Recunostinta vesnica pentru mult milostiva Sfanta

Viata minunata a Cuvioasei Parascheva a inceput intr-un sat din apropierea Constantinopolului, Epivata, pe malul Marii Marmara, unde o tanara dorea sa participe mereu la Liturghie si sa asculte cuvintele Domnului. In urma cu o mie de ani, fiica unor oameni instariti, urmand glasul Evangheliei: "Cine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea si sa-Mi urmeze", a lasat toate, averi, parinti, prieteni si L-a urmat pe Mantuitorul. Drumul copilei a dus catre cunoscutele manastiri din Pont si apoi in pustiul Betleemului, unde a vietuit asemenea ingerilor care-i erau aproape si-i inaltau rugaciunile catre Tronul Stapanului. Tot un inger i s-a aratat intr-o zi cerandu-i sa se intoarca in locurile natale. A facut intocmai, asemanandu-se Sfantului Alexie, omul lui Dumnezeu, fiul unui inalt patrician roman care si-a sfarsit zilele in fata Palatului parintesc nerecunoscut de slugile care-l tratau ca pe un cersetor.

Dupa moartea tinerei calugarite Parascheva, trupul i-a fost ingropat pe malul marii, intr-un cimitir al saracilor de unde Dumnezeu a proslavit-o, mutandu-i-se, prin aleasa randuiala, sfintele moaste din mormant in biserica satului si apoi in vestita cetate a Constantinopolului.

Prin lucrarea lui Dumnezeu, pe la mijlocul veacului al XVII-lea, moastele Sfintei Parascheva au ajuns in capitala Moldovei, fiind asezate in cea mai frumoasa biserica pe care o avea atunci tara, ctitoria marinimosului domnitor Vasile Lupu. Dupa inca 250 de ani, piosul mitropolit Iosif Naniescu aduce racla Sfintei in Catedrala mitropolitana din Iasi, in anul 1888. Doar de cateva ori, in situatii-limita, moastele au parasit catedrala: pentru cateva luni, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, si in vara fierbinte a anului 1947, intr-o lunga procesiune prin satele si orasele Moldovei.

M-am intrebat uneori de unde atata evlavie pentru Sfanta care ocroteste Moldova? Ar putea fi oferite cateva raspunsuri, fie ele si lapidare. Este, in primul rand, rasplata lui Dumnezeu oferita Sfintei Parascheva pentru slujirea ei jertfelnica, pentru daruirea fara margini, pentru ostenelile pustnicesti pe care le-a experiat in singuratate intreaga perioada a tineretii ei. Sfintele sale moaste inmiresmate cu darul facerii de minuni si puterea inalta a rugaciunii au uimit multimea credinciosilor in vechiul Bizant, in Serbia, Bulgaria si apoi in Moldova. Foarte rar se intampla ca oamenii sa-si manifeste atat de fierbinte evlavia fata de un sfant. Poate doar blandul ierarh Nicolae de la Mira Lichiei sa fie mai cinstit decat Sfanta Parascheva printre oamenii din popor care-L cauta pe Domnul.

Pe de alta parte, s-a mai intamplat un lucru minunat. In secetoasa vara a lui 1947, dupa incercarile razboiului, moastele Sfintei au fost cerute de preoti si credinciosi sa binecuvanteze tinuturile Moldovei. Primirea de care s-a bucurat Sfanta a fost entuziasta. Batrani si tineri iesisera din case rugand-o sa se milostiveasca in momentele de mare incercare prin care treceau. Ajutorul ei nu s-a lasat asteptat. Indata dupa ce trecea printr-un loc se adunau norii, desi nu mai plouase de cateva luni, si incepea sa reverse Dumnezeu ploaie pe pamant. Oamenii se certau pur si simplu, modificand pe loc traseul pelerinajului pentru a nu pierde cumva binecuvantarea lui Dumnezeu prin rugaciunile sfintei. Astfel s-a creat o legatura puternica, indestructibila, intre poporul lui Dumnezeu si Cuvioasa Parascheva.

S-a instalat apoi la putere un regim ostil Bisericii. Religia a fost scoasa din programele scolare. Insa, la marea scoala a evlaviei din casele crestinilor, Sfanta Parascheva a fost amintita intotdeauna ca mult milostiva, ajutatoare si fierbinte rugatoare. Asa vom intelege de ce, pentru multi oameni, celebri, dar si obisnuiti, odata ajunsi la Iasi, drumurile duceau mai intai la Catedrala mitropolitana si apoi la institutii renumite, universitati, scoli ori spitale cu medici vestiti.

Sfanta Parascheva se afla in centrul atentiei si autoritatile comuniste n-au putut impiedica in vreun fel valul de evlavie manifestat permanent. Cand vremurile s-au schimbat, pelerinii au venit nestingheriti catre Maica Bisericilor din Moldova, iar sarbatoarea din 14 octombrie a devenit cunoscuta, cum era si firesc, pana departe, in lumea cea mare.

Trebuie amintit faptul ca, la sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, moastele Cuvioasei au poposit pentru cateva luni la Manastirea Samurcasesti-Ciorogarla (din Postul Sfintelor Pasti pana la 27 octombrie 1944) si mai bine de doua saptamani la Catedrala patriarhala din Bucuresti. Samurcasesti-Ciorogarla era atunci o manastire modesta, care avea insa o biserica monumentala. Dincolo de vitregia vremurilor, numerosi credinciosi isi indreptau pasii si rugaciunile catre mult folositoarea Sfanta, care a ocrotit cu mijlocirea ei manastirea si asezarile dimprejur. Patriarhul Nicodim a locuit o vreme in chiliile manastiresti slujind, rugandu-se si inchinandu-se sfintelor moaste in acea perioada tulbure. Un grup de jandarmi pazea chinovia care a trait atunci o perioada importanta din istoria ei ce are deja doua veacuri de existenta. Stavrofora Lucia Bostan, harnica stareta a Manastirii Samurcasesti-Ciorogarla, a preluat din traditia locului si mi-a impartasit cateva marturii de la monahiile de altadata despre episodul aducerii moastelor Sfintei Parascheva in manastire. Printre slujitorii care l-au insotit pe patriarhul Nicodim s-a numarat atunci ierodiaconul Teoctist Arapasu, hirotonit ieromonah un an mai tarziu, iar in 1950, arhiereu. Viitorul patriarh al romanilor a slujit in biserica manastirii, vorbind din noianul amintirilor lucruri interesante legate de acest aspect. Evlavia calugaritelor fata de Sfanta Parascheva a fost pastrata mereu, chiar si dupa ziua plecarii cinstitelor moaste. Unul dintre cele trei altare ale bisericii a fost asezat sub ocrotirea Sfintei, iar marele iconar Ioan Irineu Protcenco a pictat pentru manastire o superba icoana a Cuvioasei.

Cetatea Bucurestiului a primit moastele Sfintei Parascheva in ziua de 27 octombrie 1944, zi de sarbatoare si pelerinaj la Sfantul Cuvios Dimitrie cel Nou. Staretii manastirilor si preotii Capitalei s-au perindat, alaturi de mii de oameni, la racla Cuvioasei, multi dintre contemporanii evenimentului vorbind si altora despre comuniunea sfintilor si bucuriile credinciosilor din acele zile. Hotararea initiala in legatura cu plecarea in refugiu a moastelor Sfintei Parascheva a fost Manastirea Turnu din judetul Valcea. Nu se cunosc motivele pentru care a fost schimbata destinatia. Explicatia se pare ca este atentia deosebita a patriarhului Nicodim si vechea sa legatura cu Sfanta Parascheva din vremea cand era staret la Neamt si apoi mitropolit al Moldovei - pana in 1939. In noiembrie 1944, cand moastele Sfintei Parascheva s-au intors la Iasi, batranul patriarh al Romaniei a lacrimat si, impreuna cu el, miile de credinciosi prezenti la ceremonie.

Asadar, ziua de 14 octombrie 1944 a fost praznuita la o manastire din preajma Capitalei, fiind singurul hram "in exil" al Ocrotitoarei Moldovei in aproape patru veacuri de zbuciumata si stralucita istorie.

Prezenta impresionanta a credinciosilor in preajma Sfintei nu-i legata exclusiv de sarbatoarea inchinata ei la mijlocul lunii octombrie. In fiecare zi, sute si uneori mii de credinciosi alearga catre sfintele sale moaste, cerand ajutor si milostivire. A devenit atat de iubita pentru raspunsul direct pe care l-au primit cei curati cu inima, smeriti si ravnitori, pelerini pe Calea Sfintilor.

Un nevrednic slujitor marturiseste acum, ca si altadata, cate fapte minunate a vazut implinindu-se in viata oamenilor cu sufletul curat care isi pun nadejdile in rugaciunile nevoitoarei calugarite ajunse la masura sfinteniei.

Din anii slujirii mele nevrednice langa moastele Sfintei Parascheva mai aduc o marturie emotionanta. In fiecare dimineata, preotul de rand avea obligatia sa deschida capacul raclei pentru a facilita inchinarea credinciosilor. Dupa acest moment, cateva minute simteai o mireasma placuta si fina, care nu semana cu nimic din cele ale lumii acesteia. Dupa cateva minute mireasma se imprastia, desi uneori simteai prezenta ei si peste zi.

Acelasi lucru se intampla cand slujitorii Catedralei schimbau vesmintele care acopereau sfintele moaste. Impregnate de mireasma amintita, acoperamintele respective pastrau un timp marturia intalnirii cu Sfintii lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, tot mai multe manastiri si biserici doresc sa aiba un semn de binecuvantare de la Sfanta Parascheva.

Acatistul Sfintei Parascheva, citit mereu cu evlavie, ne aduce aminte de adevarurile evidente recunoscute de intreaga Biserica: "mangaierea oamenilor", "scaparea celor deznadajduiti", "mult folositoare", "casa ocrotirii", "izvoratoare a milostivirii", "aparatoare neinfruntata", "grabnic ajutatoare", "smerenie inalta", "comoara nerisipita" etc.

Se intampla uneori ca sa ajung mai rar langa moastele Sfintei si sa nu mai simt, fizic vorbind, prezenta ei aproape, ca altadata vreme indelungata.

Gandul ca n-am fost suficient de atent in anii cand am avut privilegiul sa o slujesc, ca n-am invatat din smerenia si celelalte virtuti ma coplesesc "in pamant strain", departe de bucuriile si darurile ei cele bogate. Am cunoscut multi slujitori care i-au stat in preajma ani putini sau indelungati. Fiecaruia i-a daruit, dupa masura iubirii lui, din darurile cele bogate pe care le-a primit de la Daruitorul-a-toate.

Scriitorul acestor randuri isi aminteste mereu de un dar special pe care Sfanta Parascheva i l-a oferit in ziua pomenirii ei: Darul Preotiei. Sa fii hirotonit in Catedrala din Iasi, cu rugaciuni ale multor ierarhi si preoti si in mod deosebit sub ocrotirea Sfintei Parascheva este de-a dreptul un privilegiu nemeritat.

Am amintit cateva motive pentru care ziua Cuvioasei Parascheva este una a sarbatorii depline, a cinstirii unei emblematice si mult nevoitoare calugarite, a unei slugi credincioase a Stapanului si ajutatoare grabnica a celor aflati in nevoi.

Cand cineva va avea rabdare sa-i intrebe pe toti pelerinii ce daruri au primit in urma venerarii moastelor Cuvioasei, va primi raspunsuri fascinante, tulburatoare. Daca vor fi asezate in pagina, se vor scrie multe carti despre darul ceresc facut de Mantuitorul Hristos Bisericii din Moldova, credinciosilor romani si crestinatatii intregi.

Iar bucuriile si lucrurile de taina ce le-am primit fiecare in parte le pastram in suflet pana cand le vom marturisi in ziua cea mare a intalnirii cu Domnul, Cel Minunat intru Sfintii Sai.

Arhim. Timotei Aioanei

Dumnezeu, Imparatul veacurilor, Cel ce a pus vremile si anii intru a Sa putere, a asezat spre slava Sa si spre folosul oamenilor felurite praznice. In Vechiul Asezamant a dat porunca sa se praznuiasca in chip deosebit luna lui septembrie, la inceputul anului bisericesc, ca poporul ales sa se indulceasca de roadele campului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multa dragoste.

A grait Domnul cu Moise si a zis: "Spune fiilor lui Israel: In luna a saptea, ziua intai a lunii sa va fie zi de odihna, sarbatoarea trambitelor si adunare sfanta sa aveti; nici o munca sa nu faceti, ci sa aduceti ardere de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Ca precum Atotcreatorul, dupa zidirea lumii si a tuturor fapturilor Sale, a binecuvantat si a sfintit ziua a saptea, odihnindu-Se intru dansa, asa i-a poruncit si omului, zicand: "Sase zile sa lucrezi, iar in ziua a saptea, care este sambata (sabatul) Domnului Dumnezeului tau, sa nu faci nici un fel de lucru in aceasta zi". La fel si ziua intai din luna a saptea a binecuvantat-o si sfintind-o, a poruncit poporului Sau sa se odihneasca de lucrurile lui. In cartea Levitilor zice catre Moise: "In ziua a cincisprezecea a lunii a saptea, cand va strangeti roadele pamantului, sa sarbatoriti sarbatoarea Domnului sapte zile..." (Leviticul 23, 39).

Iata care era pricina praznuirii acestei luni. In aceasta luna, scazand apele potopului, corabia lui Noe a stat pe Muntele Ararat. In aceasta luna, Sfantul prooroc Moise s-a coborat a doua oara din munte, avandu-si fata prealuminata si aducand Tablele cele noi, care aveau in ele scrisa Legea Domnului. In aceasta luna a inceput a se zidi cortul Domnului in cetele israelitilor. In aceasta luna arhiereul cel mare intra singur, o data pe an, in cortul ce se numea Sfanta Sfintelor, care era dupa a doua catapeteazma, ca sa aduca jertfa sangeroasa pentru sine si pentru nestiintele poporului. In aceasta luna, poporul lui Dumnezeu se curata de pacatele facute in anul intreg, smerindu-si cu post sufletele inaintea lui Dumnezeu si aducand ardere de tot Domnului.

In aceasta luna a fost sfintita prea minunata si prea slavita biserica a Domnului zidita de Solomon si s-a pus in ea chivotul Legii. In aceasta luna se adunau toate semintiile lui Israel in Ierusalim la praznic, pentru ca le poruncise Domnul, zicand: "Aceasta este cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post" (Leviticul 16, 31). Din aceasta luna incepeau a se numara anii poruncilor Legii Vechi, care se intindeau pana la 50 de ani, precum a poruncit Domnul celor ce intrasera in pamantul fagaduintei. Numarand 49 de ani, al 50-lea cu dinadinsul sa-l praznuiasca, nu numai ei singuri si robii lor, boii si catarii lor, ci si pamantul pe care locuiau sa fie nearat si nesemanat; nici chiar spicele ce cresteau pe el sa nu le stranga, nici strugurii din vii, nici roadele din gradini sa nu se culeaga si sa fie lasate spre hrana oamenilor saraci, a animalelor si a pasarilor.

In cartea Leviticul se scrie: "In ziua curatirii sa trambitezi cu trambita in toata tara voastra. Sa sfintiti anul al cincizecilea si sa se vesteasca slobozenie pe pamantul vostru pentru toti locuitorii lui... sa nu semanati, nici sa secerati ceea ce va creste de la sine din pamant... Sa nu culegeti cele sfintite ale lui Dumnezeu si se vor hrani saracii poporului tau, iar ramasitele le vor manca fiarele campului. Asa sa faci si cu via ta si cu maslinii tai" (Levitic 25, 9, 10, 11; Iesirea 23, 11). In al 50-lea an se iertau datoriile datornicilor, se dadea libertate robilor si cu mare grija se pazea pe sine tot omul, sa nu manie pe Dumnezeu cu vreun pacat, nici sa mahneasca pe aproapele, pentru ca era anul iertarii si al curatirii de pacate. Aceasta porunca a Domnului se intindea pana la al 50-lea an, si se impartea in sapte septimi de ani, adica de 7 ori cate 7 ani, si fiecare al 7-lea an se numea "sambata" (sabat), adica odihna.

Asa a grait Domnul, prin Moise, fiilor lui Israel: "Sase ani sa semeni ogorul tau, si sase ani sa lucrezi via ta si sa aduni roadele lor; iar anul al saptelea sa fie an de odihna a pamantului, ogorul tau sa nu-l semeni si via ta sa n-o tai in anul acela. ...Iar de veti zice: Dar ce sa mancam in anul al saptelea, cand nici nu vom semana, nici nu vom aduna roadele noastre? Va voi trimite binecuvantarea Mea in anul al saselea si va aduce roadele sale pentru trei ani" (Leviticul 25, 3-4, 20-21). Toti anii acestia in care Domnul randuise odihna oamenilor si pamantului sa inceapa din luna septembrie, dupa porunca Domnului: "Sa vestiti anul odihnei in luna a 7-a (adica in luna septembrie), pentru ca aceasta este a 7-a luna de la martie, care este intaia luna de la facerea lumii."

Insa nu numai porunca Legii Vechi, ci si Indictionul paganilor tot din luna septembrie a fost randuit sa inceapa. Pentru Indictionul paganilor romani se povestesc urmatoarele: August, imparatul Romei, dupa ce a biruit pe Antonie si Cleopatra care stapaneau Egiptul, a inceput sa stapaneasca singur toata lumea. Atunci, pentru adunarea impozitelor din toate partile imperiului, a randuit Indictionul care aminteste porunca aceea data la 15 ani o data. Si au despartit Indictionul in trei parti a cate 5 ani, pentru ca darile de pe toti cei 15 ani sa se stranga in anul al 5-lea. Indictionul il asezase insa pentru tarile cele mai indepartate, de la marginea imperiului, de la care cu greutate se adunau darile in toti anii si abia in anul al 5-lea putea sa se aduca la Roma. Pentru aceasta fiecare al 5-lea an din Indiction se numea Lustrum, adica stralucit, intrucat in acel an oamenii se veseleau cu luminari aprinse in maini, pentru ca impozitele stranse fusesera predate Cezarului de buna voie, si nu cu sila.

Indictionul s-a intins pana la 15 ani, deoarece in primii 5 ani se dadeau fier si arama pentru facerea sabiilor, a sulitelor, a coifurilor, a scuturilor, a zalelor si a altor arme ostasesti. In a doua perioada de 5 ani, se lua argint pentru plata soldei ostasilor, iar in a treia perioada de 5 ani se aducea la Roma aur spre impodobirea zeilor lor mincinosi. Astfel, tinand rotunjimea Indictionului de 15 ani, incepea iarasi intaiul an, numindu-l pe acela An Nou. Iar inceputul acesta se aseza la intaia zi a lunii septembrie, caci in acea vreme August, imparatul Romei, biruind pe Antonie si Cleopatra, se cinstea singur stapanitor a toata lumea. Asa a fost asezat Indictionul la romani.

Astfel a primit si Sfanta Biserica sa praznuiasca inceputul Indictionului in ziua dintai a lunii septembrie, pentru urmatoarele pricini: in aceasta luna se praznuia la evrei si in toata lumea Anul Nou; acum a mers Domnul nostru Iisus Hristos in Nazaret, unde crescuse, si in zi de sambata a intrat in adunarea evreilor, cum era obiceiul la ei, sa se adune mai ales sambata in sinagoga si sa invete poporul din cartile proorocilor. Atunci, intrind Iisus in mijlocul dascalilor si sculandu-Se sa citeasca, I-au dat cartea proorocului Isaia pe care, deschizand-o, a aflat locul unde era scris: "Duhul Domnului peste Mine, pentru care M-a uns a binevesti saracilor, M-a trimis a vindeca pe cei zdrobiti la inima, a propovadui celor robiti iertare si orbilor vedere; a slobozi pe cei sfaramati, usurandu-i; a marturisi anul Domnului bine primit". Apoi, inchizand si dand cartea, a inceput sa invete, aratandu-Se pe Sine ca este adevaratul Mesia trimis oamenilor de Dumnezeu - Tatal, spre mantuirea si innoirea vietii, implinindu-se astfel scriptura citita, si toti "Il marturiseau si se mirau de cuvintele harului care ieseau din gura Lui" (Luca 4, 17, 19).

Praznicul Anului Nou bisericesc s-a asezat de catre Sfintii Parinti la Sinodul I de la Niceea, cand marele imparat Constantin, biruind pe Maxentiu prigonitorul, a innoit si a luminat toata lumea cu dreapta credinta, dezradacinand praznicele paganesti. Astfel a izbavit pe crestini de jugul greu al persecutiilor, schimband intelesul Indictionului. Sfintii Parinti au randuit sa se praznuiasca Anul Nou bisericesc ca un inceput al mantuirii crestinilor, aducandu-ne aminte de intrarea lui Hristos in mijlocul adunarii evreilor si de vestirea din cartea lui Isaia a "anului Domnului bine primit". Asadar, nu praznuim praznicul Legii Vechi in prima zi a lunii septembrie, ci praznuim intrarea Domnului, cand singur datatorul Legii S-a aratat pe Sine lumii, pogorandu-Se din cele de sus si purtand in Sine pe Duhul Tatalui; cand a scris Legea lui Dumnezeu, nu cu degetul, ci cu dumnezeiasca Sa limba si cu prea dulcea Sa gura; nu pe lespezi de piatra, ci pe lespezile inimii noastre cele trupesti. Mantuitorul, zidind cortul cel gandit al Bisericii Sale, S-a adus lui Dumnezeu - Tatal jertfa sangeroasa pe Sine pentru pacatele noastre, singur fiind Arhiereul cel mare Care a strabatut cerurile, curatindu-ne pe noi de pacate prin sangele Sau varsat pe Cruce pentru noi, facandu-ne pentru El biserici sfinte, dupa cuvantul apostolului care zice: "Biserica lui Dumnezeu care sunteti voi este sfanta".

Pentru toate acestea, dand multumire lui Dumnezeu, praznuim anul Domnului cel bineprimit, caci am luat din mainile Sale multe si negraite bunatati, pentru care ne sarguim sa fim Lui bine primiti. Deci noi praznuim Indictionul, nu pe cel al imparatului Romei, ci pe cel asezat de Hristos, cerescul imparat al slavei. Iar Indictionul lui Hristos sunt poruncile Sale sfinte pe care suntem datori sa le pazim si sa le implinim; pentru ca El nu cere de la noi daruri, fier si arama, nici nu-i trebuie argint si aur, precum arata David, zicand catre dansul: "Domnul meu esti Tu, pentru ca nu-Ti trebuiesc bunatatile (darurile) mele". El, in loc de fier si arama, cere de la noi bunatatile credintei celei intemeiate pe dreapta cinstire de Dumnezeu. Pentru ca aceasta este asezata pe temelia pusa de Hristos prin varsarea sangelui Sfintilor Mucenici care au fost chinuiti pentru credinta crestina, incat pentru fiecare dintre ei se poate zice: "Prin foc si prin sabie a trecut sufletul lui" .

De aceea ne porunceste Dumnezeu, Imparatul nostru cel ceresc, sa credem in El cu dreapta credinta si inima curata, pentru ca "cu inima se crede spre dreptate" si prin aceasta credinta curata, ca si cu o arma de fier si cu un scut de arama, sa biruim pe cei impotriva, adica pe diavoli. Astfel urmam sfintilor nostri stramosi, care "prin credinta au biruit imparatii, au lucrat dreptate, au dobandit fagaduintele, au inchis gurile leilor, au stins puterea focului, au scapat de ascutisul sabiei, s-au intarit din slabiciune, s-au facut tari in razboaie si au intors ostirile vrajmasilor in fuga..." (Evrei 11, 33-34).

In loc de argint, Imparatul nostru Hristos cere bunatatea nadejdii in Dumnezeu, care mai mult decat argintul se face pricinuitoare omului de viata cea cu buna sporire. Pentru ca daca cel ce se imbogateste cu mult argint nadajduieste ca toate bunatatile din lume sa le castige, cu atat mai mult cel ce s-a imbogatit cu neinvoita nadejde in Dumnezeu va castiga cele dorite. De acum el va vietui cu bucurie, nebagand seama toate primejdiile si necazurile care navalesc asupra lui de la lume, de la trup si de la diavolul; ci pe toate acelea cu dulceata le va rabda, cu nadejde in rasplatirea ce va sa fie. Argintul pe stapanul sau il inseala de multe ori, pentru ca, pierzandu-l cu orice intamplare, sarac pe el il face si cel ce nadajduia sa vietuiasca cu indestulare pana la sfarsit, acela degraba saracind, se lipseste de paine; iar cel ce nadajduieste spre Domnul, ca Muntele Sionului, nu se va clatina in veac, pentru ca nadejdea nu rusineaza.

Niste argint ca acesta cere Domnul de la noi si ne porunceste sa nadajduim nu spre bogatia care degraba piere, ci spre Dumnezeul cel viu, ale Carui cuvinte sunt cuvinte curate, argint lamurit in foc, prin care fara de minciuna ne-a fagaduit noua cele vesnice si negraite bunatati intru a Sa imparatie. Pentru nadejdea rasplatirii noastre sa ne indemnam spre mai multa nevointa, ca niste buni ostasi ai lui Iisus Hristos; pentru ca nadejdea luarii de plata indeamna pe ostas spre lupta, dupa cum zice Sfantul Ioan Damaschin pentru rabdatorii de chinuri: "Mucenicii Tai, Doamne, cu credinta intarindu-se si cu nadejdea imputernicindu-se, au stricat tirania vrajmasului si au dobandit cununile".

In loc de aur, Imparatul nostru Hristos cere de la noi bunatatea cea prea scumpa, adica nefatarnica dragoste catre Dumnezeu si catre aproapele. Pentru ca dragostea prin aur se inchipuieste de dascali pentru marea sa cinste. Ca precum aurul este mai cinstit decat argintul, arama si fierul, tot asa si dragostea este mai cinstita decat nadejdea si credinta. "Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; iar mai mare decat acestea este dragostea" (I Cor. 13,13). Un aur ca acesta cere de la noi Dumnezeu, poruncindu-ne sa-L iubim cu nefatarnicie, nu numai cu inima crezand si cu gura marturisind, ci si in fapte aratandu-I dragostea. Adica sa ne punem pentru Dansul sufletele noastre si sa fim gata de moarte pentru dumnezeiasca lui dragoste. Pentru aceasta si pe cei de aproape ai nostri sa-i iubim asa, precum ne invata iubitul lui Hristos Apostol Ioan Teologul, zicand: "Fiii mei, sa nu iubim cu cuvantul, nici cu inima, ci cu lucrul si cu adevarul". Acest fel de dragoste se primeste spre infrumusetare de la Cel mai frumos cu podoaba decat fiii oamenilor, de la Hristos Dumnezeul nostru.

Asadar, Biserica dreptmaritoare praznuieste acest Indiction crestin in locul celui vechi al paganilor, dezbracandu-se de omul cel vechi cu faptele lui si imbracandu-se in cel nou, dupa chipul Celui ce l-a zidit. De aceea praznuim anul nou asa cum ne sfatuieste Apostolul, zicand: "Intru innoirea vietii sa umblam", adica sa slujim lui Dumnezeu intru innoirea Duhului, iar nu intru vechimea literei. Sa praznuim Indictionul, ascultand poruncile: "De veti umbla intru poruncile Mele si de veti pazi invataturile Mele si de le veti face, va voi da voua ploaie la vremea sa si pamantul isi va da roadele sale. Si voi da pace in pamantul vostru si veti izgoni pe vrajmasii vostri si voi cauta spre voi si va voi binecuvanta si nu se va ingretosa sufletul meu de voi. Si voi umbla intru voi, si voi fi voua Dumnezeu si voi Imi veti fi Mie popor, zice Domnul Dumnezeu Sfantul lui Israel..."*

* Sunt unii care socotesc indictioanele randuite de la inceputul lumii si le numara de la intaiul an al zidirii lumii, dar aceasta o fac din nestiinta. Acum insa se stie ca nu de la facerea lumii, ci de la asezarea lui August s-au inceput indictioanele, precum am aratat mai sus. Inainte de August, imparatul romanilor, nu erau indictioane de la inceputul lumii.

Preocuparea de a identifica metode eficiente de manipulare a populatiei exista inca din cele mai vechi timpuri. Si in antichitate (a se vedea acel "poporul poate fi condus daca are paine si circ"), si in perioada medievala sau in modernitate, dar mai ales in vremurile contemporane s-a cristalizat o adevarata stiinta avand ca obiect aceasta maniera de a controla masele. De la politicieni la conducatori de miscari (pseudo)religioase sau de alta natura, de la oameni de afaceri pana la sportivi sau actori din industria divertismentului, poti gasi un interes crescand pentru mijloacele si metodele prin care sa fii cat mai pregatit spre a seduce un public tinta. Desigur, pentru publicul larg, este greu de sesizat in spatele unei campanii publicitare sau in declaratiile de dupa un meci de fotbal faptul ca totul este extrem de bine calculat pentru a atinge un anumit scop. O reclama seduce, de multe ori, printr-o componenta artistica, printr-un clip foarte bine realizat, care misca inimile, iar o declaratie a unei persoane implicate intr-o competitie sportiva e receptata de cele mai multe ori ca o reactie spontana, care dezvaluie ceva din trairea (autentica, vezi bine!) a celui cu pricina. Lucrurile s-au rafinat atat de mult, specialistii care consiliaza sunt atat de bine pregatiti, incat rareori mai vezi pe cate cineva pus pe ganduri si receptand in mod critic un mesaj public, cautand sa intrezareasca ce se afla dincolo de mesajul "la vedere". Cu siguranta exista, ca peste tot, si exceptii; sunt convins ca mai exista, in orice domeniu, si oameni sinceri in intentiile si in declaratiile lor, dar tendinta generala este aceea de a manipula in mod voit.

Cele mai evidente elemente de manipulare (voita) a populatiei se pot sesiza in campaniile publicitare, de promovare a unui produs, a unui serviciu etc. Orice om, cu un minim de discernamant, poate sesiza cum se incearca, spre exemplu, asocierea unor produse eminamente sintetice cu ideea de natural sau de sanatos. Consumatorul se poate insa convinge lesne, cumparand respectivul produs, ca nu se promoveaza nimic natural sau sanatos, iar daca elementele chimice din care este alcatuit nu sunt daunatoare in acea cantitate, nu inseamna ca un consum frecvent nu ne poate otravi organismul. Aici e una dintre marile viclenii ale celor care promoveaza bauturi racoritoare, alimente si altele, ale caror ingrediente se inscriu in limitele prevazute de lege cand le consumi o singura data, dar nimeni nu avertizeaza ca a le consuma in mod regulat duce la o concentratie atat de mare in organism a unor substante, incat ele pot provoca boli, unele foarte grave, mortale chiar.

La fel e si in politica, cu mentiunea ca efectele daunatoare se regasesc mai pregnant si in ceea ce inseamna sanatatea spirituala a unui popor. Tema iubirii de tara sau de popor, tema luptei impotriva coruptiei, cea a urmaririi interesului public si multe altele se pot identifica, ca atare sau voalat, in cea mai mare parte a crezului politic al cuiva. Este si firesc, paina la un anumit punct, acest lucru, un politician pierzandu-si insa credibilitatea in momentul in care se dovedeste ca vorbele sale nu sunt acoperite si de fapte. Exista insa o limita a suportabilitatii, cetatenii putand digera astfel de discursuri in conditiile in care ele contin si elemente care vizeaza probleme reale, cu solutii realiste, de interes social. Este ingrozitor insa cand un discurs politic se concentreaza exclusiv pe bombardarea electoratului cu mesaje care fie nu au legatura cu realitatea, fie isi au aici un firav punct de plecare, iar in rest nu sunt decat repetarea obsesiva, sub chipuri cat mai diferite si cat mai de impact, a unor lucruri ce rareori au de a face cu interesul public. Aici constiinta fiecaruia dintre noi, dezintoxicata si luminata de har, poate fi singurul judecator si singura instanta in masura a ne ghida alegerile.

Sa faci din Hristos "un politician"

Credeti sau nu, genul acesta de manipulari (devenite subiect pentru o intreaga literatura de specialitate) are o anume legatura cu minunile inmultirii painilor si pestilor in pustie de catre Mantuitorul. Maine vom auzi, in biserici, relatandu-se unul dintre cele doua astfel de momente consemnate in Evanghelii, cel de la Sf. Ap. Matei (din capitolul 14). Desi se retrasese, prin partile Tiberiadei, intr-un zona indepartata de cele locuite, Iisus este cautat de multimi mari de oameni care au plecat "pe jos, din cetati" (Matei 14, 13), pentru a fi langa Dansul. Fiindu-le mila de ei, Domnul nu doar ca le-a impartasit din cuvintele vietii vesnice, ci a si "vindecat pe bolnavii lor" (Matei 14, 14). Iar spre seara, stiind ca le este foame si nu au de unde manca, iar pana sa ajunga in locuri de unde sa cumpere mancare este drum lung si istovitor, Mantuitorul inmulteste cinci paini de orz si doi pesti pe care ii avea un baiat, incat hraneste cu ele cinci mii de barbati (la care se adaugau femeile si copiii) si mai si raman douasprezece cosuri pline cu resturi. Evanghelistul Ioan ne mai spune ca, dupa aceasta minune, stiind ca multimile vor dori "sa-L ia cu sila ca sa-L faca rege" (Ioan 6, 15), Hristos se retrage singur in munte. Iar cand Il reintalnesc, dupa o vreme, pe Mantuitorul, care ajunsese intre timp in Capernaum, aceste multimi primesc de la Dansul un cuvant greu, care ar trebui sa ne tulbure si pe noi, cei de azi: "Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat" (Ioan 6, 26). E cutremurator cat de multa josnicie si ingustime putem afla in noi: sa primesti daruri dumnezeiesti, sa primesti vindecare si hrana euharistica si totusi sa-L cauti pe Dumnezeu doar pentru ca-ti poate asigura cele necesare traiului zilnic pe acest pamant al suferintei. Cat de mult ne ofera El si pentru cat de putin Il cautam, de fapt, fiecare dintre noi! Si cat de mult distorsionam dragostea Lui pentru noi atunci cand, dintr-un Dumnezeu iubitor de oameni vrem sa facem doar "un politician" sau, cum era in vremea aceea, un rege care sa ne conduca prin mijloace lumesti!

Acest moment petrecut acum doua milenii ii inspira si pe cei care manipuleaza astazi multimile. Numai ca ei nu pot lucra cu putere dumnezeiasca si nu au iubirea lui Hristos pentru om. Atunci apeleaza la surogate. In loc de cuvinte mantuitoare, care sa ridice omul la demnitatea acelui "dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preainalt" (Psalmi 81, 6), livreaza in mase idei, sentimente, stari sufletesti care sa imite aceste lucruri, inoculand false sperante in false izbaviri. Apoi, in loc sa ofere o vindecare reala a omului intreg (trup si suflet), ofera tot soiul de "droguri", stimuland acele energii care pot da satisfactii foarte mari, dar de moment (cum e in cazul sportului sau al concertelor de muzica pop, rock etc.). Iar in loc de paine, le ofera ideea de "corn al abundentei", sentimentul ca se inmultesc "bunatatile" din viata lor si le creste confortul (de cele mai multe ori insa prin crearea unor nevoi artificiale, pe care apoi omul cauta, cu infrigurare, sa si le implineasca). Si, in final, spre deosebire de Hristos, acesti "manipulatori" nu resping, ci chiar urmaresc sa fie "regi" peste multimile astfel castigate. Incat avem de a face aici cu o "prelucrare" a ceea ce este omenesc si universal valabil, insotita de o pervertire a unor procese spirituale, coborate la nivelul unor metode eficiente de atingere a unor scopuri lumesti. Evident ca, spre deosebire de dragostea cristica pentru om si ajutorul real pe care omul il primeste cand se impartaseste de prezenta lui Dumnezeu, aceste denaturari si folosiri "pe dos" ale principiilor evanghelice isi arata limitele in timp si sunt demascate de insesi consecintele lor. Iar daca vrem sa dobandim capacitatea de a discerne intre cele cu adevarat de folos si cele prin care suntem, de fapt, folositi, sa ne punem inima la rugaciune. Rugaciunea este, intre altele, si antidot la cele care ne otravesc sufletul (in doze mici, suportabile, ce-i drept, dar nu mai putin aducatoare de moarte). Iar solutia adecvata este inmultirea painii euharistice, nu a celei asociate cu circul pentru mase. Pentru ca, in afara de cea euharistica, atunci cand e cinstita ca atare!, orice alta "paine" are in sine ispita de a se asocia si cu un (chiar daca mai modern) "circ".

Pr. Constantin STURZU

Dreptmaritori crestini,

Intr-una din zile, aflandu-Se Domnul pe malul lacului Ghenizaret si vazand multimile care se inghesuiau sa-L cunoasca si sa-I asculte invatatura, a inceput sa le vorbeasca, predicandu-le pana seara tarziu. Atunci au venit ucenicii si I-au zis:

„Da drumul multimilor ca sa se duca in sate si sa-si cumpere de mancare. Iisus insa le-a raspuns: N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi sa manance! Iar ei i-au raspuns: Nu avem aici decat cinci paini si doi pesti. Si El a zis: Aduceti-Mi-le aici”!

Si I-au fost aduse. Si luandu-le in maini, Si-a inaltat privirea catre cer, S-a rugat Parintelui Sau, le-a binecuvantat si le-a dat ucenicilor Sai, iar ucenicii multimilor. Si nu erau putine persoane, ne spune evanghelia, erau cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, si toti aceia, prin minune dumnezeiasca s-au saturat, ba inca au mai si ramas douasprezece cosuri de faramituri.

Aceasta este, pe scurt, minunea pe care o relateaza evanghelia de astazi! Si este lesne de inteles ca toata lumea a fost bucuroasa in seara aceea, pentru ca a primit in dar hrana.

A primit hrana sufleteasca, prin invatatura Mantuitorului, dar a primit si hrana aceasta pamanteasca.

Ce se intampla, insa, in continuare? Imediat dupa aceea, Mantuitorul dispare de la locul minunii, iar multimile auzind ca a trecut de cealalta parte a lacului, luand mai multe corabii, au mers dupa Dansul. Acolo insa L-au aflat pe Iisus stand singur, rugandu-Se si fiind trist… Toata lumea se bucura de minune, pentru ca a mancat si s-a saturat, iar Hristos era trist! Atunci le-a adresat El cuvintele acestea dojenitoare, cu care ne-am inceput si noi predica astazi:

“Adevarat, adevarat zic voua: Ma cautati nu pentru ca ati vazut minuni, ci pentru ca ati mancat din paini si v-ati saturat” (In. 6,26).

Ce-a vrut sa spuna Mantuitorul Hristos, oare?

Pai, daca ne gandim ca nu peste multa vreme Domnul urma sa fie arestat, trebuie ca a cunoscut cu duhul ca aceiasi oameni, care beneficiau acum in mod constant de minunile, de darurile si de binefacerile Lui, vor fi intre cei care, cu nerecunostinta Il vor renega, cerandu-I condamnarea la moarte.

Apoi, Mantuitorul le da pe fata „adevaratul lor entuziasm”: Il cautau nu pentru ca au inteles ca aveau de-a face cu Mesia Dumnezeu, ci pentru ca le-a dat sa manance gratuit painea pe care indeobste trebuiau sa si-o castige „in sudoarea fetei” (Fac. 3,19). Contemporanii lui Hristos n-au putut sa „vada” pana acolo unde tintea de fapt Domnul – si anume ca au de-a face cu Mesia Hristos, Care a venit pentru mantuirea, schimbarea, pocainta si inteleptirea lor -, ci au ramas „blocati” aici, la cele materiale, bucurandu-se ca au mancat si s-au saturat…

Isi vor fi zis, poate: iata un „Om” care ne da totul pe degeaba! Haideti degraba dupa El! Un astfel de „conducator” ne trebuie!

Si „a cunoscut Iisus ca au sa vina sa-L ia cu sila ca sa-L faca rege” (In. 6, 15).

Asa L-au privit cei mai multi dintre iudei pe Hristos: ca pe un conducator pamantesc ce trebuia sa-i scape de romanii cotropitori sau care, iata, este gata sa le dea de mancare gratuit. De aceea, in momentul in care Domnul le va vorbi despre „painea cea cereasca”, in locul celei de astazi, si despre Imparatia Cerurilor (In. 18, 36), in loc sa intemeieze o „imparatie pamanteasca“, ii vor intoarce spatele (In. 6, 27-66), uitand prea repede minunea de astazi si cautandu-si de-ale lor pana in clipa in care, auzind ca toata lumea este pornita impotriva Lui, strigand lui Pilat “rastigneste-L, rastigneste-L!” vor veni si ei si se vor alatura acelor voci vinovate vesnic de moartea Sa. Iata, asadar, de ce era Hristos trist, desi multimile il cautau „entuziasmate”! Savarseste o minune de care se bucura toata lumea, dar se retrage in pustie sa se roage, ramane singur, trist si neinteles…

Iubiti credinciosi,

Auzind astazi aceste lucruri, s-ar putea ca sufletele noastre sa se fi umplut de indignare si de revolta fata de contemporanii lui Hristos, pentru ca nu L-au inteles. Dar haideti, totusi, sa nu ne grabim sa-i condamnam prea repede pe aceia, ci sa ne gandim mai bine daca nu cumva si noi, la casele si rosturile noastre, nu avem aceeasi atitudine de neintelegere si de neintelepciune, neputandu-ne ridica pana la El, ci ramanand incurcati tot in lucrurile cele materiale si trecatoare.

Toata lumea stie sa se bucure de hrana pe care ne-o da Dumnezeu, de apa cu care ne potolim setea zilnic, de natura aceasta frumoasa pe care a creat-o El!… Cati, insa, reusesc sa se ridice la intelegerea Celui ce a zidit toate aceste minunatii si sa spuna: Multumesc Tie, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat: pentru aerul pe care-l respir, pentru hrana de care ma indulcesc zi de zi, pentru apa curata cu care imi potolesc setea, pentru sanatatea de care ma bucur, multumesc, multumesc, multumesc!...

Cati dintre noi — si suntem astazi pe pamant mai mult de cinci miliarde de oameni, iar aceasta tara are peste douazeci si doua de milioane —, cati dintre noi intelegem ca, in zi de sarbatoare, sa ne lasam ocupatiile cotidiene si sa incercam sa pasim mai departe de bunurile acestea materiale, venind, iata, inaintea lui Dumnezeu si spunandu-I: Iti multumesc, Doamne, pentru toate cate mi-ai dat mie peste saptamana!…

Stim, indeobste, cu totii sa ne bucuram de ceea ce este frumos: de o floare, de iarba verde, de padure, de aer curat si, intr-un cuvant, de toata creatia lui Dumnezeu, dar prea putini reusim sa trecem si dincolo de toate acestea, la Cel care le-a facut pe ele. Comunistii, care ne-au guvernat atatea decenii, stiau sa se bucure de natura, stiau sa pretuiasca lucrurile marete, dar nu voiau sa auda de Cel care a creat frumosul si maretul, de Dumnezeu, Care a facut toate lucrurile frumoase si marete din lumea aceasta. Iata de ce spun ca nu trebuie sa ne pripim in a-i condamna pe cei care L-au intristat astazi pe Mantuitorul Hristos! Stia El ca entuziasmul lor este de moment; ca, de fapt, nu L-au inteles si ca nu-I vor fi recunoscatori pana in sfarsit. Caci, dragii mei, nu trebuie sa fim recunoscatori si multumitori lui Dumnezeu numai la vreme de bucurie, pentru ca, din nefericire, ca orice sentiment, si bucuria este trecatoare; fericirea in viata aceasta nu este un lucru constant, caci nu intotdeauna putem sa afirmam ca suntem fericiti, multumiti si bucurosi!

A venit un tanar la duhovnicul lui si i-a zis:

- Parinte, sunt atat de multumit si de fericit ca in ultimele luni am reusit sa savarsesc asa lucruri frumoase… Dumnezeu ma iubeste! Nu mai pot de fericire, nu mai pot de multumire!

Si i-a povestit duhovnicului pe larg cate realizari avusese el. Iar duhovnicul, un om cu multa experienta si care mai intalnise in viata acest gen de entuziasm, i-a spus:

- Bucura-te, caci asa trebuie, sa te bucuri de clipele frumoase pe care ti le rezerva Dumnezeu! Fii multumit si da-I slava pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-ai putut savarsi in ultimele luni, dar pastreaza o buna parte din aceasta fericire si pentru atunci cand iti va fi greu, cand Dumnezeu te va lasa pentru o clipa singur, ca sa poti alerga inaintea Lui si sa-I multumesti si atunci, asa cum o faci astazi!…

Tanarul n-a inteles nimic. Era prea neincercat si prea entuziast. Toata lumea era a lui, viitorul ii suradea atat de promitator si stia atat de putine despre suferinta despre care ii vorbea parintele. A trecut insa o vreme si s-a intors tanarul nostru „strivit” si coplesit de greutatile vietii, a ingenunchiat inaintea duhovnicului sau si i-a zis:

- Parinte, a cazut cerul pe mine! Nu mi-am inchipuit ca poate un om sa indure atata suferinta! Nu mi-am putut imagina ca as putea trece de la bucuria aceea la o asa de cumplita durere!… Si l-a intrebat duhovnicul:

- Il mai iubesti pe Dumnezeu?

- Crede-ma parinte, a spus, am sentimentul ca ma tarasc, ca abia mai rezist, dar nu vreau sa ma despart de El!

- Fiule, l-a sfatuit parintele, nu inceta sa-L iubesti pe Dumnezeu, caci El rezerva astfel de incercari fiecaruia dintre noi nu ca sa ne piarda; nu pentru ca nu ne mai iubeste, ci ca sa ne intareasca!

Din nou nu a inteles nimic tanarul. Cum ar putea aceasta stare sa-l intareasca, de vreme ce el simte ca se prabuseste?… Nu stiu cati dintre dumneavoastra intelegeti de ce Dumnezeul acesta bun, care a facut atatea lucruri frumoase pentru noi, ne lasa, totusi, in anumite momente ale vietii, prada nefericirii? Prea putini oameni de pe pamant au parte de o fericire constanta, caci toti, aproape, trecem din cand in cand prin „iad”. Pe aproape toti ne lasa Dumnezeu sa trecem prin aceste clipe de suferinta. De ce oare, dragii mei?

Iata de ce! Fericirea pe care o semnala tanarul la inceput era o fericire triumfalista, ce izvora din bucuria unor succese trecatoare. Suferinta insa, paradoxal, zamisleste la crestinul intelept o fericire mult mai „durabila”, pentru ca izvoraste din smerenie, rabdare, experienta si recunostinta. Astfel, adevarata fericire se traieste doar atunci cand suntem deplin constienti si stim sa pretuim cu recunostinta darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Niciodata nu vom putea pretui aceste daruri, daca le vom primi prea usor sau cu „entuziasm inconstient”. De aceea obisnuieste El sa ni le dea, apoi sa ni le ia, si iar sa ni le dea, pentru a vedea cum este fara ele si, astfel, sa le putem pretui cum se cuvine. In felul acesta, Domnul ne face sa constientizam ca suntem oameni, si inca neputinciosi, si ca nu trebuie niciodata sa incetam a-I fi recunoscatori; ne arata ca intotdeauna, cat va dainui pamantul acesta, fericirea se va afla numai in mana Sa.

Dragii mei,

Am vazut cu totii ca oamenii din vremea Mantuitorului s-au aratat incapabili sa pretuiasca minunea ce s-a savarsit sub ochii lor. Mai mult, L-au inteles gresit, cautandu-L mai mult pentru painea cea trecatoare decat pentru dumnezeirea Sa, mai mult pentru hrana de aici decat pentru cea de dincolo, lucru ce se intampla adeseori si cu noi, cand aratam aceeasi nerecunostinta, aceeasi neintelepciune, aceeasi „deruta”, confundand raul cu binele, pacatul cu virtutea, trupul cu sufletul, nonvaloarea cu valoarea. Si, ca sa intelegem si mai bine cele spuse, as vrea sa aduc de fata o poveste care, de multe ori, se dovedeste a fi si povestea multora dintre noi:

„Se spune despre o femeie vaduva saraca, ce avea si un copil de crescut ca, nemaiavand ce sa-i dea de mancare fiului ei, intr-o zi l-a luat si a plecat la oras, hotarata sa cerseasca. Pe drum insa, undeva, sub o stanca, a vazut – ca in povesti – niste porti uriase deschizandu-se, si un glas strigandu-i:

- Intra, ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!

A intrat femeia, curioasa sa vada ce este acolo, si a aflat bijuterii, tezaure si bogatii fara de numar. Glasul misterios, insa, repeta intr-una:

- Ia tot ce poftesti vreme de un ceas, dar nu uita ceea ce este mai de pret!

Lacoma, femeia a inceput sa stranga cu disperare tot ce-i venea la mana, adunand intr-una si uitandu-se mereu la usi, nu cumva sa treaca timpul si sa ramana inchisa in pestera. La un moment dat, glasul a strigat:

- Gata, s-a sfarsit timpul, ia-ti cele pe care le-ai strans, dar vezi sa nu uiti ceea ce este mai de pret!

Si strangand toate cate adunase si vazand ca usile uriase pornisera a se inchide, s-a avantat cat a putut de repede afara, iar in urma ei, cu zgomot mare, usile s-au inchis. In clipa aceea insa, si-a dat seama ca a uitat inauntru… copilul. A aruncat tot ce stransese, s-a repezit la usi, a inceput sa bata si sa strige, dar, zadarnic, pentru ca timpul se scursese…”

Ei bine, dragii mei, aceasta este si povestea multora dintre noi. Caci, adeseori si noi, in viata aceasta, ne lasam rapiti de „farmecul” lucrurilor pieritoare si uitam sau neglijam sa pretuim cum se cuvine „sufletul”. Abia cand se sfarseste viata noastra ne dam seama ca ceea ce aveam mai de pret a fost, de fapt, uitat si neglijat. Asa se va intampla si cu noi, daca nu vom sti sa apreciem cum se cuvine viata acesta si mai ales pe Cel ce este Stapanul ei, adica pe Dumnezeu; daca vom proceda ca multimea din evanghelia de astazi care a stiut sa se bucure doar pentru faptul ca a mancat si s-a saturat, dar n-a luat seama ca in fata ei se afla insusi Dumnezeu. Nu a inteles faptul ca mesajul, tinta misiunii lui Iisus, nu era sa creeze paine si pesti, ci sa o constientizeze pe ea sa se pocaiasca, sa se mantuiasca, sa puna pret mai mult pe suflet decat pe trup.

Mantuitorul Hristos S-a intristat astazi, asadar, vazand tendinta omului de a se bucura mai mult de trup decat de suflet si ca Il cauta din interes mai degraba, decat din iubire si recunostinta.

Iata, ne sta inainte perioada aceasta de post! Prilej ca fiecare dintre noi sa mai uitam o vreme de lucrurile cele materiale, care ne ravasesc de multe ori si ne deruteaza, si sa ne aducem aminte ca purtam cu noi „copilul” acesta de pret — sufletul — care nu va muri odata cu trupul, ci va trebui sa mearga in fata Dreptului judecator si sa raspunda pentru faptele noastre. Este aceasta perioada un prilej ca fiecare dintre noi — care, poate, n-am avut pana acum puterea sa calcam pe egoismul si mandria din noi — sa mergem si sa recunoastem in fata duhovnicului ca suntem pacatosi, spovedindu-ne si impartasindu-ne cu Sfintele Taine. Sa facem aceasta, ca sa putem spune cu sufletul astfel primenit:

“Doamne, Iti multumesc pentru minunile pe care le faci cu mine in fiecare zi, dar mai ales pentru ca am cunoscut ca esti Dumnezeu adevarat”.

Sa ne ajute Bunul Dumnezeu sa putem da si noi, in viata aceasta, cu intelepciune „Cezarului, cele ale Cezarului, si lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Mc. 12, 17). Sa ne daruiasca discernamant sfant, ca sa putem aprecia lucrurile la justa lor valoare, slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, iar nu lui mamona (Lc. 16,13), si mai ales iubindu-L pe Hristos cu entuziasm sfant, iar nu din obligatie ori interes, Amin.

( †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Eroismul feminin romanesc in secolul XX

I

O realitate esentiala a dainuirii noastre ca neam este si ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umila a nasterii de prunci si pana la crucea apoteotica a marturisirii lui Hristos, el a insotit, hranit si vegheat – discret, dar energic – lupta barbateasca a eroilor sau martirilor nostri stiuti si nestiuti. Pacat ca despre femeia romanca – mama, sora, sotie sau fiica – s-a scris atat de putin, fiind pana astazi insuficient inteleasa si pretuita in drama si in maretia ei. E demna de tot respectul fapta eroica in sine, pe care o inregistreaza baladele si cronicile, legenda si istoria, dar nu mai putin vrednica de respect este rezistenta la incercari si consimtirea sacrificiala a celor care-si vad plecand la moarte fiii, sotii, fratii, parintii, petrecandu-i rugatoare, cu inima si cu gandul, si asumandu-si taria de a duce mai departe, in firescul ei cotidian, viata dainuitoare peste toate mortile istoriei.

Dupa veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos si in care au primit cununa muceniceasca deopotriva nenumarati barbati si nenumarate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degraba in forme pasive sau indirecte, indeosebi sub semnul transfigurator al suferintei rabdatoare, cel mai adesea mute si anonime. Eroismul acesta, niciodata absent si intotdeauna esential in economia vietii, a fost, veacuri de-a randul, unul cu precadere domestic, circumscris oarecum in „mica biserica” a vetrei seculare, sfintit de roadele pantecelui si de roadele gliei, departe de iuresul luptelor sangeroase, de arme, lanturi, catuse si gratii.

Aceasta indelungata asezare a lucrurilor a fost insa amarnic tulburata de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud si mai pervers dintre toate secolele de dupa triumful crestinismului: secolul razboaielor mondiale, al revolutiilor comuniste, al lagarelor si al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor si smintelilor amplificate mediatic si chiar legiferate la adapostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capat la celalalt, de duhul neopagan, impins nu o data pana la adevarate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol in care s-a urmarit parca programatic – chiar daca nu s-a reusit pe deplin – ca lumea lui Hristos sa fie prefacuta din mers in lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminatia politica si ideologica a acestui mars dizolvant, reiterand – nu in numele altor zeitati, ci in acela al ateismului radical – marile persecutii din zorii erei crestine[1]. Martirajul crestin al tarilor prin care a bantuit „stafia” anuntata de Karl Marx a dublat si chiar a depasit numeric martirajul primelor secole, iar in acest context femeia a reintrat si ea pe scena deschisa a luptelor eroice pentru apararea credintei, identitatii, libertatii si temeiurilor sanatoase ale vietii. Provocarile vremurilor au smuls-o nu o data din cadrele indatinate si din rosturile firesti ale existentei ei domestice si maternale, aruncand-o pe „campurile de lupta” ale veacului, in valmasagul celor mai dure incercari in care eroismul ei latent a fost pus sa se actualizeze vreodata. Si trebuie spus ca femeia s-a dovedit in nenumarate randuri capabila de a fi o adevarata cruciata, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptatii a fost in multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a nasterii rascumparatoare.

II

Romaniei i-a fost dat sa cunoasca, in aceasta privinta, o experienta poate unica in toata istoria europeana. Iar aceasta experienta se leaga precumpanitor si organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului romanesc – nu atat ca front politic, cat ca „scoala spirituala”, in care, dupa nazuinta in atatea ipostaze intruchipata a harismaticului ei intemeietor, „daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou” (Carticica sefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, inainte de a fi un activist politic, este o vie constiinta crestina si nationala, un reper moral si un marturisitor jertfelnic, purtatorul unui eroism existential fara de care nimic nu poate nici sa se primeneasca, nici sa dureze. Tarziu, in dizgratie si apoi in inchisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degraba un educator, un formator si catalizator de constiinte si energii creatoare, decat un lider politic in sensul curent al cuvantului): “Recunosc ca Zelea Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt, in slujba si salvarea tarii, cai politice; el a ales o cale superioara, si anume sa realizeze mai intai caractere, educand un tineret care, pe cai de inaltare patriotica, sa se daruiasca total, moral si spiritual; sa creeze mai intai o elita conducatoare si abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului roman: 1919-1939, Editura Fundatiei Buna Vestire, Bucuresti, 1993, p. 267).

Nu este locul aici a intra in istoria legionara dintre cele doua razboaie, pentru a arata cat de mare si de complex a fost aportul femeilor/fetelor in miscarea lui Codreanu. Se stie ca eroismul lor marturisitor a mers chiar pana la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburator ramanind cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neaparat moartea este masura eroismului asumat. Ba se poate spune ca uneori a trai eroic, asumandu-ti toate consecintele unui act de curaj si rectitudine, intr-o lume care te vaneaza din toate partile si e gata sa-si ascuta ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decat moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este sa mori pur si simplu, ci sa traiesti clipa de clipa sub spectrul mortii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunaoara cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maica Mihaela de la Vladimiresti), pe atunci studenta la ANEF, care pe stadion, in plina manifestatie festivista, in prezenta regelui-calau Carol II, a pus mana pe un microfon si a strigat in auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat si pentru acest adevar sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroica, de moartea ei martirica in inchisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tarziu, dupa ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generatiei sale. Cand ti-ai jertfit intreaga viata unei cauze care te transcende, si ai trecut prin toate vamile suferintei, moartea poate fi si o incununare, dar mai degraba seamana cu o izbavire...

A trai neincovoiat o viata mai cumplita decat moartea – iata marea lectie a eroismului legionar, deprins si manifestat de elita morala a unei generatii formate in „Fratiile de Cruce” si in „Cetatuile” de fete (si careia ii apartine, cu cinste, si autoarea cartii Strigat-am catre Tine, Doamne...). Desi poate sa para altfel, marea masura a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelica, a martirilor legendari (in frunte cu Mota, Marin si Codreanu insusi, sau, pentru ca este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu si Elena Bagdad), ci epoca ulterioara, a prigoanelor de o jumatate de secol incepute sub Antonescu si continuate sub comunisti, in care floarea acestei generatii, barbati si femei deopotriva, a fost tarata prin lagare si inchisori, apoi marginalizata si calomniata sistematic, ba chiar persecutata si in urmasii ei (care cel mai adesea n-aveau alta „vina” decat ca se nascusera din parinti „stigmatizati”). Ce miracol psihologic si paideic se ascunde in indepartata „sfanta tinerete legionara” a unor octogenari si nonagenari care continua sa-si marturiseasca pana la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atatea chinuri si nenorociri, intr-o istorie a tuturor deziluziilor!

Sensibilitatea legionara, profund crestina in resorturile ei cele mai intime, a presimtit din capul locului (adica inca din primii ani de dupa bolsevizarea vecinilor de la Rasarit) iminenta si amploarea pericolului comunist; si a fost constienta nu numai de dimensiunea istorica a acestui pericol, dar si de dimensiunea lui mistica (bolsevizarea fiind perceputa ca o forma de satanizare, cum timpul a si dovedit-o, mai bine decat suntem unii dintre noi dispusi s-o recunoasteam astazi). Chiar antipoliticianismul si antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decat consecinte ale anticomunismului lor, intrucat oamenii politici de stanga contribuiau la ruinarea ordinii crestine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori si agenti comunisti ai vremii. Era deci in logica lucrurilor ca, o data comunizata Romania, cu tancurile sovietice si cu complicitatea abjecta a Occidentului, noul regim proletar sa vada in Miscarea Legionara (sau in ce mai ramasese din ea, dupa ce Antonescu insusi se straduise, cu sprijin german, s-o scoata din istorie) adversarul sau cel mai radical si mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut sa se refugieze peste granite au fost urmariti si arestati cu miile, barbati si femei, mai tineri sau mai varstnici, notorii sau anonimi, umpland lagarele si puscariile tarii „eliberate”, de unde cei mai multi n-au mai iesit decat la gratierea generala din 1964, unii (cei arestati de Antonescu in 1941, dupa asa-zisa „rebeliune”, si apoi preluati ca atare de capitularzi si de comunisti) insumand si 23 de ani de inchisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, asa cum atesta toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanti – au alcatuit si grosul rezistentei armate din munti (lichidate treptat pana spre inceputul anilor 60), care in spiritul si litera ei isi are originea tot in vizionarismul eroic si jertfelnic al lui Codreanu[2].

Despre comportamentul impresionant al legionarilor in inchisorile comuniste marturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricate rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – si inainte, si dupa 1944 – campionii rezistentei romanesti anticomuniste si, vorba lui Mircea Eliade, singura miscare politica romaneasca „care lua in serios crestinismul si Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 27).

III

Neopaganismul comunist, in faza lui vindicativa si de instaurare prin teroare, a infiintat si ceva ce nu mai existase inainte: inchisoarea politica pentru femei. Resursele de eroism feminin romanesc au fost puse astfel in fata unor incercari care, in multe privinte, nu mai aveau precedent in istoria noastra. Ce-i drept, in aceste inchisori (ce-au functionat pana la desfiintarea sistemului concentrationar al „politicilor”, in 1964, sub puternice presiuni externe) au fost detinute femei de cele mai diverse conditii si orientari, unele avand legaturi – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavand nici o apartenenta politica, dar fiind considerate „elemente reactionare” prin simpla lor origine „burghezo-mosiereasca”. Poate inca si mai mult decat in inchisorile de barbati, predominanta au detinut-o insa legionarele – fie incadrate efectiv in Legiune, fie trecute doar prin „Cetatui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea si incarcerarea femeilor este, din pacate, un capitol mai putin cunoscut al fenomenului concentrationar comunist, desi in ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe marturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cartile de mare succes din aceasta categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvantata fii, inchisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevarat Coleta Bruteanu, sotia poetului si luptatorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut si o remarcabila transpunere cinematografica (in regia lui Nicolae Margineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, desi realizat de o doamna (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema inchisorilor de femei, avand si neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicatia legionara. In acest context, reeditarea cartii Strigat-am catre Tine, Doamne... este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.

Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001)[3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea[4]) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja[5]), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele-limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite[6]), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!

Razvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilariei mele – marturisea nu demult autoarea cartii Strigat-am catre Tine, Doamne... – si-a facut loc o imagine de Apocalipsa. Mergeam cu bunicul de mana la biserica, de Paste, iar pe malul celalalt am vazut cum se aruncau in Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele si clopotnita unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se intampla in vuiet de tractoare cu senile. Atunci, bunicul ne-a spus noua, copiilor, urmatoarele cuvinte, pe care le-am considerat – si le consider inca – testamentul sau politic: «Priviti, tineti minte si nu uitati niciodata ce inseamna comunismul!»“ (citatul acesta, ca si cele de la notele 4 si 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viata in temnitele comuniste“, realizat de Bogdan Mihaila si aparut in Monitorul de Neamt, la 17 martie 2007).
[2] „... In fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a incoltit in minte gandul retragerii in munti. Acolo unde romanul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. [...] Decat sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sangele din vine in inchisorile urate si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii in munti, pentru credinta noastra. [...] Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi, desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc; si cel din urma” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).
[3] Nascuta Ropala, fiica a unui ofiter roman si a unei evreice crestinate; vaduva avocatului si comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), cazut pe frontul de la Majadahonda, alaturi de Ionel Mota; trecuta prin inchisorile comuniste, apoi emigrata in Elvetia si recasatorita Van Saanen.
[4] „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernauti cand parintii s-au stabilit, datorita refugiului in Ardeal, la Sugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat intr-o organizatie de tineri anticomunisti si noi, fetele, aveam misiunea de a strange fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam in inchisori detinutilor politici. Inainte de a termina anul IV, am fost descoperita si, atunci, am plecat acasa cu gandul de a intra in rezistenta din munti. Imediat s-au prezentat la parinti doi civili si au intrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre padure. Securistii si-au scos pistoalele in vazul parintilor si au inceput sa traga dupa mine. M-am gandit la mama si m-am oprit. Prima bataie, salbatica, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. Dupa anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces rasunator, instrumentat in Saptamana Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea sa cuprinda printre acuzati peste 150 de studenti, elevi, medici, profesori, urmarea sa ne prezinte tarii ca «dusmani de moarte ai poporului» si de aceea si sentintele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnata la 10 ani de temnita grea [carora li s-au adaugat, abuziv, alti 4 ani, de detentie «administrativa»! – n. R. C.]“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).
[5] „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: „... nestiut ar fi ramas si martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, daca nu se itea dintre ele constiinta exceptionala, dublata de harul scriitoricesc al celei care se numeste Aspazia Otel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastra romaneasca”).
[6] „Nici in mormant nu voi uita teroarea din inchisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferata. Puscaria era sinistra, detinutele dormeau pe jos, mancarea era execrabila. Directorul inchisorii se numea Fleseru, o bruta. Daduse dispozitie ca pentru orice fleac sa fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Daca nu eram tinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de catuse, care se strangeau pe mana la orice miscare. Cu asemenea catuse, m-au varat in pivnita cu sobolani o zi intreaga. Erau atat de multi incat, la inceput, cozile lor mi s-au parut smocuri de paie!“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

In ordinea cotidiana a existentei, daca am fi pusi in situatia de a alege intre dragostea de mama si dragostea de Dumnezeu, cred ca fiecare dintre noi am prefera-o pe prima dintre ele. Chiar si in ordinea duhovniceasca a vietii, prin care suntem incredintati ca dragostea de Dumnezeu este cea mai cuprinzatoare si izvorul desavarsit al iubirii, totusi si asa, pe aceasta o cercam si ne-o insusim plecand tot de la dragostea de mama. Iar acest simtamant, pe linia firii, nu este nici intamplator, nici jignitor, de vreme ce chiar Dumnezeu a gasit pentru El ca dragostea de mama e cea mai calda iubire a umanitatii de care El insusi S-a indragostit. Este si motivul pentru care in veci El nu mai voieste sa se desparta de bratele calde ale mamei Sale.

Dumnezeu tine in sanul dumnezeirii Sale lumea intreaga ingrijind de toate elementele creatiei si proniind in chip special pe om, iar omul tine pe bratele Maicii Domnului pe Dumnezeu oferindu-i o asa ocrotire de care El Insusi a ramas coplesit. Bratele Maicii Domnului reprezinta tronul impacarii omului cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu nu voieste sa coboare din bratele Maicii Sale, iar Maica Sa nu oboseste nicicand purtand cu placere pe Fiul lui Dumnezeu intrupat. Iata icoana implinirii tuturor cu toate.

Daca n-ar fi mama, nu am sti ce este iubirea. N-am simti nici dragostea de om, nici dragostea de Dumnezeu. Mama exprima pe potriva umana toata gingasia si bunatatea vesnica a Cerului. Prin bratele ei imbratisam Necuprinsul. Prin ochii ei vedem Nevazutul. Prin sanul ei sugem Nemurirea. Prin glasul ei ne mangaie Bunatatea. Prin cuvantul ei ne graieste Taina. Tot ceea ce putem simti, privi, auzi, intelege sau intui in masurile gingasiei si, de altfel, intreaga capacitate umana de sondare a realitatii inefabile poarta amprenta mamei. Nu degeaba se spune ca "dragostea de Dumnezeu este cea mai inalta, dar dragostea de mama este cea mai buna".

De fapt, despre mame nu pot eu vorbi si nimeni altcineva. Nu le putem descrie total, pentru ca nu le putem cuprinde. Tot ceea ce stiu nu este altceva decat iubirea de mama crestina care mi-i totuna cu iubirea Bisericii de mine. Stiu ca sunt si altfel de mame. Le vad si le simt prezenta nu ca si copil al lor, ci din deruta existentiala prin care oamenii se misca in jurul meu. Toate acestea se vor fi risipit inutil in multe lucruri, motiv pentru care si-au secatuit izvorul iubirii materne. De asemenea, negrija de ele le poate aduce un grad avansat de ofilire a lor ca femei. Chiar si asa, ele sunt si raman intotdeauna mamele cuiva, si asta conteaza cel mai mult. La acest nivel ele nu se vor putea nici invechi, nici anula. Maternitatea lor ramane in veci. E semnul distinctiv al mantuirii lor, asa cum le va spune Sfantul Apostol Pavel (I Tim. 2, 15). In functie de ea se vor putea recunoaste in "Lumina celui nepatruns".

Nimic mai simplu. Nimic mai complicat. Nimic mai bogat decat mama. Cat firesc. Cata naturalete. Cata gingasie. Cata bunatate. Cata noblete exista in lume si dincolo de ea, toate sunt cuprinse in iubirea de mama.

Avem femei in ministere, la tribunal sau in armata. Sunt femei in medicina, in spitale si la scoala. Le gasim oriunde si oricand cu sarg in tot ce fac si cu avant. Sunt "la deal" si sunt "la vale". Sunt pe "val" si sunt in "topuri". Dintre toate insa, nu se mantuieste decat femeia-mama. Toate celelalte atribute ale femeii pot fi suplinite cu succes de barbat, maternitatea insa e numai vocatia ei. Daca femeia rateaza in maternitate, esuata e intreaga soarta a umanitatii si implicit a universului.

In consecinta, avem o singura dorinta catre lumea in deruta: luati-ne tot ce vreti, dar lasati-ne mamele. Daca n-ar fi ele, n-am fi nici noi. Daca sunt ele, omenirea are viitor. Aici si in vesnicie. In rest, nimic nu mai conteaza. Mai simplu spus: dati-ne mame crestine si vom innoi fata lumii!

Gheorghe Butuc

Conflictul ortodoxo-ortodox

din Transilvania

Recenta decizie a Sinodului Bisericii noastre starneste uimire si, la nu putini, indignare. Inainte de Sinod, am scris si am vorbit pe tema „rearondarii” celor doua Mitropolii din Transilvania. Nu doresc sa reiau cele deja afirmate. Cu toate acestea, cred ca ar trebui lamurite, la capatul unor saptamani agitate, doua aspecte intens vehiculate. Primul: hotararea din 2012 este o corectare a „nedreptatii” din 2005. Al doilea: laicatul are o atat de mare importanta incat Sinodul s-a vazut nevoit sa ia act de decizia acestuia, exprimata in Adunarile Eparhiale. Sigur, dincolo de aceste aspecte, ar fi cazul sa ne intrebam ce lectii se pot invata din recentele dispute bisericesti care au avut si un puternic ecou social.

Receptarea deciziilor sinodale

Inainte de a intra in miezul celor doua teme, e nevoie de o scurta precizare legata de modul cum ar trebui sa intelegem si astfel sa receptam, in general, deciziile sinodale. Ei bine, in comunicatul de presa al Patriarhiei publicat la inceputul lui februarie a. c. ca urmare a dezbaterii din presa locala clujeana, dar nu numai, se mentioneaza textual ca decizia Sinodului din noiembrie 2005 de a reorganiza jurisdictia teritoriala din Transilvania a fost „luata in graba”. Afirmatia aceasta este de doua ori importanta. Pe de o parte, ea indica involuntar diferenta de calitate umana si morala dintre decizia „grabita” din 2005, dictata de ritmul evenimentelor, si cea evident premeditata din 2012, beneficiarii ei antepronuntandu-se, fapt care a facut din decizia ulterioara a Sinodului, de acum cateva zile, o surpriza asteptata. Pe de alta parte, afirmatia ne arata ca, la rigoare, Sinodul poate lua decizii daca nu gresite, oricum incomplete sau cel putin discutabile. Ca episcopatul ca atare nu este infailibil, acest lucru il afirma ecleziologia si dogmatica Ortodoxiei deja de secole, contrazicand astfel mentalitatile si practicile curente. Problema in cazul nostru rezida in absenta unor criterii clare in functie de care o decizie, precum cea din 2005, poate fi catalogata drept „grabita”, iar cea din 2012 drept corecta. Pe baza caror principii putem distinge? Sau totul se reduce la cei care decid, azi intr-un fel si maine in cu totul altul? Este o chestiune de fundamente sau una de persoane? In lipsa unor raspunsuri clare, iata ca deciziile sinodale, cu voie de la Patriarhie, sunt lansate dezbaterii publice: un castig indirect, dar nu mai putin pretios, al ultimelor zile. Coresponsabilitatea bisericeasca la care indemna comunicatul Patriarhiei din 1 februarie poate fi, intr-adevar, exercitata in vederea identificarii celor mai bune solutii pentru comunitatea noastra de credinta.

Procedura si matematica

Acum, revenind la afirmatia recurenta ca hotararea din 2012 este o corectare a „nedreptatii” din 2005, repet totusi ceea ce am mai spus: infiintarea Mitropoliei Clujului s-a facut pe fundalul neclaritatilor inca prezente din Statutul BOR, unde problematica sinodalitatii mitropolitane, ca exercitiu al comuniunii la nivel local, nu este corelata cu aspectul reprezentativitatii in cazul alegerii mitropolitilor, care nu sunt doar eparhioti, ci prezideaza si un sinod. Cat mai simplu spus, ceea ce s-a petrecut in noiembrie 2005 a fost o criza tipica de sistem datorata alienarii constiintei canonice in Ortodoxiile nationale moderne. Desigur, etapele infiintarii de noi eparhii sau mitropolii nu au fost urmate in 2005 cu strictete, dar au fost completate ulterior. Concret, chiar daca s-a pornit de sus in jos, cum am atentionat in epoca, au avut loc apoi sedintele anuale ale Adunarilor Eparhiale care s-au pronuntat, acoperind astfel golul dintre decizia Sinodului si cea a Adunarii Nationale Bisericesti, competenta atunci in materie. Repet si faptul ca, in Sinodul din 4 noiembrie 2005, a votat pentru noua Mitropolie de la Cluj inclusiv mitropolitul ales al Sibiului. „Grabit”, intreg Sinodul a votat pentru, doar doua voturi fiind impotriva. Macar si diferenta evidenta a  raportului de voturi dintre decizia din 2005 si cea din 2012 exprima adevarata vointa a Sinodului. Si pentru ca tot suntem la capitolul de matematica sinodala, decizia din 17 februarie 2012 a fost luata de 41 de votanti, 6 fiind impotriva, 8 abtinandu-se si 27 fiind pentru. Cum art. 14, litera k a Statutului BOR (modificat la inceput de 2011) prevede, la atributiile Sinodului, ca acesta „aproba, cu o majoritate de doua treimi din numarul membrilor prezenti, infiintarea, desfiintarea, modificarea teritoriala si schimbarea titulaturii mitropoliilor, arhiepiscopiilor si episcopiilor din cadrul Patriarhiei Romane”, rezulta ca recenta decizie este statutara la limita. In functie de regula de calcul folosita, ea poate fi chiar contestata. Rezultatul strans, pe muchie, este uimitor pentru un demers care s-a vrut corectiv in raport cu o decizie anterioara considerata de unii eronata. Cu alte cuvinte, reparand o „nedreptate”, Sinodul risca sa comita o ilegalitate.

Tot in logica abuzului terminologic trebuie considerata si referinta repetata, inclusiv in comunicatul din 1 februarie 2012, la „hotararea comuna a Sinoadelor mitropolitane ale Mitropoliei Ardealului si Mitropoliei Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului, reunite in sedinta comuna de lucru la manastirea Sambata de Sus, judetul Brasov, din 16 decembrie 2011”. Or, in vreme ce fiecare Sinod mitropolitan in parte si Adunarile Eparhiale sunt organisme statutare, sedintele reunite ale unor Sinoade mitropolitane nu au acest statut si ca atare nu pot hotari nimic. Chiar daca nu sunt lipsite de utilitate, dimpotriva, reuniunile de acest fel au un caracter pur informal, pentru a folosi un cuvant intrat recent in vocabularul romanesc. Fara a dori sa gasim cu orice pret nod in papura si pete in soare, cert este ca in toata polemica aceasta ortodoxo-ortodoxa, pe cat de inutila, pe atat de trista, abuzul a fost comis constant, motiv sa ne intrebam iarasi, deloc retoric, daca principiile sunt slabe, sau slabi sunt cei chemati sa le interpreteze si sa le aplice. Din orice unghi am privi, calitatea umana a celor implicati este decisiva.

Pentru a nu lungi lista aspectelor procedurale discutabile, sa mentionam si lipsa de ecou in Sinodul mare a pozitiei Sinodului mitropolitan clujean din 7 februarie 2012. Aducand argumentele bunului simt, Sinodul local s-a exprimat pentru intregirea teritoriala a Mitropoliei de la Sibiu prin trecerea eparhiei de Alba, dar a contestat desprinderea Bihorului. Atat comunicatul de presa, cat si procesul verbal al Sinodului mitropolitan trec in revista principiile canonice, pastorale si sociale care contrazic dorinta total inexplicabila ca in numele echilibrarii sa se produca un dezechilibru si mai mare. Procedural, nu doar ca ierarhii sufragrani de Alba si Oradea au absentat de la Sinodul mitropolitan, dar nu au inaintat Clujului nici macar hotararile Adunarilor Eparhiale. Am asistat la o sfidare personala si institutionala a autoritatii mitropolitane simetrica, ar spune unii, cu situatia in care s-a aflat mitropolitul ales al Sibiului, in 2005. Daca aceasta este starea de spirit in 2012, atunci nu mai exista nici un dubiu asupra dorintei de razbunare, straina de duhul bisericesc, a initiatorilor si sustinatorilor „rearondarii”. In fine, punerea in Sinodul de la Bucuresti a cererii de trecere a Devei si de revenire a Albei si Oradiei la Sibiu a avut o sintaxa deficitara, la pachet, fara minimele distinctii de ordin geografic si pastoral.

Ce vor, de fapt, laicii?

Actorii involuntari ai recentei theodrame au fost laicii. In numele lor se pare ca s-a facut totul. Un studiu sociologic a aratat insa o alta imagine si a devoalat o intelegere radical diferita a vietii bisericesti. Sigur, nu trebuie sa ne conducem in Biserica dupa sondaje, dar macar sa tinem cont de tendintele pe care acestea le scot in evidenta. In cazul de fata, pentru prima data in Romania post-comunista, o decizie sinodala a fost precedata de un astfel de studiu sociologic, realizat de IRES, care indica refuzul covarsitor al credinciosilor de a se lasa antrenati intr-un razboi la nivelul ierarhiei ecleziale. In ceea ce ii priveste pe laicii din Adunarile Eparhiale, venerabilul vladica al Maramuresului, Justinian, a precizat foarte clar ca, in fond, conteaza vointa episcopului. Aceasta este decisiva. Altminteri spus, episcopii nu se pot ascunde in spatele Adunarilor Eparhiale, invocand „poporul” precum invoca opozitia politica pe demonstrantii din strada. Mai mult, potrivit actualului Statut al BOR, in repetate randuri modificat, laicilor le este rezervat un rol pur decorativ. Intr-un astfel de context, a-i pune in fata pe credinciosi este nu doar un abuz semantic, dar si o paradoxala dovada de slabiciune. Nu poti conduce autoritar si sa te declari democrat. Un asemenea joc de imagine nu are cum sa tina. Mai ales ca, in cazul ecumenismului confuz al ierarhilor de la Timisoara si Oradea, de pilda, din urma cu doar cativa ani, vocea aceluiasi laicat a fost ignorata suveran.

Cum se intampla in momente de criza, tema laicatului a fost indirect adusa in actualitate si merita sa o fructificam pe masura importantei pe care o are. Or, daca tot este vorba despre ortodocsii ardeleni si de traditiile lor, a invoca mostenirea saguniana si a trata laicatul cu dezinteres este cea mai flagranta forma de a contorsiona istoria. La fel, cat de sincer poate fi cultul pentru Saguna daca artizanii „rearondarii” transilvane sunt si cei care par sa fi abandonat lupta pentru recuperarea patrimoniului Fundatiei lui Gojdu, prietenul marelui ierarh? Daca tot sunt interesati sa asculte laicatul, ar trebui sa raspunda la aceasta intrebare: de ce Biserica nu a dat in judecata, dupa 1989, statul roman si pe cel maghiar pentru maniera in care au lasat sa se piarda milioane de euro care ar fi putut ajuta decisiv la formarea unei elite romanesti in post-comunism capabile sa ofere acestei tari o sansa reala, alta decat cea otravita a copiilor de securisti ajunsi astazi ministri? Ce au facut Mitropolia de la Sibiu sau Episcopia de la Gyula pentru salvarea mostenirii Saguna-Gojdu? Iata o tema buna, pentru inceput, in dialogul dintre ierarhie si laicat.

De ce, totusi, o Mitropolie la Cluj?

Faptul ca Mitropolia Clujului nu este rezultatul exclusiv al ambitiei fondatorului ei il arata atasamentul spontan al clujenilor, indiferent de varsta sau treapta sociala. Daca ar fi fost o simpla constructie orgolioasa, o proiectie geografica a unei peisaj sufletesc denivelat sau doar un exercitiu de putere, atentatul la centrul mitropolitan clujean nu ar fi starnit atatea reactii. Or, comuna acestora le este lipsa oricarui sentiment de dispret fata de Sibiu. Importanta Clujului este resimtita ca apartinandu-i, ca fiindu-i proprie, iar nu luata altcuiva. Ridicarea metropolei din inima Transilvaniei in rang bisericesc semnifica in ultima instanta implinirea unui parcurs istoric de luare in posesie a unui teritoriu in care romanii erau tolerati pana acum aproape un secol doar la periferie. Nu trebuie sa apelam la retorica nationalista, atat de paguboasa tocmai la Cluj, imediat dupa 1989, pentru a intelege ca recunoasterea bisericeasca a unei realitati mult mai complexe face parte din ceea ce, folosind cuvinte aparent mari, reprezinta proiectul national al Romaniei moderne. Orbirea decidentilor ecleziali de acum, exprimata in recentele decizii, este cu atat mai dureroasa cu cat Biserica noastra, autonoma si autocefala, a fost motorul emanciparii nationale, inclusiv prin cultivarea sistemului mitropolitan care a permis mentinerea unitatii de credinta in ciuda dezbinarii politice. Ignorarea sistematica a faptului ca prin doua mitropolii prezenta romanilor si a ortodocsilor in Transilvania se exprima mai puternic duce in cele din urma la o absurda si blasfemiatoare „concurenta” intre mostenirea lui Stefan cel Mare, ctitorul episcopiei din Feleac, precursoarea directa a celei din Cluj, si mostenirea lui Andrei Saguna, ambii canonizati de Biserica noastra.

In loc de concluzii: etica sinodala

Ceea ce a scos cel mai bine in evidenta recentul conflict ortodoxo-ortodox este deficitul etic al unora dintre membrii Sinodului BOR. Abandonand schimbul de idei si opinii, nedorind sa faca opozitie presedintelui Sinodului, singurul abilitat sa aiba o parere, unii membri sinodali au transformat consensualitatea in complicitate. Riscul este insa si mai mare. Din exterior vazand comportamentul sinodal, transformarea ierarhiei in oligarhie este cel mai nociv lucru care se poate produce. Asa cum in partidele politice, viciate de coruptie si amatorism, singura „virtute” este loialitatea tribala („Cum doriti, sefu’!”), la fel, pastrand proportiile si mai ales diferentele stilistice, par sa se petreaca lucrurile si in Sinod. Invazia duhului politicianist este, in esenta, marea ispita careia trebuie sa ii reziste ierarhii nostri. In ciuda comoditatii pe care o asigura folosirea cliseelor, fronturile din ierarhia Bisericii noastre nu sunt nici pe departe intre „ecumenisti” si „traditionalisti”, cum se crede. Dupa ultimele evenimente, este cert ca lupta se da, de fapt, intre bun simt si mitocanie, intre cei cu frica de Dumnezeu si cei „neinfricati”. Trebuie, in fata acestui tablou, sa ne smintim sau sa ne pierdem credinta? Nicidecum. Slabiciunile slujitorilor Bisericii sunt cea mai mare dovada ca adevaratul cap al ei ramane Hristos. Amin!

Radu PREDA

UBB/INTER

Sursa: http://razvan-codrescu.blogspot.com/