Icoana de la Schitul Prodromu - Maica Domnului Prodromita

Icoana Maicii Domnului Prodromita se afla in Schitul Prodromu, in Sfantul Munte Athos. Intre icoanele nefacute de maini omenesti se numara si aceasta icoana a Maicii Domnului ce se cheama "Prodromita", zugravita in chip minunat in anul 1863, in Tara Romaneasca. In acel an, Parintii Nifon si Nectarie, ctitorii Schitului Prodromu, din Sfantul Munte Athos, mergand in tara pentru trebuintele schitului, aveau in inima lor o mare dorinta pentru o icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, care sa fie asezata in biserica cea noua, dupa cum mai toate manastirile Sfantului Munte au cate o icoana facatoare de minuni.

Deci aflandu-se Parintii Nifon si Nectarie in Iasi, au inceput a cerceta acolo pentru a afla un zugrav mai iscusit si cu viata placuta lui Dumnezeu, care sa le zugraveasca o icoana a Nascatoarei de Dumnezeu. Si au gasit un zugrav batran, Iordache Nicolau, cu care s-au invoit sa le faca aceasta icoana, dupa modelul primit de la parinti. Insa s-au tocmit ca sa lucreze numai cu post, adica: de dimineata pana cand va flamanzi sa nu ia nimic in gura, iar dupa-masa sa nu mai picteze, ci alt lucru sa faca pana a doua zi, urmand aceasta randuiala pana la terminarea ei. Batranul zugrav primi invoiala cu toata evlavia si multumirea.

Iata ce scria el, in 29 mai 1863, despre zugravirea icoanei cea cu dumnezeiasca minune savarsita, intr-o scrisoare pastrata in arhiva Schitului Prodromu: "Eu, Iordache Nicolau, zugrav din orasul Iasi, am zugravit aceasta Sfanta Icoana a Maicii lui Dumnezeu, cu insasi mana mea, si in vremea lucrului a urmat o minune preaslavita, in modul urmator: Dupa ce am terminat vesmintele, dupa mestesugul zugravirii mele, m-am apucat sa lucrez fata Maicii Domnului si a Domnului nostru Iisus Hristos; iar dupa ce am dat gata mana intaia si a doua, apucandu-ma de noapte ca sa termin de zugravit, privind eu la chipuri am vazut ca totul a iesit dimpotriva, pentru care foarte m-am mahnit, socotind ca mi-am uitat mestesugul. Si asa, facandu-se seara, m-am culcat mahnit, nemancand nimic in ziua aceea, dar socotind ca a doua zi sculandu-ma, sa ma apuc mai cu dinadinsul de lucru. Dupa ce m-am sculat a doua zi, mai intai am facut trei metanii Maicii lui Dumnezeu, rugandu-ma sa-mi lumineze mintea, ca sa pot ispravi Sfanta Icoana; si cand m-am dus sa ma apuc de lucru, o! preaslavite minunile Maicii lui Dumnezeu! S-au aflat chipurile terminate desavarsit, precum se vede. Eu vazand aceasta minune, n-am mai indraznit a-mi pune condeiul pe ea, fara numai am dat lustrul cuviincios, desi greseala am facut aceasta, ca sa mai dau lustru la o asemenea icoana. Aceasta este povestirea acestei Sfinte Icoane."

Rugaciunea pe care preotii o rostesc inaintea acestei icoane este urmatoarea: "Prea Sfanta Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, pururea Fecioara Marie, protectoarea si aparatoarea noastra, cerem a Ta nebiruita aparare. Imparateasa Cerului si a pamantului, ceea ce ai cu dreptate numele de "Prodromita", adica inainte-mergatoare, intareste-ne intru lucrarea faptelor bune si ne du de mana intru Imparatia cea cereasca. Povatuieste-ne pe noi, toti drept credinciosii crestini, spre a vedea si vesnic a ne indulci de marirea Fiului Tau si Dumnezeul nostru, ca Binecuvantata si Prea Proslavita esti, in vecii vecilor. Amin."

Dimensiunile icoanei sunt de 1 metru pe 0.7 metri. O caracteristica a acesteia este faptul ca icoana, cercetata la microscop, nu prezinta urme de pensula, acest lucru intarind credinta cum ca Sfintele Fete au fost pictate miraculos de mana nepamanteasca. Praznuirea acestei icoane are loc in fiecare an, pe data de 12 iunie, cu priveghere de intreaga noapte.

Icoana de la Manastirea Iviron - Maica Domnului Portarita

Icoana Maicii Domnulu, facatoare de minuni, numita "Portarita" - Παναγία Πορταϊτισσα - se afla in paraclisul de la poarta Manastirii Iviron, cum se intra in curte, pe partea dreapta. Potrivit traditiei athonite, aceasta icoana a venit pe mare, din Bizant.

In vremea prigoanei icoanelor - iconoclasmul - traia in Niceea Asiei Mici o vaduva credincioasa, ce avea un singur fiu. Ea pastra cu mare evlavie aceasta icoana a Maicii Domnului in casa sa. La un control facut de trimisii imparatului, acestia au gasit icoana si au spus amenintator vaduvei: "Da-ne bani ca sa scapi impreuna cu icoana ta, altfel vom implini poruncile!". Atunci femeia le-a dat bani multi, sa-i dea un ragaz pana a doua zi. Noaptea l-a luat pe fiul ei si icoana si au mers pe tarm.

Femeia a scos icoana din casa si s-a dus cu ea la malul marii si i-a spus: "Maica Domnului, eu nu mai pot sa te apar. Stapana lumii, tu, ca Maica a lui Dumnezeu, ai stapanire peste toata zidirea. Tu poti sa ne izbavesti si pe noi de mania stapanitorilor si icoana ta de cufundarea in mare.", si a pus-o pe apa. Iar icoana a venit, in chip minunat - dreapta, pe apa, fara a se scufunda - pana la Sfantul Munte Athos.

Vaduva a fost mangaiata de aceasta priveliste si i-a multumit Preacuratei, iar fiului ei i-a spus: "Copilul meu, dorinta noastra cea catre Maica Domnului este deja implinita. Eu sunt gata sa mor pentru credinta mea, prin mainile tiranilor, daca va trebui, dar nu doresc si moartea ta. Te rog si te implor sa pleci in partile Greciei." Fiul a ascultat-o si a plecat la Tesalonic, apoi in continuare a mers in Sfantul Munte Athos, in acel loc unde, dupa putini ani, a fost ridicata Manastirea Iviron. Acolo a devenit calugar si, dupa ce a trait in chip bineplacut lui Dumnezeu, s-a mutat la cele vesnice." Se vede ca ajungerea lui acolo s-a facut dupa iconomia si purtarea de grija a lui Dumnezeu, deoarece de la el au aflat si pustncii Sfantului Munte istoria icoanei pe care, impreuna cu mama sa, o aruncase in mare.

Dupa ani si ani, cand aproape de tarm fusese construita Sfanta Manastire Iviron, calugarii au vazut intr-o seara deasupra valurilor un stalp de foc ce ajungea pana la cer. In fata privelistii iesite din comun, au ramas nemiscati si cantau. Vedenia a mai continuat cateva nopti, pana ce s-au adunat si calugari de la alte manastiri acolo, pe tarm. Atunci au vazut ca acel stalp de foc izvora dintr-o icoana a Maicii Domnului, iar cand parintii vroiau sa se apropie cu barca, icoana se indeparta. S-au intors in biserica manastirii si s-au rugat cu credinta si lacrimi Maicii Domnului sa daruiasca acea icoana manastirii lor.

Era atunci in Manastirea Iviron un ieromonah cu numele Gavriil, care in lunile de vara traia ceva mai sus de manastire, in nevointa si post aspru, asemeni unui inger pamantesc. Lui i s-a aratat Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si i-a zis: "Spune egumenului si fratilor ca voiesc sa le dau icoana mea pentru a-i acoperi si ajuta, apoi intra in mare si paseste pe valuri, si atunci vor cunoaste toti buna voire a mea catre manastire."

Apoi toti monahii au iesit la tarm unde Gavriil a pasit pe apele marii ca pe uscat si s-a invrednicit sa ia in mainile sale aceasta icoana grea si de mari dimensiuni, pictata pe lemn. Pe tarm, monahii s-au inchinat icoanei cu evlavie si mare bucurie. Apoi cu cantari au dus-o in sfantul altar al bisericii manastirii.

In ziua urmatoare, insa, icoana nu a mai fost gasita in biserica! Cautand-o, au gasit-o pe zidul manastirii, deasupra portii centrale. Au adus-o in biserica, dar iarasi au gasit-o la poarta. Acest lucru neobisnuit s-a intamplat de mai multe ori, pana cand nedumerirea monahilor a fost dezlegata de Preasfanta, care i-a aparut in vis egumenului, zicandu-i: "Spune fratilor sa nu ma mai deranjeze de acum inainte, pentru ca eu nu doresc sa fiu pazita de voi, ci eu sa va pazesc pe voi, nu numai in viata de acum, ci si in cea viitoare. Si sa nadajduiasca in milostivirea Fiului meu si Stapanului tuturor toti monahii traitori cu evlavie si frica de Dumnezeu in muntele acesta virtuos. Acest dar eu l-am cerut de la El si iata, va dau voua semn: cat timp veti vedea icoana mea in aceasta manastire, harul si mila lui Dumnezeu nu vor lipsi de la voi."

Monahii s-au bucurat de toate acestea si apoi au zidit un paraclis aproape de poarta manastirii, unde au pus aceasta icoana facatoare de minuni, care se afla in acest loc pana astazi. Datorita acestei intamplari, icoana a primit numele de "Portarita".

Icoana este mare, de 1,30 x 1,90 metri. Icoana este ferecata, cu exceptia fetelor, cu o imbracaminte de aur si argint, cu pietre pretioase, monezi de aur si o multime de alte podoabe daruite de imparati, regi, egumeni, duci, ofiteri si simpli credinciosi. Aceste odoare sunt dovezi ale minunilor Preacuratei. Le-au oferit cei care au primit ceea ce au cerut de la ea. S-a prorocit, de catre parinti, ca la sfarsitul lumii, aceasta icoana va pleca pe mare, asa cum a venit.

Una dintre bucuriile pe care le-a facut aceasta icoana celor rugatori este urmatoarea: un tanar pelerinj, neprimind paine de la bucatar, a primit de la Maica Domnului un galben, spre a-l da bucatarului. Bucatarul, dandu-si seama de unde era galbenul respectiv, s-a cait. Legat de painea din manastire, aici s-a mai petrecut inca si o alta minune: cand manastirea nu a dat masa la hram, de frica foametei, fiindca nu aveau destule provizii, atunci milioane de furnici au inceput sa care graul din hambare. In amintirea acestei minuni, pocaindu-se inaintea lui Dumnezeu, monahii si-au luat canonul dragostei de a pune zilnic, la poarta manastirii, o lada de lemn, cu paine, la indemana tuturor pelerinilor ce ii calca pragul.

Uleiul de la candela acestei sfinte icoane este leac pentru otrava. Pe vremea venirii arabilor in Sfantul Munte, un soldat arab a lovit cu cutitul in chipul acestei icoane, si indata a inceput a curge sange. Arabul vazand minunea, s-a infricosat si cazand la pamant s-a pocait, s-a botezat in legea crestineasca si s-a imbracat in haina monahiceasca, ramanand acolo pana la moarte.

Icoana de la Manastirea Hilandar - Maica Domnului "Tricherousa"

Aceasta este icoana amintita in viata Sfantului Ioan Damaschin. Ca aparator infocat al cinstirii sfintelor icoane, acesta a fost aspru pedepsit de catre iconoclasti: i-au taiat mana dreapta, spre a nu mai scrie in apararea sfintelor icoane. Punand in fata icoanei mana taiata, acesta se ruga cu lacrimi Maicii Domnului sa nu-l treaca cu vederea, ci sa-l ajute. Maica Domnului, cunoscand iubirea si credinta lui Ioan cel din Damasc, i-a vindecat rana, mana cea taiata lipindu-se la locul ei si luand din nou viata. In cinstea acestei minuni, icoana din Manastirea Hilandar pastreaza o copie de argind a mainii Sfantului Ioan Damaschin.

Pana in secolul al XII-lea, icoana a fost pastrata in Lavra Sfantului Sava. Aceasta a fost oferita mai apoi Sfantului Sava, arhiepiscopul Serbiei si intemeietorul Manastirii Hilandar, cu ocazia unei vizite in Tara Sfanta. Acesta a luat icoana in Serbia, iar mai apoi, in chip minunat a ajuns in Sfantul Munte Athos. In vremea unei rascoale civile din Serbia, in timpul domniei Regelui Urosh al V-lea, catarul care purta icoana in fata armatei s-a pierdut, ajungand in chip necunoscut la Hilandar.

Una dintre minunile Maicii Domnului, savarsite in Manastirea Hilandar, a avut loc in momentul in care calugarii au inceput sa se certe pentru a ocupa postul de staret. In acel moment, icoana Maicii Domnului Tricherousa a plecat singura, de unde era pusa mai inainte, si s-a asezat in scaunul de staret. Un calugar pustnic, cu viata sfanta, a venit la manastire si a spus celor de aici urmatoarele: "De acum inainte, pentru a evita mahnirea si cearta, nici un staret nu va mai fi ales in Manastirea Hilandar, din moment ce insasi Maica Domnului ocupa aceasta pozitie si conduce manastirea." Manastirea Hilandar, cu viata de obste, se conduce astazi dupa principii idioritmice, fiecare calugar ingrijindu-se de ale sale.

Icoana de la Manastirea Filoteu - Maica Domnului "Glykophilousa"

Ca si icoana Maicii Domnului "Portarita - Portaotissa", si aceasta este una dintre putinele icoane salvate din prigoana iconoclastilor. Modul in care aceasta a ajuns in Sfantul Munte Athos nu este inca stiut de calugari. Se crede totusi ca aceasta a apartinut unei femei numite Victoria, devotata sotie a senatorului iconomah Simeon. Ea ar fi aruncat icoana in mare, in momentul in care trebuia sa o predea autoritatilor. Icoana Maicii Domnului, plutind pe ape, a ajuns in arsanaua (portul) Manastirii Filoteu, unde a fost primita cu nespusa bucurie de catre staret si obste. Acestia fusesera anuntati de venirea ei printr-o aratare a Maicii Domnului.

In fiecare Luni din Saptamana Luminata, la malul marii are loc o precesiune.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Eftimie de la Manastirea Leimonos - Noul Martir Euthymios Agritellis (1872-1921), cunoscut in intreaga lume sub numele de "Agritellis", s-a nascut in anul 1872, in localitatea Parakoila, din insula Lesbos, unde si-a si inceput educatia. La varsta de noua ani el a intrat in Manastirea Leimonos, fiind tuns in calugarie opt ani mai tarziu, in anul 1899. Tanarul Eftimie si-a continuat educatia in cadrul manastirii, mai tarziu fiind trimis de catre obste la Scoala Teologica din Halki, unde a si studiat intre anii 1900-1907. Dupa terminarea studiilor, el se va intoarce la manastire, unde va fi hirotonit diacon. Pe langa slujba de Sfantul Eftimie Agritellis - Noul Martir

Sfantul Eftimie de la Manastirea Leimonos - Noul Martir Euthymios Agritellis (1872-1921), cunoscut in intreaga lume sub numele de "Agritellis", s-a nascut in anul 1872, in localitatea Parakoila, din insula Lesbos, unde si-a si inceput educatia. La varsta de noua ani el a intrat in Manastirea Leimonos, fiind tuns in calugarie opt ani mai tarziu, in anul 1899. Tanarul Eftimie si-a continuat educatia in cadrul manastirii, mai tarziu fiind trimis de catre obste la Scoala Teologica din Halki, unde a si studiat intre anii 1900-1907. Dupa terminarea studiilor, el se va intoarce la manastire, unde va fi hirotonit diacon. Pe langa slujba de diacon, el indeplinea si misiunea de profesor principal in Scoala Leimonos, care functiona in manastire. In anul 1908 el va fi hirotonit preot.

Incepand cu anul 1911 si terminand cu luna mai a anului 1921, cand a si murit, el a slujit crestinilor din Dioceza de Zela (in Pont), ca episcop. Moartea sa martirica a suferit-o din cauza dragostei sale fata de greci, in lupta acestora din Asia Mica, impotriva turcilor. El a fost luat prizonier de catre armatele otomane in data de 21 ianuarie 1921. Dupa o intreaga serie de chinuri, el si-a dat sufletul in mainile Domnului la data de 29 mai 1921. Printre manuscrisele pastrate in biblioteca de la Manastirea Leimonos, se afla o serie de 50 scrise cu insasi mana Sfantului Eftimie, cea mai mare parte a lor fiind jurnale scrise in perioada studiilor facute in Halki.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Chilia Parintelui Arsenie Boca a ramas ca o marturie nestinsa a vietuirii sale isihaste in Muntii Sambetei, spre mangaierea tuturor celor care ii calca pragul. Chilia parintelui se afla in muntii Fagaras, pe Valea Sambetei, aproape de Cabana Sambata. Chilia parintelui a ramas pana astazi un loc de pelerinaj unde credinciosii se roaga, pun o floare sau aprind o lumanare. "Cat de frumoase sunt pe munti picioarele trimisului care vesteste pacea, a solului de veste buna, care da de stire mantuirea." (Isaia 52, 7) Chilia sa de pustnic, de pe Valea Sambetei, este un loc aproape inaccesibil, sapat in jgheabul unor pereti prapastiosi de stanca, pe care parintele sculptase chipul Maicii Domnului, transformand salbaticia muntilor in altar de rugaciune si meditatie.

Parintele Arsenie Boca - cronologia vietii

Parintele Arsenie Boca se naste in data de 29 septembrie 1910, la Vata de Sus, langa Brad, judetul Hunedoara. Parintii sai, Iosif si Cristina, ii pun la botez numele Zian. Copilul face scoala primara in satul natal si apoi intra la Liceul National Ortodox "Avram Iancu", din Brad, pe care-l absolva in anul 1929. In acelasi an se inscrie la Institutul Teologic din Sibiu. In anul 1933, Mitropolitul Nicolae Balan il trimite cu bursa la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti. Aici, el face studii cu profesorul Costin Petrescu. Urmeaza cursuri de medicina - anatomie, participa cu interes la prelegerile de mistica ale lui Nichifor Crainic. Frecventeaza si alte cursuri in domeniul culturii si artei.

In data de 29 septembrie 1935 este hirotonit diacon celib. Patru ani mai tarziu, dupa terminarea Academiei de Arte Frumoase, urmeaza o scurta perioada de ucenicie in monahism, la Sfantul Munte Athos. La reintoarcerea in tara, aduce cateva manuscrise ale Filocaliei fostului sau profesor de la Sibiu, Parintele Dumitru Staniloae, cu care colaboreaza la realizarea in limba romana a acestei lucrari. Parintele Arsenie scrie dupa dictatul Parintelui Staniloae, realizeaza coperta Filocaliei si sustine lucrarea de tiparire prin numarul mare de abonamente pe care le procura. Pe buna dreptate Parintele Dumitru Staniloae il numeste "Ctitor de frunte al Filocaliei romanesti".

In anul 1939, in luna iunie, el intra in obstea Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. La data de 3 mai 1940 este tuns in monahism la Manastirea Sambata de Sus, primind acum numele de Arsenie. Doi ani mai tarziu, la 10 aprilie 1942, el este hirotonit preot. In anul 1943, la izvorul Vaii Sambata, langa un povarnis aproape vertical, teraseaza stanca. In interiorul masivului, scobeste o deschizatura pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in inima muntelui.

In acelasi an el intra in atentia Securitatii. In anul 1945 este anchetat la Ramnicu Valcea, iar in cel urmator, la Brsov. Izvorul Tamaduirii, praznuit in anul 1948, este ultimul mare praznic sarbatorit la Manastirea Sambata. In anul 1948, Patriarhul Justinian se gandeste sa-l cheme pe Parintele Arsenie Boca la treapta arhieriei. In acelasi an, el este anchetat la Fagaras. La 25 noiembrie, mitropolitul Nicolae Balan il aduce personal la Manastirea Prislop.
La data de 14 septembrie 1949, parintele staret Arsenie Boca este hirotesit protosinghel. Activitatea Parintelui Arsenie Boca in postul de staret se incheie in anul 1950. Manastirea Prislop devine manastire de maici. Parintele ramane in continuare la Prislop ca duhovnic, ajutat pentru o vreme si de Ieromonahul Dometie Manolache.

La 15-16 ianuarie 1951, oamenii autoritatii de stat il "ridica" pe Parintele Arsenie Boca pentru ancheta. Procedeul e brutal, iar parintele este dus la Canal. Este liberat anul urmator, intorcandu-se la Manastirea Prislop. Aici, participa la slujbe, picteaza si lucreaza in gradina manastirii, evita contactul cu pelerinii.
In anul 1955 este anchetat la Timisoara, apoi urmand sase luni de detentie. In anul 1959, prin actul Episcopiei Aradului nr. 2407/1959, semnat si parafat de Episcopul Andrei Mageru, este indepartat din manastire. In acelasi an, Parintele Arsenie Boca isi incepe pribegia in Bucuresti. Este angajat la Biserica Sfantul Elefterie, ca pictor secund pe langa pictorul Vasile Rudeanu. Este angajat si la Atelierul de pictura al Patriarhiei de la Schitul Maicilor. In anul 1968, Parintele Arsenie Boca iese la pensie. Incepe pictura Bisericii parohiale din Draganescu, de langa Bucuresti.

Intre anii 1969-1989, dupa izgonirea fortata din Manastirea Prislop, obstea de maici se reorganizeaza intr-un asezamant manastiresc in orasul Sinaia. In acest asezamant Parintele Arsenie Boca si-a avut chilia si atelierul de pictura din anul 1969 pana in anul 1989. Aici lasa intr-o randuiala desavarsita predici, meditatii si desene. La data de 28 noiembrie 1989, Parintele Arsenie Boca se muta la Domnul. Prohodit de o multime impresionanta de credinciosi, Parintele Arsenie este inmormantat in cimitirul Manastirii Prislop, in ziua de 4 decembrie 1989.

Chilia Parintelui Arsenie Boca - Sambata de Sus

Parintele si-a inceput chilia in timp ce se afla la Manastirea Sambata. In anul 1943, la izvorul Vaii Sambata, langa un povarnis aproape vertical, Parintele Arsenie Boca teraseaza stanca, foarte abrupta pe aceasta parte a muntelui. In interiorul masivului de piatra, el scobeste o deschizatura pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in inima muntelui.

Nu parintele a sapat singur chilia, asa cum se crede. Parintele a lucrat cu oameni. In interiorul masivului, "scobeste" o deschizatura cu inaltimea 1.65-1.75 metri si latimea de 0.80 metri, pe care o largeste in interior, cu intentia de a realiza o chilie in "inima" muntelui. Ivindu-se fisuri in stanca, construieste o schela suspendata in fata, spre cursul vaii, si sapa o deschidere boltita de aproape 2 metri, inainteaza cam 1 metru, dupa care lucrarea se opreste. Chilia e un inceput, un hol din care urma sa se desfaca o camera in stanga.

"A renuntat pentru ca a constatat ca se infiltreaza apa. Parintele a renuntat la aceasta lucrare si din motivul acesta, dar si din teama de a nu se face o legatura gresita intre partizanii care se ascundeau prin acesti munti si el. Parintele Arsenie Boca a fixat un loc socotit de retragere, care pana la urma nu a fost de retragere, nici pentru el si nici pentru altcineva, pentru ca e in apropiere o cabana turistica." (Arhimandritul Teofil Paraian)

Chilia Parintelui Arsenie Boca se afla pe versantul vestic al caldarii Valea Sambetei, in dreptul cabanei "Valea Sambetei", la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri. Pana la cabana "Valea Sambetei" se ajunge de la Complexul Sambata in aproape doua ore de mers pe jos, pe poteca marcata cu triunghi rosu.

Traseul spre "Chilia Parintelui" pleaca din apropierea Manastirii Brancoveanu - Sambata de Sus, pe un drum forestier, care este accesibil cu masina pe o portiune destul de lunga, in functie de anotimp. Drumul forestier merge insa pana la cabana Valea Sambetei. Pe o vreme buna, drumul poate fi parcurs pana aproape de cabana. Drumul urca incet, cand pe stanga, cand pe dreapta raului Sambata, pe care il traverseaza pe podete de lemn.

Odata ajunsi la cabana Valea Sambetei, o minunata priveliste ni se deschide in fata ochilor. Aflati la o altitudine de 1400 de metri, putem observa foarte usor Fereastra Mare si Fereastra Mica a Sambetei, cat creasta Masivului Fagaras.
De la cabana Valea Sambetei poteca porneste cu emotie spre Chilia Parintelui Arsenie Boca. Chiar in apropierea cabanei se afla un indicator care ne arata spre dreapta, poteca marcata cu cruce albastra care ne duce catre chilia Parintelui Arsenie Boca.

Aceasta ultima parte din drum este foarte anevoioasa, muntele ridicandu-se parca in picioare. Parcurgerea traseului spre chilia parintelui nu este recomandat iarna, pe zapada sau ploaie, datorita riscului de a aluneca pe pietre. Pe alocuri urcusul este ajutat de un cablu de sustinere si de scari de lemn. De la cabana si pana la chilie nu se fac mai mult de 30 de minute. Chilia Parintelui Arsenie Boca se inalta deasupra unei prapastii verticale de mai bine de 100 de metri.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele protosinghel Petroniu Tanase s-a nascut in anul 1914, in comuna Farcasa, in judetul Neamt. Ravna monahala, ce i-a cuprins sufletul inca din tinerete, l-a dus pe acesta in obstea Manastirii Neamt, unde se va si calugari. Parintele va ajunge apoi in Manastirea Antim, din Bucuresti. Cu toate ca a renuntat la lume, tanarul monah a urmat cursurile Facultatii de Teologie, alaturi de alte studii in Matematica si Filosofie.

Parintele Adrian Fageteanu, intrebat despre Parintele Petroniu Tanase, va spune: "Avva Petroniu Prodromitul? Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit." Tot el nu va spune ca, in anul 1937, perioada in care obstea Manastirii Antim a fost cea mai numeroasa, numarand 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei si singurul care nu se indreptatea pe sine era Parintele Petroniu Tanase; la acea data, Parintele Petroniu avea doar 23 de ani.

Dorul pentru o viata imbunatatita, asemeni marilor parinti nevoitori, i-au indrumat pasii spre Gradina Maicii Domnului - Sfantul Munte Athos. Parintele Petroniu Tanase va ajunge in Sfantul Munte in anul 1978, el facand parte din a doua generatie de monahi trimisa de Patriarhia Romana spre a revigora obstea Schitul romanesc Prodromu. Din anul 1984, parintele Petroniu Tanase este si protosinghel, si duhovnic, si bibliotecar. Nicolae Baciut, vizitand si admirand ordinea din biblioteca, va spune: "Toata actuala randuiala a bibliotecii i se datoreaza. Poate de aceea, desi e staret, continua sa se ocupe tot el de ea, aceasta fiind parte din viata sa, din ascultarea sa."

Calcand pamantul athonit al Prodromului, Nicolae Baciut scria: "simt din nou ca sunt roman, cu tot cu pamantul pe care-l calc. Chiar daca e, administrativ vorbind, pamant grecesc, deasupra lui e duh romanesc. Si biserica, si curtea, si trapeza, chiliile, gradina - toate respira romaneste", iar acest lucru se datoreaza, atat cat tine de om, Parintelui Petroniu Tanase. In scurt timp, Parintele Petroniu Tanase va ajunge sa fie indragit si cautat pentru sfat de catre romani si greci, deopotriva. Parintele Ioanichie de la Manastirea athonita Simonos Petra, il va numi: "Mare teolog si mare ascet!" Cand Placide Deseille l-a rugat pe parintele Macarios Simonopetritul (bibliotecar si autor al cartii "Triodul explicat") sa-l duca la un parinte dupa cuvant de folos, au venit, impreuna cu egumenul Elisei si toata sinaxa manastirii, la Avva Petroniu!

Parintele Petroniu de la Prodromu imbina perfect dragostea cu asceza si nevointa cu blandetea. Pana acum cativa ani parintele Petroniu se ruga la priveghere stand toata noaptea in picioare, de seara pana dimineata. Sa ingenunchezi era o adevarata binecuvantare. Astazi, Parintele Petroniu este staret in Schitul Prodromu si varsta acestuia atinge aproape un secol. Desi este mult inaintat in varsta, parintele Petroniu spune: "Merg pe jos, aceasta e bucuria mea, pentru ca multi Sfinti Parinti au sfintit pietrele acestea cu sudorile lor." Calcand pe urmele sfintilor de odinioara, parintele simte bucuria comuniunii si a rugaciunii neincetate.

Multimea anilor petrecuti in rugaciune scot la iveala adevarate roade ale Duhului, spre hrana ucenicilor si a pelerinilor. Nimeni, dintre cei ce au pasit in Schitul Prodromu, nu poate uita chipul luminos al Parintelui Petroniu Tanase si cuvintele duhovnicesti ale batranului, oferite pe cale, pe o banca, in lumina rasaritului sau in amurg.

Parintele Petroniu Tanase - carti publicate din dragostea fata de ucenici

1. "Icoane Smerite din Sfanta Ortodoxie romaneasca" - Schitul Prodromu, 2002

"Sfantul Isaac Sirul ne da aceasta minunata invatatura: "Cand te intalnesti cu aproapele tau, sileste-te sa-l cinstesti mai presus de masura lui.. Lauda-l chiar si pentru cele ce nu le are.. Spune-i tot binele si tot ce este spre cinstirea lui." Si lucrul este firesc: asa cum cinstind icoana, cinstea se urca la chipul infatisat in icoana, tot asa cinstirea omului, a chipului lui Dumnezeu, se urca la cinstirea insasi a lui Dumnezeu. Traindu-mi viata smerita in lumea celor multi, anonimi, smeriti, am avut bucuria sufleteasca sa surprind unele din aceste frumuseti ale confratilor, pe care le-am insemnat aici spre, slava lui Dumnezeu. Cel minunat intru Sfintii Sai, si cu dorul de a bucura si pe altii din intalnirea cu ele." (Ieromonah Petroniu Tanase)

2. "Bine esti cuvantat, Doamne - meditatii" - Editura Bizantina, 2004

"Cand o pace adanca mi se revarsa in suflet si nici un vant potrivnic nu o tulbura, din strafundurile inimii cu un simtamant plin de recunostinta se inalta: "Bine esti cuvantat, Doamne!". Cand chipul senin al unui frate si cuvantul lui iubitor ma intampina si inima tresalta de duhovniceasca bucurie, un glas tainic dinlauntru murmur: "Bine esti cuvantat, Doamne!". In fata sfantului Prestol cand inima se topeste inaintea milostivirii celei negraite a Stapanului, un fior adanc suspina: "Bine esti cuvantat, Doamne!".

Uneori insa, nori negri si amenintatori se ivesc pe cerul cel launtric si un vant vrajmas vrea sa ma invaluie.. Atunci cu spaima, inima-mi rosteste: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Cand piciorul sovaie si este amenintat cu alunecare in prapastie, un strigat de ajutor izbucneste: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Cand vrajmasul imi da tarcoale, sa ma inghita, inima infricosata cauta pe Domnul: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!". Si asa, adeseori: in chilie, la biserica, la lucru, la masa, pe cale, ma vad ca la spovedania cea de taina din fata Stapanului si in inima rasuna cele doua refrenuri: "Al Tau sunt eu, mantuieste-ma!"

3. "Chemarea Sfintei Ortodoxii" - Editura Bizantina, 2006

"Chemarea Sfintei Ortodoxii pentru Parintele Petroniu poarta chipul chemarii la vietuirea monahala. Sunt emotionante paginile in care acesta relateaza primii sai pasi in manastire sau in scolile monahale si intalnirea sa cu colegii de generatie si de vocatie. Parintele Petroniu apartine unei generatii de monahi romani, cu adevarat binecuvantate de Dumnezeu, chemate sa traverseze una dintre cele mai grele perioade din istoria neamului si a Bisericii romanesti, cu ascultari si raspunderi bisericesti importante." (Parintele Constantin Coman)

4. "Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului" - Editura Trinitas

Lucrarea, constituindu-se intr-o meditatie asupra perioadei Postului Mare, subliniaza de fapt principalele coordonate ale vietii crestinului ce cauta calea spre Imparatia lui Dumnezeu. "Asadar, Usile pocaintei sunt usile cerului deschise in inimi. De aceea, perioada Triodului, ca scoala a eliberarii de pacat si nevointa pentru mantuire, este un urcus spre Sfintele Pasti, o ridicare a sufletului din pacat pentru a-L intalni pe Hristos, Cel Inviat, caci Invierea lui Hristos este cu adevarat viata imparatiei lui Dumnezeu, impartasita oamenilor". (P.F. Parinte Patriarh Daniel).

Din gandurile unui parinte isihast - Avva Petroniu Tanase Prodromitul

"Este gresit sa se creada ca Biserica e inapoiata, retrograda, ca s-au schimbat vremurile si ca trebuie si ea sa se modernizeze. Biserica este traditionalista tocmai pentru ca are niste valori de aparat. Nu e vorba de inchistare, ci de consecventa in sfintele randuieli."

"Romanii nu au venit la Muntele Athos si nu au facut donatii ca sa aiba o manastire. Au facut-o pentru desavarsirea lor sufleteasca. Am avut, candva, multi calugari la manastiri precum Marea Lavra, Karakalu si Dionisiu. Sunt si acum multi calugari romani, raspanditi in Sfantul Munte."

"Sunt lucruri foarte interesante si frumoase in ortodoxia noastra romaneasca. Fiecare tara isi are amprenta si specificul ei crestin ortodox. Nu putea sa se intample altfel cu poporul roman. Sunt lucruri ce tin de evlavia credinciosilor nostri simpli. De exemplu, ducandu-ma odata acasa de Pasti, in Joia Mare, o batrana se intorcea tarziu acasa si mama a intrebat-o de unde vine. A raspuns ca vine de la o vecina care este bolnava. - Domnul Hristos a spalat astazi picioarele ucenicilor, eu sa nu fac nimic? M-am dus si am spalat picioarele la o femeie bolnava, in pat. - O femeie fara carte!"

"Luxul, facilitatile tehnice nu se potrivesc cu spiritul manastiresc. Unele lacasuri primesc fonduri de la Uniunea Europeana, dar confortul nu este facut pentru duh, ci pentru trup. Prin navala lumescului, trairea athonita se dilueaza."

"Ce spune Mantuitorul? - Iar voi fiti desavarsiti, ca Tatal vostru desavarsit este. Fiti sfinti, ca Tatal vostru Sfant este. - Chemarea omului este desavarsirea, este sfintenia. Dumnezeu i-a dat putere omului sa fie desavarsit, iar omul e obligat sa se desavarseasca. Desavarsirea e interesul nostru. Orice si oriunde ar fi, omul are posibilitatea sa se desavarseasca si sa fie fericit. Suntem datori sa inmultim talantul pe care ni-l da Dumnezeu. Ne mantuim prin Har, dar trebuie si noi sa punem straduinta."

"Mai ieri ne ingrijoram la vestea sosirii luptelor celor duhovnicesti, de la inceputul Postului. Cateva zile doar ne despart de cutremurul si tanguirea Golgotei. (...) Dar, pana sa ajungem aici, a trebuit sa calatorim pe o cale stramta, insa foarte sigura, bine batatorita, pentru ca pe ea au calatorit multi inaintea noastra; aceea pe care ne-a aratat-o pas cu pas Sfantul si marele Post. (...) Va veni insa vremea cand calatoria pe calea cea stramta se va fi sfarsit pentru totdeauna. Cand va fi trecut putina osteneala si vom fi ancorat in limanul odihnei celei vesnice. Cu ochii mintii atintiti necontenit spre acest tarm, sa ne ducem mai departe calatoria. Putina este osteneala.. Gandurile de fata, un tovaras smerit pe aceasta cale."

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Parintele arhimandrit Felix Dubneac s-a nascut la 29 iunie 1912 in comuna Voloave, judetul Soroca in familia lui David si a Stefaniei Dubneac, primind  la botez numele de Petre. A urmat scoala primara in comuna natala. Intre 1927 si 1931 studiaza la Scoala de Cantareti bisericesti de la manastirea Dobrusa din judetul Soroca, iar intre 1935 si 1943 - la Seminarul Teologic monahal de la manastirea Cernica de langa Bucuresti.

In perioada 1944 - 1953 isi completeaza in Bucuresti studiile de nivel universitar: Facultatea de Teologie (4 ani), Academia de Arte Frumoase (5 ani), Facultatea de Litere si Filozofie (5 ani), Scoala Superioara de Pictura bisericeasca din cadrul Patriarhiei Romane. In 1924, la varsta de 12 ani, intra in viata manastireasca la schitul Rughi (Rudi) din judetul Soroca. Intre 1933 si 1934 isi satisface serviciul militar in termen in regimentul 39 infanterie stationat la Floresti, judetul Soroca. Este calugarit in anul 1938 la manastirea "Sfanta Ana" de la Rohia, judetul Somes (azi judetul Maramures), iar in 1939 este hirotonit intru diacon in Catedrala ortodoxa din Cluj-Napoca de catre episcopul Nicolae Colan.

In anul 1954 este hirotonit preot la manastirea Antim din Bucuresti, iar ]n 1964 este hirotesit protosinghel in Catedrala patriarhala din Bucuresti de catre Episcopul vicar patriarhal Antim Nica, basarabean de origine, fost Episcop de Ismail si Cetatea Alba. In 1972 este hirotesit, cu aprobarea Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in rangul de arhimandrit de catre Arhiepiscopul Victorin Ursache al Americii si Canadei in biserica "Sfintii Imparati Constantin si Elena" din orasul Edmonton, statul Alaberta, Canada.

A facut parte din grupul "Rugul Aprins" de la manastirea Antim din Bucuresti, grup care reunea traitori autentici ai vietii crestine si intelectuali romani de marca. A fost condamnat la 16 ani de munca silnica, 10 ani de degradare civica si confiscarea totala a averii pentru infractiunea de uneltire contra ordinii sociale prevazuta de art. 209 pct. 1 din Codul penal al Romaniei. Sentinta a fost data la 8 noiembrie 1958 de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militara si mentinuta la 21 ianuarie 1959 de Tribunalul Suprem - Colegiul Miltar al Romaniei.

Din lotul celor condamnati au mai facut parte: Alexandru Teodorescu (poetul si ziaristul Sandu Tudor, ulterior parintele ieroschimonah Daniel, staretul schitului Rarau), Alexandru Fageteanu (ulterior monahul Adrian), Ghius Vasile Benedict (arhimandritul Benedict Gius a fost ales episcope de Hotin in 1943, dar alegerea sa a fost invalidata de Mihai Antonescu), Roman Braga (arhimandrit basarabean stabilit in Statele Unite ale Americii), parintele prof. univ. Dumitru Staniloae, parintele Arsenie Papacioc, Serghie Sofian Boghiu (arhimandritul basarabean Sofian Boghiu), savantul si scriitorul Alexandru Mironescu si fiul sau Serban (student), Gheorghe Vasai, Serban Mironescu, Nicolae Radulescu si Emanoil Mihailescu.

In perioada 13 iunie 1958 si iulie 1964 a executat 6 ani de inchisoare. Ca diacon si ca preot a slujit la manastirea Antim si la Catedrala patriarhala din Bucuresti pana in anul 1967, cand este transferat ca preot si pictor autorizat la Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Canada si Statele Unite ale Americii cu resedinta la Detroit, statul Michigan, SUA. Aici functioneaza 15 ani ca secretar eparhial. La 20 iulie 1994, in varsta de 82 de ani, se retrage la Manastirea romaneasca "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, statul Michigan, unde este preot-duhovnic.

In Romania a executat, impreuna cu un alt basarabean, arhimandritul Sofian Boghiu, pictura in fresca in mai multe lacasuri ortodoxe: biserica mare a manastirii Antim din Bucuresti, biserica din suburbia bucuresteana Damaroae, biserica Negru Voda din Campulung Muscel, biserica din Pipirig, judesul Neamt, biserica mare a manastirii Saon din judetul Tulcea, paraclisul manastirii Ghighiu de langa Ploiesti, judetul Prahova. A pictat, singur, biserica din comuna Cojasca, judetul Prahova.

In America de Nord a pictat: catapeteasma si compozitiile iconografice din interiorul Catedralei ortodoxe romane "Sfantul Gheorghe" din Windsor, statul Ontario, Canada (1970-1972); catapeteasma Catedralei ortodoxe romane "Buna Vestire" din Cleveland, statul Ohio, SUA (1973); iconostasul bisericii ortodoxe romane "Sfanta }nviere" din Holywood, statul Florida, SUA (1968-1969); interiorul altarului si catapeteasma Catedralei ortodoxe romane "Sfintii Imparati Constantin si Elena" din Edmonton, statul Alberta, SUA (1975-1976); catapeteasma bisericii ortodoxe romane "Sfanta Treime" din Troy, statul Michigan, SUA (1980-1981). A mai pictat, in 1978, in interiorul Camerei Romane de la Wayne State University, Detroit, statul Michigan, SUA, o fresca monumentala infatisand devenirea istorica a poporului roman in spatiul carpato-danubiano-pontic, precum si alte sapte tablouri reprezentand cetati medievale si voievozi romani.

Ca pictor, a intreprins calatorii de documentare in Anglia, Franta, Austria, Elvetia, Siria, Grecia, Turcia si Egipt. A colaborat, pe parcursul a 11 ani, la revista de limba romana "Gandire si Arta" din Statele Unite ale Americii. Parintele Arhimandrit Felix Dubneac a trecut la Domnul in ziua de Craciun, 25 Decembrie 2008, intr-un asezamant rezervat ingrijirii batranilor nu departe de Detroit, Michigan, SUA. Isi doarmne somnul de veci in cimitirul "Sfanta Maria" de la Vatra Romaneasca, Grass Lake, Michigan.

Vlad Cubreacov

Sfantul Naum de Ohrida, praznuit in fiecare an la data de 23 decembrie, a fost unul din ucenicii Sfintilor Chiril si Metodie si lucrator plin de ravna impreuna cu acestia. Sfantul Naum, traitor intre anii 830 si 23 decembrie 910, a fost un dascal medieval bulgar. Nascut in Imperiul bizantin in vremea cand Biserica se apara din nou de cei care luptau impotriva sfintelor icoane, in jurul anului 843, Sfantul Naum de Ohrida a devenit ucenic al maritilor apostoli ai slavilor - Sfintii Chiril si Metodie, si a plecat cu ei in misiune in regiunile mai putin civilizate ale Europei Centrale - in special, in Moravia, catre anul 863.

Lucrarea aceasta fiind foarte avansata, sfintii au plecat catre Roma, ca sa obtina sprijinul si aprobarea papei Adrian II (867-872), care i-a primit la curte cu onoruri, ca pe adevarati trimisi ai lui Dumnezeu. Dupa compararea cu textul grec, traducerile lor au fost gasite exacte si bune de a fi utilizate pentru evanghelizarea popoarelor slave. Adrian al II-lea le-a dat drept urmare binecuvantarea sa si chiar a hirotonit intru preotie pe o parte din ucenicii lor, ca sa poata sluji in bisericile satelor si oraselor evanghelizate Liturghia slava pe care au tradus-o.

In anul 867 sau 868, el este hirotonit preot in Roma. Potrivit aghiografiei Sfintilor Chiril si Metodie, scrisa de catre Sfantul Clement al Ohridei, Sfantul Naum a ajutat celor dintai in lucrarea lor misionara intreprinsa in Moravia Superioara. Informatiile din anii petrecuti in Moravia, ca preot, sunt foarte putine, mai multe lucruri stiindu-se despre acesta incepand cu intoarcerea sa in Imperiul Bulgar al vremii.

In ciuda piedicilor si umilintelor ce a avut de suferit, misiunea lui a fost incununata de succes. In anul 885, Sfantul Naum este exilat din Moravia, dupa o vreme petrecuta in inchisoare, ca urmare a rautatii clerului german din zona. In acelasi an, sau in urmatorul, Sfantul Naum ajunge in Pliska, impreuna cu Sfantul Clement de Ohrida, cu Angelarius si poate si cu Gorazd.

Sfantul Naum este unul dintre intemeietorii Scolii de Literatura din Pliska, unde a si lucrat intre anii 886-893. Dupa ce Sfantul Clement a fost hirotonit episcop in Drembica - Velika in anul 893, Sfantul Naum a continuat lucrarea lui Clement in Scoala Literara din Ohrida. Cu o aleasa invatatura si cunoscator a multe graiuri, el a intemeiat pe tarmul de miaza-zi al Lacului Ohrida o manastire care-l impodobeste si astazi. In anul 905, Sfantul Naum a intemeiat Manastirea de langa Lacul Ohrida, care, mai tarziu, ii va purta numele si Sfintele sale Moaste.

In jurul sfantului s-a strans o multime de calugari, de pe tot cuprinsul Balcanilor. Sfantul Naum a fost un dascal intelept, calauzitor al monahilor, aspru nevoitor, rugator si duhovnic lucrator de minuni.  Neobosit carturar, Sfantul Naum s-a ostenit mai ales cu talmacirea Sfintei Scripturi si a celorlalte carti bisericesti din limba greaca in cea slavona. Sfantul a adormit in intaia jumatate a secolului al X-lea, mutandu-se intru bucuria indragitului sau Hristos.

Acest sfant nevoitor a savarsit minuni atat in vremea vietii, cat si dupa moarte. Numele Sfantului Naum impodobeste istoria crestinismului dreptslavitor din tinutul Ohridei, veacuri de-a randul facandu-se izvor de puteri tamaduitoare, scapare bolnavilor si celor aflati in necazuri. Moastele sale facatoare de minuni uimesc si astazi prin multimea minunilor pe care le lucreaza, mai cu seama vindecari de boli grele, indeosebi nebunia.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Patul Sfantului Andrei

Aflat in Dobrogea, la Manastirea Pestera Sfantului Andrei, acest loc tainuit de natura si de Dumnezeu bucura inimile tuturor celor ce isi pleaca fruntea sub bolta lui de piatra. Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.

In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei". Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.

Loc de odihna sfantului calator

In al doilea deceniu al secolului trecut, dr. Ion Dinu descria astfel prezenta apostolului la pestera ce-i poarta numele: "Ci s-a oprit maritul Andreiu in plaiul dregatorilor Cutusone si Dura, unde este acum satul Ioan Corvin si padurea cu pestera sfintitoare, care a fost schit de odihna sfantului calator si loc de inchinare pentru el si pentru sfintii care au fost cu el, in calatoria de propovaduire. Multimea de trudnici si de daci si de geti si alani si greci si romani de pe tot plaiul au alergat la Sfantul Apostol, iar Andreiu ii invata si ii boteza in apele celor noua izvoare sfintitoare si tamaduitoare, pe langa schitul sau sfant, care izvoare se mai vad si pana acum, oglindind sfintitul schit si dand tamaduire si alinare celor bolnavi si sanatosilor. Si precum se vede si acum, sunt acele izvoare mai mari:

Unu-n deal, spre rasarit,
Ca acolo-i loc sfintit,
Unu-n jos, catre apus,
Ca acolo-i loc ascuns.

Cuzgun, paraul primului botez

La aproximativ 200 de metri de pestera, pe un alt versant al muntelui, se observa si astazi urmele vechilor chilii sapate in stanca, unde traditia spune ca ar fi locuit ucenicii apostolului. In afara de aceste dovezi ale prezentei Sfantului Andrei aici, nu departe de pestera, se mai vad si astazi urmele celor noua izvoare despre care vorbea Ion Dinu, ale caror ape formau paraul Cuzgun ("Porumbel", in turca veche, o evidenta aluzie la primul botez savarsit aici), in care au fost botezati primii crestini de pe aceste meleaguri: Innul, Rimmul, Pimmul, care i-au cazut in genunchi apostolului, dupa o predica, si care "s-au mirat foarte, si dand toate saracilor, au ramas cu apostolul, care i-a hirotonit preoti si au trait multi ani in pesterile lor". In imediata lor apropiere se mai afla un izvor, numit "Eminescu", amenajat in amintirea poetului national.

Dupa lungi perioade de pustiire, in urma unei descoperiri dumnezeiesti, pestera sfanta s-a aratat in vis avocatului Jan Dinu, un om al locului. Asa a fost regasit primul altar crestin de la noi. Pe la 1935, preotul Stefan Vasilescu pastra o istorioara referitoare la acest loc, pe care o auzise de la batranii satului, care si ei o stiau de la alti batranii. Ei vorbeau despre existenta a doua pesteri care au servit ca biserici primilor crestini.

Slujbe, rugaciuni, minuni, vindecari miraculoase

In vara anului 1944, Pestera transformata in biserica a fost sfintita de catre Episcopul Tomisului, Chesarie Paunescu. La scurt timp dupa aceasta, trupele rusesti invadatoare au distrus-o. Abia dupa 1990, prin ravna cuviosului monah Nicodim Dinca, biserica a fost refacuta si redata cultului. Astazi, Pestera Sfantului Andrei a devenit un reper important pe harta crestina a Dobrogei. Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare. Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.

Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici. Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul Ignatie - Ignatios - (1480-1566) al carui nume de botez era Ioannis Agallianos, este unul dintre cele mai importante personalitati din Insula Lesbos, din secolul al XVI-lea. Datele sale biografice nu sunt pastrate cu mare precizie, insa se crede ca s-a nascut in jurul anului 1480, in localitatea Farangas, de langa Kalloni. Tatal sau era preot, caruia i-a si urmat la slujirea Altarului, casatorindu-se si fiind preot in acelasi sat.

Hagiograful care i-a scris viata marturiseste ca inca din copilarie, Sfantul Ignatie tindea spre viata calugareasca, insa, spre a nu-si mahni tatal, el s-a casatorit cu o femeie evlavioasa, cu numele de Maria. La scurt timp dupa casatoria sa, el a fost hirotonit pe seama satului Farangas. Dupa ce si-a pierdut sotia si toti copiii, in afara de Metodie (care a si vietuit in Manastirea Leimonos), in urma unei epidemii ce cuprinsese intreaga insula, el s-a dedicat vietii monahale.

Foarte aproape de localitatea Farangas, se afla o bisericuta abandonata, despre care traditia locului spunea ca este "biserica centrala a Manastirii bizantine "Panaghia tis Myrsinis", mentionata intr-un document patriarhal din anul 1331. El va reconstrui aceasta bisericuta, care se afla pe pamantul mostenit de la parinti, unde se va si aseza, impreuna cu tatal sau, batranul Manuel, si cu fiul sau, tanarul Metodie - Methodios. Aici ei au mai ridicat o mana de incaperi, ajungand la a transforma locul in manastire.

In momentul in care langa ei au aparut mai multi crestini dornici de o viata monahala, Sfantul Ignatie a hotarat ca sa infiinteze doua manastiri: o manastire pentru femei in Myrsiniotissa si o manastire pentru barbati intr-alt loc. Acel loc se va dovedi a fi acela pe care se mai inaltau inca ruinele unei biserici inchinate Sfantului Arhanghel Mihail. Si acel loc apartinea tot familiei Agallianos. Aici a luat fiinta Manastirea Leimonos, staret fiind insusi Sfantul Ignatie.

In luna martie a anului 1530, Sfantul Ignatios si-a scris testamentul, care se pastreaza pana astazi, in doua manuscrise din muzeul monahal. Testamentul sau, insotit de inca trei scrisori, scrise mai tarziu de catre staret, catre maicile din Manastirea Myrsiniotissa, a constituit Tipicul (randuiala zilnica monahala) si regulile pe care cele doua manastiri intemeiate de el aveau sa le urmeze.

La scurt timp dupa scrierea testamentului sau, sfantul a calatorit la Constantinopol. In vremea sederii sale acolo, mitropolitul de atunci din Methymna, Makarios, era si el in trecere prin capitala Bizantului: Sfantul Ignatie avea sa fie ales, de catre Sfantul Sinod, si din dorinta lui Macarie, drept succesor al sau in zona.

Data trecerii sale la Domnul este mult discutata. In orice caz, un document de curte, care se pastreaza pana astazi in arhiva de documente otomane a manastirii, mentioneaza drept an al mortii sale, anul 1566. Sfantul Ignatie a fost inmormantat in sanctuarul din biserica centrala a Manastirii Myrsiniotissa.

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Sfantul copil din Samanud - Praznuit la 31 iulie !

Aceasta este viata unui copil mucenic din secolul al III-lea. Sfantul Abanoub este acum venerat in tot Egiptul, fiind deosebit de interesanta legatura lui cu Fuga in Egipt a lui Iosif cu Maria si Pruncul. Samanud este unul dintre locurile de referinta in traseul Fgii in Egipt. Sfantul copil Abanoub s-a nascut in satul Nehesa din Egipt, ca singurul copil al parintilor sai. A inceput sa mearga la biserica la varsta de 12 ani. Acolo l-a auzit pe preot propavaduind credinta crestina, incurajandu-i pe oameni in fata persecutiei pe care imparatul roman Decledianos a inceput-o in intreg imperiul sau contra crestinilor (283). Dupa Impartasanie, a parasit biserica si si-a impartit averea saracilor. S-a rugat Domnului sa-l ghideze ori incotro ar putea sa-si dea viata ca sacrificiu in numele Domnului. Apoi a plecat la Samanud, loc in care Arhanghelul Mihail i-a aparut in timpul rugaciunii, inconjurat de lumina sfanta. Baiatului i s-a facut frica, dar Sfantul Arhanghel l-a incurajat si i-a spus ca va fi torturat la Samanud pentru trei zile, dar ca ingerul - Sfantul Arhanghel - va fi impreuna cu el.

Marturisirea credintei crestine in fata guverantorului

Abanoub a mers la conducatorul Samanudului, si-a declarat credinta crestina si a ocarat zeitatile pagane venerate atunci de conducatorii Imperiului Roman si de mult popor. Guverantorul a ordonat atunci sa fie chinuit, torturat prin taierea burtii, astfel incat toatre maruntaiele sale au fost scoase afara, dar Arhanghelul Mihail l-a vindecat, asa cum ii promisese. Atunci, guvernatorul l-a trimis la o inchisoare, in care se aflau aproape 8000 de crestini.

Sfantul Abanoub a fost o binecuvantare pentru acestia, care vazandu-l intreg, au fost incurajati sa primesca martiriul pentru Hristos. Apoi guvernatorul a plecat intr-o calatorie pe Nil, catre Itreep, luand baiatul cu el. L-a atarnat pe acesta de picioare, cu capul in jos, in barca. In timp ce navigau pe Nil, guvernatorul a baut si un pahar i s-a spart in palma si l-a ranit, nemaiputand duce mana la gura. Tot atunci, soldatii din barca au orbit.

Cand guvernatorul s-a uitat la Abanoud, a vazut cum curgea sangele din gura si nasul copilului, in timp ce Arhanghelul Maihail l-a umbrit si i-a sters sangele de pe fata. Atunci conducatorul a strigat catre Abanoub: "O, baiete, cred intr-adevar in Iisus Hristos, Dumnezeul crestinilor! Acum, roaga-te Domnului tau sa ma faca bine, pe mine si pe soldatii mei si noi ne vom increstina, pentru ca am vazut minunea!" Abanoub a raspuns: "Dumnezeu este viu si toate acestea se vor intampla, dar nu aici ci la Itreep, ca tot poporul sa stie ca nu este alt Dumnezeu decat Iisus Hristos!" Atunci soldatii au izbucnit in plans, zicand: "Noi suntem crestini!" Cand au ajuns la Itreep, soldatii si-au predat armele si s-au increstinat - toti au fost martirizati.

Tortura si Martiriul

La Itreep, guvernatorul a dispus torturarea lui Abanoub, cu cele mai grele metode. L-a legat pe un pat de fier sub care a facut un foc mare, apoi l-a presat intre doua roti de lemn, ca de moara. Apoi a ordonat sa i se bage in ochi doua bete de fier pentru frigarui, incinse. Dar Domnul l-a salvat pe el de toate aceste chinuri si mereu l-a vindecat. Multi pagani au crezut atunci in Iisus Hristos, ca urmare a acestor miracole. Mai departe, guverantorul a ordonat sa i se taie mainile si picoarele cu un topor, dar Domnul a trimis ingerul sau si l-a vindecat din nou, asa incat Abanoub s-a ridicat si a mers in fata poporului care striga: "Nu este alt Dumnezeu, in cer si pe pamant, decat Domnul Sfantului Abanoub!"

Guvernatorul l-a trimis pe Abanoub sub escorta la Armanius, guvernatorul Alexandriei. Acesta din urma l-a torturat pe Abanoub din nou, mult mai mult, dupa care i-a taiat capul. Abanoub avea atunci doar 12 ani. Corpul sau - sfintele sale moaste - se afla si acum in Biserica sa din Samanud si fac si in prezent multe minuni, vindecari si alunga demonii. Biserica este cunoscuta ca "Biserica Sfintei Fecioare Maria si a Sfantului Abanoub din Samanud".

Sursa: www.CrestinOrtodox.ro

Chinocefalii - existenta oamenilor cu cap de caine

Oamenii cu cap de caine, numiti si "chinocefali", sunt mentionati inca din cele mai vechi timpuri. Astfel, in Viata Sfantului Macarie citim despre existenta acestora, intr-un trib din desertul de peste Siria. Tzetzis, un comentator istoric bizantin, se refera la acestia ca la niste locuitori ai Indiei, in zona actualului Pakistan. In varianta greceasca a vietii Sfantului Hristofor, se spune ca a venit in lumea romana trecand prin desertul Persiei, iar Marco Polo ii mentioneaza pe acestia drept locuitori ai insulelor din Oceanul Indian. Se poate ca acestia sa fie vietuitorii acelorasi triburi pe care le-a intalnit si Alexandru cel Mare, in drumul sau spre tarmul marii de langa desertul Gedrosian (actualul Makran, iin Pakistan).

Principala sursa despre existenta chinocefalilor ramane insa personajul Ktesias (secolul al V-lea), un binecunoscut geograf antic, farmacist si istoric din Knidos, ale carui scrieri au fost luate foarte in serios de catre Parintii Bisericii din Bizant, precum Patriarhul Fotie cel Mare (a se vedea opera acestuia, Miriobiblion). In cartea lui Ktesias “Indica," folosita de insusi Sfantul Fotie, exista un intreg text inchinat chinocefalilor, “un trib indian". Anticele legende, intalnite in popoarele etiopiene, persane, arabe, armene, greci si in tarile slave, se refera la intalnirea dintre Alexandru cel Mare si chinocefalii.

Marco Polo a vazut un asemenea trib, pe care l-a si numit "al chinocefalilor", pomenind si faptul ca fetele le erau asemanatoare cu ale cainilor buldog. Acestia obisnuiau sa isi taie obrajii, sa isi pileasca dintii, sa isi ciunteasca urechile si sa remodeleze capetele copiilor inca de mici. Toate acestea erau facute spre a capata o infatisare infioratoare, numai cu scopul de a a se apara pe ei insisi de atacurile invadatorilor. Daca mergi astazi in unele dintre triburile ce vietuiesc in sub-Saharan, de-a lungul Nilului, in Rwanda, de-a lungul Amazonului sau in Noua Guinee, vei observa faptul ca fetele acelor oameni sunt adesea infioratoare. Acestia sunt infioratori in estetica, insa nu si in obiceiuri. Aceasta este o caracteristica a oamenilor primitivi, savarsite in scopul de autoaparare.

Potrivit textului siriac ce pastreaza viata Sfantului Apostol Andrei, se spune ca atunci cand acesta a ajuns prin astfel de locuri, localnicii au incetat a se mai mutila, revenind la aspectele lor naturale. In cartea Deuteronom se mentioneaza interzicerea de a-si mutila omul propriul trup, prin urmare, predica Apostolului a avut roada de a-i ajuta sa renunta la acele urate obiceiuri. Sfantul Andrei a fost infiorat atunci cand i-a vazut pentru prima data, motiv pentru care a si fugit inapoi, spre barca in care venise pana aici. Ajuns in barca el simte o mireasma placuta, ceea ce il face sa isi dea seama ca Insusi Domnul a fost Cel care a condus barca pana in acest loc. Astfel, incurajat in inima lui, el e intoarce la chinocefaci. Ajuns intre ei, el isi da seama ca acestia erau deosebit de ospitalieri, doar infatisarea fiind ceva infiorator.

Sfantul Hristofor - mucenicul cu cap de caine

Sfantul Mucenic Hristofor este unul dintre cei mai uimitori sfinti ai Bisericii lui Hristos, fiind praznuit la data de 9 mai. De ce este cel mai uimitor sfant? Cei care il cunosc deja pe acesta, stiu de ce. Cei care nu-l cunosc inca, vor afla acum. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant infatisat in frescele bisericii avand cap de caine. Nu multi dintre noi cunosc existenta sfintilor cu cap de caine (chinocefali) sau de miel, cu toate ca de multe ori am ramas surprinsi vazand aceasta silueta pe peretii vechilor manastiri sau biserici crestine.

Cine este insa acest sfant mucenic? Inca din secolul al IV-lea, viata Sfantului Mucenic Hristofor, martirul "purtator de Hristos" (hristo + foros) a fost reprezentata in mai multe variante, in fresca si icoane. Reprezentarile lui iconografice ne vin in minte sub doua chipuri, desi acestea sunt cu mult mai multe. In prima ipostaza, Sfantul Hristofor ne apare ca un barbat de rand, care il duce in spate pe Hristos prunc, peste o apa. Se stie ca aceasta slujba, de a trece oamenii peste apa, dintr-o parte in alta, o facea deoarece avea o inaltima mai mare decat a celorlalti. Cea de-a doua ipostaza este aceea in care barbatul ne apare avand cap de caine si o cruce in mana, crucea de mucenic.

Se crede ca prima varianta este de origine apuseana, pe cand cea de-a doua este de origine rasariteana. In lumea romano-catolica, evlavia credinciosilor fata de Sfantul Hristofor a fost foarte mare, mai ales spre sfarsitul Evului Mediu. Aici, el era vazut drept ocrotitor al calatorilor si pazitor de moartea neasteptata. In partea de Rasarit, crestinii au simtit o atractie mai mare fata de un anumit detaliu din viata sfantului, si anume particularitatea lui fizica: capul de caine sau miel.
Sfantul Mucenic Hristofor apare des in frescele bisericilor si ale manastirilor, insa intr-un mod diferit, de la loc la loc. Astfel, canoanele privind pictarea acestuia difera, modelele sale fiind mai multe (aproximativ 8 variante). Ne punem intrebarea, se poate sa fie vorba despre mai multi sfinti cu acelasi nume? Totusi, sansa ca Sfantul Hristofor sa fie unul singur, iar traditia sa fi pastrat doua variante ale vietuirii si ale muceniciei sale, este cu mult mai mare decat cea a existentei mai multor sfinti cu acelasi nume.

O varianta de reprezentare a acestui sfant chinocefal este aceea intalnita la noi in tara, in nordul Moldovei, spre deosebire de celelalte, mult mai cunoscute. In bisericile si manastirile din Muntenia si Oltenia, Sfantul Muncenic Hristofor apare avand cap de caine sau de miel, pe cand in minunatele manastiri din Moldova - Manastirea Moldovita, Manastirea Sucevita - Sfantul Hristofor are cap de om, insa isi poarta capul de caine pe o tipsie. Legenda spune ca cei care vad icoana Sfantului Mucenic Hristofor, nu vor muri de moarte rea in ziua respectiva.

Traditia crestina rasariteana, alaturi de legendele locurilor, marturiseste faptul ca Sfantul cu cap de caine Hristofor a trait pe vremea imparatului Deciu, in jurul anilor 250; o alta datare a vietii acestuia ne arata anul 308, iar ca prigonitor pe cezarul Maximin Daia. Legat de viata si chipul acestuia, asemanator cu cel al unui caine, exista insa doua posibile variante, pastrate pana astazi. Prima varianta este aceea a tanarului minunat, care se roaga sa i se ia frumusetea, spre a nu mai sminti pe nimeni prin aceasta, iar a doua varianta aminteste faptul ca acesta facea parte dintr-un trip al chinocefalilor, iar convertit la Hristos, el ajunge sa fie omorat, devenind astfel martir. Ambele variante sunt impresionante, atat jertfirea frumusetii proprii, cat si iubirea lui Hristos indiferent de toate circumstantele exterioare, arata minunata lucrare a Duhului Sfant in inima omului.

Prima varianta - Hristofor cel preafrumos. Aceasta tine mai mult de traditia populara crestina. Sinaxarul din Minei ne spune ca Sfantul Mucenic Hristofor era un tanar de o frumusete rara, care, din dragoste pentru Hristos, a ales sa renunte la viata sa normala. In orice loc ajungea, el starnea ispite prin frumusetea trupului si chipului sau, lucru ce facea ca orice fata sa se tulbure si sa-si piarda linistea. Vesnic intristat de mahnirile pe care le pricinuia in mod involuntar, tanarul Hristofor s-a rugat lui Dumnezeu sa-i ia frumusetea, pe care tot El i-o si daduse. Rugaciunea acestuia, facuta cu durere in inima, a fost ascultata, prin urmare, a doua zi el s-a vazut lipsit de acea cruce grea a frumusetei, in loc de cap de om el avand cap de caine. In unele locuri se mentioneaza ca mucenicul avea cap de miel.

Schimbarea frumusetii pe uratenie, in urma rugaciunii vesnic ascultate de Dumnezeu, a fost facuta numai si numai spre a scapa de legatura pacatului, caci scris este: "Vai celui prin care vine ispita." Foarte frumos spune Sfantul Dionisie Areopagitul, zicand: "Iubirea lui Dumnezeu nu-i lasa pe cei indragostiti sa fie ai lor, ci ai celor de care sunt indragostiti." Aceasta este dragostea care l-a impins pe Sfantul Hristofor sa renunte la frumusetea trupului.

Cea de-a doua varianta - Hristofor cel din tribul chinocefalilor. Aceasta tine mai mult de cele dintai relatari scrise pastrate cu viata sfantului. Cel mai vechi manuscris haghiografic privind viata sfantului cu cap de caine apartine episcopului Teofil Indianul, in limba greaca, inca de pe la jumatatea secolului al IV-lea. Potrivit acesteia, Sfantul Mucenic Hristofor era un soldat originar din nordul Africii. Tanarul soldat avea un chip de nemaivazut, fata lui semana cu cea a unui caine, iar cuvintele ii erau stalcite. Cu toate ca acesta infiora pe tot omul care il vedea, el nu avea un comportament fioros. Prins de catre armata romana, el ajunge prizonier in temnitele unde crestinii erau adesea aruncati si ei. Intrand in contact cu iubitorii de Hristos din Antiohia, el se converteste la crestinism. In cele din urma, alaturi de multi alti crestini, si tanarul Hristofor va fi omorat pentru nelepadarea dreptei credinte.

Nedreptatea facuta Sfantului Mucenic Hristofor - sfantul cu cap ca de caine

Datorita faptului ca omul a ajuns, din ce in ce mai mult, sa se limiteze la ceea ce vede, fara a se stradui sa patrunda insa si in spatele lucrurilor, in continutul lor real, multe dintre lucrurile ce dadeau viata bisericii au ajuns sa fie data la o parte, fiind vazute drept de prisos. Din pacate acest lucru s-a cam intamplat si cu Sfantul Mucenic Hristofor, el disparand aproape total de pe peretii noilor biserici.

Toate bisericile si manastirile din vechime il aveau pe Sfantul Mucenic Hristofor, pictat alaturi de alti sfinti, in amintirea slavei si lucrarii lui Dumnezeu. Mai ales in aceste cazuri se arata slava lui Dumnezeu si puterea de schimbare a harului Sfantului Duh. Nimeni si nimic nu va putea impiedica pe iubitorul de Hristos sa moara pentru Acesta, caci trupul este o unealta prin care inima merge unde vrea. Oricum ar fi trupul, sufletul ce arde de dor pentru Dumnezeu il va umple si pe acela (trupul) de cinstirea cea intocmai cu a sufletului.

Atat varianta in care frumusetea insuportabila l-a dus pe tanarul Hristofor sa se roage pentru indepartarea acesteia, cat si diformitatea initiala, infrumusetata interior prin convertire, sunt vrednice de amintit, iara si iara, pana in sfarsit, iubitorilor de Dumnezeu. Sfantul Mucenic Hristofor este un sfant ce isi merita locul pe absidele bisericilor, alaturi de toti marii sfinti nevoitori si mucenici.

Sursa: www.crestinortodox.ro

Timothy Ware

Inalt Preasfintitul Kallistos Ware, Mitropolit de Diokleia, s-a nascut in Bath, Somerset, Anglia, in anul 1934. Tanarul Timothy a fost instruit la Magdalen College, Oxford, unde a obtinut o licenta in Limbi Clasice si Teologie.

In anul 1958 el s-a convertit la credinta crestin ortodoxa - initial fiind anglican de confesiune, ulterior calatorind in Grecia, unde a petrecut vreme indelungata la Manastirea Sfantul Ioan Evanghelistul din Patmos. In anul 1965 a fost hirotonit diacon, iar in 1966 preot, fiind tuns in monahism cu numele Kallistos. in acelasi an, a devenit lector la Universitatea din Oxford, la Catedra de Teologie Ortodoxa, pozitie didactica pe care a ocupat-o vreme de 35 de ani, pana la retragerea sa.

In anul 1982, a fost hirotonit ca episcop de Diokleia, pentru a sluji ca vicar al arhiepiscopului Tiatirei si Marii Britanii. De la retragerea sa din 2001, Episcopul Kallistos a continuat sa publice si sa sustina conferinte despre Ortodoxie. De asemenea, pana de curand el a fost co-presedinte al Comisiei de dialog teologic anglicano-ortodox. In data de 31 martie 2007 Sfantul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a ales pentru treapta de mitropolit.

Dintre lucrarile sale cea mai cunoscuta este "The Orthodox Church", publicata atunci cand era laic, in anul 1963, ulterior revizuita de mai multe ori. Impreuna cu G.E. Palmer si Philip Sherrard a initiat traducerea "Filocaliei" (fiind publicate deja patru din cele cinci volume).  Intre lucrarile sale traduse in limba romana amintim: "Puterea Numelui. Rugaciunea lui Iisus in spiritualitatea ortodoxa" (Bucuresti, 1992); "Istoria Bisericii Ortodoxe" (Bucuresti, 1993); "Ortodoxia, calea dreptei credinte" (Iasi, 1993); "Imparatia launtrica" (Bucuresti, 1996); "Rugaciune si tacere in spiritualitatea ortodoxa" (Bucuresti, 2003).

Sursa: www.crestinortodox.ro

Parintele Rafail Noica este fiul marelui filosof roman, Constantin Noica. Parintele Rafail Noica, recunoscut drept unul dintre cei mai mari duhovnici romani, este cunoscut si sub titulatura de ieromonahul de la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, tinutul Maldon, Essex, din Anglia. Incepand cu anul 1993, prin retragerea sa intr-o sihastrie din Muntii Apuseni si prin rugaciunile inaltate aici, Domnul va binecuvanta si mai mult pamanturile romanesti.

Parintele Rafail Noica - cautarea sensului vietii si fericirea de a cunoaste calea

Parintele Rafail Noica s-a nascut in anul 1942. Tanarul va primi, in familie, o educatie crestina minima, intrucat tatal sau nu era preocupat de asa ceva (punand accent mai mult pe latura filosofica a vietii, decat pe cea crestina), iar mama sa era de confesiune anglicana. Crestinismul de inceput al tanarului Rafail se rezuma doar la participarea la Slujba de Inviere, pentru a lua lumina.

Tatal sau, filosoful Constantin Noica, ca un marturisitor ales al culturii, va avea multe de patimit din partea regimului vremii. Odata cu fortarea acestuia la un domiciliu obligatoriu, in Campulung Muscel, familia Noica se va afla greu incercata. La varsta de doar 13 ani, cu scopul primirii unei educatii mai alese, mama sa il va lua cu ea in Anglia (tara ei de origine).

Din punct de vedere religios, tanarul Rafail va trece printr-o indelungata calatorie a cautarilor si a zbuciumarilor interioare. Initial, el se va alatura anglicanilor, insa aici nu va ramane prea mult timp. Dupa cum el insusi spunea, in marturiile sale, "atmosfera de la anglicani era foarte saracacioasa, foarte rece, plicticoasa chiar. Nu in sensul ca te-ar apuca cascatul in biserica, ci in sensul ca nu te hranea cu nimic".

Dupa experienta anglicana, Rafail Noica va trece pe la penticostali, congregationalisti, Armata Salvarii si altele asemenea. Dintre toate confesiunile intalnite, cel mai mult se va atasa de comunitatea baptista, unde va si sta un an si jumatate. In protestantism, el se va poticni in special in textele scripturistice referitoare la Sfanta Euharistie.

Golul interior simtit in aceasta perioada il umple de o sete existentiala, astfel, intr-o zi el simte ca o lumina din sufletul sau il chema inapoi la Ortodoxie. Din mila lui Dumnezeu, fata de cel sincer cautator al mantuirii, Rafail Noica il va intalni pe Parintele Sofronie Saharov, parintele duhovnic al Manastirii Sfantul Ioan Botezatorul din Essex. Acesta il va indemna pe Rafail sa-si termine studiile, urmand ca mai apoi sa isi hotarasca cele mai mari ale vietii.

Intoarcerea la Ortodoxie a avut loc in anul 1961. In nu mai mult de patru ani, tanarul Noica va simti, in inima sa, acea chemare imposibil de inabusit, a monahismului. Astfel, in anul 1965, Parintele Rafail Noica este tuns in monahism, la Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul din Essex, de catre Parintele Sofronie Saharov. Vorbind mai apoi despre tunderea lui in monahism, el va spune: calugaria este "raspunsul la intrebarile ce mi le puneam din copilarie".

Precum orice intoarcere a inimii urmeaza unei rataciri, unei secete spirituale si unei cautari sincere, tot asa a fost si cu intoarcerea acasa a Parintelui Rafail Noica. A fost nevoie de o adevarata pribegie prin confesiunile protestante, pentru a simti profunzimile Ortodoxiei. Perioada aceea este socotita ca o lucrare a lui Dumnezeu cu el, pentru ca "daca n-as fi trait Ortodoxia ca un convertit, poate ca n-as fi putut niciodata sa o vad in frumusetea ei stralucitoare, drept singurul adevar al istoriei".

Parintele Rafail Noica se va intoarce in Romania in anul 1993, dupa 38 de ani de departare, "aidoma slabanogului din Evanghelie", dupa cum el insusi marturiseste. In tara, el nu-si va alege pentru sine nici o mare manastire, ci o tainica si negasita sihastrie din Muntii Apuseni. De pe aceste stanci neclintite ale credintei si patriotismului apusean, Parintele Rafail Noica inalta lui Dumnezeu - dupa puteri, rugaciunile sale si ale oamenilor.

Patriarhia Romana l-a vrut episcop, dar Parintele Rafail Noica a respins oferta, cu eleganta dar si cu fermitate. Acest lucru arata nu o fuga de responsabilitate, cat o simplitate si o autentica smerenie, asemeni marilor sfinti de odinioara, care fugeau din cetate atunci cand li se propuneau functii sau onoruri.

Parintele Rafail Noica - scrieri duhovnicesti

Legat de marturia scrisa a experientei lui duhovnicesti, parintele afirma in stilul sau propriu: "Am scris o singura carte, care se numeste Ganduri. Am scris-o, mai ales, din indemnul cuiva, care se astepta ca fiul lui Noica sa scrie o carte. Si cand a deschis aceasta carte, prima pagina era alba, a doua era alba si toate celelalte la fel. Acum, la sfarsitul vietii mele, ma gandesc sa scriu ala carte care s-ar numi Memorii, fiindca asa scriu toti oamenii mari. Or, cum eu mi-am pierdut memoria, aceasta carte va fi asemenea celei dintai!"

Cu toate acestea, cuvinte ale Parintelui Rafail Noica se gasesc in doua carti, cateva articole si o serie insemnata de minunate conferinte. Conferintele duhovnicesti la care participa parintele ofera o bucurie nespusa participantilor. La toate conferintele el participa cu binecuvantarea Arhiepiscopului Andrei Andreicut.

Parintele Rafail Noica se coboara rar din muntii sai, si o face numai pentru ca este insistent solicitat sa dea cuvant de folos credinciosilor. Cand conferentiaza el, nici o sala nu este suficient de incapatoare; mii de oameni din toata tara merg sa-i soarba cuvintele la Alba Iulia - unde Ieromonahul vorbeste o data sau de doua ori pe an in public - sau, mai rar, in Bucuresti ori alte orase ale tarii.

"Celalalt Noica", Editura Anastasia, Bucuresti, 1994

"Cultura Duhului", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002

Sursa: www.crestinortodox.ro

Recitesc, la capatul calatoriei: "Sunt incantatoare bisericutele acestea ale Bucovinei.." si ma cuprinde revolta. Cum, asta e impresia rezumativa, asta sa fie exclamatia finala fata de tot ce ti-a trecut pe dinaintea ochilor, cand cercetezi intaia oara Bucovina?

Exclamatia e a unui strain. A unui strain din Apusul catedralelor si al gigantescului de factura gotica. E treaba lui, la urma urmelor, daca pierde masura adevarata a lucrurilor si califica pe numele lor mic infaptuiri mari ale trecutului romanesc. Dar ne-am insusit si noi, ne-am insusit pana la banalizare calificarea aceasta. Si iata in ghidurile noastre, iata in istoriile noastre, iata in inimile noastre cuvantul gingas, simtamantul gingas: "bisericutele Bucovinei".

Falsificam un intreg trecut - cu gingasie. Inchipuim o dulce continuitate intre natura romaneasca si spiritul romanesc, facand din bisericile acelea niste aparitii ale firii, parca. Nu sunt zidurile lor simple intregiri ale naturii inconjuratoare? Nu sunt picturile lor simple armonii de culori intr-o armonie mai vasta? Totul e incantator, micut, gingas.

Dar nu mai vedem? Nu mai intelegem? Te apropii de Sucevita, cu fagaduiala diminutivului acestuia - cu adevarat fermecator - ca vei intalni un mic giuvaer; dar intalnesti ziduri, ziduri de cetate. Treci pe sub o poarta grea, si intr-o clipa ti se reveleaza, odata cu scara catre cer de pe peretele nordic al bisericii, puterea Movilestilor. Caci e putere aici. E vointa domneasca. E mandrie si sete de lauda, singura sete care a stiut sa proiecteze arta in istorie.

Asa e la Voronet, asa e la Vatra Moldovitei si asa e la Putna. Iar daca minunea aceasta de biserica a Humorului nu e zidita decat de logofatul Teodor Bubuiog, cu atat mai coplesitoare e impresia de putere: asadar nu numai domnitorii erau insetati de maretie, pe vremea aceea!

Ochiul nostru, stricat de gigantismul Apusului, retine imaginea catedralelor. Dar ce rost are alaturarea catedralelor, de bisericile noastre, cand alta e masura launtrica? Catedralele sunt ale oraselor, sunt zid lipit de zidul oraselor.

Cand, in secolul al XVIII-lea, in prea luminatul secol al XVIII-lea, edilii orasului Chartres se hotarasera sa darame catedrala, singura pricina care i-a impiedicat s-o faca era ca daramaturile catedralei ar impiedica circulatia. Dar bisericile Bucovinei nu aveau nevoie sa covarseasca alte cladiri. Ele stapaneau natura.

Sunt in mijlocul naturii, si totusi nu sunt ale naturii. E destul sa le privesti ca sa vezi ca e vorba de arta culta. Nici o prejudecata fals semanatorista nu te mai poate indemna, de asta data sa faci apel la sufletul taranesc. E creatie constienta, mestesug, arta in sensul propriu, in sensul mare. Ne-am laudat prea mult - si, mai ales, ne-au laudat altii - cu ce e taranesc in noi, ca sa nu ne laudam odata cu netaranescul nostru.

Pictorul de aici imprumuta el cateodata din credintele populare o viziune razleata, cum ar fi invoiala lui Adam cu diavolul, sau vamile vazduhului; iar zugravul de la Voronet pune el pe zid, alaturi de Maica Domnului, un cioban de-al nostru, cu portul lui; - dar nu cu sufletul taranesc s-a infaptuit si nu cu el se intelege fapta aceasta de arta romaneasca. Expresie de putere si expresie de sensibilitate culta, bisericile acestea dezvaluie o alta dimensiune a sufletului romanesc.

E, poate, dimensiunea noastra uitata. Si cat de adanc am uitat-o! Ne miniaturizam monumentele, facem din adevaratele noastre catedrale bisericute rasarite ici si colo in natura, iar cand o curiozitate turistica ni le arunca in fata, singura noastra emotie este: tandretea.

Ce fermecatoare ne par! E pacat, numai, ca vantul si ploile au stricat aproape in intregime, in acesti 400-500 de ani, picturile exterioare de pe peretele nordic. Dar ce putem noi face? Natura le-a ridicat, natura sa le apere.

Si te intorci in orasul cu atatea vitrine de cristal, indaratul carora stau cravate si parfumuri. Te intorci in orasul dezgustului modernist, unde slutenia caselor noi nu e poleita decat de calitatea geamurilor mari de cristal. Cativa metri patrati din geamurile aceste, cateva sute de metri patrati ar salva picturile exterioare ale bisericutelor noastre. Dar n-am mai avut cristal si pentru ele.

Si va ganditi, oare, in noiembrie, cand bate vantul, cu ploaia de miazanoapte, va ganditi voi, asa cum stati indaratul geamurilor voastre de cristal, la mesele voastre de bridge, va ganditi ca moare cate un sfant pe peretii bisericutelor din Bucovina? Daca ar exista un Savonarola al artei, ar arunca cu pietre in geamurile voastre de cristal!

Nu, nu e simpla nepasare si nepricepere. Privim manastirile, si nu mai intelegem ca acolo e duh al istoriei, sete de putere. Privim, si nu crestem, nu indraznim. Iar sfintii ne mor pe pereti si in suflete, pentru ca nu indraznim.

Constantin Noica

Sursa: www.crestinortodox.ro

In arhivele de la Manastirea Rohia se pastreaza autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt, cunoscut in acel loc ca Monahul Nicolae, scrisa cu 2 ani inainte de a muri.

Autobiografia Parintelui Nicolae Steinhardt

(12 iulie 1912 - 29 martie 1989)

Din porunca I.P.S Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu si dupa indemnul Parintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu, schitez aceasta scurta autobiografie spre a fi pastrata in arhiva Manastirii Rohia.

Sunt nascut in anul 1912, intr-o margine de Bucuresti, unde tatal meu, inginer, conducea o fabrica de mobile si cherestea (comuna sub-urbana Pantelimon). Din copilarie m-au atras clopotele si obiceiurile crestinesti. Parintii mei erau in bune relatii cu preotul Marculescu de la Biserica Sfantul Gheorghe - Capra, unde am mers si eu. Clasele primare le-am urmat parte acasa, parte la Scoala Clementa (in rastimp ne mutaseram in centrul orasului). La Liceul Spiru Haret am fost singurul dintre patru elevi israeliti care nu am venit cu certificat de la rabin, ci am invatat religia crestina, avandu-l drept dascal pe preotul Gheorghe Georgescu, de la Biserica Sfantul Silvestru, om de isprava, care ma simpatiza si-mi da note mari. Bacalaureatul l-am luat in 1929, urmand apoi cursurile Facultatii de Drept si Litere.

Mi-am terminat studiile in 1934, insa doctoratul in drept l-am luat abia in 1936. Dupa aceea, pana la izbucnirea razboiului mi-am continuat studiile la Paris si in Anglia. Reintors in tara, nu am avut de suferit ca evreu, tatal meu - incetatenit prin lege individuala votata de Parlament si ofiter de rezerva, fiind recunoscut "evreu de categoria a doua", care ne punea la adapost de masuri vexatorii. Am executat, totusi, - desi puteam fi scutiti - munca obligatorie si munca la zapada, insa in conditii de opereta. Ar fi cu toate acestea fatarnicie din partea mea daca nu as recunoaste ca masurile luate cu privire la evrei nu m-au intristat, dandu-mi totodata prea bine seama ca Guvernul tarii - date fiind imprejurarile - nu putea proceda altfel si admirand curajul si marinimia sa in refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populatiei evreiesti. Afectiunea mea pentru Neamul Romanesc s-a intarit.

Greu m-am impacat cu regimul introdus in toamna anului 1947. Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a dat destula vointa si destula luciditate pentru a nu ma lasa prins in capcana de ademenirile acestui nou regim. Purtarea majoritatii coreligionarilor mei m-a surprins si m-a suparat, faceau jocul unui partid, care, de altfel, avea sa se descotoroseasca repede de ei. Am suferit alaturi de atatia altii, am fost dat afara din casa si barou si am dus-o foarte greu din punct de vedere material si sufletesc. Am fost si foarte bolnav, vreme indelungata.

Din punct de vedere spiritual lucrurile au evoluat in cu totul alt mod. Ma simteam din ce in ce mai atras de crestinism. Cu o buna si binevoitoare prietena, Viorica Constantinide, mergeam des pe la diferite biserici, ea fiind o credincioasa fierbinte. Datorita unor oameni de mare cultura si intensa traire crestina - Virgil Candea si Paul Simionescu - m-am putut apropia de literatura patristica si de filosofia crestina. Progresam, asadar, pe amandoua planurile: teoretic si practic. Eram, in realitate, apt pentru botez, imi lipseau numai curajul si hotararea de a face pasul final. Sovaiam, mi-era rusine, diavolul ma ispitea cu frica, smerenia, slabiciunea; ma pastram in starea aceea confuza dintre dorinta si panica, prielnica lenei si tergiversarii. Mi-era si teama, ma stiam foarte necurat.

Domnul lucreaza insa in chip tainic si umbla pe cai misterioase. In anul 1959 grupul de prieteni caruia apartineam de cativa ani a incepu sa fie arestat, primul dintre noi fiind Constantin Noica. Am fost chemat la Securitate ultimul dintre toti, cerandu-mi-se sa fiu martor al acuzarii si punandu-mi-se in vedere ca, daca refuz, voi fi arestat si implicat in "lotul intelectualilor mistico-legionar".

Indemnat cu putere de tatal meu (caci mi se acordasera trei zile ragaz), ba si bestelit pentru a fi primit sa reflectez trei zile si invrednicindu-ma cu harul Domnului, am refuzat sa fiu martor al acuzarii; am fost arestat, judecat in cadrul "lotului mistico-legionar Constantin Noica - Constantin Pillat" si osandit la 12 ani munca silnica pentru crima de uneltire impotriva oranduirii sociale a statului.

Atunci n-am mai sovait si toate aprehensiunile si subtilitatile mele mintale au disparut ca prin farmec. Eram sigur ca nu voi mai rezista 12 ani si ca voi muri in puscarie. Nu voiam sa mor nebotezat.

Domnul din nou mi-a venit in ajutor. In prima celula in care am intrat in Jilava, primul om care mi-a vorbit a fost Ieromonahul basarabean Mina Dobzeu, de indata ce i-am destainuit dorinta mea, nu a stat mult pe ganduri. Acolo, la Jilava, in camera 18 de pe sectia a doua (unde in doua randuri cursese sange) am primit Sfantul Botez - la 15 martie 1960. Parintele Mina a tinut sa dea botezului acestuia, care s-a asemuit mult unui "hold-up", un caracter ecumenic si i-a poftit la mica ceremonie clandestina pe cei doi preoti greco-catolici, aflati in celula.

Am fost botezat valabil, in mare graba, cu apa dintr-un ibric cu smaltul sarit. Nas l-am avut pe un coleg de lot, fost director de cabinet al maresalului Antonescu, Emanuel Vidrascu. La iesirea din inchisoare, in urma gratierii generale a detinutilor politici (august 1964), am desavarsit Botezul prin Mirungere la Biserica Schitul Darvari (preotul Gheorghe Teodorescu), primind si Sfanta Impartasanie.

De atunci am dus o viata crestina conform datinii si regulilor bisericesti. Jinduiam acum dupa calugarie. O doream inca din inchisoare. Dupa moartea tatalui meu (in varsta de 90 de ani - in 1967), am inceput sa-mi caut o manastire, am intampinat insa greutati si refuzuri, staretii se fereau de un fost detinut politic. Parintele Mina vroia sa ma cheme la Husi, la Manastirea din dependentele fostei Episcopii; s-a opus episcopul Ciopran. La Manastirea Cozia, staretul Gamaliel Vaida mi s-a dovedit plin de bunavointa, locasul mi s-a parut insa mie mult prea bantuit de turisti si vizitatori.

Abia in anul 1973 Constantin Noica m-a instiintat ca a fost la Cluj, unde l-a cunoscut pe proaspatul episcop Justinian Chira, si ca a vizitat Manastirea Rohia, unde episcopul fusese staret vreme de treizeci de ani.

"Ti-am gasit locul potrivit", mi-a spus Noica. De indata am plecat la Rohia, insotit de scriitorul Iordan Chimet, un prieten al lui Noica. In noiembrie 1973 ne-a intampinat la Manastirea Rohia noul staret, Parintele Serafim Man. Rohia m-a cucerit din prima zi si deplin, o data mai mult Noica implinind sarcina de inger calauzitor al meu. Timp de sapte ani am mers regulat la Rohia, de cel putin trei ori pe an, pe cateva zile, apoi pe cateva saptamani. Am fost, banuiesc, supus unui examen, unei cercetari negrabite. In anul 1979, Parintele Serafim Man mi-a fagaduit ca ma va calugari. S-a imbolnavit apoi foarte grav si a fost internat in stare aproape disperata la un spital din Cluj. De acolo, din ce in ce mai bolnav, a venit in august 1980 la Rohia numai ca sa ma calugareasca, potrivit fagaduintei ce-mi facuse. Am fost calugarit in ziua de 16 august in Paraclisul noii cladiri de Parintii Serafim Man, Antonie Perta, Nicolae Lese si Emanuel Rus. Binecuvantarea Arhiepiscopiei s-a cerut si obtinut ulterior.

Cunoscandu-mi firea mai bine decat o cunosc eu, parintele Serafim mi-a dobandit de la bunii si ingaduitorii nostri ierarhi de la Cluj incuviintarea de a pastra o camera in Bucuresti, unde sa ma pot duce din cand in cand spre a-mi continua intr-o oarecare masura activitatea literara, considerata a fi, indirect, in folosul Bisericii.

Sunt acum monah de sapte ani. Am izbutit sa organizez de bine de rau Biblioteca Manastirii Rohia, m-am deprins sa nu lipsesc de la Sfanta Liturghie si de la Miezonoptica - principalele momente ale disciplinei calugaresti - si am fost, cred, de oarecare folos mai multor candidati la examenul de intrare in Seminarul Teologic. Dau din tot sufletul slava lui Dumnezeu ca m-a invrednicit de Sfantul Botez si de calugarie, mult mai mult decat putea nadajdui un ins ca mine. Port din tinerete o cruce grea si urata: o ticaloasa boala de intestine. Ar fi trebuit sa deznadajduiesc, sa ma intunec. Credinta imi ajuta sa o rabd cu destul stoicism si sa nu-i ingadui sa-mi zdruncine bucuria de a fi crestin si monah - pe masura darului, foarte putin adica, avand totusi dreptul de a rosti: "Et in Arcadia ego."

Fie numele Domnului binecuvantat !

Cele de mai sus le-am relatat pe larg si intr-o forma literara intr-o naratiune intitulata "Jurnalul fericirii", care merge pana in anul 1971. Manuscrisul dactilografiat mi-a fost confiscat de Securitate in 1972 si restituit in 1975, dupa interventia Uniunii Scriitorilor. Apoi din nou confiscat in 1984 si depus la Arhivele Statului, sectia secreta.

Parintele Nicolae Steinhardt

Sursa: www.crestinortodox.ro

"O adancul bogatiei si intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!" (Romani 11, 33) Oare cati dintre noi, privind spre Judecata de Apoi, reprezentata atat de amplu pe peretii unora dintre cele mai mari biserici si manastiri din tara, au sesizat mila si dragostea lui Dumnezeu? Din pacate, mult prea putini. Majoritatea dintre noi vedem doar dreptatea lui Dumnezeu, aratata in mostenirea raiului de catre drepti si in aruncarea in iezerul cel de foc a celor pacatosi si iubitori de patimi. Toate acestea arata numai dreptatea Judecatii, nu si mila ori dragostea Judecatorului.

Care sa fie acel lucru prin care ni se arata mila lui Dumnezeu? Imediat ce vom intelege, pe scurt, de ce Judecata de Apoi este o scena de o valoare deosebita in viata duhovniceasca a crestinului, ne vom opri si asupra milei lui Dumnezeu, infatisate in plin centrul acesteia.

 Judecata de Apoi - fresca ce ajuta pe crestin la intoarcerea spre cele sfinte

Nici o biserica ortodoxa nu este zugravita la intamplare, ci numai dupa o anumita randuiala, bine gandita si simtita de catre cei ce au inmultit, in inimile lor, harul. Exista deci un tipic iconografic care arata pictorilor bisericesti care scene sau chipuri sfinte se pot zugravi in fiecare dintre partile interioare si exterioare ale bisericii. Aceasta randuiala s-a format incetul cu incetul, de-a lungul a multor ani de rugaciuni si simtire a lui Dumnezeu.

Incepand cu secolele VIII-IX, si mai ales dupa Sinodul al VII-lea Ecumenic (Niceea, 787), prin care s-a restabilit definitiv cultul icoanelor, imaginatia si aportul personal al celor ce se ocupau cu ctitoria/pictarea bisericilor a inceput sa fie pus mai indeaproape sub supravegherea Bisericii. Aceasta va indruma evolutia artelor sacre dupa principii riguroase si reguli bine determinate. Nimic nu va mai fi in plus, nimic lipsit de inteles, nimic fara rost. 

Judecata de Apoi este una dintre cele mai ample si bine conturate scene din intreg ansamblul de fresce al unei biserici sau manastiri. Acum ceva sute de ani, nici o biserica ori manastire nu era lipsita de aceasta scena. Crestinii intra si astazi in biserica, rostind: "In Biserica slavei Tale stand, in cer a sta ni se pare, Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi." Iar la slujbe, ei vin "cu credinta si cu frica de Dumnezeu". Cat de mult ajuta acea scena sufletul omului in gandirea acestuia la momentul in care va da seama de cele facute in viata. Din pacate, astazi foarte rar mai se gaseste cate vreo biserica ori manastire (nou intemeiata) care sa mai infatiseze crestinilor aceasta minunata scena, a milei si dreptatii lui Dumnezeu.

Sfantul Nicolae Velimirovici, vorbind despre gandirea la Judecata, spune: "De aceea sa fim intelepti si cu dreapta socoteala, pastrand intotdeauna inaintea ochilor nostri duhovnicesti chipul Infricosatoarei Judecati. Acest chip a intors deja multi pacatosi de pe calea pierzarii pe calea mantuirii. Vremea noastra este scurta si cand se va sfarsi nu va mai exista pocainta. In acest timp scurt, prin viata noastra, noi trebuie sa luam o hotarare care va fi hotaratoare pentru noi in vesnicie: vom fi asezati la dreapta, sau la stanga Imparatului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcina mica si simpla, dar rasplata si pedeapsa sunt imense, mergand dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte."

Parintele Dumitru Staniloae, rosteste in acelasi duh: "Asceza rasariteana ne recomanda neincetat sa meditam la Judecata de Apoi, pentru ca sa sporeasca in noi frica de Dumnezeu, prin care evitam pacatul." Frica de Dumnezeu este una dintre urmarile prezentei dragostei fata de Acesta, in inimile noastre.

Balanta ce cantareste faptele omului, la Judecata de Apoi.

Sa privim fresca ce ne infatiseaza Judecata de Apoi, de aceasta data, mai cu luare aminte. Sa mergem, spre exemplu, la Manastirea Voronet, unde se afla una dintre cele mai renumite reprezentari ale Judecatii de Apoi. Pe exteriorul peretelui de apus, sfintii si pacatosii, raiul si iadul, cetele sfintilor, Hristos, Duhul Sfant si Tronul de Judecata ne apar inaintea ochilor, in toata maretia lor.

In plin centrul peretelui este reprezentata balanta faptelor omului. Omul, reprezentat sub chipul unui copilas, se afla asezat intre cele doua talere ale balantei. Faptele sale, savarsite in viata, sunt infatisate sub forma unor suluri de hartie. Pe talerul din dreapta, de unde si incepe drumul spre Gheena focului, se afla asezate sulurile de hartie cu faptele cele rele. Pe talerul din stanga, de unde incepe cararea ce duce in Imparatia lui Dumnezeu, se afla asezate sulurile de hartie cu faptele cele bune.

De o parte si de alta a balantei, ingerii si diavolii se straduiesc, dupa puteri, sa ajute pe omul aflat in Judecata. Ingerii se lupta cu diavolii, spre a da pace omului, iar diavolii se straduiesc sa traga in jos talerul cu faptele cele rele. Pana aici, nimic greu de inteles sau trecut cu vederea. Totul este firesc, dragostea si ura lucrand fiecare ale sale. Insa abia acum ajungem la acel detaliu care ne arata, atat de minunat si evident, mila lui Dumnezeu in Judecata.

Intelepciunea lumeasca si logica omului se arata neputincioase in scena cantaririi faptelor omului, acolo unde un sul de fapte bune atarna mai greu decat multe suluri de fapte rele. Aceasta este mila lui Dumnezeu, care pentru o fapta de dragoste acopera multime de pacate, dupa cum spune insusi Apostolul: "Dragostea acopera multime de pacate." (I Petru 4,8) Pe langa faptul ca o fapta buna cantareste mai mult decat o gramada de fapte rele, mila lui Dumnzeu ni se arata si prin aceea ca nici macar diavolii, care se atarna de talerul faptelor rele, nu sunt in stare sa inclina balanta in favoarea lor. Acest detaliu minunat se vede inca si astazi, in mai toate scenele ce infatiseaza Judecata de Apoi, pictate de si prin mainile sfintilor zugravi.

In frescele si slujbele Bisericii, totul capata alta valoare, totul primeste alta greutate, alt sens, curat si drept. Lumea creaturala infatisata in pictura iconografica ortodoxa este orientata deplin catre cea de dincolo, catre vesnicie. Natura, omul si lumea animala sunt reprezentate nu atat in existenta lor "naturala", cat in una "spirituala", duhovniceasca. De aceea, nu ne miram cand vedem copacii si muntii cu crestele plecate asupra lui Hristos, acoperisurile inclinate si ele spre inchinator, balante care se inclina intr-alta directie decat in cea numita de noi "fireasca”.

Una din insusirile cele nemarginite ale lui Dumnezeu este atotstiinta Sa, prin care pe toate le stie si de toate poarta de grija. Aceasta stiinta atotcuprinzatoare nimiceste stiinta si intelepciunea oamenilor. Ceea ce noi numit firesc se arata neputincios in fata Judecatii celui ce cunoaste toate, pana si adancul gandurilor. Dumnezeu nu cantareste si nu masoara dupa cum masoara omul, ci cu mult altfel, privind la inima celui judecat, la intentia si la dragostea cu care a vietuit. Dumnezeu pururea priveste in inimile tuturor oamenilor, dupa marturia care zice: "Tu singur stii inima tuturor fiilor omenesti" (III Regi 8, 39).

Dumnezeu, care stie toate si priveste in inimile noastre, are intotdeauna mila de noi. Mila se va da celor ce au avut si ei mila de altii, acelora care au avut macar si o singura miscare curata a dragostei, fata de Dumnezeu si de oameni. Aceasta mila aratata in vremea judecatii nu are nici o legatura cu vreo oarecare apocatastaza (mantuire a tuturor oamenilor, cat si a diavolilor, la sfarsit) ci doar cu o accentuare a dragostei, pe langa lucrarea dreptatii.

Diavolul este cel mai mare contabil, el este acela care iubeste cifrele si caderile neincetate ale omului. Din fericire insa, o singura ridicare a omului poate nimici multime de caderi anterioare. Sfanta Maria Egipteanca, de nenumarate ori cazand in pacat, a trebuit doar o singura data sa se ridice din acela, pentru a nu mai cadea in el niciodata. Talharul de pe cruce, ce viata plina de caderi nu o fi avut, iar mai pe urma cum "a furat" el si raiul, numai cu un singur cuvant.

Sufletul aflat in judecata este precum talharul de pe cruce: nimic nu a facut bun in viata, insa cu o singura vorba de compatimire, cu o singura miscare a inimii in dragoste fata de Cel ce patimea pe nedrept, a reusit sa-si acopere multime de caderi. Oare cum o fi turbat diavolul, vazand cum listele sale de pacate si "pietrele" pe care i le pusese in spate talharului au fost nimicite cu un singur cuvant, cu o singura fapta?

Parintele Nicolae Steinhardt, gandindu-se la dragostea lui Dumnezeu si la mila cu care Acesta judeca pe om, spune: „In fiecare zi, Dumnezeu sta un ceas pe scaunul dreptatii si 23 de ceasuri pe acela al milei.” Ne ramane si noua sa spunem, alaturi de Marele Pavel: "O adancul bogatiei si intelepciunii si al stiintei lui Dumnezeu! Cat sunt de necercetate judecatile Lui si cat de nepatrunse caile Lui!" (Romani 11, 33)

Ce spune Evanghelia despre Judecata de Apoi?

"Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintre-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut.

Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. Caci flamand am fost si nu Mi-ati dat sa minanc; insetat am fost si nu Mi-ati dat sa beau; strain am fost si nu M-ati primit; gol si nu M-ati imbracat; bolnav si in temnita, si nu M-ati cercetat. Atunci vor raspunde si ei, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand, sau insetat, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau in temnita si nu Ti-am slujit? El insa le va raspunde zicand: Adevarat zic voua: Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut. Si vor merge acestia la osanda vesnica, iar dreptii la viata vesnica." (Matei 25)

Sursa: www.crestinortodox.ro