de tip autohton, de tip securistic, tulbura apele ca sa pescuiasca ei ce doresc, si alta de tip strain, din afara, venite cu interese de colonizare, cu interese de supunere, mai mult sau mai putin expuse, cu interese de masacrare a Ortodoxiei. Nu vedeti ca noi ne-am sectarizat? Au reusit sa ne marginalizeze.

- Vorbiti mereu despre importanta pastrarii traditiei si identitatii noastre romanesti. Cum vedeti situatia noastra ca romani si ca ortodocsi intr-o epoca a globalizarii?

- La nivel macrofizic Universul merge spre entropie, se extinde. La nivel microfizic sageata biologiei merge spre diversitate. Toti vor racni dupa diversitate. La nivel microfizic, lucrurile se diversifica. Dorinta aceasta de multiculturalitate nu e altceva decat opozitie. Multiculturalitatea e un termen neputincios. El trebuie sa apere intr-o tendinta de globalizare diversitatea. Diversitatea nu se apara. Nu faci din diversitate rezervatie cum au facut americanii din indieni. Diversitatea se manifesta organic. Diversitatea este o fiziologie, nu este o exceptie. Diversitatea este un rezultat, un metabolism. Ea trebuie sa se manifeste. Eu trebuie sa las conditiile de manifestare a diversitatii. Sub masca aceasta economica, sub tendinta si lacomia transnationalelor, se intampla o masacrare a identitatii. Si atunci, a inceput razboiul. Si atunci mai bine un razboi in numele lui Dumnezeu decat o pace in numele dracului. Pacea semnata de dracu e sinistra. Asa ca o vom pune de un conflict surd, dar bun si sanatos si curativ pentru tot restul. Trebuie sa aparam ceea ce este sanatos! Nu?

- Da! Sunteti inconjurat de multi tineri peste tot unde mergeti in tara, atat la spectacole, cat si la conferintele pe care le sustineti. Ce credeti ca le lipseste tinerilor din vremea noastra?

- Am putea spune ca tineretului de astazi nu-i lipseste nimic si din cauza aceasta ii lipseste totul. Au de toate. Au un soi de linsaj informational, linsaj alimentar. Este o inflatie de produse in jurul lor. Sunt adimensionali, nu mai au dimensiune. Si atuncea le lipseste totul. E ca vorba aceea: vom ajunge sa cunoastem totul si sa nu mai intelegem nimic. In viata nu e prea bine sa ai totul. Este bine ca tot ceea ce ai sa ai dupa munca, dupa un castig onest, nu sa-ti vina totul de-a gata. In clipa in care-ti vine totul de-a gata te degenereaza. Informatia de pe computer nu e totuna cu ceea ce da dascalul, numai ca si dascalul astazi a devenit curea de transmisie pentru niste informatii idioate. Toate mecanismele acestea de transmitere a traditiei, a invatamantului au fost bruiate si atunci tanarul este undeva suspendat. Este suspendat nicaieri si problema nu se mai pune la el, problema se pune la noi. Daca devenim foarte agresivi certandu-l pentru ceea ce este gresim, pentru ca el este ceea ce este ca rezultat la ceea ce este.

- Ca om de teatru, ca artist, cum vedeti faptul ca domnul Andrei Serban a pus in scena o piesa de teatru legata de cazul Tanacu? Situatii nefericite, chiar mai dramatice, se intampla peste tot in lume, dar nimeni n-a avut ideea sa puna in scena spectacole de acest gen!

- Eu nu am vazut spectacolul. Eu spun ce am auzit. Toata lumea m-a sunat si mi-a spus: domnule, du-te si vezi ca e foarte bun si serveste cauza ortodoxa. In loc sa faca un lucru exotic, marginal, s-a preluat un subiect. Se poate pune in scena si Sfantul Ioan Gura de Aur. Poti sa-l pui in pop-art si ai facut masacru sau poti sa-l pui sa innebuneasca lumea, sa faci teatru crestin. E o perioada in care teatrul se va increstina, si nu numai pe text, ci ca atitudine. Ca sa faci teatru crestin nu ai nevoie de text. Poti sa faci treatru religios, asta e altceva. Teatrul crestin nu e teatru religios. Teatrul religios e arta religioasa, arta bisericeasca e intr-un fel tautologic, ilustreaza evenimente din viata sfintilor. Arta crestina te ridica de la starea asta de somnolenta si te trezeste, te increstineaza, te duce pe pragul bisericii. Arta e o diferenta care trebuie foarte bine facuta. Si pesemne e un gen de arta care incepe sa se nasca.

- Biserica Ortodoxa traverseaza in aceste momente o perioada tensionata. Am aici in vedere si cazul mitropolitului Corneanu si nu numai. Cu ce ochi trebuie sa privim toate aceste evenimente din viata Bisericii noastre?

- In niciun caz cu un ochi de panica si isteric. Sunt multe lucruri care sunt premeditate, altele sunt consecintele unor neglijente lasate sa fie ca neglijente si oamenii aiureaza. Ce s-a intamplat acolo, la Timisoara, este un lucru care, Nu este bun. Am mai spus. Pot sa fiu prieten cu vecinul meu fara sa ma culc in patul lui. E un act indecent. Fortez o intimitate. Il zapacesc si pe el, ma zapacesc si pe mine. Acea frontiera, pentru bunul Dumnezeu, trebuie pastrata ca un act de civilizatie. dincolo de incalcarea dogmelor crestine ortodoxe, este un lucru care nu este civilizat. Si nu mai spunem de dogma. Asta nu se incalca. Deci e o dubla greseala si lucrul acesta trebuie diagnosticat ca atat, si in rest nimic mai mult. Pe langa masurile care vor fi luate de Sinod, care vor fi mai mult sau mai putin semnificative, tristetea care a marcat lumea crestina este una foarte mare si cu consecinte in timp. Pentru ca nu face altceva decat sa invenineze un raport care tocmai se echilibrase. Celor care vor sa urmeze calea asta le uram succes intru inveninare. Noi nu vom sta sa aplaudam. Vom face emisiunea: “Surprize! Surprize!”

- Domnule Dan Puric, va multumesc foarte mult!”

Andreea Dogar – reporter EVZ

Am vazut ca pe mai multe forumuri de discutie de pe internet se discuta despre modul cum Impartasania este oferita credinciosilor ortodocsi cu aceeasi lingurita si despre posibila transmitere in acest mod a unor boli. Am citit acolo despre unele mame care nu voiau sa isi duca copiii la Impartasanie tocmai din acest motiv, temandu-se ca ar putea contacta o eventuala boala, mai ales in cazul copiilor cu o varsta frageda.

Din ceea ce am vazut - la Biserica Domneasca Sfantul Gheorghe din Pitesti folositi mai multe lingurite - cate una pentru fiecare credincios. In aceasta privinta as dori sa ne dati anumite lamuriri:

 1. Din ce considerente ati luat decizia de a oferi Impartasania cu lingurite diferite credinciosilor ? Este vorba de rigoarea pentru igiena sau ati recurs la aceasta in urma solicitarii enoriasilor ? 

pr. Lucian Grigore:

            Sfanta Impartasanie cu Trupul si Sangele Domnului este Taina Bisericii care incununeaza toate celelalte Sfinte Taine. Momentul impartasirii pentru un credincios constituie chiar implinirea unui dor nesfarsit, este dorul supremei lui asteptari. Am avut, din mila lui Dumnezeu, sansa sa vad in lucrarea mea preoteasca cateva cazuri de credinciosi care impartasindu-se isi schimbau chipul, straluminau, erau de-a dreptul incandescenti, dar nu in lumina osandei, ci intr-o lumina care nu venea din lumea aceasta. Dumnezeu mi-e martor ca am vazut asa ceva si aceasta vedere m-a smerit in acest fel pe mine cel care prea des ma impartasesc in nebagare de seama.

Apostolul ne indeamna sa ne cercetam pe noi insine si asa sa ne atingem de cele sfinte (I Corinteni 11,28). Un om care asteapta de ani buni acea picatura a mangaierii si binecuvantarii lui Dumnezeu, cand nu numai ca te atingi – ci chiar cuprinzi cu faptura ta intreaga viata lui Hristos in tine, se poate considera un om fericit. Nu aveti la indemana nici o comparatie sa va puteti imagina ce bucurie am vazut odata pe chipul unui crestin bolnav caruia i-am dat ingaduinta de a se impartasi, desi se afla sub canonul opririi. Pentru ca trebuia sa mearga la operatie, si pentru ca ii era frica sa nu moara neimpartasit, am socotit ca se cuvine a birui canonul opririi cu socotinta unei iconomii si a unui pogoramant ce se cerea facut. Am vazut in ochii lui ceva ce n-am sa pot descrie: era ceva ca si cum l-as fi scapat de la moarte, era o bucurie in lacrimi, si o adanca suferinta, o constienta sfanta a nevredniciei si in acelasi timp un tremur de multumire a intregii lui fapturi.  Unor astfel de oameni nu le pasa cu ce fel de lingurita le ajunge impartasania pe buze. Socotesc insa ca trebuie mai mult sa ne pese noua, preotilor, in ce fel ii impartasim.

A fost o vreme cand nici mie nu mi-a pasat cum si daca arata Sfintele in vreun fel, pentru ca stiam ca nimeni si nimic nu ne poate desparti de dragostea lui Hristos – aceasta pana in prima zi de Sfintele Pasti indata dupa hirotonie, cand,  dupa ce am impartasit peste o mie de oameni cu aceeasi lingurita, Sfintele care au ramas in Potir au trebuit sa le consum eu insumi (aceasta se numeste in limbajul nostru liturgic – potrivire). Ei bine, atunci am simtit ca in Sfantul Potir nimic din ceea ce se adunase acolo (si observati cum spun ca „se adunase” si nu anume ca „ramasese”), nu mai avea firea Sfintelor Taine. Gustul lunecos si balos imi dadea semnul ca in Sfantul Potir se adunase o pelicula groasa de ruj si un soi de secretii care faceau consumarea Potirului absolut de nesuportat. Mi-am invins aceasta mahnire cu chipul celor primite si rostuite in suflet de indrumarea parinteasca a invataturilor Bisericii, dar de atunci mi-am pus serios problemele urmatoare:

- Se cuvine, sau nu se cuvine, a ne ingriji de Sfantul Potir ?! Este, sau nu este indiferent ce anume ajunge in Sfanta Impartasanie si mai apoi, ce ajunge cu Sfanta Impartasanie cu tot pe buzele credinciosului ?!

Eu consider ca este o nesocotinta sa bagam in Sfantul Potir orisice murdarie! Nu se cuvine a lasa Cele Sfinte in batjocura; de aceea cei care pun problema impartasirii cu o singura lingurita – care sa treaca prin secretiile salivare si mucozitatile tuturor  - ca apoi sa o introduca iarasi in Sfantul Potir peste Sfintele, socotesc ca gresesc de moarte.

Am gandit in acest sens sa inaintez un document catre forurile noastre ierarhic superioare, prin care sa-mi declar argumentele si sa cer a se lamuri aceasta situatie la varf, la nivelul intregii Biserici. Mai apoi am vazut o serie de impotrivitori cu privire la aceasta problema, preoti care vad in aceasta lucrare a impartasirii cu o singura lingurita o „dogma” de neatins – care ar fi in masura sa probeze masura credintei noastre in puterea lui Dumnezeu de a curata necuratiile – si m-am retras ca sa nu aduc in inima cuiva vreo pricina. Acum insa, ma somati oarecum sa dau un raspuns si fac aceasta pentru ca vad ca si altii se framanta pe aceasta tema.

Cel mai adesea crestinul caruia i se administreaza Impartasania in acest chip silnic i se pune dinaintea dilema: „ori crezi ca Dumnezeu este in masura sa te fereasca de bolile (contagioase) ale celui de dinaintea ta si te mantuiesti, ori nu crezi in puterea Sfintei Impartasanii si nu te mantuiesti !”  Eu zic ca e mare pacat sa aruncam bunacuviinta si sfintele asteptari ale credinciosilor in derizoriu spunand acestea si ispitindu-i astfel.

Sa ne trezim ! Preotul care pune credinciosul sa mearga pe taisul acestei dileme nu dovedeste nici credinta si nici cuviinta dreapta fata de oameni. El necinsteste impartasirea cu chipul unei false evlavii si al unei false credinte. Este asemenea demonului care L-a ispitit pe Domnul Hristos atunci cand l-a indemnat sa se arunce de pe aripa templului zicandu-I: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: “Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau”. Iisus insa i-a raspuns: Iarasi este scris: “Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”(Matei 4, 6-7). Asadar, noi nu trebuie nici sa ispitim pe Dumnezeu ca sa vedem ce se intampla cu Sfintele batjocorite si nici sa aruncam inima credinciosului in tulburare, pentru ca de multe ori bunii credinciosi ai Bisericii Domnului se apropie de Cele Sfinte cu un fior mai inalt si cu mult mai adanc decat noi preotii. Impartasania nu are destinatia de a se transforma in dezinfectant. Pentru aceasta sunt mijloace potrivite cu rolul si lucrarea dezinfectarii. Sfanta Impartasanie este o mare bucurie, un mare dor, o dragoste nesfarsita – care mistuie, inalta, inaripeaza… Sa nu-i stricam nici bucuria si nici lumina si nici revarsarea plinirii harului cu intunecari si intrebari si practici nebunesti.

Am impartasit odata un batran caruia ii atarnau mucozitatile dinaintea nasului. Era racit, tusea si ii curgea abundent nasul. L-am invitat sa se stearga mai intai si apoi sa se apropie. Omul era atat de bolnav si necajit incat nu-i statea mintea nici la ce ii zicem eu si nici la grija la care il chemam. Sumar a facut gestul de a se sterge. Barbia de jos ii era foarte mult deplasata spre nas. Lingurita a trecut cu mare greutate printre cele doua obstacole ca sa ajunga la gura. Dupa ce am tras lingurita am constatat ca mucozitatile, care aratau ca o secretie purulenta, ajunsesera in lingurita in locul Sfintelor. Credeti-ma, asa ceva nu am cum sa bag in Sfantul Potir! Mi s-a adus argumentul ca exista un procovat (o bucata de panza de culoare rosie) pe care astfel de lucruri se sterg inainte de a refolosi lingurita! Ma intreb insa daca stergand aceste necuratii nu luam pe lingurita de pe procovat necuratiile pe care tocmai le-am sters mai inaintea celor din urma. Nu aceasta este solutia…  Iar pe cei mai catolici decat Papa, care ne pun pe noi in astfel de dileme, i-as intreba: sfintia ta ti-ai putea impartasi vreodata copilul cu o lingurita ca cea despre care zic eu cand povestesc aici despre batran ?! Sa nu fim ipocriti, ci sa fim cinstiti cu noi insine !

Am sute de exemple ca cel despre care va spun. Ultimul este legat de un pacient impartasit la spital. Avea gura plina de un fel de spuma, buzele crapate, usor sangerande, era constient – dar tragea sa moara. L-am spovedit si l-am impartasit !  Dupa ce l-am impartasit a ramas de pe limba lui pe lingurita un soi de gris laptos.

Intrebare pentru cei care se bat cu caramida dreptei slujiri in piepturile umflate ale parutei evlavii: – V-ati putea impartasi copiii vostri cu o astfel de lingurita ?!

Cineva mi-a spus ca da! Si atunci m-am simtit dator sa-l intreb daca el ar putea folosi o astfel de lingurita pentru el insusi; mi-a raspuns ca da (eu insa, nu stiu de ce am simtit ca trebuie sa ma indoiesc de sinceritatea lui); si atunci i-am zis: Bine, dar tu nu stii cu ce anume vrei sa te impartasesti ! Tu vrei sa te impartasesti cu lingurita, sau vrei sa te impartasesti cu Sfanta Impartasanie ?!

            Ca sa ma intorc la intrebarea dumneavoastra: am luat decizia de a impartasi credinciosii cu lingurite dedicate fiecaruia din dorinta de a-i impartasi pe acestia numai cu ceea ce se cuvine a-i impartasi, adica cu Sfintele Taine si nu cu altceva – cu mucozitati, sau cu materie salivara ori bacteriana de pe limba si din cavitatea bucala a altora; Pe de alta parte decizia aceasta vizeaza un aspect cu mult mai important, anume grija de a nu introduce in Sfantul Potir alte materii decat cele ingaduite ca Trup si Sange ale Domnului. Consider ca lucrurile acestea nu mai trebuie discutate intr-atat de aprofundat intrucat sunt precizate in Liturghier. Nu ai voie sa introduci in Sfintele Taine, din Sfantul Potir, nimic strain de ele. Punct !

reporter EVZ

2. Am vazut ca multi credinciosi ortodocsi spun ca in bisericile in care se foloseste o singura lingurita, acest obicei ar trebui schimbat din motive de igiena. Are o semnificatie lingurita ?! Se poate schimba ceva in randuiala asta ?! Trupul si Sangele lui Hristos ar putea sa imbolnaveasca pe cineva ?! Dumneavoastra cum vedeti aceasta problema?

L.G.            Ca Dumnezeu face minuni, este lucru stiut ! Ceea ce nu stim noi indeajuns e ca minunea nu se cere si nu se forteaza. Minunile se savarsesc cu noi dupa planul lui Dumnezeu si nu dupa planul nostru. Noi nu trebuie sa ne aruncam in pericol doar ca sa testam capacitatile si virtutile minunii asa orisicand, printr-o atitudine nebuneasca, ca si cum Dumnezeu ar fi angajat prestidigitator la cheremul satisfacerii curiozitatilor noastre meschine. Parafrazand oarecum cele ce spuneam mai devreme – e pacat sa-i zici lui Dumnezeu: „Doamne, eu ma arunc acum de pe aripa templului sa vedem daca trimiti tu ingerii sa ma prinda!” O astfel de ispitire a lui Dumnezeu numai diavolul a putut sa zamisleasca!

Sa lamurim lucrurile: unii argumenteaza ca impartasirea cu o singura lingurita trimite la impartasirea in comuniune, adica trimite la unitatea credintei, a lucrarii, a Impartasirii. Insa nu lingurita are semnificatii in aceasta privinta, ci Sfantul Potir. Impartasirea comunitatii din acelasi Sfant Potir poarta cu sine sensul comuniunii: Un Domn, o credinta, un botez (Efeseni 4, 5), as zice mai departe o Impartasire in acelasi gand al aceleiasi marturisiri. Sfantul Potir ne uneste in jurul aceleiasi motivatii care este Hristos. Deci ce este mai important, chipul acestei uniri sau unirea insasi in Hristos ?!  

Lingurita nu este nici chip si nici unire, este doar vehiculul care face posibila trecerea Sfintelor Taine spre buzele credinciosilor in siguranta, fara riscul de a le risipi pe mainile credinciosilor (care pot fi nebagatori de seama cu cele ce au atins); sa fie in siguranta, asadar, fara riscul de a le risipi pe jos – acesta socotindu-se a fi un pacat de moarte !

Eu nu gasesc un impediment in a sfinti in loc de una singura mai multe lingurite si a le folosi in cult la momentul cuvenit. Rugaciunea necesara sfintirii linguritei poate fi citita mai multora la fel de bine cum se citeste uneia. Atata timp cat acestea sunt dedicate cultului si nu sunt folosite si la borcanul cu miere sau la cel cu magiun, mi se pare ca se respecta regula. Si totusi mai exista o cale potrivita a folosi lingurita la impartasire, dar aici se cere educatie mai multa din partea credinciosilor.

reporter EVZ 

3. In general, care credeti ca este cea mai buna solutie pentru aceasta problema – mai multe lingurite, fiecare credincios sa vina cu lingurita sa ?!

L.G.            Tocmai aceasta incercam sa va spun! Cea mai potrivita solutie pentru a impartasi credinciosii mi se pare cea folosita in Biserica Ortodoxa Rusa: credinciosul vine fara lumanare la impartasire, pentru ca sa-si concentreze atentia asupra impartasirii si nu asupra modului cum sa tina lumanarea – astfel incat sa nu dea foc mainii preotului sau acoperamintelor. Pentru impartasire este asezat undeva intr-un loc potrivit, pe solee (treapta largita dinaintea Sfantului Altar), un sfesnic uni-suport cu o lumanare aprinsa pentru toti credinciosii.

Dupa ce credinciosul vine inaintea usilor imparatesti ale Sfantului Altar, i se aseaza sub barbie procovatul (acea bucata de panza de culoare rosie). Cu aceasta operatie se ocupa paracliserul (la nevoie), dar de cele mai multe ori diaconul sau un alt slujitor. Avand dinainte un credincios cu fruntea orientata spre varful catapetesmei si gura deschisa, preotului ii vine usor, adica la indemana sa transporte pe deasupra procovatului lingurita – purtand cele sfinte – si sa le lase sa se prelinga in cavitatea bucala a primitorului, fara sa o atinga. Astfel, lingurita cea unica a preotului ramane la fel de curata la sfarsitul impartasirii a o mie de credinciosi precum a fost si la inceput. Totul insa tine de educatia pe care s-ar cuveni sa o facem credinciosilor in acest sens. Daca forurile noastre ocarmuitoare s-ar ingriji sa porunceasca si la noi, in Biserica Ortodoxa Romaneasca, o astfel de practica am scapa de „dilema linguritei”.

Multumim pentru intrebari si iertare pentru lungimea cuvantului !

CALEA PASCALA

La Pasti ajungi dupa un lung urcus: Postul Mare.

Totul incepe oarecum abrupt – in saptamina cea dintii – cu Canonul cel Mare al Sfintului Andrei Criteanul (citit pe parcursul a 4 zile, cu ajunare continua in primele 3).

Urmeaza 5 duminici dogmatice si ascetice (a Ortodoxiei, a Sfintului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfintului Ioan Scararul, a Sfintei Maria Egipteanca), cu saptaminile lor (caci saptaminile tin de duminici, iar nu invers).

In saptamina a cincea, doua denii le prevestesc pe cele din Saptamina Patimilor: cea a Canonului Mare, reluat acum intr-o singura seara (miercuri), si cea a Acatistului Nascatoarei de Dumnezeu (vineri). Mai intii te pleci intru totala smerire (“Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi?”, cind “mintea s-a ranit, trupul s-a trindavit, duhul boleste; cuvintul a slabit, viata s-a omorit, sfirsitul este aproape”), apoi te ridici vioi (“plin de viata”) intru biruitoare bucurie neumbrita cu Maica Domnului (“Bucura-te cea prin care noi ne-am imbracat cu slava!”).

In duminica a sasea, de Florii, te opresti sa-ti tragi putin sufletul, lasind eventual ca Hristos sa patrunda euharistic in micul tau Ierusalim (“Pace voua!”), precum intrase altadata, pe minz de asina, in capitala Iudeei. Biserica este inundata de florile aduse spre cuvioasa intimpinare a Imparatului tuturor infloririlor. Plecind de la biserica, porti voios si triumfator crengute de salca sfinte, pe care le pastrezi peste an – cununa – acasa, la icoana.

Saptamina de pe urma, cea a Patimilor, tisneste asimptotic spre Pasti. Zilele sunt toate “Mari” (de la Lunea cea Mare la Simbata cea Mare), crescind continuu in dramatism. Serile, cu Deniile lor, sunt ceasurile liturgice cele mai incarcate. Intre ele, indeosebi Joia, ziua Cinei celei de Taina, cu toata adinca ei semnificatie mistica – instituirea Sfintei Impartasanii, dar si Spalarea Picioarelor (smerita slujire).

Joi seara – Denia de vineri, “a celor 12 Evanghelii”, cind Crucea (coloana atotsustinatoare) este purtata de preot (ce-l inchipuie pe Simon Cireneanul) in centrul bisericii, sub Pantocrator, unde ramine pina in seara urmatoare, la Denia Prohodirii, la care bisericile sunt incinse cu un briu de lumini curgatoare, urmind Epitaful. Acum s-au adus din nou flori multe, ca la Intrarea in Ierusalim, insotite de trairi la fel de intense, dar cu continut diferit: cele dintii – in mijlocul aclamatiilor; cele din urma – udate cu lacrimi. Relicve ale raiului, florile ne insotesc delicat toate momentele importante ale vietii, incercind sa ne inlesneasca comunicarea, atunci cind ea ajunge in impasul de negraitului.

Simbata se asterne o liniste de moarte, in ciuda forfotei domestice a pregatirilor de sarbatoare, ce se fac oarecum in surdina. Hristos este in mormint. Chiar daca acum noi stim ca a inviat, chiar daca bucuria Duminicii ne adie deja discret fiinta, ceva din fiorul celor care “in vremea aceea” nu au stiut, desi Ii statusera trei ani in preajma, ni se transmite – si il traim cutremurati.

Vine, iata, si seara. Multimi impresionante asista la miezul noptii la slujba care se tine afara (orice ce fel de vreme ar fi), aprinzind lumini si cintind primul “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcind”. O data cu intrarea preotilor in biserici, multi crestini se intorc la casele lor, dar cei mai evlaviosi ramin sa sarbatoreasca deplin, dupa vechea rinduiala, prin slujba de toata noaptea.

Noaptea Invierii este lunga chiar si acolo unde slujba nu este lungita. Citeodata esti gata sa te prabusesti, dar tii sa nu te ineci la mal, sa pui sfirsit bun la ceea ce ai inceput cu bine in urma cu sapte saptamini. Acum intri cu Hristos in alt Ierusalim, in cel ceresc. O stare de bine – de “atit de bine”– se cuibareste in fiinta ta obosita, toropindu-te putin. Catre dimineata pleci spre casa bucuros, cu o bucurie care copleseste si rascumpara istovirea. Ai pentru refacere doar putine ore, caci dupa-amiaza este dedicata, in intregime, impreuna-petrecerii cu familia si cu prietenii cei mai apropiati…

Dar pina atunci, la miezul zilei, are loc una dintre cele mai blinde slujbe ale Bisericii: oamenii ii spun, tandru, “A doua Inviere”, dar pentru Biserica este vecernia zilei de luni, a zilei a doua de Pasti. Ziua intii de Pasti, “ziua pe care a facut-o Domnul sa ne bucuram si sa ne veselim intru ea”, cum spune slujba, este, astfel, formal “scurtata”. Totodata, este cu totul minunat cum ziua de Inviere este singura din anul liturghic care nu are vecernie. Ea este icoana zilei a 8-a, 8 rasturnat intru vesnicie, ziua desavirsirii, a necontenitei “lumini neapropiate”. Omul este chemat sa opteze pentru optim, pentru ziua a 8-a; toata petrecerea lui este din punct de vedere astronomic in ziua de Pasti, dar din punct de vedere bisericesc ea apartine zilei a doua. Asta, desigur, pentru cei ce urmeaza toata rinduiala.

Parasisei, asadar, biserica spre dimineata, ravasita, dupa o noapte cu multa lume, in care luminarile s-au scurs pe jos, in care s-au mai risipit si din cele ce s-au impartit cu darnicie (oua rosii, si cozonac, si vin, si cite si mai cite…). Covoarele si presurile fusesera ridicate de la inceputul Saptaminii Patimilor de ingrijitoarea de la pangar. (“Ingrijitoare”– frumos cuvint, daca stai si te gindesti: o femeie care poarta de grija! Si parintele este un in-grijitor: el grijeste de Grijanie!) Ai fost acasa, ai ciocnit un ou cu cei apropiati, ai gustat din drobul de miel, ai baut un pahar de vin, ai incercat sa te odihnesti cit de cit, pentru ca sa poti face fata intilnirilor de dupa-amiaza. Oricum ar fi vremea, primavara este in putere, este dezlantuita si cuceritoare. Lumina te spala si te invioreaza. Parca niciodata nu este, ca acum, atit de “liniste si pace”…

Afli biserica vesela, curata, dereticata, intinerita, calma, surizatoare, mai prietenoasa ca oricind, invadata de lumina Soarelui Dreptatii. Ingrijitoarea a avut grija, dar este mai mult decit atit: o lumina aparte s-a asezat in strane si a uns icoanele. Din multimea de asta-noapte numai o mica parte a revenit. “Hristos a inviat!” – “Adevarat a inviat!”. Slujba curge deopotriva tihnit si vioi, Evanghelia cu Toma ar trebui citita in 12 limbi, dar nu peste tot este posibil acest lucru, asa ca se citeste macar in doua-trei. Toaca si clopotele subliniaza scurt fiecare verset. Icoanele stralucesc, oamenii stralucesc, totul e patruns de o tainica lumina. Se infiripa dialogul stranei cu Dumnezeu: “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”. Si tot ea isi raspunde: “Tu esti Dumnezeu, Care faci minuni!”… Minunea Invierii… Toti am inviat cu El… Si totul pare mai curat, si tot binele pare mai posibil, pornind de acum, din acest moment binecuvintat. Chiar si sa implinesti cuvintul de azi-noapte: “Sa zicem Fratilor si celor ce ne urasc pe noi; sa iertam toate pentru Inviere!”.

Costion NICOLESCU

Septembrie

Sfantul Anghel, Noul Mucenic – 1 septembrie, Constantinopol, sec.XVII

Sfintii Teodot si Rufina – 2 septembrie, Asia Mica, sec.III

Sfintii Zaharia si Elisabeta – 5 septembrie, Palestina, sec.1

Sfintii Eudoxie si Vasilissa – 6 septembrie, Armenia, sec. III-IV

Sfintii Ioachim si Ana – 9 septembrie, Palestina, sec. I i.Hr.

Sfanta Teodora din Alexandria – 11 septembrie, Egipt, sec. V

Sfintii Dimitrie si Evantia – 11 septembrie, Asia Mica, sec.I

Regina Ketevana – 13 septembrie, Georgia, sec.XVII

Sfantul Filotei, Facatorul de Minuni – 15 septembrie, Asia Mica, sec.X

Sfintii Eustatie si Teopista – 20 septembrie, Roma si Egipt, sec. I-II

Sfanta Doroteia – 24 septembrie, Rusia, sec.XVII

Sfintii Chiril si Maria – 26 septembrie, Rusia, sec.XIV

Sfantul Grigorie Luminatorul – 30 septembrie, Armenia, sec.III-IV

Octombrie

Sfanta Domnina – 4 octombrie, Siria, sec.IV

Sfantul Ammun Egipteanul – 4 octombrie, Egipt, sec.IV

Sfintii Edwin si Ethelburga – 4 octombrie, Anglia, sec.VII

Sfintii Andronic si Atanasia – 9 octombrie, Antiohia, sec. VI

Sfantul Ignatie din Mitilena – 14 octombrie, Grecia, sec.XVI

Sfintii Terentie si Neonila – 28 octombrie, Siria, sec.III

Sfantul Timotei de la Esfigmenu – 29 octombrie, Tracia, sec. XIX

Sfintii Cleopa si Maria – 30 octombrie, Palestina, sec.I

Noiembrie

Sfantul Ioan Imparatul – 4 noiembrie, Nicea, sec.XIII

Sfintii Galaction si Epistimia – 5 noiembrie, Edessa si Sinai, sec. III

Sfantul Valaam Keretki – 6 noiembrie, Rusia, sec.XVI

Sfintii Melasip si Cassina – 7 noiembrie, Asia Mica, sec.IV

Sfantul Stefan Deciani 11 noiembrie, Serbia, sec.XIV

Sfanta Stefanida

Sfantul Ioan Milostivul – 12 noiembrie, Cipru si Egipt, sec. VI-VII

Sfintii Filimon si Apfia – 22noiembrie, Colosse si Gaza, sec. I

Sfantul Iacov Persul – 27 noiembrie, Persia, sec.IV-V

Decembrie

Sfantul Spiridon – 12 decembrie, Cipru, sec.IV

Sfanta Teofana Imparateasa – 16 decembrie, Constantinopol, sec.IX

Sfantul Filogonie – 20 decembrie, Antiohia, sec. III-IV

Sfanta Melania Romana si Pinian – 31decembrie, Roma si Tara Sfanta, sec. IV-V

Ianuarie

Sfanta Iuliana Lazarevskaia – 2 ianuarie , alta sursa

Sfanta Xenia din Petersburg – 24 ianuarie, Rusia, sec.XVIII

Sfintii Xenofont si Maria – 26 ianuarie, Constantinopol si Ierusalim, sec.V

Februarie

Sfanta Gorgonia – 23 februarie, Iconia si Cappadocia, sec.IV

Martie

Sfantul Conon si Ana – 5 martie, Isauria, sec.I-II

Sfantul Aristobul – 16 martie, Cipru si Britania, sec.I

Sfintii Hrisant si Daria – 19martie, Alexandria, Atena, Roma

Aprilie

Mai

Sfintii Esper si Zoe – 2 mai, Pamfilia si Roma, sec.I-II

Sfintii Timotei si Mavra – 3 mai, Egipt, sec. III

Sfintii Rictrude si Adalbald – 12 Mai, Franta si Belgia, sec. VII

Sfintii Serghie si Irina – 13 Mai, Bizant, incep. Sec. IX

Sfintii Andronic si Iunia – 17 mai, Roma si Pannonia, sec.I

Sfintii Emilia si Vasilie cel Batran – 8 Mai sau 30 Mai, Cappadocia, sec. IV

Iunie

Sfanta Clotilda si Regele Clovis – 3 iunie, Franta, sec. V-VI

Sfanta Sofia – 4 iunie, Tracia (nord-estul Greciei)

Sfantul Marcu Noul Mucenic – 5 iunie, Smirna si Chios, sec. XVIII-XIX

Sfintii Macrina cea Batrana si Vasilie – 30 mai, Pont (Asia Mica), inceputul sec. IV

Sfanta Maria cea Noua – Grecia, cca. sec. XIV

Sfantul Leonid – 5 Iunie, Egipt, sec. II

Sfintii Nicandru si Daria – 8 Iunie, Incep. Sec. III

Sfantul Marchian – 8 Iunie, Incep. Sec. III

Sfantul Gheorghe, Noul Mucenic din Attalia – 25 Iunie, Asia Mica, sec. XIX

Sfintii Petru si Fevronia – 25 Iunie, Rusia, sec. XIII

Sfintii Lazar si Milita – 15 Iunie si 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV

Iulie

Sfanta si Dreapta Marta, Maica Sfantului Simion – 4 iulie, Antiohia, sec.VI

Sfintii Mucenici Marin si Marta – 6 iulie, Persia si Roma, sec.III

Sfintii Dorotei si Eusebia – 7 iulie, Nicomidia, vestul Asiei Mici, sec. IV

Sfanta Golinduhia – 13 iulie, Babilon, Nisibis, Ierusalim, sec.VI

Sfintii Vladimir si Ana – 15 iulie, Rusia, sec. X-XI

Sfintii Lazar si Milita – 15 Iunie si 19 Iulie, Serbia, sf. Sec. XIV

Sfantul Atanasie din Chios -  24 iulie, Grecia, sec. XVII

Sfintii Aurelie si Natalia si Sfintii Felix si Liliosa -  27 iulie, Spania, sec. IX

August

Sfanta Teoclita Facatoarea de minuni – 3 august, sec. IX

Sfintul Sfintit Miron, Episcopul Cretei, facatorul de minuni – 8 august, Creta, sec.IV

Sfanta Irina a Constantinopolului si Imparatul Kaloioan -  Ungaria si Constantinopol , sec. XII

Sfintii Isaac si Rebeca – 21 august,  Palestina, cca. 1900 i.H.

Sfintii Adrian si Natalia – 26 august, Nicomidia, sec.IV

Cinsteste postul nu cand te abtii de la mancaruri, ci cand fugi de pacate. Cel ce margineste postul numai la abtinerea de la mancaruri, acela mai cu seama necinsteste postul. Postesti? Arata-mi-o prin faptele!

- Care fapte? , ma intrebi.

- Miluieste pe sarac, impaca-te cu vrajmasul tau, vorbeste de bine pe prietenul tau, nu-l invidia, nu te uita la frumusete femeiasca. Sa posteasca nu numai gura, ci si ochii, si urechile, si picioarele, si mainile, toate madularele trupului nostru. Sa posteasca picioarele, indepartandu-se de drumurile care duc la spectacole nelegiuite de teatru [sau de televizor]. Sa posteasca ochii, fiind invatati sa nu-si arunci niciodata privirile spre obrazuri frumoase, nici sa iscodeasca frumuseti straine. Vrei sa spui ca de aceea sunt facuti ochii, ca sa priveasca? Da, de aceea! Dar daca se uita la ce-i oprit, la ce-i nelegiuit, atunci privirea pangareste postul si strica toata mantuirea sufletului. Dar daca se uita la ce-i ingaduit de lege, la ceea ce intareste privirea, atunci privirea impodobeste postul. Este cu totul nesabuit ca atunci cand e vorba de mancaruri sa te abtii, din pricina postului, chiar de la mancaruri ingaduite, iar cand e vorba de ochi sa-i lasi sa fuga la ce-i oprit. Nu mananci carne?

Sa nu mananci insa, nici sa faci desfranare cu ochii! Sa posteasca si urechile atunci cand nu asculta clevetirile si barfele. Ca spune Dumnezeu: „Sa nu asculti cuvant desert“. Sa posteasca si gura de la cuvinte de rusine si de la ocari. Ce folos ca nu mancam pasari si pesti, dar muscam si mancam din frati? Cel care barfeste si vorbeste de rau mananca de fapt carnea fratelui sau, musca din trupul semenului sau. De aceea si Pavel striga, zicand: „Daca va muscati si va mancati unii pe altii, vedeti sa nu va nimiciti unii pe altii” (Galateni 5, 15). Nu ti-ai infipt dintii in trupul semenului tau, dar ai infipt in sufletul lui barfeala, l-ai ranit vorbindu-l de rau si ai pricinuit mii si mii de rele si tie, si lui, si altora multi.

Cand postim, nu ajunge sa ne abtinem de la diferitele mancaruri, ci trebuie sa postim si sufleteste. Exista si primejdia ca tinand posturile randuite de Biserica, sa nu avem folos. Din ce cauza? Pentru ca ne tinem departe de mancaruri, dar nu de tinem departe de pacat; nu mancam carne, dar mancam sufletele celor saraci; nu ne imbatam cu vin, dar ne imbatam cu poftele trupesti; petrecem ziua in post, dar ne uitam la lucruri rusinoase. In felul acesta pierdem folosul postului. De aceea, postul de mancare trebuie insotit de indepartarea de orice pacat, de rugaciune si de lupta duhovniceasca. Numai astfel vei aduce jertfa bine-placuta Domnului si vei avea mult folos.

Trebuie sa va reamintesc ca nu numai calugarii cu viata ingereasca sunt insotiti de puterea postului, dar si unii mireni, care zboara pe aripile lui pana la inaltimi sfinte. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Mult prea adesea viata pe care o ducem este impotriva rugaciunii pe care o oferim lui Dumnezeu si numai atunci cand reusim sa armonizam cuvintele rugaciunii noastre cu felul de a trai, rugaciunea noastra dobandeste puterea, splendoarea si eficienta pe care le asteptam sa se produca. Mult prea adesea ne adresam Domnului, sperand ca va face ceea ce noi insine ar trebui sa facem in numele si in slujba Lui. De cele mai multe ori, rugaciunile noastre care sunt elegante, discursuri bine pregatite, care au rezistat secolelor, le oferim Domnului zi de zi, ca si cum ar fi suficient sa repetam an de an, cu o inima rece si cu o minte mecanica, cuvinte arzatoare nascute in desert si in pustie, din cele mai adanci suferinte umane, in cele mai aprigi situatii pe care istoria le-a cunoscut vreodata. Intr-una din predicile sale, mitropolitul Antonie de Suroj ne invata cum sa ne rugam.

De multe ori repetam rugaciuni care poarta numele Sfintilor Parinti si credem ca Dumnezeu le asculta, ca ia aminte la continutul lor, in timp ce singurul lucru care conteaza inaintea Lui este inima persoanei care I se adreseaza, dorinta neabatuta de a face voia Lui.

Noi spunem „Doamne, nu ne duce pe noi in ispita“; apoi, cu un pas vioi, dornici si plini de speranta ne indreptam direct spre locul unde ispita e in asteptarea noastra.

Alteori strigam: „Doamne, inima mea este gata“. Dar pentru ce? Daca Domnul ne-ar pune aceasta intrebare intr-o seara cand i-am fi spus aceste cuvinte inainte de a merge la culcare, am fi obligati sa-i spunem cateodata: „gata de terminat capitolul pe care l-am inceput din acest roman politist“. In acel moment acesta este singurul lucru pentru care inimile noastre sunt pregatite.

Si sunt atat de multe momente in care rugaciunea noastra ramane litera moarta, care mai degraba ucide, pentru ca de fiecare data cand lasam ca rugaciunea sa fie moarta, in loc sa ne faca vii si sa trezeasca in noi energia pe care o contine in ea insasi, devenim din ce in ce mai insensibili la sensul, impactul ei, si din ce in ce mai incapabili de a trai rugaciunea pe care o rostim.

Aceasta situatie ridica o problema care trebuie rezolvata de fiecare dintre noi in parte; trebuie sa trasformam toate cuvintele rugaciunii noastre in reguli de viata. Daca I-am spus Domnului ca Ii cerem ajutorul ca sa rezistam ispitei, trebuie sa evitam cu toata puterea sufletului, cu toata taria pe care o avem, orice ocazie de a pacatui. Daca i-am spus Domnului ca ne doare gandindu-ne ca cineva este flamand, insetat sau singur, trebuie prin urmare sa ascultam glasul Domnului care ne intreaba: „Pe cine sa-ti trimit?“; sa stam inaintea Lui zicand: „Aici sunt Doamne“ si sa trecem la fapte, nepermitand vreunui gand sa se furiseze in buna noastra intentie, sa se insinueze intre porunca lui Dumnezeu si fapta pe care suntem gata sa o facem. Gandul care se strecoara ca un sarpe ne va sugera imediat: „Mai tarziu“ sau „Chiar trebuie sa o fac?“ „Nu poate Dumnezeu sa gaseasca pe cineva care este mai liber sa faca aceasta decat sunt eu“? Si in timp ce ne invartim in jurul problemei, energia si raspunsul pe care Dumnezeu ni le-a dat vor disparea si vor muri in noi.

Aici avem de-a face cu un lucru esential, anume, sa stabilim o legatura intre viata si rugaciune printr-un act de vointa, un act pe care trebuie sa-l savarsim noi insine, care niciodata nu se va implini de la sine si care totusi va transforma profund vietile noastre. Cititi rugaciunile de dimineata si de seara. Alegeti oricare dintre aceste rugaciuni si faceti-o regula de viata. Veti vedea atunci ca aceasta rugaciune nu va deveni niciodata plictisitoare sau invechita, ci cu fiecare zi care trece se va adanci, va deveni o rugaciune vie.

Odata ce I-ati cerut Domnului sa va pazeasca pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutati, este si datoria voastra de a le birui cu toata puterea si in ciuda slabiciunii voastre omenesti; atunci fiinta voastra va fi ca o panza de catarg umflata de suflare dumnezeiasca si de putere si veti avea multe lucruri de spus Domnului cand veti sta inaintea Lui seara. Veti multumi atunci pentru ajutorul pe care l-ati primit, veti fi rusinati de acest ajutor si va veti bucura ca El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele si neputincioasele voastre maini omenesti, v-a ingaduit sa fiti ochiul Lui care priveste, urechea Lui atenta, pasul Lui, iubirea Lui, intruparea Lui, mila Lui.

Este ceva ce poate fi dobandit numai prin efort personal si, daca acest efort nu este facut, viata si rugaciunea vor fi straine una de cealalta. Pentru un timp viata continua ca de obicei si rugaciunea lancezeste, devenind din ce in ce mai slaba, cu o constiinta din ce in ce mai adormita. Staruinta in rugaciune scade si in timp ce viata de zi cu zi ne acapareaza, rugaciunea va disparea, pentru ca ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid si iubitor de oameni care ne cheama si care nu ni se impune prin forta. Atunci ne vom multumi spunandu-ne ca am intrupat rugaciunea in actiune; lucrul mainilor noastre reprezinta slujirea noastra.

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem fata de prietenii, parintii sau cei pe care ii iubim. Intr-adevar, uneori sau poate intotdeauna am face orice de dragul lor; asta inseamna oare ca i-am uitat in inimile noastre si gandurile nu se indreapta catre ei?

Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu sa Se bucure de privilegiul de a fi slujit fara a primi vreodata o privire de la noi, fara ca inimile noastre sa devina fierbinti si iubitoare la auzul numelui Sau? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenta?

Aceasta intrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de implinit.

Exista inca un aspect al rugaciunii impletite cu viata. Acesta reprezinta chiar integrarea rugaciunii in insasi viata noastra. In fiecare moment ne confruntam cu situatii greu de depasit. Numai de-am chema rugaciunea sa poarte aceste greutati, am afla, cu fiecare zi si ora care trece, mai multe posibilitati decat ne-am imaginat vreodata sa facem ca rugaciunea sa devina si sa ramana neclintita. Ne amintim oare ca vocatia noastra umana transcende toate atributele omenesti? Nu suntem oare chemati sa fim madulare vii ale Trupului lui Hristos si sa fim intr-un fel atat in comunitate, cat si fiecare in parte, o prelungire in timpul nostru a prezentei lui Hristos intrupat? Nu suntem chemati sa ne impartasim de firea dumnezeiasca? In aceasta consta vocatia omeneasca exprimata in forma ei deplina; dincolo de asta este vointa si lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemati sa fim prezenta Dumnezeului Celui Viu in intreaga lume. Putem oare implini aceasta lucrare fara ca Dumnezeu sa o faca in noi si prin noi? Cu siguranta, nu.

Cum altfel am putea deveni madulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfant ca temple in care sa salasluiasca fara a fi mistuiti de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevarat partasi ai dumnezeiestii firi? Si cum noi, pacatosi fiind, am putea savarsi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemati sa le implinim?

Rugaciunea constituie nu doar un motiv de a inainta sau o chemare spre desavarsire, ci si un mod de a fi altoiti pe vita cea datatoare de viata.

Un fapt trebuie sa ne atinga dintru bun inceput. Daca nu dorim ca rugaciunea si viata noastra sa fie despartite si ca rugaciunea sa dispara treptat, zdrobita de nevoile vietii grele si crude, de stradania stapanitorului acestei lumi, trebuie sa impletim rugaciunea cu tot ceea ce inseamna viata noastra, sa o aruncam precum drojdia in acel aluat ce reprezinta viata noastra in ansamblul ei.

De ne-am trezi dimineata si am sta inaintea Domnului spunand: „Binecuvinteaza-ma, Doamne, si binecuvinteaza zorii acestei zile“, de am realiza numai ca incepem o noua zi a creatiei, asa cum nu a existat alta inainte, rasaritul unei zile ca o comoara neexplorata si infinita. De am realiza doar sub binecuvantarea lui Dumnezeu ca ne avantam in aceasta noua zi pentru a implini menirea noastra de crestini, purtand in minte toata puterea si slava cuvantului „crestin“, cu ce respect, seriozitate si bucurie, cu ce speranta si duiosie am trai dezvaluirea fiecarui ceas din zi. Cu fiecare ora care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vietii ca venind din mana lui Dumnezeu.

Martisorul, denumit "funia zilelor, saptamanilor si lunilor anului, adunate intr-un snur bicolor", face parte din larga categorie a talismanelor daruite de 1 martie. Sapaturile arheologice au scos la iveala obiecte cu o vechime de mii de ani care pot fi considerate martisoare. Ele au forma unor mici pietre de rau vopsite in alb si rosu, insirate pe ata, pentru a fi purtate la gat. Speculand asupra semnificatiei culorilor, se poate spune ca rosul, dat de foc, sange si soare, este atribuit vitalitatii femeii, iar albul, conferit de limpezimea apelor, este specific intelepciunii barbatului. Astfel, snurul martisorului exprima impletirea inseparabila a celor doua principii. Culorile alb si rosu au ramas pana in zilele noastre ca simbol al sexelor, ele fiind regasite si in decorarea bradului de nunta si inmormantare.Raspandit in toate provinciile tarii, martisorul este pomenit pentru prima data de Iordache Golescu, iar folcloristul Simion Florea Marian relateaza in cartea "Sarbatorile la români" ca in Moldova, Muntenia, Dobrogea si unele parti ale Bucovinei exista obiceiul ca parintii sa lege la 1 martie copiilor lor o moneda de argint sau de aur la gat sau la mana. Moneda, legata cu un snur rosu, un gaitan din doua fire rasucite din matase rosie sau alba sau mai multe fire de argint si aur se numeste martisor, martigus sau mart. Martisorul era pus la mainile sau la gatul copiilor pentru a le purta noroc in cursul anului, pentru a fi sanatosi si curati ca argintul la venirea primaverii si pentru a nu fi scuturati de friguri in timpul verii. In unele zone, copiii purtau martisorul 12 zile la gat, iar apoi il legau de ramura unui pom tanar. Daca in acel an pomului ii mergea bine insemna ca si copilului ii va merge bine in viata. In alte cazuri, martisorul era pus pe ramurile de porumbar sau paducel in momentul infloririi lor, copilul urmand sa fie alb si curat ca florile acestor arbusti. Simion Florea Marian scrie ca martisorul serveste celor ce-l poarta "ca un fel de amuleta", dar cine doreste ca acesta sa aiba efectul dorit "trebuie sa-l poarte cu demnitate". Dupa unele informatii, in vechime, martisorul se confectiona din doua fire rasucite de lana colorata, alba si neagra sau alba si albastra si era daruit in prima zi din luna lui martie, perioada a echinoctiului de primavara, cand aparea pe cer Luna Noua. Obiceiul martisorului este de fapt o secventa dintr-un scenariu ritual de innoire a timpului si anului, primavara, la moartea si renasterea simbolica a Dochiei.Unele traditii spun ca firul martisorului, funie de 365 sau 366 de zile, ar fi fost tors de Baba Dochia, in timp ce urca turma la munte. Asemanator Ursitoarelor care torc firul vietii copilului la nastere, Dochia toarce firul anului primavara, la nasterea timpului calendaristic. Obiectele incarcate cu valente magice erau purtate ca talisman si de alte popoare, mai cu seama in civilizatiile arhaice. In Franta, in unele zone, se credea ca cel mai norocos talisman este laba stanga a unei pisici negre. Si in Germania existau o multime de superstitii legate de obiectele aducatoare de noroc, cel mai socant dintre ele fiind funia spanzuratului, considerata de bun augur pentru cel ce se afla in posesia ei. Panglica rosie, legata la mana sau la gat, il ferea pe purtator de deochi iar infrumusetarea fetei se obtinea prin spalarea cu zapada topita din luna martie. Pentru slavii sudici, aducatoare de noroc erau oasele de animale, mai ales cele de caine, pisica, liliac sau bufnita. Fetele puneau sub perna sapte bani de argint, apoi faceau trei cruci si isi aflau norocul in dragoste.Grecii aveau obsesia pietrelor pretioase si semipretioase ca amulete si talismane. Ei erau pastratorii unei intregi stiinte a simbolurilor si valorilor acestora: agata era indicata impotriva intepaturilor de paianjen si scorpion, o pietricica din cuibul randunicii vindeca epilepsia, o peruzea era capabila sa potoleasca certurile, cornalina vindeca orice muscatura de animale. Uneori chiar monedele cu chipul lui Alexandru cel Mare, apropiate ca forma de martisoarele noastre, erau purtate ca amulete.

In Creta, un element nelipsit din traditie este painea de nunta. Aceasta paine este impletita si apoi ornata cu coca in forme interesante (luna, stele) si fructe uscate sau confiate. Aluatul contine condimente speciale (scortisoara, coriandru, nucsoara), la care se adauga rom, esenta de portocala, lamaie si fistic. Aroma acestei paini reprezinta dulceata casniciei si dragostea dintre miri.

In Ungaria, dupa rostirea juramintelor de casatorie, mireasa ii ofera mirelui un cadou de nunta, de obicei batiste (trei sau sapte – acestea fiind considerate numere norocoase in traditia maghiara). In schimb, mirele ii ofera miresei sale o punga cu monede.

Pentru italieni, casatoriile oficiate duminica sunt considerate cele mai norocoase, de aceea, majoritatea cuplurilor aleg aceasta zi pentru nunta. Pentru a nu avea o casnicie cu ghinion, mireasa nu trebuie sa poarte nici un fel de bijuterie sau obiect din aur pana in momentul schimbarii verighetelor.

Ca si in celelalte tari musulmane, o nunta traditionala in Maroc dureaza intre patru si sapte zile. In ziua nuntii, mireasa trebuie sa urmeze un ritual de purificare (o baie cu lapte), dupa care mainile si picioarele ii sunt vopsite. Aceste obiceiuri dateaza din 1800. Miresele moderne din Maroc continua aceasta traditie prin ungerea palmelor invitatilor cu un ulei special, numit henna. Imediat ce juramintele au fost rostite si inainte de a intra in noul sau camin, mireasa nu este trecuta pragul, cum se obisnuieste in alte tari, ci inconjoara casa de trei ori.

In Africa de Sud, dupa ce alaiul miresei intra in biserica si dupa oficierea ceremoniei de nunta, mirii aprind impreuna o lumanare, ca simbol al unitatii lor. Tot aici sunt prezentate cele 12 simboluri ale vietii, foarte importante in cultura africana: vin, grau, piper, sare, ierburi amare, apa, o cratita si o lingura, o matura, miere, o sulita, un scut si o copie a Bibliei sau a Koranului. Fiecare din acestea reprezinta un aspect diferit al dragostei si puterii care uneste cele doua familii. Pentru a marca inceputul vietii in doi, parintii mirilor aduc o flacara din vatra lor in casa celor doi, unde o noua vatra este construita si un foc nou este aprins.

Rosul este culoarea nuntii in China, ca simbol al dragostei, bucuriei si prosperitatii. Aceasta culoare vie este folosita in moduri diferite in traditiile chinezesti. In majoritatea cazurilor, rochia miresei este rosie, in ton cu invitatiile si marturiile. Chiar si casele familiilor celor doi sunt decorate in rosu. Inainte de ziua nuntii, mireasa se retrage intr-un loc izolat pentru a „plange“ impreuna cu prietenele apropiate despartirea ei de familie si de prieteni. Tot inainte de nunta, familia mirelui aduce daruri in cosuri rosii viitoarei sotii. Familia miresei procedeaza la fel, oferind viitorului sot daruri impachetate in hartie rosie. In dimineata nuntii, mirele isi ia mireasa, oferindu-le bani prietenilor acesteia pentru a o „lasa sa plece“. In multe familii, mirii isi servesc parintii cu ceai, ingenunchind inaintea lor, cerand in mod simbolic permisiunea si binecuvantarea acestora. La oficierea ceremoniei de nunta participa, de obicei, familia si cei mai apropiati prieteni.

In Japonia, mireasa poarta un kimono alb, o coronita cu foarte multe ornamente si un voal, iar mirele un kimono negru. In timpul rostirii juramintelor, familiile mirilor stau fata in fata si se privesc reciproc. Un obicei foarte important in nunta japoneza este ritualul celor noua inghitituri de sake (vin de orez), dupa care cei doi sunt considerati soti in mod oficial. Familia si invitatii, de asemenea, beau sake pentru a sublinia legatura celor doi si a familiilor din care provin.

Gianna Jessen a ramas cu o paralizie cerebrala dupa ce s-a nascut la 7 luni in urma unei tentative de avort salin. Procedura presupune administrarea unor chimicale, iar copilul moare si este expulzat in cateva ore. Norocul Giannei a fost ca medicul avortionist nu era in spital in momentul in care s-a declansat expulzarea, intrucat in astfel de cazuri, copilul care se naste totusi viu este ucis de medic sau lasat sa moara de foame – ca expresie suprema a “progresului umanitatii”.

Desi doctorii au spus ca ea nu va putea niciodata merge, Gianna alearga astazi maraton pentru a strange fonduri dedicate altor supravietuitori ai avortului.
 

In luna Aprilie 2009, la o sinaxa bisericeasca tinuta in orasul grecesc Volos, s'a alcatuit urmatoarea „Marturisire de credinta” impotriva ecumenismului, dupa modelul acelor marturisiri de credinta din trecut pe care Biserica le-a dat atunci cand s-a confruntat cu o erezie.

   Pana acum (la inceputul lunii Iunie), Marturisirea a fost iscalita de 4 mitropoliti, 39 de egumeni, stareti, ieromonahi si monahi din Sfantul Munte, 11 egumeni, 9 arhimandriti, 9 protoierei, 11 preoti parohi si 22 de intelectuali (teologi, profesori etc.) greci. Lista actualizata de semnaturi poate fi urmarita aici: http://www.impantokratoros.gr/ABF82395.el.aspx

   P.S. Circula de cateva zile pe internet o alta versiune a acestui text. Fara sa caute a o defaima sau sa aibe pretentia ca e mai buna, traducerea de fata, realizata independent, incearca sa redea textul Marturisirii mai potrivit graiului bisericesc.

MARTURISIRE DE CREDINTA
impotriva ecumenismului

Data la Sinaxa dreptslavitorilor preoti si monahi din Volos (Grecia) in Aprilie 2009

   Cei dintre noi care, prin harul lui Dumnezeu, am crescut in dogmele cele bine-cinstitoare si urmam intru toate Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoliceasca, credem ca:

   Singura cale de mantuire a oamenilor[1] este credinta in Sfanta Treime, in lucrarea si invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, ce raman in Trupul Sau, Sfanta Biserica. Hristos este singura si adevarata Lumina[2]; nu sant alte lumini care sa ne lumineze, nici alte nume care sa ne mantuiasca: „Si nu este intru nimeni altul mantuirea, caci nu este subt cer nici un alt nume dat intre oameni, intru carele trebuie sa ne mantuim noi.”[3] Toate celelalte credinte, toate religiile care nesocotesc si nu marturisesc ca Hristos „au venit in trup”[4] sant plasmuiri omenesti si lucrari ale Diavolului,[5] care nu duc la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si nasterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci ii insala pe oameni si ii duc la pieire. Fiind Crestini ce credem in Sfanta Treime, nu avem acelasi Dumnezeu cu orice alta credinta, nici macar cu asa-zisele religii monotheiste, Iudaismul si Mahomedanismul, care nu cred in Sfanta Treime.

   De doua mii de ani, Biserica cea intemeiata de Hristos si calauzita de Sfantul Duh a ramas tare si neclintita in mantuitorul adevar invatat de Hristos, predanisit de Sfintii Apostoli si pazit de Sfintii Parinti. Ea nu s'a plecat sub cumplitele prigoane ale Iudeilor, mai intai, si mai apoi ale idolatrilor, din intaiile trei veacuri; a adus o multime de mucenici si a iesit biruitoare, dovedindu-si astfel obarsia dumnezeiasca. Dupa cum minunat a spus Sfantul Ioan Gura-de-Aur: „Nimic nu e mai puternic ca Biserica. . . daca te lupti cu un om, biruiesti sau esti biruit; de te lupti insa impotriva Bisericii, nu-i cu putinta sa castigi, caci Dumnezeu e mai tare decat toate.”[6]

   Dupa incetarea prigoanelor si biruinta Bisericii asupra vrajmasilor sai din afara – adica asupra Iudeilor si idolatrilor – vrajmasii din launtru ai Bisericii au inceput sa se inmulteasca si sa se intareasca. O felurime de erezii s'au ivit, cautand sa supuna si sa masluiasca credinta inmanata, incat credinciosii sa se zapaceasca si credinta lor in Evanghelie si predanii sa slabeasca. Aratand starea de fapt din Biserica ce tinea de peste patruzeci de ani – chiar si administrativ – pricinuita de erezia lui Arie, Marele Vasilie spunea: „Dogmele Parintilor s'au nesocotit cu totul, apostolestile predanii s'au vestejit, nascocirile celor noi se urmeaza in biserici; pentru aceasta, oamenii s'au facut cuvantatori mestesugiti in loc sa fie cuvantatori-de-Dumnezeu; intelepciunea lumii pare sa dea la o parte lauda in Cruce. Pastorii sant izgoniti si in locul lor se pun lupi grei, care sfasie turma lui Hristos.”[7]

   Ce s'a intamplat cu vrajmasii din afara – religiile – s'a intamplat si cu cei din launtru – ereziile. Prin mari si luminati Sfinti Parinti, Biserica a lamurit si a intarit credinta dreptslavitoare, prin hotararile Sinoadelor Locale si Ecumenice in privinta anumitor invataturi indoielnice, cu impreuna-glasuirea Parintilor (consensus Patrum) in toate cele ale credintei. Santem, asadar, in afara primejdiei de a gresi cand urmam Sfintilor Parinti si nu mutam hotarele pe care ei le-au asezat. Cuvintele „urmand Sfintilor Parintilor nostri” si „neschimband hotarele asezate de Parintii nostri” se fac o linie dreapta, neclintita, si o chezasie pentru credinta si felul dreptslavitor de viata. Astfel, pozitiile de capatai ale Marturisirii noastre sant urmatoarele:

1.    Tinem, fara schimbare si fara clintire, toate cele statornicite de Sinoade si de Parinti. Primim toate cele primite de acestia si osandim toate cele osandite de acestia; inca, ne ferim de partasia cu cei ce innoiesc in cele ale credintei. Nici nu adaugam, nici nu inlaturam vreo invatatura, nici nu o schimbam. Asa cum de-Dumnezeu-purtatorul Sfant Ignatie al Antiohiei scria in epistolia sa catre Sfantul Policarp al Smirnei: „Oricine graieste impotriva celor ce s'au hotarat – chiar de ar fi vrednic crezarii, chiar de ar posti, chiar de s'ar pazi in feciorie, chiar de ar face semne, sa iti fie ca un lup in blana de oaie, ce cauta stricarea oilor.” Sfantul Ioan Gura-de-Aur, talcuind cuvintele Apostolului Pavel „oricine va binevesti voua afara de ceea ce ati luat, anáthema sa fie,” observa ca Apostolul „n'a zis "de va va vesti ceva potrivnic" sau "de va rasturna toate", ci "chiar de va va binevesti si cel mai mic lucru care nu vi s'a predanisit, chiar de vi-l va sopti doar, anathema sa fie".”[8] Cel de-al Saptelea Sinod Ecumenic, vestind clerului Constantinopolei hotararile sale impotriva iconoclastilor, scria: „Am urmat predaniei Bisericii Sobornicesti, si n'am facut nici o inlaturare sau prisosinta, ci, invatati fiind in chip apostolicesc, tinem predaniile ce le-am primit, cinstind si primind toate cele primite de Sfanta Biserica Soborniceasca din anii cei dintai, nescrise si scrise . . . caci adevarata si dreapta judecata a Bisericii nu ingaduie innoiri in launtrul sau, nici incercari de a inlatura ceva. Urmand, asadar, legile Parintilor nostri, primind harul Duhului celui Unul, am pazit dupa cuviinta, fara innoiri sau scaderi, toate cele ale Bisericii.”[9]

   Impreuna cu Sfintii Parinti si Sfintele Sinoade, si noi lepadam si anathematizam toate ereziile ivite de-a lungul istoriei Bisericii. Din vechile erezii care au dainuit pana astazi, osandim Arianismul (ce dainuieste in mincinosii Martori ai lui Iehova) si Monofizitismul – forma extrema a lui Evtíhie si cea mai moderata a lui Sevír si Dioscór – potrivit hotararilor celui de-al Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidón (Calcedon) si hristologiei marilor Sfinti Parinti si Dascali precum Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin, Marele Fotie si din cantarile noastre liturgice.

2.    Proclamam ca Papismul este pantecele ereziilor si ratacirilor. Invatatura lui „Filioque” – adica purcederea Sfantului Duh si de la Fiul – este potrivnica tuturor celor invatate despre Sfantul Duh de Insusi Hristos. Intreaga ceata a Parintilor, in Sinoade si in parte, socoteste Papismul o erezie deoarece, in afara de Filioque, a zamislit o sumedenie de alte rataciri, precum intaietatea (primatul) si negreselnicia (infailibilitatea) Papei, azimile (painea nedospita), focul curatitor (Purgatoriul), neprihanita zamislire (imaculata conceptie) a Nascatoarei-de-Dumnezeu, harul zidit (gratia creata), cumpararea iertarii (indulgentele). . . a schimbat aproape toate invataturile si obiceiurile in privinta botezului, mirungerii, dumnezeiestii impartasiri si a celorlalte Taine, si a prefacut Biserica intr'un stat secular.

   Papismul din zilele noastre s'a abatut si mai mult decat Papismul medieval de la invatatura Bisericii, pana intr'acolo ca a ajuns sa nu mai aiba nici o legatura cu vechea Biserica Apuseana. A adus o puzderie de noi exagerari in „Mariologia” sa, precum invatatura ca Nascatoarea-de-Dumnezeu este impreuna-rascumparatoare (coredemptrix) a neamului omenesc. A intarit „Miscarea harismatica” a grupurilor Penticostale (asa-zis adunate in Duh). A primit alte innoiri aduse dumnezeiestii inchinari, precum dansuri si instrumente muzicale. A scurtat si, in esenta, a distrus Dumnezeiasca Liturghie. In ce priveste ecumenismul, a pus temeliile unei pan-religii la Conciliul al Doilea de la Vatican, prin recunoasterea „vietii duhovnicesti” a oamenilor de alte credinte. Minimalismul dogmatic a dus la o inmicsorare a cerintelor etice, plecand de la legatura dintre dogma si etica (morala), ale carei urmari sant caderile etice ale unor clerici de frunte si cresterea abaterilor etice, precum homosexualitatea si pedofilia, in randul clericilor.[10] Continuand sustinerea „Uniei” – acea caricatura de Orthodoxie, cu care ii insala si atrage pe credinciosi – Papismul zadarniceste dialogul si isi contrazice asa-zisa dorinta sincera de unire.

   Indeobste vorbind, in Papism s'a petrecut o schimbare adanca si o intoarcere spre Protestantism dupa Conciliul al Doilea de la Vatican, ajungandu-se chiar la infierea feluritor miscari „duhovnicesti” ale „Noului Veac” („New Age”).

   Potrivit Sfantului Simeon al Thessalonicului, Mistagogul, Papismul a pricinuit mai multa vatamare Bisericii decat toate ereziile si schismele la un loc. Noi, Dreptslavitorii, avem partasie cu Papii de dinaintea Schismei si ii pomenim pe multi ca sfinti. Papii de dupa Schisma sant eretici; au incetat sa mai fie urmasi ai Scaunului Romei; nu mai au succesiune apostoleasca, deoarece nu mai au credinta Apostolilor si a Parintilor. Pentru aceasta, cu fiecare astfel de Papa, „nu doar ca nu avem partasie, ci il si numim eretic.” Din pricina hulei lor impotriva Sfantului Duh, prin invatatura lui Filioque, au pierdut Sfantul Duh si, astfel, toate ale lor sant lipsite de har. Nici una din Tainele lor nu este lucratoare, dupa Sfantul Simeon. „Innoitorii, dara, hulesc si se departeaza cu totul de Duh, hulind impotriva Duhului Sfant, prin urmare toate ale lor sant fara har, incat au siluit si au injosit harul Duhului. . . de aceea Sfantul Duh nu este printre ei si nu este nimic duhovnicesc la ei, caci toate ale lor sant noi si stricate si protivnice dumnezeiestii predanii.”[11]

3.    Aceleasi lucruri se aplica intr'o masura si mai mare Protestantismului, care, ca odrasla a Papismului, a mostenit multe erezii, dar a si adaugat mult mai multe. A lepadat predania, primind doar Sfanta Scriptura (Sola Scriptura), pe care o si talcuieste gresit; a desfiintat preotia ca un har tainic aparte, precum si cinstirea Sfintilor si a icoanelor; a defaimat-o pe Preasfanta Maica Nascatoare-de-Dumnezeu; a lepadat monahismul; dintre Sfintele Taine, primeste doar botezul si dumnezeiasca impartasire, dar schimband invatatura si obiceiul Bisericii in ce le priveste; invata deplina inainte-randuire (predestinarea) (Calvinismul) si indreptatirea doar prin credinta. Si inca, latura mai „progresista” a adus preotia femeilor si casatoria homosexualilor – ce sant primiti chiar si la preotie. Insa, mai presus de toate, duce lipsa de eclesiologie, caci intelesul de Biserica potrivit Predaniei Dreptslavitoare nu exista la ei.
4.    Singura cale prin care partasia noastra cu ereticii poate fi refacuta este daca acestia se vor lepada de ratacirile lor si se vor pocai, ca sa poata fi o adevarata unire si pace: o unire in Adevar, si nu in ratacire si erezie. Pentru aducerea ereticilor in Biserica, scumpatatea canonica cere ca acestia sa fie primiti prin botez. „Botezul” lor de dinainte, savarsit in afara Bisericii fara intreita afundare si ridicare a omului ce se boteaza in apa anume sfintita, savarsit de un preot neorthodox, nu este nicidecum un botez. Lipseste harul Sfantului Duh (Care nu ramane in schisme si erezii) si, pentru aceasta, nu avem nimic care sa ne uneasca laolalta, dupa cum arata Marele Vasilie: „Cat despre cei ce s'au departat de Biserica, acestia nu mai au harul Sfantul Duh asupra lor, caci curgerea sa a incetat pentru cei ce au incetat a avea urmarea (apostoliceasca). . . Cat despre cei ce s'au rupt, care acum au ajuns mireni, nu mai au putere nici sa boteze, nici sa hirotoneasca prin punerea mainilor, fiind de acum neputinciosi sa dea harul Sfantului Duh, din care au cazut.”[12]

   De aceea, noua incercare a ecumenistilor de a ne face sa credem ca avem acelasi botez cu ereticii este neintemeiata si subreda, ca si afirmatia ca prin aceasta inexistenta unime de botez se poate sustine unimea Bisericii, despre care se zice ca ar fi oriunde este botez.[13] Omul intra insa in Biserica si se face madular al ei nu prin orice botez, ci doar prin acel un singur botez, savarsit intocmai pretutindeni si de preoti ce au preotia Bisericii.

5.    Cata vreme ereticii vor starui in ratacirea lor, ne vom feri de partasia cu dansii, indeosebi la rugaciuni impreuna. Sfintele canoane, in intregime, opresc nu doar impreuna-slujirea si rugaciunea laolalta in biserici (cu ereticii), ci chiar si rugaciunile impreuna in locuri osebite de biserici. Pozitia neingaduitoare a Bisericii fata de eretici izvoraste din dragoste adevarata si grija nemincinoasa pentru mantuirea lor, si din grija pastorala ca turma credinciosilor sa nu fie cuprinsa de erezii. Tot cel ce iubeste, vadeste adevarul si nu lasa pe celalalt in minciuna; altminteri, orice dragoste si intelegere cu el ar fi doar masluita si mincinoasa. Sant razboaie bune si paci rele. „. . .caci mai vrednic de lauda e un razboi decat o pace care ne desparte de Dumnezeu,” spune Sfantul Grigorie de-Dumnezeu-Cuvantatorul.[14] Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur ne povatuieste: „De vei vedea defaimata buna-cinstire, sa nu alegi impacarea in locul adevarului, ci sa stai neclintit pana la moarte. . . fara sa tradezi nicicum adevarul.” Iar in alt loc, ne povatuieste cu tarie: „Sa nu recunosti nici o dogma in afara celor legiuite, sub chipul dragostei.”[15] Aceasta pozitie a Parintilor a fost tinuta si de marele aparator si marturisitor al credintei dreptslavitoare impotriva Latinilor, Sfantul Marcu al Efesului, care isi incheia marturisirea sa de credinta de la Florenta cu urmatoarele cuvinte: „Toti dascalii Bisericii, toate soboarele si toate dumnezeiestile scripturi ne indeamna sa ne tinem departe de cei cu alte credinte si sa ne ferim de la partasia cu dansii. Ar trebui, dar, sa nesocotesc toate acestea si sa urmez celor ce cauta unirea in chipul unei paci plasmuite? Celor ce au masluit sfintitul si dumnezeiescul Simvol (Crezul) si l-au adus pe Fiul ca a doua pricina a Sfantului Duh? (. . .) Sa nu fie noua asa, o, bunule Mangaietor, si sa nu cad vreodata in ganduri necuviincioase, ci, urmand invataturii Tale si fericitilor ce s'au insuflat de la Tine, sa ma alatur Parintilor, aducand, daca nimic altceva, macar atat: buna-cinstire.”[16]
6.    Pana la inceputurile veacului al 20-lea, Biserica a avut o pozitie statornica si neclintita de lepadare si osandire a tuturor ereziilor, dupa cum se zice limpede in Sinodiconul Dreptei-slaviri, ce se rosteste in Duminica Orthodoxiei. Ereziile si ereticii sant anathematizati, fiecare in chip anume; mai mult, pentru a nu lasa prilej la ceva sa scape de sub anathema, la sfarsitul slujbei se afla o anathema obsteasca: „Tuturor ereticilor, anathema.”

   Din nefericire, aceasta pozitie statornica, neclintita si credincioasa a Bisericii a inceput, o data cu cei dintai ani ai veacului al 20-lea, sa fie treptat parasita, dupa enciclica data de Patriarhia Ecumenica in 1920 „Catre toate bisericile lui Hristos,” care, pentru intaia data, a infatisat oficial ereziile drept „biserici” ce nu s'au instrainat de Biserica, ci sant apropiate si inrudite cu ea. Enciclica indruma ca „dragostea dintre Biserici sa fie, mai presus de toate, din nou aprinsa si din nou intarita, fara ca acestea sa se mai socoteasca unele pe altele straine si departate, ci mai degraba inrudite si apropiate in Hristos, impreuna-adunate si impreuna-mostenitoare ale fagaduintei lui Dumnezeu in Hristos.”[17]

   Calea e acum deschisa pentru infierea, intarirea si propasirea in sanul Bisericii Orthodoxe a unei nascociri la inceput Protestante si care are acum incuviintare Papala – erezia Ecumenismului, acea pan-erezie ce primeste si legiuieste toate ereziile ca „biserici” si defaima dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolicesti. Odraslita, propovaduita si silita acum de Patriarhi si episcopi, ea este o noua dogma in privinta Bisericii, o noua ecleziologie. Potrivit ei, nici o Biserica nu este indreptatita sa pretinda doar pentru sine insusirea de Biserica soborniceasca si adevarata. In schimb, fiecare dintre ele ar fi o bucata, o parte, si nu Biserica intreaga; toate impreuna alcatuiesc Biserica.

   Toate hotarele asezate de Parinti au fost rasturnate; nu mai este linie despartitoare intre erezie si Biserica, intre adevar si ratacire. Pana si ereziile sant acum „biserici”; de fapt, multe dintre ele – precum cea Papala – sant acum privite ca „biserici surori,” carora Dumnezeu le-a incredintat, impreuna cu noi, grija mantuirii oamenilor.[18] Harul Sfantului Duh este acum si in erezii, si, prin urmare, botezurile lor – ca si toate celelalte „taine” – sant socotite lucratoare. Toti cei ce s'au botezat, netinandu-se seama de erezia in care se afla, sant socotiti acum madulare ale Trupului lui Hristos, Biserica. Osandirile si anathemele Sinoadelor nu mai sant drepte si ar trebui inlaturate din cartile liturgice. Ne-am asezat de acum in „Consiliul Mondial al Bisericilor” si ne-am tradat, de fapt – prin insasi incuviintarea noastra de a lua parte – constiinta bisericeasca. Am inlaturat dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolicesti – dogma lui „ún Domn, ó credinta, ún botez.”[19]

7.    Acest sincretism inter-crestin a crescut acum intr'un sincretism inter-religios, care pune semnul egal intre toate celelalte credinte si buna-cinstire cea una a lui Dumnezeu, de Dumnezeu descoperita prin Hristos, cunoasterea dumnezeiasca si viata cea intru Hristos. Prin urmare, nu se ataca doar dogma Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicesti si Apostolicesti in privinta ereziilor, ci si dogma de capetenie despre Descoperirea cea una si singura mantuire a oamenilor prin Iisus Hristos, in legatura cu religiile lumii. Este cea mai cumplita ratacire, cea mai mare erezie a tuturor veacurilor.
8.    Credem si marturisim ca doar in Hristos este putinta de mantuire. Credintele lumii si ereziile duc toate la pierzanie. Biserica Orthodoxa nu este doar adevarata Biserica, este singura Biserica. Doar ea a ramas credincioasa Evangheliei, Sinoadelor si Parintilor; doar ea, asadar, intruchipeaza adevarata catholiceasca (soborniceasca) Biserica a lui Hristos. Potrivit cuviosului Staret Iustin Popovici, ecumenismul este numele de obste pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene; numele lor de obste este acela de „a-tot-erezie” (pan-erezie).[20]

   Aceasta a-tot-erezie a fost primita de multi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, preoti, monahi si mireni orthodocsi. Ei o invata „cu capul descoperit”; o intrebuinteaza si o silesc cu fapta, avand partasie cu ereticii in toate chipurile cu putinta – in rugaciuni impreuna, prin schimburi de vizite, prin impreuna-lucrari pastorale – asezandu-se, astfel, de fapt, in afara Bisericii. Pozitia noastra, potrivit hotararilor canonice ale Sinoadelor si pildei Sfintilor, este vadita. Fiecare trebuie acum sa isi ia asupra raspunderea.

9.    Mai sant, de buna seama, si raspunderi obstesti, de capetenie in cugetul ecumenist al arhiereilor si theologilor nostri, in fata pliromei dreptslavitoare si a turmei lor. Acestora le spunem, cu frica lui Dumnezeu si cu dragoste, ca aceasta pozitie si deschiderea lor catre toate indeletnicirile ecumeniste sant de osandit in toate privintele, deoarece:
   1. pun la indoiala cu fapta predania si credinta noastra patristica si dreptslavitoare;
   2. sadesc indoiala in inima turmei lor si ii nelinistesc pe multi, impingandu-i spre dezbinare si schisma, si
   3. duc o parte a turmei in ratacire si, prin aceasta, la nimicire duhovniceasca.

   Declaram, asadar, ca din pricinile mai inainte amintite, cei ce se misca in aceasta nechibzuinta ecumenista, orice treapta ar avea in trupul bisericesc, sant potrivnici predaniei Sfintilor nostri si, prin urmare, stau impotriva acestora.
   Din aceasta pricina, pozitia lor trebuie osandita si lepadata de intregul Arhiereilor si al norodului credincios.



         NOTA:
   Toti acei dintre clerici, monahi, monahii si mireni doresc sa ia parte la aceasta marturisire dreptslavitoare, pot declara, in scris:
   „Primesc Marturisirea de Credinta impotriva Ecumenismului si iscalesc la ea.”
   Pot trimite aceasta declaratie, aratand numele si pozitia bisericeasca, monahala sau profesionala la urmatoarea adresa:
   Revista THEODROMIA, P.O.Box 1602, Thessaloniki 541 24, Greece; fax: +30.2310.276590; email palimpce@otenet.gr

   Marturisirea de Credinta de mai sus a fost iscalita pana acum (3 Iunie 2009) de urmatorii:

• Mitropolitul Serafim al Kitherei si Antikitherei
• Mitropolitul Cosma al Etoliei si Akarnaniei
• Mitropolitul Serafim al Pireului
• Mitropolitul Ieremia al Gortinei si Megalopolisului
• Arhimandritul Iosif, Igumenul Sfintei Manastiri Xiropotamu, Sfantul Munte
• Protoiereul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Scolii Universitare de Theologie din Athena
• Protoiereul Theodoros Zisis, profesor emerit al Scolii Universitare de Theologie din Thessalonic
• Arhimandritul Marcu Manolis, proistamen (conducator) duhovnicesc al „Uniunii Orthodoxe Pan-Ellinice”
• Arhimandritul Athanasie, Igumenul Sfintei Manastiri Stavrovunion, Cipru
• Arhimandritul Timothei Sakkas, Igumenul Sfintei Manastiri Parakliti, Oropos
• Arhimadritul Chiril Kehaghioglu, Igumenul Sfintei Manastiri Pantokrator, Melissohori, Langadas
• Arhimandritul Sarandie Sarandos, parohul Sfintei Biserici a Adormirii Nascatoarei-de-Dumnezeu, Amarusion
• Arhimandritul Maxim Karavas, Igumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Paraschevi, Milohori, Ptolemais
• Arhimandritul Grigorie Haginikolau, Igumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Athanasie Anastasiu, Igumenul Sfintei Manastiri Marea Meteora
• Arhimandritul Theoclit Volkas, Igumenul Sfintei Sihastrii a Sfantului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki
• Arhimandritul Hrisostom, Igumenul Sfintei Chinovii a Cuviosului Nicodim, Pentalofos, Gumenissa
• Arhimandritul Theodor Diamantis, Igumenul Sfintei Manastirii Panaghia Molivdoskepasti, Konita
• Arhimandritul Palama Kirillides, Igumenul Sfintei Manastiri a Nasterii Maicii Domnului, Kallipetra, Veria
• Arhimandritul Lavrentie Gratsias, Sfanta Mitropolie a Florinei, Prespei si Eordeei
• Arhimandritul Meletie Vadrahanis, Sfanta Mitropolie a Florinei, Prespei si Eordeei
• Arhimandritul Pavel Dimitrakopulos, Sfanta Manastire a Schimbarii la Fata a Mantuitorului, Mutiala, Veria
• Arhimandritul Ignatie Kalaitsopulos, Sfanta Manastire a Sfinte Paraschevi, Milohori, Ptolemais
• Arhimandritul Simeon Gheorghiades, Sfanta Manastire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Augustin Siarras, Sfanta Manastire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Arhimandritul Amvrosie Ghionis, Sfanta Manastire a Sfintei Treimi, Ano Ghazea, Volos
• Gheronda (staretul) Grigorie Ieromonahul, Sfanta Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Evstratie Ieromonahul, Sfanta Manastire Marea Lavra, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Filipp Ieromonahul, Coliba Marelui Athanasie, Manastirea Sfanta Anna Mica, Sfantul Munte
• Ieromonahul Athanasie, Sfanta Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Ieromonahul Nicodim, Sfanta Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Ieromonahul Nifon, Sfanta Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Ieromonahul Hrisosotom Kartsonas, Coliba Sfantului Gheorghe, Manastirea Sfanta Anna Mica, Sfantul Munte
• Ieromonahul Onufrie, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sfantul Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Ieromonahul Hrisanth, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sfantul Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Ieromonahul Azaria, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sfantul Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Ieromonahul Gavriil, Sf. Chilie Panaghia Gorgoepikoos, Sfanta Manastire Pantokrator, Sfantul Munte
• Ieromonahul Panteleimon, Sf. Chilie a Sfantului Panteleimon, Sfanta Manastire Pantokrator, Sfantul Munte
• Ieromonahul Tihon, Sf. Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Protoiereul Lambros Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfantului Cosma Etolul, Amarusion, Attica
• Protoiereul Ioannis Fotopulos, parohul Sfintei Biserici a Sfintei Paraschevi, Attica
• Protoiereul Athanasios Minas, Lutraki, Corinthia
• Protoiereul Eleftherios Palamas, Sfantul Hristofor, Ptolemais
• Protoiereul Konstantinos Migdalis, parohul Sf. Biserici a Sfantului Constantin, Volos
• Protoiereul Photios Vezinias, profesor, Sfanta Mitropolie a Lagadasului
• Protoiereul Antonios Vusdekis, parohul Sf. Biserici a Sfantului Nicolae, Nikea, Pireu
• Preotul Dionisios Tatsis, pedagog, Konita
• Preotul Dimitros Psarris, parohul Sf. Biserici a Atotputernicilor Arhangheli, Sesklon, Aesonia
• Preotul Efthimios Antoniades, Sfanta Mitropolie a Larisei
• Preotul Anastasios Gotsopulos, parohul Sf. Biserici a Sfantului Nicolae, Patre
• Preotul Gheorghios Papagheorghiu, Sfanta Mitropolie a Dimitriadei
• Preotul Peter Hirsch, Petrokerasa, Halkidiki
• Preotul Theophanis Manuras, parohul Sf. Biserici a Sfantului Athanasie, Velestino, Magnesia
• Ierodiaconul Theológ Kostopulos, Sf. Manastire a Sfintei Treimi, Ana Ghazea, Volos
• Preotul Pashalis Ghinudis, Sfanta Mitropolie a Larisei
• Preotul Gheorghios Diamantopulos, Lavrion, Sfanta Mitropolie a Mesogeei
• Preotul Vasilios Kokolakis, parohul Sf. Biserici a Cinstitei Cruci, Holarghos, Attica
• Preotul Petros Pantazis, parohul Sf. Biserici a Schimbarii la Fata, Halandriu
• Ierodiacon Iraclidie Kleanthus, Sfanta Mitropolie a Tamasei
• Ierodiacon Antonie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohoriu
• Gheronda (staretul) Theolipt Monahul, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Gavriil Monahul, Chilia Sfantului Hristodul, Karies, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Ilarion Monahul, langa Arsanaua Konstamonitului, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Daniil Monahul, Sf. Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Acachie Monahul, Sf. Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Stefan Monahul, Sf. Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Pavel Monahul, Sf. Chilie a Sfintilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Onufrie Monahul, Sf. Chilie a Nasterii Maicii Domnului, Sf. Manastire Pantokrator, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Nectarie Monahul, Sf. Chilie Izvorul Tamaduirii, Sf. Manastire Kutlumusiu, Sfantul Munte
• Gheronda (staretul) Isaac Monahul, Sf. Chilie a Zamislirii Nascatoarei-de-Dumnezeu, Sf. Manastire Stavronikita, Sfantul Munte
• Monahul Arsenie Vliagoftis, Sf. Sihastrie a Sfantului Arsenie Cappadokianul, Halkidiki
• Monahul Gheorghie, Sf. Chilie a Nasterii Maicii Domnului, Sf. Manastire Pantokrator, Sfantul Munte
• Monahul Hristofor, Sf. Chilie a Sfintilor Apostoli, Schitul Xenofont, Sfantul Munte
• Monahul Maxim, Sf. Sihastrie a Daniileilor, Katunakia, Sfantul Munte
• Monahul Dosithei, Kathisma Sf. Manastiri Kutlumusiu, Sfantul Munte
• Monahul Spiridon, Chilia Sfantului Nicolae, Sf. Manastire Kutlumusiu
• Monahul Damaschin Aghioritul, Sf. Chilie a Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Manastire Karakallu
• Monahul Savva Lavriotul, Sf. Manastire Marea Lavra, Sfantul Munte
• Monahul Theofil Aghioritul, Sf. Chilie Sambri, Sfantul Munte
• Monahul Paisie, Sf. Chilie a Sfintilor Arhangheli „Savvaion,” Sfantul Munte
• Monahul Heruvim, Sf. Chilie a Sfintilor Arhangheli si Sfantului Ioan Cucuzel, Sfantul Munte
• Monahul Nicodim, Sf. Chilie a Sfantului Nectarie, Kapsala, Sfantul Munte
• Monahul Dosithei, Sf. Manastire a Schimbarii la Fata a Mantuitorului, Sohos, Langada
• Monahul Hariton, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Monahul Nicodim, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Monahul Averchie, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Monahul Pródrom, Coliba Cinstitului Inainte-mergator, Sf. Schit al Sfintei Anna, Sfantul Munte
• Monahul Arsenie, Sf. Coliba a Cuviosului Gherasim, Schitul Sf. Panteleimon, Sf. Manastire Kutlumusiu, Sfantul Munte
• Monahul Evstratie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Arsenie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Ignatie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Mihail, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Nectarie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Rafail, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Mardarie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Dionisie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Dimitrie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Pahomie, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahul Luca, Sfanta Sihastrie Pantokrator, Melissohori
• Monahia Mariam, Igumena Sf. Manastiri a Sfantului Lavrentie, Fili
• Monahia Hristonimfa, Sf. Manastire a Sfantului Lavrentie, Fili
• Monahia Lavrentia, Sf. Manastire a Sfantului Lavrentie, Fili
• Nikolaos Vasiliadis, theolog si scriitor, Fratia Theologica „Sotirios”
• Despina Anastasiadu Gheorguda, Nipiaghogos, educatoare, consilier educational primar
• Panaghiota Antsu, filolog si theolog, Thessalonic
• Gheorghios Gheorgudas, doctor in theologie, consilier educational primar
• Ioannis Dekliomis, theolog, Thessalonic
• Stefanos Ziogas, profesor de filologie, Thessalonic
• Dimitrios Karaghiannidis, antrenor, Thessalonic
• Vasilios Kermeniotis, profesor, Ptolemaida
• Agathi Kiriakidu-Theodosiu, filolog, Thessalonic
• Gavriil Lampsidis, jurnalist, Thessalonic
• Sotirios Lisikatos, theolog si filolog, Thessalonic
• Hristina Bulaki-Zisi, profesor-asistent primar la Scoala de Theologie A.P.Th.
• Dimitrios Mavridis, matematician, Thessalonic
• Konstantinos Nusis, filolog si theolog, Volos
• Lavrentios Ntetsiortsio, publicist si scriitor, presedintele Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion
• Andreas Papavasiliu, doctor in theologie, inspector primar de educatie secundara, Cipru
• Panaghiotis Simatis, profesor de theologie, secretarul Uniunii Filo-orthodoxe „Cosmas Flamiatos,” Eghion
• Konstantinos Stavrinidis, Athena
• Marina Stravaku, filolog, Thessalonic
• Afrati Strakali-Tzoanopúlu, filolog, Thessalonic
• Malamati Strakali-Papaioánnu, filolog, Thessalonic
• Dimitrios Zisis, consilier educational si theolog, Kastoria

[1] Vezi tratatul lui Ghennadie II Sholarios, Patriarhul Constantinopolei, „Despre singura cale de mantuire a oamenilor,” in Gheorghios Sholarios „Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios,” vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.

[2] Ioan 8:12 „Eu sant lumina lumii; cela ce urmeaza mie nu va umbla in intunerec, ci va avea lumina vietii.” Si Ioan 3:19 „Lumina au venit in lume, si au iubit oamenii mai mult intunerecul decat lumina.”

[3] Faptele Apostolilor 4:12.

[4] 1 Ioan 4:2-3 „Tot duhul carele marturiseste pre Iisus Hristos ca au venit in trup, dela Dumnezeu este, 1Jn 4:3 Si tot duhul carele nu marturiseste pre Iisus Hristos ca au venit in trup, dela Dumnezeu nu este; si acela este al lui antihrist, de care ati auzit ca va veni, si acum iata in lume este.”

[5] Vezi Didahiile (Invataturile) Sfantului Cosma Etolul, in I Menunos, „Invataturile si viata lui Cosma Etolul,” ed. Tinos, Athena, didahia A1, 37, p. 142: „Toate credintele sant mincinoase si masluite, toate sant ale Diavolului. Aceasta am inteles-o ca fiind adevarata, dumnezeieasca, cereasca, dreapta, desavarsita, pentru mine si pentru voi, cum ca credinta binecinstitorilor si dreptslavitorilor crestini este buna si sfanta, si ca trebuie sa credem si sa ne botezam in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.”

[6] „Omilie inaintea surghiunului” 1, ??? 33, 186. <

[7] Epistolia 90, „Preasfintilor frati si episcopi din Apus” 2, ??? 2, 20

[8] Galatieni 1:9. Omilii la Galateni, cap. 1, PG 61, 624.

[9] Mansi, 13, 409-412.

[10] Decaderea si nepasarea morala, chiar si in randul clerului, era observata inca de la inceputul veacului al 15-lea de catre Sfantul Simeon al Thessalonicului (vezi „A 16-a epistola dogmatica” in D. Balfour, Simeon al Thessalonicului (1416/17-1429) „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 218: „Si inca, ca ei nu socotesc curvia ca pe ceva ce duce la Iad, nici macar in randurile preotilor, ci dimpotriva, au fara nici o parere de rau ibovnice si tineri pentru a curvi, desi slujesc in fiecare zi.” Ibid., 15, p. 216: „Si nici nu urmeaza o viata dupa chipul Evangheliei; caci toate bogatiile si curviile nu le socotesc ceva de rusine, nici pe toate cele ce sant oprite Crestinilor.”) Decaderea morala ce se vede in ultima vreme chiar si printre clericii orthodocsi este roada secularismului si liberalismului ecumenist.

[11] Dialogul 23, PG 155, 120-121. Epistolie despre fericiri 5, in D. Balfour, Simeon Arhiepiscopul Thessalonicului (1416/17-1429), „Opere theologice,” Analekta Vlatadon 34, Thessalonic 1981, p. 226.

[12] Intaia Epistola Canonica, Catre Amfilohie al Iconiei, Canonul 1.

[13] In textul cele de-a noua adunari generale a Consiliului Mondial al Bisericilor din Porto Alegre, Brazilia, in 2006, care a fost acceptat de reprezentantii bisericilor orthodoxe, cu numele „Chemati sa fim Biserica cea Una,” la paragraful al 8-lea se spune: „Toti cei botezati in Hristos sant uniti in numele Sau.” La paragraful al 9-lea: „Faptul ca toti apartinem, impreuna, lui Hristos, prin botezul in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, da bisericilor posibilitatea si le cheama sa paseasca impreuna, chiar si atunci cand nu sant de acord unele cu altele. Santem incredintati ca exista un singur botez, tot asa cum exista un singur trup si un singur Duh, o singura nadejde in chemarea noastra, un singur Domn, o singura credinta, un singur Dumnezeu si Parinte al tuturor (vezi Efeseni 4:4-6).” Mitropolitul Pergamului, Ioan (Ziziulas), in lucrarea sa „Eclesiologia orthodoxa si miscarea ecumenica,” aparuta in revista Eparhiei Surojului (Anglia, August 1985, vol. 21, p. 23), a netezit drumul pentru aceasta pozitie, afirmand: „In cadrul botezului, chiar daca are loc o rupere, o dezbinare, o schisma, se poate inca vorbi de Biserica. . . Orthodocsii, cel putin dupa intelegerea mea, iau parte la miscarea ecumenica ca la o miscare a crestinilor botezati ce se afla in stare de dezbinare deoarece nu pot exprima impreuna aceeasi credinta. In trecut, lucrul acesta s'a petrecut datorita lipsei de dragoste care acum, multumita lui Dumnezeu, dispare.”

[14] Apologie pentru fuga in Pont 82, ??? 1, 176.

[15] Omilie la Romani, 22, 2, PG 60, 611. Omilie la Filippiseni, 2, 1, PG 62, 119.

[16] Marturisirea de credinta aratata la Florenta, in Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d'Ephèse, par L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.

[17] Vezi I. Karmiris, „Monumente dogmatice si simvolice ale Bisericii Orthodoxe Sobornicesti,” vol. 2, p. 958.

[18] Vezi declaratia comuna a Papei Ioan-Paul al II-lea si a Patriarhului Vartholomeu din cadrul vizitei celui din urma la Roma, pe 29 Iunie 1995. Acelasi lucru a fost declarat mai devreme de catre Comitetul Theologic Mixt de Dialog intre Orthodocsi si Romano-Catolici, la Balamand, in Liban, 1993.

[19] Efeseni 4: 5.

[20] Arhimandrit Iustin Popovici, Biserica Orthodoxa si Ecumenismul, Thessalonic 1974, p. 224.

Eu am iesit sa te impiedic, deoarece calea ta nu este dreapta inaintea mea (Numerii 22, 32)

Domnul nostru Iisus Hristos ne-a spus ca daca oamenii vor tacea, pietrele vor striga. Acest cuvant s-a adeverit atat in Vechiul Testament, cand „dobitocul fara grai, graind cu glas omenesc, a oprit nebunia proorocului” (II Petru 2, 16), cat si in Noul Testament prin calul Sfantului Haralambie, de ex., care a mustrat pe tortionarii sfantului.

Acelasi lucru s-a intamplat si in cadrul teribilei „saptamani de rugaciune pentru unitatea crestinilor”. In ultima seara, joi 25 ianuarie 2007, la slujba desfasurata in catedrala patriarhala, s-a petrecut o minune dumnezeiasca.

Dupa cum este obiceiul, a fost incropita o slujba foarte politically correct, care sa nu ofenseze pe nimeni. In afara de ortodocsi, erau prezenti reprezentanti armeni, romano-catolici, greco-catolici, anglicani, luterani, reformati si toti ascultau slujba. Aceasta pseudo-slujba continea si citirea unei parti din Sfanta Evanghelie. Evident, fusese aleasa una care sa nu aminteasca nimic despre vreo posibila deosebire intre adevarul ortodox si minciunile eterodoxe. Fusese ales textul de la Sfantul Evanghelist Luca, cap. 24, versetele 44-52. Dar, fiindca gandurile Domnului nu sunt ca gandurile oamenilor (Isaia 55, 8 ), cel care a tehnoredactat la computer vrajmasa slujba a savarsit o greseala elementara: in loc sa introduca in slujba textul de la Luca 24, 44-52 a introdus textul de la Faptele Sfintilor Apostoli 7, 44-52 care se incheia cu urmatoarele profetice cuvinte, ce au fost citite de episcopul nostru ortodox, in auzul si spre uimirea tuturor eterodocsilor prezenti: „Voi cei tari in cerbice si netaiati imprejur la inima si la urechi, voi pururea stati impotriva Duhului Sfant, precum si parintii vostri, asa si voi! Pe care dintre prooroci nu l-au prigonit parintii vostri? Si au ucis pe cei ce au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept, ai carui vanzatori si ucigasi v-ati facut si voi acum”.

Din aceasta intamplare tragem cateva concluzii. Pe de o parte este un semn ca asemenea slujbe incropite „pe genunchi”, fara acordul unor comisii liturgice sinodale si chiar pan-ortodoxe, sunt cu totul nefiresti. Pe de alta parte, Domnul cel milostiv, pentru incalcarea sfintelor canoane, ne-a rusinat in fata eterodocsilor, cum ca nu stim sa facem deosebirea intre textul Evanghelic si cel al Apostolului. De asemenea, este un semn de intrebare in ce priveste profesionalismul si grija pentru mantuirea eterodocsilor din partea unor slujitori ai administratiei noastre patriarhale.

Dar, mai mult decat toate, este o minune prin care Domnul ne-a aratat, prin cuvintele bineplacutului sau Mucenic Stefan si cu rugaciunile Slavitului Ierarh Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul, a carui pomenire se savarsea in ziua aceea, care este atitudinea crestineasca autentica pe care trebuie sa o avem fata de cei care s-au lepadat de dreapta credinta.

Sa luam aminte si sa spunem si noi precum Valaam dupa ce a fost mustrat de asina si de Ingerul Domnului: „Daca aceasta nu este placut in ochii tai, atunci ma voi intoarce” (Num. 22, 34).

Botezului Domnului este unul dintre praznicele importante din calendarul bisericesc. Inca din perioada medievala, calatorii straini prin Tarile Romane notau cum slujitorii bisericesti si credinciosii participau la un ritual public de sfintire a apei. In perioada moderna, la Bucuresti, insusi monarhul participa la acest ritual care se termina cu aruncarea crucii in Dambovita. La 1867, memorialistul principelui Carol I nota: „In fiecare an, pe 6/18 ianuarie (stil nou/vechi, n.n.), se sfinteste Dambovita, in prezenta autoritatilor si a intregii garnizoane a orasului. Mitropolitul face o slujba la mal si arunca o cruce de aur in rau, a carui gheata se sparge inadins pentru aceasta pe o anumita intindere. Imediat se arunca mai multi oameni in apa si cine are norocul sa puna mana pe cruce si s-o scoata primeste o recompensa. La sfarsit, trupele defileaza pe dinaintea printului care asista calare la parada“. Doi ani mai tarziu, acelasi memorialist scria: „Iarna e aspra. Sfintirea apei in Dambovita, la care printul asista calare, s-a facut pe un ger de 12 grade. Dupa ceremonie, printul trece in revista, in piata teatrului (langa Palatul Telefoanelor, n.n.), garnizoana si garda civila“. In principiu, ritualul se desfasura dupa Sf. Liturghie tinuta in bisericile bucurestene, cand mitropolitul/patriarhul sau un vicar al sau pornea din fata Palatului Regal, mai tarziu din dreptul Bisericii Zlatari, pe Calea Victoriei intr-o suita formata din slujitorii si credinciosii Capitalei cu ripide, prapuri si cruci spre Piata Senatului, unde se arunca Sf. Cruce. La ceremonie asistau familia regala si oficiali ai statului. Dupa 1948, acest ceremonial public a fost interzis, praznicul Bobotezei desfasurandu-se numai in spatiul strict bisericesc.

Adrian Nicolae PETCU

E încă proaspătă amintirea faptului că, mai ales la iniţiativa lesne de înţeles a cercurilor evreieşti interna­ţionale, anul 1995, marcînd o jumătate de veac de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, fusese decretat “An al Toleranţei”[1]. Co­me­morarea Holocaustului – Shoah-ului – le-a oferit greu în­cer­­caţilor evrei un nou prilej de a-şi absolutiza suferin­ţele istorice şi de a culpabiliza retroactiv popoare întregi[2].

Desigur, barba­riile istoriei, atîtea cîte au fost, nu trebuie uitate, pentru a fi împiedicată, pe cît posibil, repetarea lor. “Mă­surile” ar trebui să fie însă aceleaşi pentru toţi. Realitatea este că în acest secol au existat destule popoare cel puţin la fel de greu încercate ca şi evreii, dar de al căror capital de suferinţă lumea nu prea pare a se mai sinchisi. E de ajuns să fie aduse în discuţie popoarele expuse lungului “experi­ment” comunist. Dacă demenţa antievreiască a nazismului a făcut, conform afirmaţiilor curente, pînă la şase milioane de victime, demenţa anticreştină a comunismului a făcut, după statistici încă provizorii, în jur de o sută de milioane de victime, în condiţii adesea la fel de monstruoase. De ce s-ar cuveni mediatizată astăzi, atît de sistematic şi de pregnant, doar suferinţa unora, iar nu şi a celorlalţi? De ce s-ar cuveni diabolizate doar exce­sele hitlerismului “ari­an” (şi ale extremei drepte în gene­ral), iar nu şi cele ale marxismului “iudaic” (şi ale extre­mei stîngi în an­samblul ei)? De ce s-ar cuveni să se simtă vinovaţi numai neevreii faţă de evrei, în vreme ce evreii (dintre care s-au desprins mai pretutindeni principalii “artizani” ai revoluţiilor marxiste) nu sînt dispuşi să-şi recunoască nici măcar o minimă responsabilitate? Dacă a existat o reci­pro­­citate a răului, şi dacă ea poate fi imputată retroactiv, ar fi firesc să existe şi o reciprocitate a răspunderii şi a căinţei. (Ce frumoasă ar fi o lume a “cuminecării” întru iertare!) Iar dacă există o necesitate a toleranţei, ea se cade să fie una pentru toţi, căci altminteri devine un sim­plu artificiu demagogic, din care unii lasă impresia că profită pe spinarea celorlalţi.

Tocmai de aceea, înainte de a subscrie la impe­ra­tivul dezirabil al toleranţei, ar fi de folos să medităm puţin asupra ei, spre a-i stabili în mod just – dincolo de problema particulară de la care am pornit – limitele şi conţinutul. Căci de inflaţia vorbelor goale sîntem, desigur, cu toţii sătui.

II

Ideea de toleranţă este o obsesie a lumii moderne; ea a fost supralicitată mai ales de ideologia “iluministă” a secolului al XVIII-lea (încheiat în baia de sînge a Revo­luţiei franceze!) şi se află în strînsă legătură cu alte idei-lozincă (în numele cărora s-au comis cele mai cumplite orori “revoluţionare” de peste două secole încoace!): “liber­tate”, “egalitate”, “fraternitate”, “progres”, “drepturile omu­­lui” şi altele asemenea. Cel mai mult s-a făcut abuz de acest cuvînt în secolul XX, care a fost, cu toate acestea, poate cel mai intolerant din istorie (secolul războaielor mon­diale, al totalitarismelor „de dreapta” sau “de stînga” şi al tuturor iconoclasmelor ima­ginabile).

Nu încape discuţie că toleranţa este un lucru bun, în princi­piu. Noi, ca popor ortodox şi istoriceşte neagresiv, o ştim poate mai bine decît alţii, pentru că am practicat-o curent, cu foarte rare excepţii. Ajunge să amintim că Ortodoxia n-a cunoscut intoleranţele inchizitoriale ale Apusului, sau că în România soarta minorităţilor etnice şi religioase, dincolo de unele tensiuni conjuncturale, a fost de-a lungul istoriei mai blîndă decît oriunde, poate mult mai blîndă uneori decît ar fi cerut-o “interesele naţionale”…

De fapt, creştinismul ortodox este, în esenţa lui, o religie a tole-ranţei, iar Iisus Hristos rămîne, chiar şi în ochii ad­ver­sarilor Săi, cel mai tolerant personaj din istorie.

Problema care se pune este alta: ce înţelegem mai exact prin “toleranţă” şi cam pînă unde se poate întinde aceasta? Căci toleranţa în general este o noţiune mult prea vagă, irelevantă aproape, de vreme ce se poate aplica deo­potrivă bunătăţii divine ca şi… “caselor de toleranţă”!

Tolerant este Dumnezeu, şi totuşi a distrus Sodo­ma şi Gomora. Tolerant este Hristos, şi totuşi i-a alungat cu biciul pe zarafii din Templu. Toleranţi sînt marii înduhovniciţi, şi totuşi Sfîntul Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie în plin sinod ecumenic. Cîntărită mai atent şi mai îndeaproape, toleranţa absolută, reclama­tă zgomotos de men-talitatea laică modernă, nu este decît o idee abstractă, “bună” mai cu seamă pentru uzul demagogic şi populist al discursului politic sau mediatic.

III

Toleranţa evanghelică este rodul iubirii creştine. Ea poate fi întinsă pînă la iubirea de vrăjmaşi, pînă la întoarcerea obrazului, pînă la rugăciunea pentru cei ce te răstignesc. Este o virtute şi o datorie individuală a fiecărui creştin, în împrejurări care privesc strict propria lui persoană. În astfel de cazuri, toleranţa nu este un semn de slăbiciune, cum li se va părea unora, ci unul de răb­dătoare şi jertfelnică iubire – “dezbrăcarea de sine”, pen­tru Dumnezeu şi pentru semeni. Cînd însă nu mai sînt în joc interese sau valori strict individuale, ci interese sau valori comunitare, lucrurile se judecă altfel. Aşa se înţelege ges­tul lui Hristos (Care apără cu biciul Templul comunităţii) sau gestul Sfîntului Nicolae (care apără chiar şi cu palma integritatea şi puritatea comunităţii mistice a Bisericii). Aşa se înţelege şi războiul de apărare, naţionalismul de­fen­siv (formă firească de autoconservare comunitară), ca şi co­recţia legală în cadrul corpului social (mergînd, în cazuri extreme, chiar pînă la aplicarea pedepsei cu moar­tea[3]). Intoleranţa, cînd este expresie a unei nece­sităţi trans-individuale, nu se opune iubirii. Cînd un părinte îşi pedepseşte copilul neascultător, el nu o face din ură, ci toc­mai din iubire. Cînd Dumnezeu Însuşi ne pedepseşte “pedagogic” pentru păcatele noastre, El o face tocmai din iubire. Cînd cineva îşi apără familia, neamul sau credinţa, fie şi cu arma în mînă, o face tocmai din iubire şi respon­sabilitate trans-individuală. Numai cine nu iubeşte nimic pe lume, în afara propriei persoane, este indiferent la toate şi, din comoditate, “tolerant”. O astfel de toleranţă, generică şi convenţională, este mai degrabă o dezertare şi un principiu dizolvant. Din nefericire, tocmai o astfel de formă absurdă de “toleranţă” intră în vederile lumii “eman­cipate” de azi: fiecare să aibă dreptul de a-şi face de cap, sfidînd rînduielile firii sau ale tradiţiei, în numele unei libertăţi vecine cu anarhia!

O atare toleranţă, ce se vrea inclusiv fundamentată juridic şi garantată constituţional, poate fi şi semnul unei lumi care “nu mai are nimic sfînt” în afară de capriciul individual sau de reflexul lui simpatetic: interesul “minoritar”; o lume a viciului legalizat, în care orice abe­raţie îşi poate cerşi dreptul la “normalitate” (vezi, de pildă, discuţiile recente în jurul homosexualităţii, de la dezincriminarea de jure şi pînă la “dreptul” homosexualilor de a se căsători între ei şi de a adopta copii). O tole­ranţă care tinde să distrugă familia, morala socială, naţio­nalitatea sau Biserica – iată ceva ce nu poate fi nobil şi sănătos, nici în principiu şi nici în fapt! Toleranţa, în înţelesul viciat în care este reclamată şi exaltată astăzi, paralizează reacţia sănătoasă de conservare a oricăror valori constituite şi expune indivizii şi naţiunile unei galopante disoluţii perverse (biologice, morale şi spirituale), ame­nin­ţînd să prefacă omenirea “globalizată” într-o acefală “turmă” de manevră, la discreţia “ingineriilor” socio-politico-economice ale unui establishment mai mult sau mai puţin transparent.

Ar trebui să ne gîndim mai serios că toleranţa, în înţeles necreştin şi adeseori mistificator, poate fi chiar mai păgubitoare omenirii decît intoleranţa însăşi…

Prin urmare, să ne rugăm ca Dumnezeu să ne păzească atît de nebunia intoleranţei oarbe, cît şi de prostia toleranţei necondiţionate!

[1] Cine s-ar fi gîndit că acesta avea să se încheie, din nefericire, tocmai cu asasinarea premierului israelian Yitzahak Rabin, “artizanul păcii”, de către studentul sionist Yigal Amir (descendent dintr-o veche familie de rabini, ca şi victima însăşi), nu fără “girul” anumitor medii rabinice ultraortodoxe (aceleaşi, poate, care aveau să iniţieze la New York, imediat după săvîrşirea faptei, o campanie de sprijinire a făptaşului în procesul care a urmat)? Mai mult chiar, la o zi de la înmormîntarea victimei, s-au operat arestări de tineri evrei “funda-mentalişti” ce-şi manifestau pe străzile Tel-Aviv-ului, în maniera celor islamici, satisfacţia faţă de lichidarea premierului “trădător”, iar la puţin timp de la încheierea săptămînii de doliu, ţinute oficial în statul Israel, mormîntul a fost profanat cu ostentaţie de alţi doi studenţi talmudişti. Vorba ministrului nostru de Externe din acea vreme (Teodor Meleşcanu): “Nimeni nu-i imun la extremism…”

[2] Holocaustul rămîne o mare tragedie a istoriei contemporane, fără să fi fost nevoie, cum s-a spus, de proporţiile exagerate ce i-au fost conferite ulterior – cf., de pildă, Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Ver­­­so, London-New York, 2000 (tr. rom.: Industria Holocaustului. Re­­flecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Ed. AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]), unde autorul (evreu american şi cadru universitar) face distincţie netă între holocaustul cu h (realitate istorică tragică şi incontestabilă) şi Holocaustul cu H (mit ideologic şi propagandistic, “menit să delegi­timeze orice critică adusă evreilor…”).

[3] Pedeapsa capitală, abolită în România la scurtă vreme după execu­tarea sumară a soţilor Ceauşescu, a suscitat numeroase discuţii în pre­sa noastră post-decembristă. Nu este locul aici să dezvoltăm proble­ma, dar trebuie semnalată o curiozitate: creştinismul, în numele căruia cei mai mulţi s-au declarat potrivnici pedepsei cu moartea, a cunoscut-o şi a îngăduit-o de-a lungul întregii lui istorii, nu doar în forma extremă a Inchiziţiei apusene, dezavuată de Ortodoxie, dar chiar în legislaţia curentă a tuturor imperiilor şi statelor creştine, începînd cu Bizanţul ortodox (model necontestat de jurisdicţie şi statalitate “de drept divin”)! Se iscă între­barea: e mai creştină lumea de azi decît lumea medievală? Nu cumva avem de-a face cu o confuzie (mai mult sau mai puţin intenţionată) între rigorile creştinismului (de care ne-am îndepărtat) şi preceptele ideologice sau senti-mentale ale umanitarismului laic (de care sîntem saturaţi)? Ar trebui ca teologii să ne spună – înainte de opiniile lor personale, de oameni cumsecade – dacă tradiţia patristică se pronunţă punctual şi limpede în acest sens. Simpla invocare universală a preceptului evanghelic că “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui” nu acoperă complexitatea problemei, căci Dumnezeu – din raţiuni uneori evidente, iar alteori ascunse – pe multe nu le vrea, dar totuşi le îngăduie în intervalul imperfect al istoriei.

Razvan Codrescu