Romanii, sarbii si bulgarii sunt fii ai Dunarii; s-au legat de Dunare cum se leaga nou- nascutul de apa din cristelnita cand se boteaza in numele Sfintei Treimi si n-au mai plecat de langa ea, de cele mai multe ori facandu-si daruri durerile si bucuriile, uneori chiar sfintii.

Cu 800 de ani in urma, la sudul Dunarii, in vechea capitala a Bulgariei, Tarnovo, se nastea o fetita. Parintii ei s-au bucurat mult. Era frumoasa ca un ingeras, sanatoasa si vioaie, legata cu inimioara de dragostea lui Hristos prin Taina Sfantului Botez si prin purtarea de grija a mamei. Mama, mama si iar mama... Implinise doar 10 anisori Filofteia noastra cand mama ei a plecat la ceruri. Tatal s-a recasatorit si noua mama a copilei a urat-o dintru inceput pentru puritatea, faptele si taria credintei ei: ba ca mergea prea des la biserica, ba ca-si impartea hainutele copiilor saraci si orfani... Tatal bland de altadata a-nceput sa se lase ispitit de satana; isi certa si isi batea fetita tot mai des, o tragea de codite pentru a o indeparta de la faptele cele bune: rugaciunea, fecioria si milostenia. Fetita noastra nu se tulbura. Avea un suflet mare, atat de mare incat abia mai incapea intr-un trup asa plapand. In acest suflet, buna ei mama, care acum o privea din cer, sadise atata mila, incat fecioara de 12 anisori ajunsese deja mama saracilor, orfanilor, vaduvelor si bolnavilor din cetate.

Intr-o zi pe la amiaza, tatal, orbit de rautatea si invidia mamei vitrege, a stat la panda ca un ucigas de sfinti. Filofteia a iesit pe poarta cetatii. Era imbracata intr-o camasa lunga, alba, tesuta de buna ei mama. Aerul curat se incalzise prea mult, arzand pamantul. Florile torceau molcom a rugaciune. A ingenuncheat, a dezvelit cosuletul cu merinde si a inceput sa imparta copiilor flamanzi: ia si tu, ia si tu, sa fie pentru sufletul mamei mele! Deodata pamantul s-a cutremurat, parca dintr-o cumplita bezna a istoriei a iesit el, tatal (nevrednic de acest grad). Copiii au fugit speriati, umpland orfelinatele tuturor timpurilor. Filofteia noastra a ramas dreapta ca o sfanta lumanare. Tatal a aruncat cu barda. Taiata la picior, in scurta vreme, din cauza ranii, Filofteia si-a dat sufletul in mainile lui Hristos, iar smeritul ei trup s-a prabusit intr-o cumplita inclestare cu pamantul. Arhiepiscopul de Tarnovo a iesit cu tot poporul din cetate, cu lumanari aprinse in maini, incercand sa ridice trupul proslavit. Doar cand a fost pomenit numele Manastirii Curtea de Arges moastele fecioarei Filofteia s-au facut usoare ca ingerii si au fost asezate in racla, spre inchinare, ajungand altfel in tara noastra. Ne intrebam: de ce? Poate pentru ca Dunarea este o fecioara. Sau daca Filofteia s-a nascut chiar in zidurile Manastirii Curtea de Arges? „Manole, Manole, zidul rau ma strange, trupusoru-mi frange, copilasu-mi plange“. Poate am uitat sa ne iubim copiii, poate nu mai avem copii, poate n-am fost niciodata copii! Sau poate asa vrea Dumnezeu, ca sfintii sa-si aleaga neamul!

In fiecare zi de 7 decembrie, cand Sfantul care a avut mila de cele trei fecioare inca n-a plecat din lume, sa ne amintim ca la fetita Filofteia n-a venit Mos Nicolae. Motivul? N-as vrea sa-l divulg. Suntem, sau altii vom fi, parinti de copii!

Pr. Sever Negrescu

Cu multi ani in urma, o cunostinta a mea isi lua intr-o seara ramas-bun cu inima intristata de la sora ei, aflata pe patul de spital, cu spaima ca a doua zi n-o s-o mai gaseasca in viata. Medicii ii mai dadusera cel mult doua zile. Ajunsa acasa, incepu pregatirile pentru inmormantarea care urma inevitabil. Si iata, noaptea a visat ca la capataiul bolnavei se afla un tanar soldat roman. Se trezi foarte nedumerita.

A doua zi, mergand dis-de-dimineata la spital, cu inima stransa si asteptandu-se la ce era mai rau, o gasi pe sora ei refacuta. Medicii nu-si puteau explica vindecarea pe care au numit-o miraculoasa. Bolnava nu s-a mirat de visul surorii ei si i-a aratat icoana pe care o avea in permanenta la ea: un tanar ostas roman, tocmai cel vazut in vis. „E Sfantul Mina, ma rog mereu la el. El m-a facut sanatoasa.“

Cunostinta mea era o fire foarte pozitiva, cadru universitar la Facultatea de Litere, cu o educatie severa si catusi de putin inclinata spre reverii, spre o alta lume decat cea cunoscuta, vazuta, traita. Ea a povestit si altora ce se intamplase, cautand o explicatie. Explicatie? Biserica cu hramul Sfantului Mina se afla vizavi de locuinta noastra si auzisem de la multi oameni pe care ii intalneam acolo despre deznodaminte surprinzatoare, prompte, ca raspuns la rugaciunile lor. Raposatul parinte Leu, parohul de atunci, ne spunea si el ca veneau sute de persoane ca sa se inchine moastelor Sfantului si sa multumeasca pentru ajutorul primit.

Pe noi, icoana Sfantului Mina ne-a scapat dintr-un pericol iminent, pe care multi l-au trait, in timpurile de trista amintire, cand viata si libertatea omului nu valorau nimic. Si pentru noi, ajutorul a fost imediat, uluitor de prompt si de eficient. N-am fost surprinsi si n-am cautat nici o explicatie. Stiam, eram convinsi ca Sfantul Mina e totdeauna alaturi de cei aflati in necaz. Miile de oameni care ii cer ajutorul ingenunchind la racla cu moastele sale de la biserica ce-i poarta numele numesc acest ajutor minuni.

Poate ca sunt intr-adevar minuni. Sa le numim astfel? Sfantul Mina ne este sprijin, o prezenta permanenta, aplecandu-si urechea la rugaciunea noastra. Ne adresam lui ca si cum ne-am adresa unui prieten, pe care stim ca putem conta. Care intervine cu acel acut simt al dreptatii pe care l-a dovedit si-l dovedeste in toate minunile sale. Asa cum citim in relatarea vietii si muceniciei sale, Sfantul Mina a protejat intotdeauna pe cei pe care necinstea unora ii pagubea. El n-a suferit inselaciunea, minciuna, lacomia, faptele celor care isi insuseau pe nedrept avutul altora, care isi calcau cuvantul dat. El ajuta si astazi celor pagubiti, asa cum odinioara a facut dreptate paganului pradat de un crestin, asa cum l-a mustrat pe Eutropiu pentru inselaciunea sa, pe negutatorul din partile Isauriei, sau pe ostasul care a incercat sa necinsteasca o femeie. Si pe atatia altii…

Lumea noastra, lasata noua de Dumnezeu, nu se rezuma numai la cea accesibila simturilor noastre. Dincolo de cea vazuta exista o alta realitate care ni se reveleaza daca ne dam osteneala sa o intelegem. Nenumarate legi ale fizicii, pe care le consideram absolute in enuntarea lor, prezinta abateri, devieri, care nu pot fi explicate decat printr-o realitate mai cuprinzatoare, mai larga, dincolo de cea imediata si accesibila simturilor noastre. Ea este mult mai complexa, ea se compune dintr-o multitudine de realitati, din adevaruri pe care le putem doar intui, daca acceptam ca traim intr-un infinit care scapa posibilitatilor noastre de a-l defini. Daca acceptam deci ca ceea ce putem noi pricepe, sesiza, defini, este doar o parte infima a ceea ce Dumnezeu ne-a daruit in bunatatea Sa atotcuprinzatoare. Si atunci fie ca le numim minuni sau nu, trebuie sa pricepem ca traim intr-o lume a indicibilului, a atotputerniciei divine, care oranduieste totul dincolo de ceea ce, in suficienta noastra, consideram ca este cunoastere totala. Nu, cunoastere totala nu putem dobandi cu insuficienta capacitatilor noastre.

Sfantul Mucenic Mina s-a nascut in Egipt, in vremea imparatilor Diocletian si Maximian (286-305), fiind ostas in cohorta Rutalia, in tinutul Frigiei. Fiind crestin, a parasit armata si a plecat in pustie, propovaduind pretutindeni legea Domnului. Ajungand in cetatea Cotiani, in timpul unor mari serbari in cinstea zeilor, a inceput sa marturiseasca cu indrazneala pe Hristos. A fost supus unor cazne cumplite, care i-au sfartecat trupul si apoi i s-a taiat capul, pentru ca a refuzat sa se inchine idolilor.

In timpul imparatului Constantin cel Mare, moastele i-au fost aduse intr-o biserica cladita anume in Alexandria. Minunile sale sunt nenumarate. Sprijinul sau, spectaculos de prompt.

Astazi, moastele Sfantului Mare Mucenic Mina se afla la biserica cu acelasi nume din Bucuresti, plina zilnic de credinciosi.

Acolo miracolele sau rezolvarile a tot felul de necazuri, cum vrem sa le spunem, se petrec mereu. Pentru ca ajutorul de la Dumnezeu vine totdeauna atunci cand il cerem. Nu este o poveste, nu este o figura de stil, nu este un rod al unei imaginatii bogate. Ajutorul de la Dumnezeu este un fapt concret, real, pozitiv, el exista cu adevarat. Trebuie doar sa-l vedem, sa-l descifram caci ne este daruit prin alesii Domnului, prin Sfantul Mina, prin alti sfinti, pe care El ni-i trimite, ca o dovada a dragostei pe care ne-o poarta si de care nu ne facem totdeauna vrednici.

Lidia Staniloae

Persecutiile impotriva crestinilor, in primele trei secole, au dus la definirea vietii ecleziale, ca mod clar de existenta propus posteritatii, de catre mucenici.

Avem un Dumnezeu in cer Adevarat, Simtitor, Nemincinos si Viu, Aceluia ne inchinam - este marturisirea Sfintilor Mari Mucenici Serghie si Vah, marturisire ce avea sa le aduca martiriul, in anii 303-305, ca cea mai dura confirmare a adevarului mantuirii. Au fost latini de neam si dregatori de cinste in armata imparatului Maximilian. L-au refuzat pe acesta, nevrand sa-l insoteasca in capistea idolilor pentru a le aduce, impreuna, inchinare. Nu s-au dedublat, nu au acceptat o astfel de miscare... ecumenica. Si au fost niste invingatori, asemenea tuturor martirilor, impotriva celui viclean. Au invins prin moarte, dupa Inviere, cu moartea pre moarte calcand. Diavolul dintru inceput a vrut sa faca din om neom, iar astazi, ca o continuitate a acelei vointe, vrea sa faca din barbat femeie si din femeie barbat. Inversarea rosturilor este culmea amagirilor sau, asa cum spunea bunicul in plina prigoana comunista, nu mai inteleg nimic, s-a intors lumea cu fundul in sus. Sa stai cu fundul la cer este o minciuna existentiala care poate defini extraordinar gradul de dispret fata de viata.

Sfintii Serghie si Vah, mai inainte de a primi cununa muceniciei, nevrand sa lepede dreapta credinta, au fost dezbracati de hainele barbatesti, imbracati in vesminte femeiesti si purtati astfel pe ulitele cetatii, ca semn de batjocura. Printr-o randuiala doar de Dumnezeu stiuta, moastele Sfintilor Serghie si Vah se afla astazi in Catedrala mitropolitana „Sfantul Dumitru“ din Craiova.

Importanta marturisirii lor consta in faptul ca defineste coordonatele identitare ale vietii crestine ca viata adevarata, simtitoare, nemincinoasa si vie, dupa chipul si asemanarea credintei ortodoxe.

Nu este nimic mai luminos si mai tare ca adevarul, - triumfa Sfantul Ioan Gura de Aur, continuand, dupa cum nu este nimic mai slab ca minciuna. Adevarul nu se ascunde, nu se teme, nu aspira la favoarea populara; el este superior tuturor si a toate, este de nebiruit, adapostind sufletele care cauta frumusetea.

* * *

Dupa cuvantul Evanghelistului, viata este mai mult decat hrana si trupul decat imbracamintea (Luca 12, 23); de aceea intalnim cate un batran care spune resemnat, dar cu licarire de nadejde in suflet: ce sa fac, mi-am trait traiul, mi-am mancat malaiul. Iata, la Apus, sublima constientizare a Rasaritului, orice ordine, si ca randu-iala si ca succesiune, incepe cu viata adevarata. Doar simtind, iubim viata. Un om nesimtitor nu poate iubi. A duce o viata vie inseamna a respinge orice forma de iluzionism, a refuza masca pe care egoismul ti-o zideste sau altii incearca sa ti-o impuna. Un om viu este un om firesc, adica si un om credincios, deoarece in credinta adevarata nimic nu este nefiresc.

Sfintii Mari Mucenici Serghie si Vah, praznuiti la 7 octombrie, ne ajuta, prin pilda marturisirii lor, sa ducem o viata adevarata, simtitoare, nemincinoasa si vie.

 Preot Sever Negrescu

In anul 1823, Sfantul Grigorie a fost chemat la Bucuresti de domnitorul Grigorie Dimitrie Ghica, fiind ales mitropolit al Tarii Romanesti. Ca arhipastor, mitropolitul Grigorie Dascalul a desfasurat o neobosita activitate pastoral-misionara si social-culturala, numind ierarhi in scaunele episcopale de la Arges, Ramnic si Buzau si intemeind scoli teologice in fiecare dintre aceste centre eparhiale. De asemenea, s-a ingrijit de restaurarea Catedralei mitropolitane din Bucuresti, precum si de traducerea si tiparirea in limba romana a Vietilor Sfintilor.

Intreaga viata si lucrare a mitropolitului Grigorie in slujba Bisericii a fost un exemplu de sfintenie si de iubire jertfelnica pentru pastoritii sai, de sprijinul sau material beneficiind numerosi saraci, vaduve, orfani, oferind hrana, adapost si carti de invatatura. La moartea sa au ramas o multime de carti pregatite spre a fi oferite in dar scolarilor.

Activitatea Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul in scaunul de mitropolit al Tarii Romanesti a fost intrerupta de catre administratia rusa instaurata in Principatele Romane, fiind exilat timp de peste patru ani la Chisinau, Buzau si Caldarusani.

Cel mai de seama mitropolit al secolului al XIX-lea

Sfantul Ierarh Grigorie s-a ingrijit, in mod special, si de restaurarea Catedralei mitropolitane din Bucuresti, precum si de traducerea si tiparirea in limba romana a Vietilor Sfintilor, pe care le considera "atat de folositoare pentru formarea duhovniceasca si luminarea sufletelor credinciosilor".

Pentru viata, activitatea si stradania sa duhovniceasca, Sfantul Ierarh Grigorie a ramas in istoria Bisericii si a poporului roman drept cel mai de seama intaistatator al scaunului Mitropoliei Tarii Romanesti din secolul al XIX-lea, fiind cunoscut cu supranumele de "Dascalul".

La 22 iunie, 1834, mitropolitul Grigorie adoarme in Domnul si este inmormantat langa zidul bisericii Manastirii Caldarusani, in partea de nord. Dupa sapte ani, osemintele sale s-au stramutat in gropnita Manastirii Caldarusani, iar in prezent sunt asezate in pridvorul bisericii.

Pentru viata si activitatea sa, in octombrie 2005, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Munteniei si Dobrogei, Sfantul Grigorie a fost canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Racla cu moastele Sfantului Ierarh Grigorie Dascalul se afla in biserica Manastirii Caldarusani.

Sfantul Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti, s-a nascut in Bucuresti, in anul 1765, din parinti iubitori de Dumnezeu. Numele sau de mirean era Gheorghe Miculescu. Dupa ce a studiat la renumite scoli din Bucuresti, a ajuns ucenic al Sfantului Paisie Velicicovschi, fiind calugarit la Manastirea Neamt. Dornic de desavarsire, la indemnul Sfantului Paisie, tanarul monah Grigorie vietuieste o perioada de timp la Sfantul Munte Athos. Revenind in tara, se asaza la Manastirea Caldarusani, asezamant monahal reorganizat de Sfantul Cuvios Gheorghe, staretul manastirilor Cernica si Caldarusani.

Biserica Ortodoxa pomeneste astazi pe Sfantul Grigorie Dascalul, Mitropolitul Tarii Romanesti; Sfantul Sfintit Mucenic Eusebie, episcopul Samosatei († 380); Sfantul Mucenic Zenon si Zina, sluga lui; Sfantul Mucenic Pombian; Sfantul Mucenic Galaction; Sfanta Mucenica Iuliana si pe Satornin, fiul ei.

Pr. Ciprian Apetrei

Eu te-am iubit si poate ca iubirea
In suflet inca nu s-a stins de tot;
Dar nici neliniste si nici tristete
Ea nu iti va mai da, asa socot.
Fara cuvinte te-am iubit, fara nadejde,
De gelozie, de sfiala chinuit.
Dea Domnul sa mai fii cindva iubita
Asa adinc, asa gingas cum te-am iubit.

A. S. Puskin

Intr-o zi, vecinul nostru de bloc si-a luat un aparat de aer conditionat. Era un zaduf ingrozitor, dar noi n-aveam aparat de aer conditionat si nici bani ca sa ne cumparam unul. Sufeream de caldura si de invidie. Aveam insa o biblioteca. Ne-am uitat in ea si am scos cugetarile lui Seneca. Am citit de acolo o pagina-doua despre bine si sensul vietii si, desi cald tot ne era, nu l-am mai invidiat pe vecin.

    Ceva mai tarziu, vecinul si-a deschis un butic si a inceput sa umble imbracat la costum la patru ace. Noi - tot cu blugi. Nu-i nimic - ne-am zis linistiti, citind un capitol din Etica lui Spinoza. Apoi vecinul a aparut deodata intr-un Megane argintiu. Noi n-aveam nici bicicleta, dar l-am dispretuit citind din Phaidon al lui Platon. Mai tarziu, vecinul a schimbat Meganul pe Mertan. Nu ne-a pasat, caci si noi il schimbaseram deja pe Platon cu Aristotel. Si-a luat si un 4x4, cel mai mare de pe strada. Noi l-am luat pe Marcus Aurelius, care ne-a facut sa zambim impacati. A mai trecut o vreme si vecinul si-a luat nevasta noua: blonda, frumoasa, tanara. Noi - tot cu cea veche, dar am luat Evanghelia dupa Ioan. Vecinul si-a imbracat soata cu o garderoba intreaga si cu blanuri, basca bijuteriile. Noi ne-am imbracat spiritul citind din Eclesiast. In fine, vecinul s-a mutat intr-o vila la sosea cu gard mare, bodigarzi si piscina. Am rezistat si de data aceasta eroic, citind Richard III. A urmat o a doua vila - la munte. Dupa ce am vazut-o, ne-am consolat cu Macbeth.

    O a treia - la mare: am recurs la Invierea lui Tolstoi, al carei efect l-am consolidat cu Ghilgames, Ghandi si Declaratia de iubire a lui Liiceanu. Ne-am simtit cu mult mai bine.  L-au dat la televizor la o emisiune foarte populara. Ne-am stapanit emotia cu o portie de Caragiale. L-au dat a doua oara cu mare succes: am fi suferit daca nu ne-ar fi ajutat Ananda Coomaraswamy, Cartea lui Iov si Cazul Wagner al lui Nietzsche.

      Asa a trecut ceva mai mult timp... Vecinul isi lua case, masini, iahturi, femei. Noi raspundeam cu Balzac, Thomas Mann, Hegel,Berdiaev. Lupta era stransa, dar echilibrata. In sfarsit, intr-o zi l-au aratat cu catuse la maini, umflat de DNA. Am rasfoit atunci fericiti Apocalipsa. Dar peste vreo doua saptamani, vecinul nostru era eliberat si chiar si-a anuntat candidatura pe listele unui partid majoritar. Scarbiti, ne-am uitat in biblioteca. N-am mai vazut nimic. Ne-am uitat pentru a doua oara. Nu ne-a venit sa credem. Pentru a treia oara ne-am uitat cu atentie.  Acelasi rezultat: citiseram toate cartile. Si atunci ne-a cuprins invidia...

    Popor roman, nu te-ai saturat sa stai pe locul mortului si sa fii condus de toti tampitii?
 

Dan Puric

In zilele de 12-14 iunie 2010 am poposit impreuna cu cativa stareti din Moldova la Schitul romanesc Prodromu din Sfantul Munte Athos. In timpul sederii noastre la Prodromu l-am intalnit pe parintele staret Petroniu Tanase care ne-a vorbit despre viata Bisericii, despre viata monahala in special. Data fiind statura duhovniceasca a parintelui Petroniu, varsta si experienta Cuviosiei Sale, am socotit de bine a comunica si altora, in sinteza si oarecum schematic, cele auzite de la marele duhovnic athonit. Cu glas incet, adanc, cu o coerenta uimitoare in exprimare, parintele Petroniu ne-a spus, in esenta, urmatoarele:

1. Biserica Ortodoxa este si trebuie sa ramana "duhovnicie". Nimic nu se implineste fara puterea Sfantului Duh. Astazi duhul lumii patrunde peste tot, uneori chiar in Biserica, in viata de parohie si de manastire. Cu ajutorul duhovnicului, omul este chemat sa se induhovniceasca prin Hristos Cel mort si inviat care a pnevmatizat, indumnezeit firea umana pe care a inaltat-o la cer, asezand-o pe tronul Sfintei Treimi.

2. Manastirea trebuie sa fie departe de duhul lumesc. Dupa Sf. Cuv. Maxim Marturisitorul, calugarul necontenit se leapada de cele lumesti pentru a dobandi cele ceresti.

3. Calugaria este asemanata, dupa prof. Teodor M. Popescu, cu mucenicia. Cei mai multi sfinti din calendar sunt mucenicii, apoi vietuitorii manastirilor.

4. Calugarilor li s-a incredintat vistieria liturgica a Bisericii. Calugarul este chemat sa intretina candela aprinsa a vietii liturgice. Intai de toate, el trebuie sa participe zilnic la toate slujbele din manastire. Parintele Petroniu isi aminteste de o relatare a patriarhului Iustinian. Aflat in vizita la Manastirea Neamt, patriarhul a luat aminte cum calugarii la miezul noptii se indreptau spre biserica purtand felinare aprinse in maini si asteptau la usa bisericii pentru a se deschide si a incepe slujba.

5. Staretul trebuie sa fie duhovnicul obstii. El este parintele duhovnicesc al tuturor celor din obste.

6. In slujirea sa, arhiereul este chemat sa manifeste darzenie intru apararea credintei, in relatie cu eterodocsii si intru promovarea unei vieti curate. Chipul Sfantului Ioan Gura de Aur si al Sfantului Vasile cel Mare sunt elocvente in acest sens pentru orice slujire arhiereasca. Increderea preotilor si credinciosilor in ierarh se mentine atunci cand acestia arata fermitate intru apararea credintei si a unei vietuiri crestine curate.

7. Lacomia pantecelui, desfranarea si iubirea de arginti inrobesc astazi lumea cu lanturile sclaviei pacatului. Multe pacate sunt legiferate intre asa-numitele "drepturi ale omului". Potrivit moralei crestine omul are doar indatoriri: fata de Dumnezeu, fata de aproapele si fata de creatie.

Intr-o atitudine de partasie in dragoste si in durere cu viata lumii in general si cu viata romanilor in particular, parintele Petroniu ne-a comunicat cele de mai sus. Sunt ganduri exprimate dintr-o inima continuu rugatoare, dintr-o minte luminata de smerenie, dintr-o experienta de aproape un secol de viata. In cuvinte simple, dar directe, in exprimari altoite pe traditia Bisericii, parintele Petroniu ne-a comunicat viziunea sa asupra misiunii ortodoxe, asupra slujirii monahale si arhieresti in Biserica. Ii multumim cu recunostinta si ne incredintam rugaciunilor Preacuviosiei Sale.

† Teofan,

Arhiepiscopul Iasilor si Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Ca si cum nu ne-ar fi fost de ajuns modul in care televiziunile au tratat Craciunul – transformand bietul Mos intr-o perpetua si teribila sursa de divertisment, alaturandu-i tot felul de personaje usuratice si deloc in legatura cu Taina Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos – deci dupa ce au golit de sens Nasterea, au trecut la atacul asupra Botezului Domnului. E drept ca-n unele locuri ne-am dat si noi, crestinii, concursul, spectacularizand un gest de o tandrete binecuvantata – cum este al intrarii in apele Iordanului a Celui Neincaput Ce toate le tine –, accentuand mai mult partea de traditionalism si nu aceea de Traditie, lipsindu-ne luciditatea realizarii unei cateheze adecvate momentului acestuia extrem de important din meta-istoria mantuirii.

     Pe fondul acesta – diminuat de continut evanghelic si patristic – au aparut comentarii care mai de care mai „experte“. Doua mi-au retinut atentia si vizau aceeasi televiziune. O prezentatoare anunta cu emfaza ca, in fond, faptul ca apa de la Boboteaza (Aghiazma Mare) nu se strica in recipientele oamenilor are o explicatie stiintifica:
     a) ionizarea apei prin metalul din care este facuta Crucea;
     b) prezenta busuiocului in apa.

     Iata dar, un produs din adancul gandirii stiintifice, de inalta cunoastere. Ideea aceasta am auzit-o de nenumarate ori in mediile pseudo-stiintifice, care incearca sa „rupa“ gura targului, cautand lipsa de „cultura“ reala, tehnica, a preotilor sau a credinciosilor. S-o luam pe indelete.
     a) Ionizarea este definita de DEX (ed. 1996, pg. 506) ca fiind proces fizic al carui rezultat este formarea de ioni, iar, ca tratament medical, presupune introducerea de ioni in organism. Ionul fiind, dupa acelasi DEX (aceeasi pagina), „atom, molecula sau grupare de atomi care are un exces de sarcina electrica de un anumit semn“. Altfel spus, (A) sau (–). Or, sa ne ierte Dumnezeu. De la scufundarea Sfintei Cruci in apa si pana la complexul procesului fizic ionizant, orice om de bun-simt (ceilalti sa rasfoiasca manualele de chimie de a VII-a si a XI-a) isi da seama ca-i cale lunga. Ba, mai mult, ce proces ar trebui aplicat lemnului (si cat timp!) pentru a se incarca electric (electrostatic) intr-atat, incat, scufundat intr-o cantitate, de cele mai multe ori uriasa de apa sa o poata ioniza? Caci, stimabilii, ar putea remarca lejer ca-n mare parte in apa Bobotezei s-au scufundat cruci de lemn, tocmai pentru a se indeparta sminteala. Vorbeam de cantitate mare de apa si, as adauga, uneori curgatoare. Intr-o scara a conductorilor de electricitate, cam pe unde s-ar fixa lemnul, stimabililor? Si, chiar aur sau argint sau oricare alt metal ar fi, cum am putea sa ne inchipuim ca se ionizeaza apa prin Cruce? Va dati seama! Poate ca de-ar fi cum zic ei, am avea combinate de producere a crucilor, nu a electrozilor! Sa fi ratat Statul Comunist ateu (rus sau roman) tocmai aceasta sansa de „recuperare“ si dezvoltare macroeconomica?
     Domnul sa ne ierte ca ne-am permis ironia. Dar, uneori, la badarania unor argumente n-ai altfel cum vorbi.

     b) Busuiocul. Televiziunea respectiva a adus pe ecran o specialista in domeniu. Domni-soara G. C., de la Plafar. Si aceasta a inceput a ne vorbi despre calitatile curative ale busuiocului si-apoi despre faptul, general, ca este socotit ca un bun izvor in produse aseptice. De-a-cord. Parintii manastirilor, oamenii simpli stiu toate astea, dar nu confunda ceaiul de busuioc (sau infuzia) cu Aghiazma Mare. Pentru ca, respectiva specialista (si altii asemenea ei) uita sa ne spuna cam cum fermenteaza o planta in apa sau cum miroase (caci mi-e rusine sa-i intreb cum pute!) un ceai dupa zece zile sau mai mult dupa ce este pastrat in recipient inchis.  

     Doamne, cat de departe de rosturile Aghiazmei Mari au dus oamenii talcuirile! Apa de binecuvantare si reimprospatare a credintei, Aghiazma Mare poarta-n sine semnul Crucii Invierii lui Hristos. Acela care biruie tot raul, restaurand si transfigurand tot ceea ce atinge. De-aceea Aghiazma Mare – ca orice materie sfanta in Biserica – are aceasta calitate de „apa transfigurata“, capabila sa reaseze in nor-malitate anormalul. Or, ea nu poate fi sfintita nici de un sobor de academicieni atei, nici de o echipa de televiziune rau intentionata, prin ionizari, nici de un grup de tovarasi bioterapeuti sau radiestezisti. Caci numitii cam fug de Cruce. Or, ceea ce transfigureaza este tocmai realitatea ei scufundata in materie. Nu-i cazul sa facem un tratat mistic despre Aghiazma. Dar este cazul sa-i mai trimitem la invatat pe unii, care nici macar propriile aberatii „stiintifice“ n-au cum le fundamenta.

     Sora buna cu nasterea omului din maimuta si cu „religia – opiul popoarelor“ (Karl Marx), aceasta cu ionizarea apei prin Cruce parca – la vremea de-acum a dezvoltarii microscopiei – le-ntrece pe toate.

Noi sa ramanem in Crucea lui Hristos. Pozitivi mereu. Bucurosi ca-n lepra noastra de pseudocultura, cerurile s-au deschis, am vazut Duhul venind pe crestetul Mantuitorului si-am auzit glas din cer graind ca El, Hristos Domnul, fratele si Dumnezeul nostru, este Fiul Cel Iubit, intru Care Tatal Ceresc a binevoit.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Aruncarea crucii de Boboteaza

In traditia ortodoxa praznicul Botezului Domnului vesteste incheierea ciclului sarbatorilor de iarna. In Bucurestii de altadata, acest moment era surprins prin ritualul aruncarii sfintei cruci in apa Dambovitei, conform obiceiului din vremurile voievodale. Un astfel de ceremonial s-a desfasurat in 1939, in timpul domniei regelui Carol al II-lea, al arhipastoririi patriarhului Miron Cristea, care ocupa si postul de prim-ministru al Romaniei, in al doilea an de regim autoritar monarhic si in cel care vestea inceputul unei noi conflagratii militare.

Dupa ceremoniile de la Patriarhie si Palatul Regal cu ocazia Anului Nou, monarhul participa la slujba savarsita de patriarh cu prilejul praznicului Bobotezei. Ca si la Nasterea Domnului, presa centrala a acordat spatii largi desfasurarii ceremoniei de Boboteaza. Ziarele aratau "deosebitul fast" al pregatirii Caii Victoriei de la Biserica Zlatari si pana la podul din Piata Senatului (astazi Piata Natiunile Unite).

Ceremonia a inceput in jurul orei 10:00, cand membrii guvernului, in frunte cu patriarhul prim-ministru Miron Cristea, magistrati, comandantul "Strajei Tarii" si inalti demnitari ai statului ajungeau la Biserica Zlatari. Era aratata pe larg prezenta ziaristilor americani, englezi si francezi. Aproximativ o ora mai tarziu, a sosit suita regala in frunte cu regele Carol al II-lea si marele voievod Mihai de Alba Iulia. Membrii Casei Regale au fost primiti de patriarh la intrarea in biserica cu sfanta cruce, iar serviciul religios a fost oficiat de arhiereul Emilian Antal, episcop-vicar patriarhal.

Dupa slujba, s-a format un cortegiu, in frunte cu regele si principele mostenitor, avand ca antemergatori doi diaconi care aveau cadelnite, dicherul si tricherul, urmati de reprezentantii Casei Regale civile si militare, membrii guvernului si inaltii demnitari ai statului. Cortegiul era incheiat de preoti, diaconii care purtau ripide, icoane si arhiereul cu Sfanta Cruce. In aceasta ordine s-a parcurs traseul pana in Piata Senatului, unde, de pe cheiul Dambovitei, s-a consumat ritualul aruncarii sfintei cruci de catre monarh in raul ce traverseaza capitala. Au fost patru voluntari care s-au aruncat in apa rece a Dambovitei pentru recuperarea Sfintei Cruci.

Dupa acest moment, "in uralele entuziaste ale corpului ofiteresc si ale numeroaselor trupe din diferite arme", monarhul si fiul sau au trecut in revista unitatile militare. Ulterior, suita regala s-a inapoiat la palat.

Desi intregul ceremonial avea un caracter religios si ocupa un rol aparte in traditia orasului, presa vremii reflecta pe larg amanunte care tineau de protocol sau numai pentru a minimaliza importanta momentului. In articolele de presa erau mentionate numele demnitarilor participanti sau ale ziaristilor care proveneau din mediile anglo-franceze, cu meritele jurnalistice. De asemenea, cum poate rar se intampla, erau mentionate numele fiecarui functionar al Casei Regale, cu titulaturile, adica nu mai putin de 10 persoane, si mai ales ale sefilor de unitati militare care primisera onorul si defilasera in fata suveranului. Practic, prin prezentarea unor astfel de detalii, evenimentul religios in sine fusese umbrit de protocolul de inspiratie monarhica. Prin astfel de manifestari, regele dorea sa arate tot mai mult autoritatea sa in statul roman si sa cultive poporului roman increderea trainiciei regimului pe care il orchestra in cele mai mici detalii.

"Dupa slujba, s-a format un cortegiu, in frunte cu regele si principele mostenitor, avand ca antemergatori doi diaconi care aveau cadelnite, dicherul si tricherul, urmati de reprezentantii Casei Regale civile si militare, membrii guvernului si inaltii demnitari ai statului. Cortegiul era incheiat de preoti, diaconii care purtau ripide, icoane si arhiereul cu Sfanta Cruce."

Nicolae Iorga