Să învăţăm de la îngerul păzitor

 

Umilinta.
 Ingerul nostru pazitor ne respecta liberul arbitru, neintervenind niciodata peste vointa noastra, desi stie ca anumite lucruri nu ne fac bine, dar ne lasa sa invatam noi insine din greseli. Ne iubeste si ne accepta asa cum suntem, uneori mai tristi, altadata mai orgoliosi, mai aroganti, mai agresivi sau pesimisti.

Fidelitatea.
Ne este fidel inca de la crearea noastra ca spirit si va fi cu noi pana ne vom desavarsi evolutia. Tot timpul ne calauzeste, ne indruma, ne protejeaza, altfel spus, vegheaza asupra noastra si doar asupra noastra. "Grija" lui este sa ne fie noua bine, dar nu binele pe care-l intelegem noi in mod curent, ci un bine al spiritului, care implica fenomene pe care de multe ori nu le intelegem prea usor. Dar cu ajutorul lui putem descifra aceste fenomene, care de fiecare data se constituie in lectii de viata.

Prietenia.
Este cu noi si la bine si la greu, ne sustine, ne inspira, ne mangaie, ne alina suferintele. Este un prieten de incredere, pe care ne putem baza in orice moment, in orice conjunctura. Iar daca problemele noastre il depasesc, apeleaza la ingerii care ne pot ajuta, in functie de experienta pe care o traversam. Face tot ce tine de el pentru a ne ajuta, in orice moment. Restul, tine de noi.

Acceptarea.
 Ingerul pazitor ne accepta asa cum suntem, fara sa ne judece, sa ne critice sau sa se supere pe noi. Ne intelege ca facem cat putem la un moment dat. Si se straduie sa ne ajute sa putem face mai mult, sa fim mai buni, mai iubitori, mai sanatosi, pentru ca astfel vom putea face alegeri mai bune in folosul nostru si al celorlalti.

Compasiunea.
 Manifesta compasiune fata de noi atunci cand facem alegeri gresite si suferim. Cauta sa ne aline suferinta si sa ne ajute sa invatam din greseli, astfel incat sa nu le mai repetam si sa ne cream iarasi motive pentru a suferi. Daca am manifesta si noi aceeasi compasiune fata de lumea din jur, n-am mai avea conflicte interioare si ne-am integra armonios in spectacolul fascinant al propriei existente.

Daruirea. 
Ingerul pazitor este la dispozitia noastra tot timpul, iar tot ceea ce face, chiar rostul lui de a fi, este spre binele si evolutia celui caruia i-a fost dat sa-l vegheze. Ca fiinte umane, niciodata nu ni se cere sa dam mai mult decat avem, dar de multe ori nu stim cat avem, si nici nu vom afla daca nu daruim.

Bucuria.
Este mereu plin de voiciune si jucausenie. sa ne bucuram impreuna cu ingerul nostru pazitor de viata, de libertate, de pace, de un zambet, de un gest tandru, de frumusetea unei flori ... Sunt atat de minunate creatiile lui Dumnezeu si darurile pe care ni le face prin cei din jur, incat mereu avem motive sa fim bucurosi, chiar daca ne luam viata in serios.

Iubirea neconditionata.
 Ne iubeste si ne ajuta chiar si atunci cand nu credem in el, cand uitam de prezenta lui, cand nu-l bagam in seama, si toate acestea fara a cere de la noi nimic in schimb. Ne iubeste pur si simplu. Iubirea neconditionata este o iubire matura si profunda, care se invata prin traire si experienta, dar cu un astfel de ghid, prieten si model, poate fi asa greu?

 SURSA :  Sa invatam de la ingerul pazitor

Câinele în oglindă

 

SF. APOSTOL ANDREI SI LEGENDA MARELUI LUP ALB

Prietenia

Cuvant al Sfantului Nicolae Velimirovici- despre virtuti si libertate

 PREDICA VIRTUTII

 Multora li se pare ca daca ar fi in alta imprejurare ar fi mai buni. Bogatului i se pare ca piedica virtutii este bogatia, saracului – saracia, invatatului – stiinta, nebunului – nebunia, bolnavului – boala, sanatosului – sanatatea, iar tanarului – tineretea. Aceasta este numai o inchipuire si o recunoastere a infrangerii morale; ca si cand un soldat slab ar cauta sa se mangaie: in acest loc trebuie sa fiu invins, sa mi se dea alt loc si voi fi un viteaz! Adevaratul soldat este intotdeauna viteaz, fie ca se mentine pe locul sau, fie ca este rapus. Daca imparatul Lazar ar fi fugit de pe campul Mierlei, ar fi fost socotit un invins; insa pentru ca a ramas pe locul sau si a cazut, el este socotit invingator. Adam a pierdut credinta in rai; Iov si-a intarit credinta plin de bube pe gunoi. Profetul Ilie niciodata nu a spus: foamea ma impiedica sa fiu ascultator fata de Dumnezeu; nici imparatul David n-a spus: coroana ma impiedica sa ascult de Dumnezeu.

LIBERTATEA

 Daca doresti libertatea, atunci incearca mai intai sa te eliberezi de tine insuti. Daca pentru stiinta si cunostita a fost valabila ca regula culminanta “cunoaste-te pe tine insuti”, pentru morala este valabila ca regula culminanta: dezrobeste-te de tine insuti! Daca vrei sa ajungi la libertate prin revolutie, fa mai intai revolutie in tine insuti; si te vei incredinta apoi ca toate celelalte revolutii sunt de prisos. Daca vrei sa ajungi la libertate prin razboi, porneste mai intai razboi impotriva ta insuti; si daca vei duce acest razboi la bun sfarsit, atunci te vei convinge ca toate celelalte razboaie sunt de prisos. Spui, nu-i asa, ca doresti libertatea? Atunci trebuie sa stai alaturi de Dumnezeu impotriva ta insuti si impotriva lumii. Mai intai impotriva ta, deoarece in tine se afla principalul camp de razboi impotriva lumii. Daca vei invinge lumea aici, in tine insuti, pe campul de lupta, ai invins-o pe toate liniile, dar fara sa o invingi si in tine insuti, ea va ramane neinvinsa in fortareata ei principala. Daca nu te invingi pe tine insuti, vei reusi doar sa sari de la o inchisoare la alta, dintr-o colivie in alta, cu toate celelalte biruinte castigate de tine. Si libertatea sociala, si libertatea internationala, fara libertatea de sine, sunt numai numirile amagitoare si mincinoase al diferitelor inchisori, ale diferitelor colivii. Elibereaza-te de tine insuti si vei fi in afara tuturor inchisorilor si a tuturor coliviilor. Cand cel inchis vrea sa fuga din inchisoare, nu se trudeste sa darame mai intai zidurile din jurul inchisorii; ci mai intai sa darame zidul propriei sale celule.

 

Sa ne amintim de Ingerul nostru pazitor

Când Dumnezeu a creat oştile cereşti – serafimi, heruvimi, tronuri, domnii, puteri, stăpâni, începători, arhangheli şi îngeri, nouă ranguri cereşti, împărţite în trei grupe de câte trei triade – în marea lui milă, El a hotărît ca îngerii să fie cei mai aproape de oameni, să aibă o neîntreruptă legătură cu ei spre călăuzire, ajutorare şi sfinţire.

Printre aceşti îngeri, îngerii păzitori sunt cei mai blânzi, mai apropiaţi şi mai iubitori, pentru că misiunea lor este să aibă grijă de copii câtă vreme aceştia trăiesc pe pământ, până la bătrâneţe şi moarte. Aceşti îngeri sunt plini de iubire şi dulci ca nişte copii, blânzi ca nişte copii, vulnerabili ca nişte copii şi cresc în misiunea lor ca nişte copii, timizi ca nişte copii şi devin în atitudinea lor, tot mai maturi, mai mustrători şi cer mai multe de la copil cu cât acesta creşte şi sporeşte în lucruri bune sau rele. Îngerul îl ceartă pe copilul devenit adult, dar mereu este cu el şi niciodată nu se îndepărtează de el, oricâte lucruri rele ar face.

Aşa cum spune Acatistul Îngerului păzitor, el priveghează neîncetat viaţa fiecăruia dintre noi. Niciodată nu-l părăseşte pe cel care i-a fost încredinţat, atâta vreme cât trăieşte pe pământ, niciodată nu încetează a-l învăţa şi sfătui pe copil, ca şi pe adult, atunci când copilul a crescut, până la sfârşitul vieţii lui.

Am să vă spun o scurtă istorioară despre îngerul păzitor al unui copil care i-a fost încredinţat grijii lui. Am citit această poveste în Fraţii Karamazow a lui Dostoiewski.

Când s-a născut o fetiţă, Dumnezeu a trimis îngerul ei păzitor să o apere în toate zilele vieţii ei, până la moarte. S-o păzească de păcate, s-o înveţe, să n-o lase să cadă în ispite grele.

Când fetiţa a crescut, nu a mai ascultat de îngerul ei păzitor. Zadarnic îi sufla la urechea inimii cuvinte bune, degeaba o învăţa milostenia, rugăciunea şi iubirea de semeni. Fata devenea tot mai rea, mai nepăsătoare de suferinţa aproapelui, mai zgârcită şi cu inima prinsă de averea ei. Femeia devenise foarte bogată, nu dădea nici o firimitură de pâine vreunui sărac, ci punea slugile să-i izgonească pe cerşetori cu băţul. Îngerul ei era mereu întristat şi se gândea cu groază ce se va întâmpla cu sufletul femeii la moartea ei.

A venit şi ziua morţii şi a judecăţii femeii. Pentru păcatele ei cele multe şi pentru nemilostivirea ei faţă de săraci şi bolnavi, Dumnezeu a trimis-o în iad să stea în iazul de smoală, unde erau aruncaţi zgârciţii şi nemilostivii. Iar îngerul ei păzitor se plimba pe malul iazului de smoală şi plângea pentru sufletul pierdut şi se zbătea să-şi amintească dacă această femeie a făcut vreun bine în viaţa ei. Şi-a adus aminte că o dată, mergând cu căruţele cu recoltă la oraş pentru a o vinde, femeia a dat un fir de ceapă verde unui cerşetor. Atunci a alergat îngerul la tronul lui Dumnezeu şi, căzând cu faţa la pământ, a spus: ”Doamne, femeia aceasta a făcut o dată un bine. A dat un fir de ceapă verde unui cerşetor.”

”Bine, i-a spus Dumnezeu, uite aici firul de ceapă, ia-l şi du-te pe malul iazului de smoală. Spune-i femeii să se prindă de firul de ceapă şi trage-o încet afară din iaz. Să fii cu grijă că firul de ceapă este foarte subţire şi se poate rupe uşor.”

Îngerul a luat firul de ceapă şi s-a dus pe malul lacului. A strigat-o pe femeie şi i-a spus: ”Domnul Dumnezeu S-a milostivit de tine şi m-a trimis cu acest fir de ceapă. pe care tu l-ai dat odată unui cerşetor. Apucă-te cu grijă de el ca să nu se rupă şi eu am să te trag încetişor afară din iaz ”.

Femeia a făcut ce i-a spus îngerul. Acesta a început s-o tragă cu grijă afară din iaz. Când celelalte suflete au văzut că un înger o scoate pe femeie din smoală, s-au agăţat de poala rochiei ei gândind ca îngerul le va trage şi pe ele afară. Atunci femeia a început să-i înjure, să-i ocărască şi să-i blesteme, lovindu-i cu picioarele şi strigând: ”Lăsaţi-mă în pace, nemernicilor, eu am dat firul de ceapă, nu voi. Duceţi-vă în fundul iazului, blestemaţilor.”

În clipa aceea, s-a rupt firul de ceapă şi femeia a căzut înpoi în iazul de smoală. Şi îngerul a început să plângă din nou cu tristeţe.

V-am spus această povestioară ca să înţelegeţi că, într-adevăr, îngerul păzitor nu ne părăseşte niciodată, că el rămâne mereu credincios misiunii pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o pentru a mântui sufletul, pentru că el iubeşte sufletul încredinţat grijii sale, se roagă pentru el şi-i şopteşte la ureche numai sfaturi bune; el este conştiinţa noastră bună, care ne duce pe drumul mântuirii, dacă îl ascultăm. El se bucură cu bucurie mare când îl ascultăm şi plânge când ne prefacem surzi la sfaturile sale.

Fiecare fiinţă umană, bună sau rea, îşi are îngerul său păzitor. În clipa în care copilul se naşte, îngerul vine la patul lui, trimis de Dumnezeu, ca să-l înveţe, să-l apere de primejdii, de ispitiri, de influenţele rele ale diavolului şi ale oamnilor răi. Aţi observat că, în clipa în care eşti gata să săvârşeşti un păcat, o voce lăuntrică îţi şopteşte: ”Nu face asta.” Când un pericol necunoscut te pândeşte, acelaşi înger îţi suflă la ureche: ”Nu te duce acolo”, sau ”Fereşte-te de omul acesta” etc.

Dacă păstrezi în viaţa ta măcar o mică parte din puritatea copilăriei, o mică parte din inocenţa ta, atunci vei auzi glasul îngerului păzitor conducându-te neatins de vicisitudinile vieţii către un mai bun loc în societatea creştină, către o mai bună congregaţie ortodoxă, vei fi apărat de Dumnezeu şi sufletul tău va fi liber de orice frică, incertitudine şi îndoială şi vei avea curajul să înfrunţi nedreptatea, să iubeşti pe aproapele tău şi chiar pe vrăjmaşul tău. Vei păşi în lumina lui Dumnezeu.

Uneori poţi să-ţi vezi îngerul păzitor, nu ca o persoană, ci ca lumină, mai mult spirituală în partea dreaptă a capului tău, ceva deosebit faţă de lumina soarelui sau a unei lămpi. Este o lumină dulce care vine de sus şi-ţi pune în suflet o bucurie neînţeleasă. Atunci să înţelegi că îngerul tău păzitor este acolo, că încearcă să-ţi comunice ceva bun. Spune o rugăciune, curăţeşte-ţi inima şi mintea, amineşte-ţi că ai un prieten, cel mai credincios şi care nu te va părăsi niciodată, nici măcar în momentele tale de păcătuire. Adu-ţi aminte şi că un mesager al cerului te vizitează şi cântă-i: ”Vestesc cu glas mare, grija ta neîncetă pentru mine păcătosul, îngerul meu păzitor; căci, prin necazurile şi ispitirile care tulbură pacea sufletului meu în această lume frământată, tu te arăţi a fi grabnic ajutător şi mângâietor al meu.” (Condacul 6 din Acatistul Îngerului Păzitor)

Ingerul păzitor este de faţă în ultimele clipe ale vieţii noastre, el ne va lua sufletul şi ni-l va apăra de atacurile demonilor care vor spune că le aparţine lor din cauza multelor păcate săvârşite sau nespovedite. Îngerul le va răspunde însă că atâta vreme cât sufletul nu ne-a fost judecat şi condamnat, el aparţine lui Dumnezeu. El ne va lua sufletul şi-l va duce în toate locurile pe unde am trăit şi ne va aminti tot ce am făcut bun sau rău în acele locuri. ”Iată, va spune el, aici te-ai rugat, dincolo ai ajutat un bolnav, aici ai dat ceva unui cerşetor, aici ai facut rău, aici te-ai mâniat, sau ai băut, sau te-ai lăcomit”, astfel că vom vedea toate faptele pe care le-am săvârşit în viaţa noastră. Conduşi de înger, vom vedea locurile de fericire ale sfinţilor şi apoi locurile de durere ale celor păcătoşi, pentru ca să înţelegem că Dumnezeu este drept, dar este şi bun, şi milostiv. Vom descoperi în această călătorie a sufletului sub conducerea îngerului nostru păzitor că şi noi am dat poate, unui sărac, «un fir de ceapă verde» şi îngerul va pleda pentru noi în faţa Judecătorului Suprem.

Şi dacă hotărîrea lui Dumneseu, din cauza multelor noastre păcate, va fi împotriva noastră, să nu uităm că îngerul nostru păzitor nu ne va părăsi, chiar dacă am ajuns în «iazul de smoală» şi că va căuta să menţină în noi nădejdea mântuirii din rău până la Judecata din Urmă când Dumnezeu, luând în seama căinţa noastră, va revărsa mila Lui peste noi şi vom fi mutaţi în Împărăţia Cerurilor, prin rugăciunea îngerului nostru păzitor. Amin.

Pr. Gheorghe Calciu

Cuvantul Sf. Teofan Zavoratul despre bucuria Nasterii Domnului

Ne bucuram sau nu ne bucuram in ziua de astazi? Iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut

Acum este vremea nu pentru invataturi, ci pentru slavoslovire, nu pentru povete, ci pentru multumire, nu pentru a propune lectii, ci pentru a vadi bucurie. Deci, cu recunostinta sa dam slava Domnului si sa ne bucuram intru numele Lui cel sfant. Slava negraitei Tale milostiviri, Doamne, care nu ne-ai parasit in caderea noastra amara! Slava nesfarsitei Tale intelepciuni, care ne-a intocmit un chip de mantuire atat de minunat! Slava proniatoarei Tale purtari de grija pentru noi anume, care ne-a chemat sa fim partasi harului Tau rascumparator!Veniti sa-L marim pe Domnul, care a cautat spre smerenia robilor Sai!

Ingerii dau slava, si nu pentru ei insisi. Intre cer si pamant proptind picioarele lor, ei ba se intorc spre cer, ba se apropie de pamant; vazand in cer slava, iar pe pamant pace si bunavoire, nu pot sa tina in ei cantarile de lauda, care le scapa fara voie. Si atunci cum sa ne infranam de la cantarile de lauda noi, de vreme ce in Nasterea lui Hristos totul e pentru noi? Iata, se gateste jertfa de milostivire – Mielul lui Dumnezeu, care va sa fie injunghiat pentru a noastra mantuire! Iata, se pogoara din cer painea vietii, ce va sa daruiasca viata lumii! Iata, Domnul, ca un pastor, pleaca dintru inaltime si, lasand cele noua oi – soboarele ingeresti, S-a pogorat cautand-o pe una singura – omenirea ratacita, pentru ca, luand-o pe umerii Sai, sa o aduca mantuita la Tatal Sau!

Asadar, n-ai odihna, Doamne, caci vii la mine cautandu-ma pe mine, cel ratacit. A saptea zi Te-ai odihnit de lucrurile facerii, iar de lucrurile mantuirii nu Te odihnesti, ci de la inceput si pana acum lucrezi – si Tu, si Tatal Tau. Atunci, cautandu-l in rai pe Adam cel cazut, l-ai chemat, zicand:“Adame, unde esti?” Adam s-a ascuns in desis – in dragostea lui de caderea sa. Acum Tu Te pogori chiar in adancul caderii noastre ca sa-i chemi inapoi pe cei ce au indragit acest intuneric.

O, Doamne, cheama-ne inapoi si pe noi! Insa da-ne sa nu ne ascundem, ci sa ne deschidem cu inima si sa iesim in intampinarea Ta , fiind gata sa raspundem la orice:

“Iata-ne! Suntem neputinciosi si slabanogiti: ia-ne, tamaduieste-ne, vindeca-ne. Iata mintea – acest grumaz de fier si frunte de arama: ia-o, fa-o praf inaintea fetei tale si salasluieste in ea deprinderea supunerii cu smerenie fata de cuvantul tau cel dumnezeiesc si de adevarul Tau. Iata inima pofticioasa, aceasta femeie cu scurgere de sange, din care curg necontenit siroaie de pofte necurate: ridica-ne la atingerea de Tine, ca sa inceteze curgerea acestui sange. Iata sufletul, care a uitat de Tine si numai cu gusturi pamantesti se hraneste: da-ne sa ne intoarcem in bratele Tale, simtind dulceata lor si sa ne veselim la masa Ta, ca sa uitam de toate aceste roscove, care nu hranesc, ci doar intarata gustul si chinuie printr-o sete care nu este nicodata potolita. Atunci si noi vom aduce Tie, Celui ce Te-ai nascut, aurul cunoasterii curate, fara amestec strain, a adevarurilor Tale, smirna – omorarea de sine fata de pofte si de patimi si tamaia – nazuinta catre cele de Sus si indulcirea doar de cele ceresti”.
O, de ar fi asa! Cine ar putea infrana cantarea noastra de lauda, de recunostinta si bucurie? Cum sa nu se bucure cel ce poarta izvorul bucuriei, in inima sa? Ingerul nu le spune pastorilor:“Bucurati-va!”, ci le spune doar: “Va binevestesc bucuria ce va sa fie”. Pentru ce sa-i spui: “Bucura-te!” celui ce n-a gustat inca bunatatile imbucuratoare? Si dupa ce L-au vazut pe Domnul, ei s-au intors, slavind si laudand pe Dumnezeu, nu bucurandu-se. Ei puteau sa nu se bucure, deoarece nu gustasera inca din bunatatile aduse de Cel nascut – dar este cu putinta, este de iertat ca cineva dintre noi sa nu se bucure?

Ne-am obisnuit sa ne facem urari de bine cu prilejul acestui praznic. In ele se poate ascunde, insa, o amara mustrare pentru noi. A te bucura sau a nu te bucura in aceasta zi – iata piatra de incercare prin care se arata daca suntem in legaturile cuvenite cu Domnul ce S-a nascut! Doar am fost deja chemati, ne-am apropiat de El si am fost primiti de El. Noi suntem ai Lui si El al nostru, asadar tot ce este al Lui este si al nostru. Iar ce este al Lui aduce negresit pace si bucurie. Ca atare, pacea si bucuria trebuie sa fie starea obisnuita a duhului nostru – si asta intotdeauna, mai ales in zile ca cea de acum!

Iata cat de multi suntem acum aici. Sa intram in constiinta proprie si impreuna cu ea sa ne dam raspuns la intrebarile urmatoare:
Care dintre noi este atat de bucuros ca intemnitatul care a primit libertate dupa un indelungat chin in temnita inabusitoare si intunecoasa? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram toti in Hristos Iisus, pentru ca in El primim libertate din nesuferita temnita a minciunii, pacatului si gusturilor pamantesti. Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca ne aflam inca in legaturi si in temnita?

Care dintre noi este la fel de bucuros ca un mostenitor caruia i s-a inapoiat mostenirea pierduta fara nadejde de intoarcere si i s-a dat in stapanire deplina? Si totusi, asa ar trebui sa ne bucuram cu totii in Hristos Iisus, fiindca in El am fost chemati la mostenire nestricacioasa, nevestejita, pastrata in ceruri pentru noi! Daca nu exista simtamintele unei asemenea bucurii, atunci, ia vedeti, asta nu se intampla oare pentru ca nu ne-am invrednicit inca sa primim mostenirea aceasta?

Bucuria nu este un simtamant care tine de vointa. Cel ce, intrand in impartasire cu Domnul, a gustat din toate bunatatile Lui, acela nu poate sa nu se bucure, iar cel ce, instrainandu-se de Domnul, nu a gustat din bunatatile acestea, oricat l-ai chema la bucurie, nu-l vei putea face sa se bucure. Asa ceva ar fi la fel cum i-ai zice unui orb: “Vezi!”, unui surd: “Auzi!”, unuia lipsit de picioare: “Umbla!”

Si atunci, ce sa facem aceia dintre noi care am cazut in randul acestora din urma? Sa nu ne bucuram? Si atunci, sa nu ne fie praznicul praznic? Nu, ci sa ne silim sa ne bucuram si noi in rand cu ceilalti. Sa ne bucuram pentru neamul nostru, ca i s-au pregatit asemenea bunatati. Sa ne bucuram pentru ceilalti frati ai nostri, ce s-au invrednicit deja a se impartasi de ele. Sa ne silim a ne bucura si pentru noi insine, pentru ca si noua ni s-a lasat nadejdea de a le primi – si indata sa ne silim a ne trezi si ravna noastra cea adormita si amortita.

Iata, toti sunt la ospatul Domnului – petrec si se veselesc!

Iar noi ce, ne suntem singuri vrajmasi, ca sa nu mergem acolo? Sau intrarea ne este, cumva, inchisa? Sau, cumva, nu ne vor primi? Sau ne vor micsora cu ceva partea? Nu… pe toti ii imbie Domnul cu toate – numai sa vina fiecare in felul aratat si va primi totul si va primi bucurie atat de nestramutata, incat nimeni nu i-o poate lua. Amin!”

***

Sf. Teofan Zavoratul – fragment din alt cuvant important la Nasterea lui Hristos:

“Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl pri veşte pe fiecare dintre noi. Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă”, fiindcă ei nu pot să se bucure. Cel legat de mâini şi de picioare, oricât i-ai spune „bucură-te de izbăvire”, nu se va bucura; cel acoperit de rănile păcatelor de unde să aibă bucuria vindecării? Cum va răsufla liber cel înfricoşat de furtuna mâniei lui Dumnezeu? Unora ca acestora nu li se poate spune decât: „Mergeţi la Pruncul cel înfăşat şi culcat în iesle şi căutaţi la El izbăvire de toate relele care vă împresoară, fiindcă acest Prunc este Hristos, Mântuitorul lumii“.

Aş fi vrut să-i văd pe toţi bucurându-se anume cu această bucurie şi nevrând să cunoască alte bucurii, dar nu toţi cei din Israel sunt Israel, încep acum distracţii deşarte, nebuneşti, care aţâţă poftele: gătitul, vizitele, schim barea toaletelor. Cei ce iubesc aceste lucruri, oricât le-ai spune „potoliţi-vă”, îşi astupă urechile şi nu iau aminte, batjocorind în aşa chip luminatele zile ale praznicului, încât îl fac pe Milostivul nostru Domn să-şi întoarcă privirea de la noi şi să zică: „Urâciune sunt înaintea Mea sărbătorile voastre!”. Şi, într-adevăr, multe din distracţiile societăţii noastre sunt urâciuni păgâneşti, care au fost aduse la noi de-a dreptul din lumea păgână; iar altele, deşi au apărut mai târziu, sunt hrănite cu duhul păgânismului; şi parcă într-adins, cele mai multe au loc de Naşterea Domnului şi de Paşte. Dedându-ne lor, îi dăm stăpânitorului acestei lumi – chinuitorul nostru şi potriv nicul lui Dumnezeu – pricină să îi spună: „Ce mi-ai făcut prin naşterea şi învierea Ta? Iată, toţi vin la mine!”. Ci să treacă mai des prin inima noastră cuvintele psalmului 50: „Drept este Domnul întru cuvintele Sale şi biruitor când va judeca El“…

Ne atrage Europa „civilizată”… Da, acolo au fost reînnoite pentru prima oară urâciunile păgâneşti pe care creştinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja şi trec în continuare la noi. Trăgând în noi această miasmă a iadului, ne învârtim ca ameţiţi, fără a ne mai veni în fire. Să ne amintim însă de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii? Dumnezeu i-a trimis ca să stârpească răul pe care îl luaserăm de la ei. S-a pocăit atunci Rusia, şi Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lecţia de atunci“.

(din: Sfantul Teofan Zavoratul – “Predici”, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009)

Parintele Nicolae Tanase- “Sa nu impodobim bradul mai mult decat sufletu

Urarea „Să fiţi fericiţi de Crăciun!” e o urare deosebită. Dar a fi fericit de Crăciun (şi nu numai) înseamnă 3 lucruri: împăcat cu Dumnezeu, împăcat cu oamenii şi împăcat cu tine însuţi. De aceea, cei nespovediţi (pentru că doar prin Spovedanie te poţi împăca cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu tine) în zadar au primit urarea, căci sunt ne-fericiţi.

Curăţirea şi împodobirea sufletului pentru Crăciun

Uneori, ca să fim fericiţi, ne înşelăm pe noi înşine şi încercăm să găsim fericirea în altceva: în mâncare, în îmbrăcăminte, în băutură sau în altceva. De ce? Pentru că omul simte nevoia să prăznuiască de Crăciun. Numai că, pentru a fi reală, această prăznuire trebuie să fie după rânduiala lui Dumnezeu.
Să nu împodobim bradul mai mult decât sufletul nostru! Sufletul nostru să fie cel împodobit! În primul rând trebuie să fie curat. Curăţirea sufletului se face numai prin Spovedanie, nu există altceva. Împodobirea lui se face cu post, cu abstinenţă, cu rugăciune, cu fapte bune, cu citiri din cărţile sfinte, cu modificarea comportamentului nostru, care, după cum simţim fiecare dintre noi, lasă de dorit. Acestea sunt podoabele sufletului.

Bine facem că împodobim bradul, numai că bradul trebuie să exprime forma văzută a formei interioare împodobite. Pentru că altfel este nimic, e doar o cheltuială, un lucru deşert. El trebuie să arate curăţenia familiei şi podoaba sufletului nostru.

Postul incomplet nu ne duce la fericire

Fericită este acea familie în care soţul, soţia, copiii, toţi din casă s-au spovedit şi s-au împărtăşit, au ţinut post, au încercat să facă ceva pentru Naşterea lui Hristos. Forma falsă, incompletă, înjumătăţită, în care am ajuns noi să ţinem postul, este o formă care nu ne duce la fericire. Este un pod cu două capete, un capăt aici şi unul dincolo de râu. Dar nu vom putea trece râul, pentru că nu e podul întreg. O săptămână la început şi una la sfârşit este bine, dar nu este complet. Este o formă personală, este o rânduială pe care şi-a făcut-o omul singur.
Dacă în urmă cu 50-60-70 de ani, poate mai bine, bunicile noastre foloseau două feluri de vase: de post şi de dulce (când începea postul urcau vasele de dulce în pod şi le coborau pe celelalte), acum este greu de tot. Se silesc soţiile să ţină post şi e greu. Se silesc copiii, şi nu pot să ţină post din cauza părinţilor. Forma de post pe care ne-o facem noi singuri, regula noastră personală, este o formă greşită. Măcar să recunoaştem că n-ar trebui aşa, ci ar trebui să ţinem rânduiala Bisericii.

Nu există inimă bună fără post

S-a mai născut o vorbă: Inima contează, nu postul! Nu-i adevărat! Nu există inimă bună fără post. Pentru că inima aceea este plină de mândrie. De ce insistăm să vină omul la biserică? Pentru că aici se distruge mândria, dacă eşti atent şi vrei. Omul mândru nu vine la biserică, omul care nu a considerat de cuviinţă să fie împreună cu ceilalţi. Poate se roagă mai mult decât noi, dar el stă acasă. Ei nu recunosc cuvintele: „pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm” sau „ca într-un gând să mărturisim”. Oamenii mândri nu vin la biserică. Cine nu se spovedeşte? Omul mândru. Ce înseamnă Spovedania? Căinţă, umilinţă, recunoaştere. Cine nu face asta? Omul mândru.
De aceea, înainte să începem Postul mare noi, din rânduiala Bisericii, citim despre vameş şi despre fariseu, adică despre smerenie şi despre mândrie.

Un copil exilat

Hristos S-a smerit! El S-a născut în iesle. Nici un copil în lume vreodată nu a fost înfăşurat cu paie. Pentru cel mai sărac copil, în cea mai săracă ţară, tot se găsesc două cârpe. Ei bine, pentru Hristos – nu. Foarte puţin oameni nu găsesc unde să doarmă. Tot găsesc undeva. Ei bine, pentru Hristos nu s-a găsit loc. El, care a făcut cerul şi pământul, n-a fost primit într-ale lui. Şi n-a fost primit încă de la naştere. Închipuiţi-vă un copil exilat. A trebuit să fugă în Egipt cu Iosif şi cu mama lui, ca să se păzească de Irod.
Pentru toate acestea, să venim şi noi cu jertfa noastră, cu cât putem şi noi, să participăm la ceea ce a făcut El ca jertfă pentru noi. De Tăierea împrejur vom asista la o altă jertfă, sângeroasă. Hristos S-a supus Legii. Aşa cerea legea Vechiului Testament, copiii să fie tăiaţi împrejur. Şi El, Dumnezeu, S-a supus. Noi, robii, nu ne mai supunem. Din păcate. Din ne-fericire. De aceea nu putem avea Crăciun fericit, decât dacă încercăm supunerea. Prin supunere, noi Îl urmăm pe Hristos.

Bucuria Naşterii e prezentă şi în post

Postul nu pare mare lucru. Dar aţi văzut că atunci când posteşti diavolul te luptă mai mult. Ţi se întâmplă fel de fel de lucruri, după cum spuneţi chiar dumneavoastră, la Spovedanie. Se întâmplă în casa ta lucruri care arată că deja diavolul e mai atent cu tine. De ce? Pentru că ai început să asculţi, aşa cum nu au făcut Adam şi Eva în rai. De aceea, fericiţi sunteţi aceea care aţi ţinut postul! Dar aceste lucruri sunt şi un îndemn pentru cei care nu aţi ţinut, să încercaţi să ţineţi, pe viitor. Mai ales că este un post al bucuriei. Aproape că nu îl putem numi post, pentru că sunt atâtea dezlegări, la vin, la untdelemn, la peşte. De ce? Pentru ca să se sublinieze şi prin post bucuria Naşterii lui Hristos.

Pr. Nicolae Tănase
”Apostolat în Ţara Făgăraşului” nr. 47 – decembrie 2010

“In veci ortodocsi”- Adrian Paunescu

De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,
aceasta e credinţa mea creştină,
am învăţat cu tălpile să calc,
cum am aflat că mâna se închină.

Atunci am înţeles că sunt dator
să nu cedez cumva vreunei noxe,
ci să rămân, cu neamul meu cu tot,
fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.

Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat
credinţa lor pe nici un fel de bunuri,
nici dacă ar fi fost crucificaţi,
nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul.

În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu
în fiece istorică furtună,
credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat,
prin toţi ai mei, Biserica străbună.

Şi m-am opus căderii în neant
şi celor care dărâmau altare
şi clopote-n Ardeal am construit
şi calendare pentru fiecare.

Şi ‘Noul Testament de la Bălgrad’
eu l-am crezut aducător de leacuri
şi m-am zbătut că să apară iar,
la Alba, dup-aproape patru veacuri.

Şi-am fost convins că nici un leninism
credinţa ortodoxă n-o ajută
ci, dimpotrivă, ateismul crunt
ar vrea să o transforme-n surdomută.

Dar dintr-o data ce mi-e dat să simt?
A început la Bucureşti să crească
un demonism bogat şi indecent,
ce-ameninţă credinţa strămoşească.

Nevolnicii lovesc pe ortodocşi,
îi tot mânjesc şi culpabilizează,
îi fac răspunzători de bolşevism,
îi umplu de lehamite şi groază.

E clipa când mă simt dator să spun
că nu ne poate frânge vijelia,
că nu sunt bunuri pe acest pământ,
ca să ne cumpere Ortodoxia.

Noi nu putem să devenim mormoni
sau, altceva, conform unei reţete,
noi suntem ortodocşi definitiv
oricât ar vrea cu droguri să ne-mbete.

Eu n-am crezut că, într-o zi, s-aud,
această fărădelege epocală:
‘Ortodoxia naşte comunism!’.
Deci, să fugim de ea ca de o boală.

Dar nu există-n lume avantaj
cu care ar putea să ne îmbie
catolici, evanghelici, protestanţi,
să ne retragem din Ortodoxie.

Precum nici noi pe nimeni nu silim
să fie ortodox când nu o simte,
noi suntem pe vecie ortodocşi,
cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte.

Că nu ne poate nimeni mitui
s-o părăsim pe mamă în etate
din tragicul motiv că pe pământ
există alte mame mai bogate.

Ci noi, cu toate-acestea, chiar acum,
când ni-i credinţa însăşi în pericol,
îi salutăm pe ceilalţi fraţi creştini,
că harul de-a iubi nu e ridicol.

Şi îi iubim pe toţi aceşti creştini
ce, dincolo de orice paradoxe,
la rândul lor, respectă şi iubesc,
pe credincioşii turlei ortodoxe.

Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot,
o comedie pare tragedia,
e în pericol cultul ortodox,
se deromânizează România.

Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum,
când sumbre acuzaţii se adună,
ia-n mână crucea de la Est,
ai grijă de biserica străbună.

Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra
chiar dacă de la fraţi asediul vine,
permite-ne să fim în veci creştini,
ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.

• Icoana a iubirii

  
• Sa nu-ti pese daca esti iubit de ceilalti. Ci tu doar ingrijeste-te sa-ti reversi iubirea lui Hristos catre toti. Iar schimbarea va veni tot in taina si te vei schimba cu totul. Ce-ti spun eu acum e cel mai bun tip de misionarism. Parintele Porfirie
• "Cand trebuie sa mantui pe un om pierdut, ii spune tatal, nu-i timp de judecata, nici de cercetare amanuntita, ci numai de iubire de oameni, de iertare, nici un doctor nu cere unui bolnav socoteala de viata dezordonata si nici nu-l pedebseste, ci-i da doctorii ca sa-l vindece. Iar daca ar fi trebuit totusi sa-l pedebsesc pe fratele tau, apoi indestulatoare pedeabsa i-a fost sederea lui in tara straina. A fost atata vreme despartit de noi; a avut de luptat cu foamea, cu dispretul, cu cele mai grele necazuri. De asta iti spun: "pierdut a fost si s-a aflat, mort a fost si a inviat", nu te uita la veselia si sarbatoarea din casa noastra, ci gandeste-te la nenorocirea lui cea mare de mai inainte! Vezi un frate, nu un strain!" (Sf. Ioan Gura de Aur- Omilia I, "Despre pocainta")
• "Cand voi vedea fata Lui iubita, de bucurie nu voi putea spune nimic, caci de multa bucurie omul nu poate grai nimic" (Sfantul Siluan Athonitul)

• "Supărările pe care ni le produc alţii sunt prilejuri de a dobândi cununi. Dacă le răbdăm, luăm cununa. Dacă nu, o pierdem. Şi, o dată cu ea, puţin câte puţin, ne pierdem şi sănătatea. Merită?" (Sfantul Teofan Zavoratul)

  "Va veni vremea ca oamenii să înnebunească si când vor vedea pe cineva că nu înnebuneste se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor." (avva Antonie - Patericul)

Rugaciunea vamesului

O rugaciune minunata, asemanatoare cu plansurile Sf. Efrem Sirul

Doamne Iisuse, mi-aduc aminte. Eram singur. Părăsit de toţi. Zăceam distrus într-un fund de prăpastie adâncă. În jurul meu tăcere mormântală. Nu era nimeni care să-mi ajute. Plin de răni şi cu oasele frânte, scoteam din când în când un scâncet slab. Aveam o dorinţă, o bunăvoinţă ca să ies din prăpastie. Nu eram în stare, din partea mea, decât să ridic degetul cel mic: semn că nu mă împac cu starea în care mă aflu şi că aş fi fericit dacă s-ar găsi cineva să mă scoată din bezna şi din mocirla în care căzusem.

Sus, sus de tot, vedeam un petic mic de cer albastru. Ah, ce dor mi-era de o lume imaculată, pură, cristalină care să nu aibă nimic din murdăria, viermii şi putoarea în care mă bălăceam. Simţeam nevoia să respir aer curat, ozonat; iar în lipsa lui, simţeam că mă înăbuş, mă asfixiez.

Dar Tu, Păstor iubit, care eşti veşnic în căutarea oilor rătăcite, ai şi auzit scâncetul meu, ai şi văzut întins degetul meu cel mic, ai şi ghicit dorinţa mea de a ieşi din starea nenorocită şi jalnică în care mă aflam. Căci, deodată, deasupra capului meu, am auzit un zgomot. Crengile uscate trosneau, pietricelele se rostogoleau, frunzele foşneau. Venea cineva în grabă. Am avut presimţiri şi prevestiri de bucurie înlăcrimată.

Când am întors capul, ce să văd? Erai Tu, Iisus Dulce! Te-am văzut, printre lacrimi, întreg, în toată statura. Erai înalt cât Crucea pe care ai fost răstignit! Capul, apăsat parcă de o grea povară, era însângerat şi încununat de spini. Mâinile şi picioarele, străpunse de cuie, lăsau urme de sânge. Dar Tu, Iisuse, nu ţineai seama de durerile Tale, nu te uitai la rănile Tale, ci erai cu ochii ţintă la mine. Din ochii Tăi blajini picurau lacrimi de jale pentru starea nenorocită în care mă găseam.

Şi Doamne, Dumnezeule, ce frumos Te-ai purtat cu mine! Cu câtă dragoste m-ai îngrijit! Cu câtă gingăşie, cu câtă delicateţe, cu câtă luare-aminte mi-ai legat rănile peste care ai turnat untdelemn şi vin! Cât de bun ai fost cu mine! Pe toată faţa pământului nu există nici o mamă care să poată mângâia aşa cum m-ai mângâiat Tu!

Te-ai aşezat în genunchi lângă sufletul meu zdrobit şi sfâşiat de păcat şi ai început a-mi spune că dorul meu după cerul de azur se va împlini. Că, acolo sus, este o altă lume, de mii de ori mai bună, mai curată, mai fericită! Acolo sunt cântece de îngeri înaripaţi, acolo sunt păsărele, floricele, fluturaşi cum nu există pe pământ. Acolo e o veşnică primăvară şi o veşnică fericire. După ce mi-ai şters astfel sângele şi lacrimile, după ce m-ai făcut sănătos, m-ai scos din prăpastie, din mocirlă, spunându-mi să nu mai păcătuiesc, ca să nu-mi fie ceva mai rău. Şi după ce mi-ai arătat Calea, Adevărul şi Viaţa, m-ai lăsat să-mi duc crucea până la capătul vieţii mele pământeşti. M-ai lăsat, dar nu m-ai părăsit. îţi simţeam prezenţa la tot pasul. Ori de câte ori porneam prin viscol şi prin furtună, ori de câte ori vorbeam despre jertfa Ta celor mici şi celor mari, ori de câte ori mă scufundam în calde clipe de rugăciune, vedeam cu ochii mei plini de lacrimi că Tu eşti lângă mine, simţeam că mă porţi de mână ca pe copilul Tău, că suferi cu mine, rabzi cu mine, plângi cu mine. Dar mila Ta faţă de mine nu s-a mărginit numai la atât.

Când vedeai că valurile ispitelor erau gata să mă înghită, iar răutatea dracilor era mai crudă şi mai otrăvitoare ca oricând, o trimiteai pe Măicuţa Ta pe care, încă pe Cruce fiind, ai făcut-o să fie şi Măicuţa mea. Şi în aceste clipe grele, de nesuferit, venea Preacurata la mine, ca la un copil orfan ce eram. Mă găsea, de cele mai multe ori, în genunchi în hohote de plâns. Atunci împărăteasa Maică venea la mine îmbrăcată într-un veşmânt albastru ca cerul şi, plină de milă pentru suferinţa mea, punea mânuţa ei sfântă pe capul meu, mă mângâia cu vorbe pătrunse de o iubire negrăită ce izvorau dintr-o inimă catifelată, mătăsoasă, plină de balsamul blândeţii şi al bunătăţii, care îmi răcorea sufletul aşa cum, după o zi de arşiţă, ploaia răcoreşte pământul ars şi însetat.

Şi după ce pleca Preasfânta Fecioară, mi-l trimiteai şi pe prietenul meu cel mai credincios, pe sfântul înger păzitor, ca să vegheze la căpătâiul meu în timpul nopţii şi să mă scape de primejdii în timpul zilei. Pentru toate acestea nu mi-ar ajunge nici cuvintele, nici viaţa ca să-ţi aduc miile de mulţumiri şi veşnica recunoştinţă pe care Ţi le datorez.

Dar în schimbul tuturor acestor binefaceri fără asemănare, astăzi -vai! – din nou Te-am uitat, din nou Te-am părăsit. Te-am lăsat iarăşi răstignit pe cruce, iar eu m-am întors către idolii cei deşerţi. Am uitat suferinţa din groapa Egiptului, am uitat dragostea Ta, am uitat puterea divină cu care m-ai scos din Marea Roşie şi din pustiul nesfârşit. Şi, ce e şi mai grozav, am preferat căldările de carne în locul manei cereşti şi apei din stâncă. Iar ca urmare, zac acum din nou în prăpastia Babilonului – zdrobit, sfâşiat, secătuit.

Aici, departe de casa Tatălui ceresc, departe de Sion, multă vreme am păscut porcii în pământ străin. Harfele mele stau şi acum atârnate în sălcii: nu mai pot cânta atâta vreme cât mă aflu în ţara păcatului. Păcatul a ridicat din nou un zid de despărţire, încât nici o rază din iubirea Ta, nici o lacrimă de mângâiere nu mai pot pătrunde până la mine. Inima mi-e de piatră, iar ochii îmi sunt de iască.

Iarăşi simt că mă asfixiez, iarăşi îmi este dor de cerul de azur, iarăşi Te chem la mine: pogoară-Te încă o dată, Iisuse, după oaia ce iarăşi s-a rătăcit. Nu mă lăsa singur şi părăsit, căci acum, mai mult ca oricând, am nevoie de Tine, numai de Tine.

Da, Iisuse, am nevoie numai de Tine, fiindcă numai Ţie Ţi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Am nevoie numai de Tine, pentru că numai Tu, Iisuse dulce, Ţi-ai arătat nemărginita-Ţi iubire pentru mine, vărsându-Ţi până şi ultima picătură de sânge pentru mântuirea mea.

Am nevoie, iarăşi, numai de Tine, căci numai cu Atotputernicia Ta mai pot fi scos din noua prăpastia în care am căzut şi numai cu dragostea Ta fără seamăn Te mai poţi apropia de un ticălos şi de un mincinos ca mine. Părăsit de toţi, ca şi întâia oară, mi se pare că – în starea în care mă aflu acum – Măicuţa Ta nu mai este şi Măicuţa mea, pentru că Ea este nevinovată, iar eu sunt vinovat de moarte. Ea este precum crinul de frumoasă şi binevoitoare, iar eu sunt ca un câine împuţit şi urât.

În starea în care mă aflu acum, parcă nici prietenul meu cel mai drag, nici îngeraşul nu mai este cu mine şi nu mă păzeşte. Păcatele mele l-au alungat, aşa cum fumul alungă albinele. Prea mult mi-am bătut joc de îndelungata lui răbdare şi aşteptare. El veghea zi şi noapte lângă mine ca să nu mi se întâmple vreun rău, iar eu zi şi noapte păcătuiam, întristându-l şi îndurerându-l. Recunosc, bunul meu Iisus, că păcatul meu de acum este de mii de ori mai greu decât lepădarea lui Petru, este la fel cu prigonirea lui Saul din Tars şi nu este departe de trădarea lui Iuda.

În fiecare zi şi în fiecare ceas mă lepăd, în faţa duşmanului nevăzut şi în faţa oamenilor, de Numele Tău şi de iubirea Ta – şi câtă deosebire este, Doamne, între lepădarea lui Petru şi lepădarea mea!

Apostolul cel iubit s-a căit şi a plâns cu amar în toată viaţa lui, ori de câte ori auzea cocoşul cântând şi aducându-şi aminte de lepădarea lui. Pentru atâta plâns, pe faţa lui se săpa-seră două şănţuleţe pe care curgeau neîncetat lacrimile lui de pocăinţă, iar la sfârşitul vieţii sale s-a pedepsit ca nimeni altul, cerând călăilor să fie răstignit cu capul în jos; pe câtă vreme eu, după fiecare lepădare, râd nebuneşte spre bucuria vrăjmaşului şi fug de cruce ca să nu sufăr nimic pe pământ.

În fiecare zi şi în fiecare ceas Te prigonesc Iisuse, fie direct prin gândurile, cuvintele şi faptele mele cele rele, fie prin aproapele meu pe care îl ucid cu limba, cu mânia şi cu ura, socotind ca aduc slujbă lui Dumnezeu. Dar unde este convertirea mea de pe drumul Damascului? Unde se află la mine pocăinţa lui Pavel care se credea o lepădătură şi cel mai mic între Apostoli, el, care era corifeul Apostolilor? Unde sunt râvna şi focul iubirii pentru Tine, Iisuse şi pentru fraţi? După cum vezi şi ştii, eu nu am nimic din toate acestea. Dimpotrivă, mereu Te prigonesc şi mereu mă mândresc, socotindu-mă mai bun decât alţii şi crezând că am dreptul să cobor foc din cer ca să-i nimicesc pe păcătoşi.

În fiecare zi şi în fiecare ceas eu Te trădez, Iisuse, ca şi Iuda. Sărutul meu mârşav îţi spurcă mereu Preacuratul şi Preacinstitul Tău obraz euharistie. Te vând şi de frică şi pentru bani, şi pentru ca să mă răzbun pe alţii şi pentru blidul de linte al tuturor poftelor trupeşti şi al patimilor sufleteşti. Tu, Mirele ceresc, vii să te logodeşti cu sufletul meu ca şi cu o mireasă, iar eu Te trădez, pe faţă şi în ochii Tăi, aşa cum nu-şi trădează nici cea mai desfrânată femeie din lume bărbatul, ştiind prea bine că prin aceasta îţi răstignesc din nou iubirea Ta spre bucuria şi batjocura diavolului. Tot pe Tine Te trădez şi când îl vând pe aproapele meu, căci ceea ce fac unora dintre fraţii Tăi mai mici Ţie îţi fac.

Şi când mă gândesc că nefericitul Iuda s-a căit, totuşi, pentru păcatul lui! A aruncat toţi banii pe care Te vânduse duşmanilor! A mărturisit în faţa întregului Sinedriu că a vândut sânge nevinovat! Şi, ce este mai îngrozitor, şi-a aplicat cea mai grea pedeapsă pe care a ales-o duhul diavolului şi sufletul său deznădăjduit, lipsindu-se – prin spânzurare – şi de bucuriile de aici şi de fericirea veşnică de dincolo!

O, Doamne Iisuse, iartă-mă pe mine care sunt un Iuda ce Te-a trădat, dar nu s-a spânzurat. Eu Te trădez mereu, Iisuse, dar nu vreau să-mi sugrum omul cel vechi cu toate păcatele lui. Nu vreau să renunţ, o dată pentru totdeauna, la viaţa-mi împotmolită în plăcerile vinovate ale acestui veac. Nu vreau să-mi omor pofta trupului, pofta ochilor şi mândria vieţii cu sabia rugăciunii, a postului, a privegherii şi a smeritei cugetări. Iartă-mă, Doamne, că nenorocitul Tău apostol – prin neagra lui disperare – s-a ruşinat atât de mult de fapta sa încât s-a îndepărtat pentru totdeauna de la faţa Ta, pe câtă vreme eu, neruşinatul, cutez să mă înfăţişez înaintea feţei Tale şi aici şi dincolo.

Dar eu, Doamne, nu ştiu ce să mai fac! Sunt prins din două părţi: pe de o parte ştiu prea bine că, de voi face pasul lui Iuda, mă înghite iadul cel veşnic, iar pe de altă parte ştiu că nu voi putea suferi lumina prezenţei Tale în Rai, aşa cum omul bolnav de ochi nu poate suferi lumina soarelui, căci iubirea Ta, iertarea Ta, blândeţea Ta mă vor arde prin groaznicele mele mustrări de conştiinţă, aşa cum l-au ars pe Petru în noaptea lepădării, când a ieşit afară şi a plâns cu amar. Şi apoi, cum voi îndrăzni să ridic ochii mei întinaţi către Preacurata Fecioară? Cum voi îndrăzni să Te laud şi să cânt împreună cu îngerii cei curaţi! Cum voi îndrăzni, în sfârşit, să stau alături de sfinţii Tăi care, deşi au fost păcătoşi, totuşi s-au nevoit şi au plâns o viaţă întreagă pentru păcatele lor pe care nu le-au mai săvârşit până la ieşirea sufletului din trup? După cum i-ai spus unui sfânt al Tău, nu mai am decât o singură ieşire din această strâmtoare: să rămân pururea cu mintea în iad, dar să nu cad în deznădejde.

Şi totuşi – vai mie! – cât de grozavă va fi clipa când voi ieşi din crisalida trupului! Cât de înspăimântător va fi ceasul despărţirii sufletului de trup!

Atunci, odată cu trupul care se va rostogoli în ţărâna din care este luat, va cădea şi masca mincinoasei evlavii pe care am purtat-o în viaţă. Atunci, nu numai Tu, Iisuse Doamne, ci şi Preasfânta Fecioară şi toate cetele îngereşti şi toţi sfinţii vor vedea că sunt sărac şi gol, şi orb, şi lipsit de orice faptă bună. Când mi se vor lua toate darurile fireşti şi cereşti, gândurile şi faptele mele cele ruşinoase, pe care în viaţa pământească le-am acoperit cu făţărnicie, vor ieşi la iveală ca petele de pe haină la lumina zilei. Iar când voi fi cu totul dezgolit de acoperământul Harului Tău, atunci toată lumea va vedea ruşinoasa înfăţişare a omului meu lăuntric şi voi rămâne, ca desfrânata din Apocalipsă, numai cu paharul plângerilor în mână.

Vai! Unde mă voi ascunde atunci de ruşine? Ce voi face când nici munţii nu vor voi să cadă peste mine ca să mă acopere? Ce voi răspunde la învinuirile ce mi se vor aduce? De bună seamă că în ziua cea înfricoşată a Judecăţii, când se va da pe faţă toată murdăria din mine, voi zice ca şi Psalmistul: Eu tac şi gura n-o deschid. N-am răspuns pe buzele mele. Voi tăcea şi nu voi deschide gura la cercetarea ce mi se va face, pentru că, într-adevăr, copleşit de vinovăţia mea, nu voi găsi nici un cuvânt întru apărarea mea. Iar când voi fi pedepsit pentru păcatele mele, voi zice cu smerite lacrimi: Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale. Mai multe şi mai cumplite pedepse mi se cuvin pentru relele ce le-am făcut.

Tu mi-ai dat, Iisuse Doamne, toate darurile fireşti şi toate harurile cereşti necesare mântuirii mele. Mi-ai dat lumina cunoştinţei, mi-ai dat şi puterea de înfăptuire. Dar dacă eu am ştiut, însă n-am făcut ceea ce trebuia să fac, asta e numai vina mea şi, după cuvântul Tău, pentru aceasta se cuvine să fiu bătut cu mai multe lovituri.

Drept aceea, eu nu mă pot dezvinovăţi şi nici nu pot învinovăţi pe alţii pentru păcatele ce le-am săvârşit. Dimpotrivă, vor sta sfinţii Tăi, Doamne, pe scaunele lor de judecată şi mă vor învinovăţi pentru că ei au fost neputincioşi şi plini de slăbiciuni ca şi mine şi totuşi au biruit cu harul Tău. Eu, însă, din cauza trândăviei mele, mereu cad învins de puterea vrăjmaşului nevăzut.

De data aceasta cunosc calea, ştiu pe unde să ies, pe unde trebuie să trec, unde trebuie să ajung. Am încercat chiar să mă ridic cu propriile mele puteri, agăţându-mă de nişte firave rădăcini. Dar rădăcinile s-au rupt, iar eu am alunecat şi am căzut din nou înfrânt. Şi acum îmi înalţ slabele mele mâini şi Te chem, Iisuse, din tot sufletul şi din toată inima, zicând ca şi slăbănogul din Evanghelie: Vino, Iisuse, căci om nu am care să mă ia şi să mă arunce în scăldătoarea Harului ceresc. Vino, Păstor iubit, şi scoate-mă din această nouă mocirlă în care am căzut. Cum nu Te-ai îngreţoşat de băligarul peşterii în care Te-ai născut şi de leproşii pe care i-ai vindecat, tot aşa nu Te îngreţoşa nici de păcatele mele scârnave şi urâte. Iisuse, nu mă părăsi, căci de data aceasta prăpastia este mai adâncă, iar eu nici degetul cel mic nu-1 mai pot ridica, ci numai suspin şi plâng. Fiul risipitor a avut puterea să se întoarcă acasă pe propriile lui picioare, oaia cea rătăcită a avut puterea să Te cheme cu glasul ei, dar eu, fără putere şi fără grai, întocmai ca drahma cea pierdută, nu pot fi descoperit decât cu făclia iubirii Tale, care de veacuri vede luciul suspinelor stinghere, al lacrimilor înăbuşite şi al inimilor zdrobite.

De data aceasta, recunosc, sunt şi mai vinovat, dar în acelaşi timp sunt şi mai nefericit. De aceea, nădăjduind la mila Ta cea nesfârşită, Te chem din adâncul păcatelor mele: ajută-mă, Iisuse, mântuieşte-mă cu Darul Tău pe care fă-l să prisosească în inima mea în măsura în care s-a înmulţit păcatul. Mântuieşte-mă, Iisuse, fără nici un merit din partea mea, căci, într-adevăr, ce merit a avut tâlharul de pe cruce pe care, pentru scurta lui rugăciune şi pentru inima lui cea bună, l-ai făcut primul cetăţean al Raiului? Ce merit a avut păcătoasa pe care ai mântuit-o, cu toate că ea, sărmana, înconjurată de fariseii care voiau s-o omoare cu pietre, nici n-a îndrăznit să se roage Ţie? Tot astfel, Iisuse, Te rog să ai milă şi de mine şi să mă mântuieşti în dar, căci fără Tine nu pot face nimic, fără Tine sunt pierdut.

Fiul pierzării – deznădăjduit de diavol – n-a mai cerut iertare de la Tine, n-a mai cerut ajutorul şi Harul Tău, nu s-a mai rugat Ţie, dar eu Te rog, Te implor să nu mă părăseşti, să vii în ajutorul meu, să mă mântuieşti cu Harul Tău. în disperarea lui ce 1-a împins până dincolo de prăpastie, Apostolul cel deznădăjduit n-a întâlnit pe cale nici o vorbă prietenească, nici o mângâiere de frate, nici un sfat duhovnicesc, ci numai cuvântul rece, dispreţuitor şi nepăsător: „Tu vei vedea!”. Pe câtă vreme în jurul meu se aud calde cuvintele de încurajare şi de dragoste care îmi spun să nădăjduiesc chiar împotriva deznădejdii. Toţi sfinţii mă învaţă să zic: „nu mă deznădăjduiesc de a mea mântuire eu, ticălosul”. Căci Iisus este „nădejdea celor deznădăjduiţi”.

În timpul răstignirii Tale sufleteşti din grădina Ghetsimani, când cu sudori de sânge Te rugai să treacă pe alături Paharul Golgotei pe care îl vedeai în faţă şi când firea Ta omenească se înspăimânta la gândul că zadarnică îţi va fi jertfa într-o lume care nu Te-a înţeles, Tatăl ceresc l-a trimis pe îngerul Său care Ţi-a arătat miile şi zecile de mii de ucenici care Te vor urma până la sfârşitul veacurilor. Atunci, când ai primit Paharul cu toată dragostea şi smerenia, în zarea viitorului m-ai văzut şi pe mine, Iisuse al meu. Şi fiindu-Ţi milă de mine, aşa cum Ţi-e milă de toţi fiii lui Adam ce rătăcesc ca nişte oi fără păstor, şi – ştiind că mă vei mântui şi pe mine – Te-ai întărit cu această vedenie trimisă prin înger, Te-ai ridicat de la rugăciune şi ai primit cu supunere negrăită suferinţa ce-Ţi stătea în faţă. Ca să nu mă cuprindă neagra deznădejde, Tu îl trimiţi, Iisuse, pe îngerul meu păzitor ca să-mi arate că mulţi dintre sfinţii Tăi iubiţi au căzut, s-au lepădat de Tine chiar şi după ce Te-au cunoscut, după ce au gustat şi au văzut cât eşti de bun. Şi totuşi, Tu i-ai iertat, rând pe rând, iubindu-i cu mai multă dragoste, fiindcă erau mai nenorociţi, mai vrednici de compătimit. Pe Petru l-ai iertat, întrebându-l: „Mă iubeşti?”. Pe Pavel l-ai primit, arătându-i cât va avea de suferit pentru Numele Tău. Andrei Criteanul, care se îndoia că-l mai poţi ierta, Te-a văzut venind – în vedenie – cu braţele deschise, iar Tu, sărutându-l, i-ai spus că zi şi noapte îl tot aşteptai să se întoarcă la Tine. Şi pe Teofil, care s-a lepădat de Tine în faţa diavolului, dând zapis scris cu propriul său sânge, l-ai iertat cu aceeaşi nemărginită iubire, fără să ţii seama de blestemăţiile lui. Scrierile sfinte ne arată că, atunci când ai strigat pe cruce: „Mi-e sete!”, Ţi-a fost sete de mântuirea tuturor vânzătorilor şi trădătorilor care Te vor vinde şi Te vor trăda, ca şi mine, până la sfârşitul veacului. Căci Tu nu vrei moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Toate aceste pilde îmi dau nădejdea că mă vei ierta şi pe mine, Domnul meu şi Dumnezeul meu. De aceea, pentru rugăciunile sfinţilor care au căzut ca şi mine, cred că mă vei ierta şi-Ţi vei revărsa din nou iubirea şi mângâierea peste sărmanul meu suflet pângărit şi sfâşiat de păcatul care pentru a doua oară mi-a devenit amar, urât, respingător. Păcatul dintâi era grosolan, al doilea subţire, dar tot atât de dezgustător mi s-a înfăţişat. Dar acum mi-e dor numai de Tine, Iisuse. Ai îngăduit să trec prin valea cu idolii păcatelor trupeşti, apoi prin valea cu idolii păcatelor sufleteşti pentru ca, în cele din urmă, să alerg – scârbit – numai la puritatea şi iubirea Ta, Iisuse! încă o dată m-am încredinţat, Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, că numai în Tine îmi găsesc liniştea, pacea, bucuria, dragostea, de care însetează mereu inima mea. Toate le-am încercat, atât plăcerile trupeşti cât şi plăcerile aşa-zis sufleteşti, dar toate m-au amărât, m-au otrăvit. Acum mi-e silă de căldările cu carne ale Egiptului, nu mai doresc prepeliţele din pustie, ci mi-e sete şi mi-e foame numai de bucuriile Tale curat duhovniceşti.

După cum vezi, mă întorc acum slăbănogit şi zdrenţuit de patimile şi păcatele nenumărate pe care le-am săvârşit în toată viaţa mea. Mă întorc flămând şi însetat de iubirea Ta, Iisuse. Mă întorc desculţ şi gol de Harul Tău, Doamne. Am greşit înaintea Cerului şi înaintea Ta, Hristoase, şi nu mai sunt vrednic să mă numesc nici fiul Tău, nici ucenicul Tău, nici sluga Ta, dar cad cu umilinţă la picioarele Tale, Iisuse, aşa cum sunt, şi Te rog cu lacrimi de deznădejde: Nu mă alunga de la Tine, Doamne Iisuse, căci n-am unde mă duce. Chiar de-aş şti că voi muri ca un câine sub gardul împărăţiei Tale, Iisuse, nu vreau să mă mai întorc în ţara păcatului, unde m-am tăvălit în .mocirlă împreună cu porcii pe care i-am păscut. Nu mă alunga de la Tine, Iisuse, căci în întunericul din jurul meu nu văd decât nişte arătări urâte, nişte năluci hidoase, care mă înspăimântă şi nu aud decât urletul unor haite de lupi care mă îngrozesc, iar sub picioarele mele se deschid prăpăstii fără fund, unde o mulţime de balauri aşteaptă să mă înghită. De aceea, încă o dată Te rog: bate-mă, pedepseşte-mă cum i-ai bătut şi i-ai pedepsit pe israelieni în pustie, dar nu mă alunga, nu mă părăsi, căci sunt mai nenorocit decât un copil orfan, decât un copil al nimănui pe care nu-l primeşte nimeni.

Venind la Tine, Iisuse, aşa cum sunt, cuget mereu la pilda pe care ai dat-o pentru mine, risipitorul şi desfrânatul, şi, când mi-aduc aminte de dragostea Ta şi de iertarea pe care le reverşi peste cei ce vin cu pocăinţă la Tine, atunci deznădejdea mea se întoarce în nădejdea că mă vei primi, iertându-mă şi pe mine nevrednicul.

Stând în faţa Ta, Iisuse, tremur ca biata păcătoasă prinsă în preacurvie. Recunosc că am păcătuit, că sunt vrednic să fiu ucis cu pietre. Fariseii nevăzuţi m-au prins pe când săvârşeam păcatul. M-au apucat fără milă şi m-au târât în faţa Ta ca să dai hotărârea. Lipit şi ghemuit de zidul Templului Tău, aştept cu inima îngheţată şi cu respiraţia oprită ca să isprăveşti cu scrisul pe nisip, să Te ridici şi să hotărăşti viaţa sau moartea mea cea veşnică. întrucât şi aceasta a fost o pildă pentru mine, prin sărmana păcătoasă mi-ai spus şi mie că nu mă osândeşti, cu condiţia să nu mai păcătuiesc.

Ştiu că fiul nu s-a mai întors în ţara păcatului, desfrânata n-a mai păcătuit, dar eu mereu mă întorc precum câinele la vărsătură şi ca porcul în mocirlă. Şi dacă Tu îmi spui lămurit că numai de privesc cu poftă prea-curvesc în inima mea, atunci cum pot spune că nu păcătuiesc? Îţi spăl uneori picioarele cu lacrimi, sparg alabastrul cu tot cu mirul scump al sufletului meu, dar, iubitul meu Mântuitor, eu sunt mai slab decât toţi cei slabi şi, de aceea, am nevoie de mai multă dragoste şi iertare până când mi se vor întări picioarele pe calea faptelor bune. Iartă-mă, deci, nu numai de şaptezeci de ori câte şapte, ci până la ultima clipă a vieţii mele, până când îmi vei lua sufletul cu Tine.

Şi când stau în sfânta Biserică, mă pomenesc, mai vârtos cu sufletul decât cu trupul, în fund de tot, alături de toţi vameşii pământului. Copleşit de păcate nenumărate, stau cu capul plecat în jos, neîndrăznind să ridic ochii mei la cer. Căci un rob al Tău numai cât spunea: „Doamne, cine eşti Tu şi cine sunt eu!” – începea să plângă. Şi într-adevăr, când mă gândesc că Tu eşti Creatorul cerului şi al pământului, că de Tine se înfricoşează Heruvimii şi se cutremură Serafimii, iar eu nu sunt decât un vierme ce mă bălăcesc într-o cloacă urâtă, atunci încep să plâng şi să mă bat cu pumnul în piept, ca să-mi pedepsesc inima mea cea ticăloasă, care Te-a trădat de atâtea ori, înşelându-Te şi bătându-şi joc de dragostea Ta cea neţărmurită. Dar nici de data aceasta nu mă deznădăjduiesc de mântuirea mea. Poate că, păşind mereu pragul iubitelor Tale locaşuri, voi ieşi şi eu, odată şi odată, mai îndreptat, cu mila şi cu Harul Tău.

Zi şi noapte, gândurile mele păcătoase, patimile şi poftele mele cele dobitoceşti mă leagă cu lanţuri şi cu cătuşele de fier, ca pe Manase. Dar ca şi el Te rog, Iisuse, scoate-mi picioarele din butuci, dezleagă-mi mâinile, deschide zăvoarele temniţei în care zac, ca să văd soarele şi lumina, să aud ciripitul păsărelelor şi zumzetul albinelor, ca să respir aerul îmbălsămat de florile Raiului.

Ah, ce n-aş da, Iisuse, ca să Te mai gust o dată aşa cum Te-am gustat în dragostea dintâi, când pentru prima oară am văzut cât eşti de bun Tu, Mântuitorul meu, şi cât de dulci sunt strugurii din Canaanul Tău!

Tu m-ai adus, Iisuse, cu făclii şi cu lumini cereşti până la poarta împărăţiei Tale, m-ai învrednicit să simt adierea fericirii Raiului, iar îndată după aceasta, pentru păcatele mele, m-ai întors înapoi în pustiul arzător, ca pe israelieni de la Iordan, ca să mai rătăcesc patruzeci de ani până ce va muri omul vechi din mine, dimpreună cu pruncii patimilor şi până ce mă voi smeri cu desăvârşire în faţa Ta.

Acum primesc din mâna Ta, Iisuse, orice; primesc orice fel de boală, orice fel de suferinţe, primesc temniţă şi moarte, numai să ştiu că, la capătul tuturor durerilor, mă vei ajuta să trec Iordanul în Ţara Sfântă, iar acolo să am fericirea de a mă îndulci mereu de prezenţa Ta, de Harul Tău, de mângâierea Ta.

Când zic că primesc orice fel de suferinţă, mi se încrâncenează carnea de pe mine, mi se tulbură sufletul până la moarte şi, din pricina zbuciumului meu lăuntric şi a groaznicei cruci ce mi se arată în faţă, parcă îmi apar broboane de sânge pe frunte, dar – cu toate acestea – eu sunt hotărât să primesc orice durere din mâna Ta, aşa cum primesc cuţitul doctorului care mă taie şi-mi scoate putreziciunea din mine, ca să mă izbăvească de moarte sau aşa cum primeşte femeia durerile naşterii, gândindu-se cu bucurie că va veni un om nou pe lume.

Împietrit am fost – recunosc – ca samaritenii. N-am vrut să-Ţi primesc Cuvântul în casa sufletului meu. Pentru aceasta, ai fi putut face, ca pe vremea sfântului Ilie, să cadă foc din cer peste mine şi să mă ardă de viu. Dar Tu, multmilostive, preaîndurate şi îndelung răbdătorule, ai oprit pe Fiii Tunetului, spunându-le: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi?”. Trecând peste Legea Veche, peste litera care ucide, Tu ai venit cu Duhul iubirii care nu vrea moartea păcătosului.

Acum însă, când – ca Simon Leprosul – eu Te primesc în casa mea surpată, porunceşte ucenicilor Tăi şi sfinţilor îngeri să nu-mi ia sufletul nepocăit, să nu mă lovească cu moarte năpraznică, ci să fie – ca şi Tine -îndelung răbdători, plini de milă şi de dragoste. Fă din nou ca Măicuţa Ta să fie şi Măicuţa mea, trimite pe îngeraşul păzitor şi pe toţi sfinţii ca să mă întărească, să mă mângâie şi, curăţin-du-mă prin focul suferinţelor, să mă ridice de la pământ la cer. îndrăznesc să Te rog a-i trimite la mine, căci o văd cu ochii inimii pe Preasfânta Fecioară cum, fără să se scârbească de Maria-Magdalena, păşeşte alături de această desfrânată pocăită din care Tu ai scos şapte draci şi cu care Preacurata Te-a urmat pe Golgota şi Te-a căutat în mormânt, aşa cum, cu aceiaşi ochi lăuntrici, îl văd pe îngerul păzitor al unui păcătos nepocăit plângând în urma lui şi petrecându-1 până la mormânt împreună cu Andrei cel nebun pentru Hristos, chiar după ce diavolii puseseră stăpânire peste sufletul lui. Te rog să mi-i trimiţi în ajutor şi pe sfinţii Tăi, căci – întocmai ca Apostolii de odinioară – au primit de la Tine puterea nu numai să mi Te propovăduiască prin sfintele lor rugăciuni şi inspiraţii, ci să şi scoată duhurile rele din mine, să-mi deschidă ochii mei cei orbiţi de păcat, să-mi destupe urechile mele cele surde, ca să Te văd şi să aud glasul Tău, să-mi cureţe sufletul de lepra păcatului şi să mă învie pe mine cel ce sunt omorât de păcat.

Drept aceea, de mă vei cruţa şi-mi vei ierta cei zece mii de talanţi ce-Ţi datorez, făgăduiesc că şi eu, la rândul meu, îl voi cruţa pe aproapele meu, nu-l voi strânge de gât şi nu-l voi pedepsi cu temniţa, ci-i voi ierta şi eu cei o sută de dinari pe care mi-i datorează. Şi fiindcă aici trebuie să bem paharul tuturor amărăciunilor, îţi aduc jertfă bine plăcută Ţie o inimă zdrobită şi înfrântă, îţi aduc ardere de tot: ochii, mâinile, picioarele, gândurile mele pătimaşe şi păcătoase pe care să mi le cureţi cu focul iubirii Tale pe care l-ai adus pe pământ; să le arzi cu dragostea Ta, iar în locul gunoiului păcătos să torni, fără măsură, Duhul Tău cel Sfânt.

Acuma mi-e dor, Doamne Iisuse, numai de Tine, dar în acelaşi timp îmi este frică să nu Te pierd pe Tine, Cela ce-mi eşti singura şi ultima nădejde de mântuire. Mă apucă groaza când mă gândesc la faptul că s-ar putea să rămân pe veci fără Tine. Vai! Cât de înfricoşătoare ar fi atunci pentru mine chinurile iadului. Focul dragostei Tale, rămas în adâncul inimii mele, m-ar arde veşnic şi neîncetat; viermele neadormit al mustrărilor de conştiinţă m-ar roade întruna cu părerea de rău că mi-am cheltuit în zadar zilele unei vieţi ce nu se mai poate repeta; întunericul cel mai dinafară al nopţilor de veşnică părăsire m-ar înnebuni, iar vaietele şi gemetele fraţilor smintiţi de mine m-ar împunge mai rău decât furcile înfocate ale dracilor. Şi nu numai atât: însuşi trupul meu, lipsit de darul Duhului Sfânt, care-i păzeşte nevătămaţi pe cei trei tineri în cuptorul de foc şi-i face pe mucenici să cânte în mijlocul cazanului cu smoală în clocot, ar simţi toate intemperiile, arşiţa şi gerul, viermii şi putoarea.

Dar eu nici atunci nu-mi voi pierde nădejdea. Luând pildă de la fratele care, după fiecare cădere, plângea la icoana Ta, până în clipa când i-ai luat sufletul la cer, eu voi striga din însăşi temniţa păcatelor, ca să mă audă toţi demonii, că numai pe Tine Te iubesc, Iisuse. Chiar de-aş fi lipsit de mângâierea Ta, de care nu sunt vrednic, chiar dacă n-aş gusta nici una din fericirile Raiului, voi striga, Iisuse, că Te iubesc numai pe Tine, că Te iubesc pentru dragostea Ta pe care ai arătat-o oamenilor, pentru jertfa Ta nespusă şi pentru mila Ta nesfârşită. Departe de frumuseţea Raiului, voi fi fericit, Iisuse, să Te văd, printr-o mică deschizătură la Cina cea de Taină, la Cina cea veşnică, înconjurat de Preacurata Fecioară şi de sfinţii Tăi, iar eu să mă mulţumesc cu firimiturile Darului Tău ce vor cădea de la masa stăpânilor mei. De voi fi întrebat de vrăjmaşii nevăzuţi cum de-am îndrăznit să intru sub masă şi să adun firimiturile, voi răspunde că Iisus al meu este prietenul vameşilor şi al păcătoşilor, că Iisus pe care îl iubesc ne-a spus nouă tuturor că tâlharii şi desfrânatele merg înaintea voastră în împărăţia Cerurilor. Iar de voi fi întrebat la vămile văzduhului, să răspunzi Tu, Doamne Iisuse, aşa cum i-ai răspuns diavolului când acesta voia să-1 tragă la iad pe fratele ce plângea la icoană: „Ai atâtea greşale, ca să pui să tragă întocmai cu Sângele cel scump, pe care L-am vărsat pentru dânsul pe cruce? Iată junghierea Mea şi moartea Mea au afundat fărădelegile lui, fiindcă nu s-a deznădăjduit de mântuirea sa”.

Ştiu că în iad nu este cu putinţă săvârşirea faptelor bune în vederea pocăinţei şi mântuirii sufletului. Aşadar, nu voi fi vrednic – atunci – să-mi ridic ochii la cer, ca să implor mila şi iertarea. Nu voi fi vrednic să mă rog Preacuratei Fecioare şi sfinţilor Tăi, dar mă voi mângâia cu gândul că mulţi dintre aleşii Tăi au fost, înainte de a Te cunoaşte, beţivi, desfrânaţi, trădători, plini de păcate şi că, în ciuda tuturor acestor păcate, ei s-au ridicat cu darul Tău şi au biruit. Aceşti sfinţi mă vor înţelege, vor plânge pentru mine, căci îşi vor aduce aminte că şi ei au fost pierduţi ca şi mine.

De aceea, cu nădejdea în rugăciunile lor, cu nădejdea în rugăciunile întregii Tale Biserici din cer şi de pe pământ, în mijlocul căreia se află îngenuncheată şi înlăcrimată Preacurata Ta Maică, îmi înalţ – cât încă n-a sosit ceasul morţii – cu sfială rugăciunea mea, zicând: Iisuse, Preadulcele şi Scumpul meu Mântuitor, Tu eşti singura mea mângâiere şi nădejde de mântuire. Căci oriunde m-aş întoarce – spre răsărit, spre apus, spre miazăzi sau spre miazănoapte – eu numai pe Tine Te caut. Cerul şi pământul, viaţa şi moartea n-au nici un sens fără Tine. Tu îmi eşti mai necesar decât aerul, apa şi pâinea. Şi când Te părăsesc şi mă îndepărtez de Tine, tocmai atunci îmi eşti mai dorit, mai căutat, mai necesar. De aceea, cu lacrimi suspin şi strig către Tine: Vino, Iisuse! Pogoară-Te în iadul din mine, cum Te-ai pogorât îndată după înviere şi învie ticălosul meu suflet. Ştiu că nici eu – de mii de ori mai mult – nu sunt vrednic să intri sub acoperământul sufletului meu dărăpănat de păcat, dar adu-Ţi aminte, Doamne, că eu, chiar de voi muri în păcate, tot cu nădejdea mântuirii şi învierii Tale voi muri. Şi aşa cum ai avut milă de cei din Legea Veche, pe care i-ai slobozit din legăturile şi încuietorile morţii, tot aşa ai milă şi de mine şi mă dezleagă din lanţurile păcatului şi ale patimilor cu care şarpele m-a înfăşurat. Tu ai zis, Iisuse, că mai ai şi alte oi, care nu sunt din staulul poporului ales de Tine şi pe care trebuie să le aduci în turma Ta; ca şi canaaneanca, eu nu sunt din neamul celor ce sunt mereu cu Tine, ci vin continuu dintre păgânii cei nelegiuiţi. îmi dau prea bine seama că nu se cuvine să iei Pâinea Vieţii din gura copiilor Tăi şi s-o arunci unui câine ca mine. Dar cu toate acestea eu alerg ca şi sărmana văduvă în urma Ta, rugându-Te fără încetare să ai milă şi de mine, căci şi eu am în pieptul meu o inimă care rău se îndrăceşte cu patimile. Lasă-mă dar, Iisuse Doamne, ca alături de canaaneanca şi de toţi oropsiţii pământului, să strâng firimiturile ce cad de la masa sfinţilor Tăi. Primeşte-mă în staulul Tău ca să nu mă sfâşie lupul cel nevăzut. Căci nădejdea şi mângâierea mea este Cuvântul Tău care zice: „pe cel ce vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, iar pe cel primit de Tine nimeni nu-1 va putea răpi din mâinile Tale, nici chiar satana.

Cuget ziua şi noaptea la Tine, Iisuse, şi mă întreb: Ce-aş face, Doamne, fără Tine? Ce-aş face fără Tine în suferinţă, în boală, în temniţă, în sărăcie? Ce-aş face când îndoielile de tot felul vin să-mi sfâşie sufletul? Ce-aş face când păcatele şi patimile caută să mă înghită, aşa cum valurile mării căutau să-1 înghită pe Petru? Cât de bine îl înţeleg acum pe acel mare scriitor care zicea că, dacă nu Te-ar fi cunoscut, şi-ar fi pus capăt zilelor sale; sau pe acel prinţ indian care, dacă nu Te-ar fi văzut viu cu proprii săi ochi, şi-ar fi curmat firul vieţii!

Cunosc dragostea cu care Tatăl ceresc de veacuri îi primeşte pe toţi fiii risipitori care, cu pocăinţă, se întorc acasă. Cunosc iubirea Duhului Sfânt care, cu suspine negrăite, se roagă zi şi noapte pentru noi. Ştiu că Preacurata Fecioară se roagă în genunchi şi cu lacrimi pentru toţi păcătoşii. Ştiu de asemenea că îngerii din cer şi toţi sfinţii, care au fost oameni păcătoşi ca şi noi, neîncetat ne ajută cu rugăciunile lor dar, cu toate acestea, inima mea tot spre Tine se îndreaptă, Iisuse, ochii mei tot pe Tine Te văd răstignit, vărsându-Ţi şi acum sângele Tău cel scump pentru mântuirea noastră; urechile mele tot cuvintele Tale aud, spunând: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă sufletelor voastre”; sufletul meu tot pe Tine Te simte, văzându-Te cum, înainte de a-Ţi da duhul în mâinile Tatălui, grija Ta cea mare n-ai îndreptat-o mai întâi spre Maica Ta, care stătea la piciorul crucii cu sabia durerii împlântată în inimă, nici spre feciorelnicul Tău ucenic şi prieten ce s-a rezemat de pieptul Tău şi Te-a urmat cu cea mai mare credincioşie pe drumul Golgotei, ci Ţi-ai îndreptat privirea spre un tâlhar ca mine, căruia i-ai făgăduit Raiul chiar în ziua în care i-ai vorbit, lăsând astfel cele nouăzeci şi nouă de oi în muntele sfinţeniei şi căutând prin prăpăstiile fărădelegilor oiţa cea rătăcită; iar închipuirea mea tot pe Tine mi Te înfăţişează înaintea ochilor mei, stând şi plângând în faţa Ierusalimului inimii mele, care nu vrea să-şi adune puii faptelor bune sub aripele Tale.

Şi amintirile din copilăria mea cea duhovnicească tot pe Tine mi Te aduc în faţă, arătându-mi cum Te-ai pogorât la mine în prăpastie şi cum m-ai scos de acolo şi m-ai făcut sănătos, dându-mi toată îngrijirea; apoi cum, îndată după înviere, nu Te-ai arătat mai întâi Apostolilor Tăi, ci unei păcătoase din care ai scos şapte draci. Fiindcă Tu şi Tatăl una sunteţi, iar cel ce Te-a văzut pe Tine L-a văzut şi pe Tatăl, nu e de mirare că eu, cel ce sunt ostenit de lupta crâncenă pe care o duc împotriva trupului, a lumii şi a diavolului, cel ce sunt împovărat de atâtea patimi şi păcate, vin la Tine, Iisuse, căci numai Tu îmi poţi opri curgerea patimilor când mă ating de marginea veşmântului Tău, ducându-mă astfel spre limanul nepătimirii. Leagă-mi aşadar, Iisuse Preadulce, rănile sufletului meu pricinuite de tâlharii cei nevăzuţi, care m-au prins şi m-au bătut, lăsându-mă abia viu. Toarnă iarăşi untdelemn şi vin pe rănile mele, aşa cum ai turnat întâia oară. Scoate-mă mereu din prăpastia în care cad de şapte ori pe zi. Dezleagă-mă de nevăzutele firicele cu care m-a înfăşurat vicleanul păianjen în pânza sa ca să-mi sugă sângele şi viaţa veşnică.

Te rog să tragi, alături de mine, în jugul Tău care astfel îmi va fi uşor şi bun. Ajută-mă să-i iubesc pe vrăjmaşii mei, să-i binecuvântez pe cei ce mă blestemă, să fac bine celor ce mă urăsc, să mă rog pentru cei ce mă vatămă şi mă prigonesc, întărindu-mă cu gândul că numai aşa ne poţi face nişte blânzi mieluşei pe noi, cei ce suntem lupi crânceni unii faţă de alţii. Până acum, Iisuse, s-a hulit Numele Tău din pricina faptelor mele celor rele; dă-mi dar puterea şi harul ca măcar de azi înainte să pot săvârşi cât mai multe fapte bune pe care, văzându-le cei din jurul meu, să proslăvească Numele Tău cel sfânt. Fă-mă să intru prin rana din coastă în inima Ta ca să Te cunosc cât eşti de blând şi de smerit, iar acolo, în inima Ta, să mă umpli de acea dumnezeiască putere şi stăpânire de sine ca întotdeauna să mă port cu blândeţe şi cu smerenie în mijlocul fraţilor mei. Dă-mi harul să pot răbda ocările, să biruiesc răul cu binele şi să nu mai slobozesc câinii cei răi ai patimilor împotriva aproapelui meu. învaţă-mă să mă lupt mai vârtos împotriva răului din mine, să sufăr nedreptatea fără cârtire şi să caut să fiu mai degrabă victimă decât călău, căci aşa i-ai învins şi Tu pe călăii Tăi. Deprinde-mă să mă las ca un copil în purtarea Ta de grijă. Loveşte cu toiagul Crucii în stânca inimii mele ca să izvorască un neîncetat duh de pocăinţă. Atinge-Te de ochii mei ca să slobozească lacrimi curăţitoare de păcate, pentru ca astfel să Te am pururea în inima mea şi să nu Te mai părăsesc niciodată, nici în viaţa de aici, nici în viaţa de dincolo. Amin.

(Rugăciunea vameşului, Arhimandrit Paulin Lecca, Editura Christiana, 1998)

Cine i-a apărut lui Moise pe Sinai?

 

Cine i-a aparut lui Moise pe Sinai?

Dupa marturia inspirata a Sfantului Arhidiacon si Protomartir Stefan, rostita in fata Sinedriului iudeu inaintea lapidarii, pe cand el insusi era "plin de Duhul Sfant si vedea cerurile
deschise si pe Fiul Omului de-a dreapta Tatalui", profetul Moise avusese
"in desertul Muntelui Sinai viziunea (aparitia) ingerului Domnului in
flacara rugului aprins", dar acest inger era Fiul Omului insusi, Domnul
Iisus Hristos. Acesta este dovedit de faptul ca acest Inger teofanic ii
spune lui Moise: "Eu sunt Dumnezeul parintilor tai, Dumnezeul lui
Avraam, Dumnezeul lui Isaac si Dumnezeul lui Iacov" (Fapt. 7, 30-33;
Ies. 3, 2-6,14-15; 6, 2).

Prin urmare, ingerul care i-a aparut lui Moise era insusi Dumnezeu, sau acest Dumnezeu era Dumnezeu Care se reveleaza, Dumnezeul Revelatiei divine - Fiul lui Dumnezeu. De fapt, in relatarea
lui Moise despre aceasta aparitie, precum si in referirea si explicarea
evenimentului de catre Stefan, schimbarea succesiva de nume a Celui care
apare in rug: cand "ingerul Domnului", cand "Domnul", cand "Eu sunt
Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov", arata ca Persoana acestei
teofanii este insusi Fiul lui Dumnezeu, pentru ca El este Persoana
Divina a Revelatiei din Sfanta Scriptura si de aceea poarta numele de
"inger (Mesager, Emisar) al lui Dumnezeu", "inger al Sfatului celui
Mare" al lui Dumnezeu, adica al Sfatului Preasfintei Treimi, ceea ce
nu-L poate desemna pe Dumnezeu Tatal, pentru ca El nu Se reveleaza
direct, precum spune Sf. Ioan Evanghelistul: "Nimeni nu L-a vazut pe
Dumnezeu; Unicul Fiu (Monogenes), Care Se intoarce in sanul Tatalui, El
L-a facut cunoscut" (Ioan 1, 18).

Acest fapt este confirmat si de textul profetului Maleahi 3, 1: "Iata ca trimit pe ingerul Meu, pentru a-Mi pregati calea inainte (cf. Is. 40, 3). Si El va intra deodata in templu, Domnul (ha
Adon) pe Care il cautati; si ingerul Legamantului pe Care il doriti,
iata ca vine! spune Domnul (Iahve) Savaot". Este clar ca in textul citat
mai inainte identificarea mistica nu priveste ingerul numit la inceput
(vezi Mat. 11,10, unde acest inger este personificat de catre Sf. Ioan
Botezatorul), ci pe Adon (= Domnul) si pe ingerul Legamantului (cf. Ies.
3, 2-4 si 23, 20), nefiind vorba de Domnul Savaot, ci de un Altul.

Unicul Fiu al lut Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos este asadar Persoana Teofaniei, a Revelatiei lui Dumnezeu, caci in Vechiul Testament Teofania se manifesta adeseori prin intermediul unei
Angelofanii (precum la aparitia lui Dumnezeu catre Avraam, Iacov si
Moise). Insusi Hristos a spus evreilor si ucenicilor Sai "Cine M-a vazut
pe Mine, L-a vazut pe Tatal" (Ioan 14, 9-l1) si "Tatal este in Mine si
Eu sunt in Tatal" (Ioan 10, 38; 14, 10-l1), precum si "Eu si Tatal
suntem una" (Ioan 10, 30). Prin urmare, Dumnezeu Iahve, Care S-a aratat
lui Moise, este Vesnicul Fiu Unic (Monogenes) al lui Dumnezeu, Care
Intrupandu-Se si devenind om de la Duhul Sfant si Fecioara Maria va
deveni Iisus Hristos; Monogenes va deveni Intai-Nascut, adica
Dumnezeu-Om si Mantuitor al lumii. Sf. Ioan va repeta aceasta in
Apocalipsa (Apoc. 1, 8; 21, 6; 22,13), asa cum vom vedea ulterior.

Motivele pentru care evreii din timpul lui Hristos au uitat si pierdut Numele adevarat si intreg al lui Dumnezeu celui Viu si Adevarat si al Celui pe Care L-a trimis - Iisus Hristos, fara de Care
si in afara de Care "nimeni nu vine la Tatal" (Ioan 17, 3; 14, 6), sunt
explicate de acel evreu ravnitor si persecutor al crestinilor care a
fost Saul, inainte ca insusi Hristos sa-l intalneasca si sa-l
converteasca in Pavel, devenind apostolul si martorul Sau pentru
intreaga viata.

Acesta spune ca este asa pentru ca iudeii care nu l-au primit pe Hristos nu il inteleg nici pe Moise si nici Sfintele Scripturi, caci "pana in ziua de azi de fapt, cand citesc Vechiul
Testament, acest val ramane (pe fata lor)... si pana in ziua de azi,
cand il citesc pe Moise, este pus un val pe inima lor. Cand se
convertesc la Domnul (= Hristos), acest val este ridicat" (2 Cor. 3,
13-l6).

Din cauza acestui "val", pe care fariseii au reusit sa-l impuna majoritatii iudeilor, ei nu au recunoscut si nu recunosc niciodata in Sfintele Scripturi profetiile clare despre Hristos-Mesia,
Care, in Vechiul Testament, a aparut El insusi in acelasi timp ca
ingerul lui Dumnezeu (= Herald si Mesager) si ca Dumnezeu. De aceea
teofaniile si anghelofaniile vetero-testamentare erau de fapt aparitii
mesianice ale lui Dumnezeu - Hristofanii, vestiri ale lui Mesia revelat
progresiv Patriarhilor si urmasilor acelora.

In Vechiul Testament, de altfel, Dumnezeu insusi, prin intermediul Profetilor, de la Moise pana la Maleahi si Daniel, a prezis in mod clar ca va trimite lui Israel si prin el lumii intregi pe
Unsul Sau - Mesia, sau in ebraica Masiah al lui Iahve, prin Care si
pentru Care marii preoti, regii si profetii erau unsi si purtau deci
numele de "Unsii Domnului", de exemplu Aaron, Samuel, David, care au
fost hristosi simbolici, precum spune Sf. Chiril al Ierusalimului.

Dupa Mesia-Unsul, Care Se va arata in poporul ales al lui Israel ca "Hristos mai dinainte randuit" si datorita Caruia de fapt Israel a fost ales ca Popor al lui Dumnezeu - cateodata Israel insusi
va fi numit Unsul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Mesia = Hristos,
promis si vestit lui Israel, ca "iesit, dupa trup, din Israel", fiind in
acelasi timp Unsul si Dumnezeu.

Nu e numai o Persoana individuala, ci si o Persoana colectiva, corporativ-ecleziala, ca Mantuitor al lui Israel si al intregului neam omenesc, ca si Cap si intai Rod al Noului Israel, adica
al Bisericii.

PS Atanasie Ieftici

Ce ne așteaptă in rai

Odata, avva Paladie din

Tesalonic a povestit ce l-a determinat sa se calugareasca: In tara mea,

ca la trei stadii departare de zidurile orasului, era un monah care

statea zavorat in chilia sa. Acest barbat foarte virtuos, milostiv si

infranat, era de fel din Mesopotamia si se numea David. A stat inchis in

chilia lui 60 de ani.

Din pricina barbarilor, zidurile orasului erau pazite de ostasi. Intr-o

noapte, ostasii care pazeau zidul din partea in care se afla chilia

calugarului, au vazut ca prin toate ferestrele chiliei iesea foc.

Soldatii au crezut ca barbarii au dat foc chiliei. Cand s-a facut ziua,

soldatii au iesit si s-au dus la chilia batranului, insa au gasit pe

batran nevatamat si chilia intreaga. Noaptea urmatoare, au vazut acelasi

foc in chilie. Asa s-a intamplat nopti de-a randul. Asta s-a aflat in

tot orasul si tinutul acela, incat multi oameni privegheau, noaptea, pe

zid, ca sa vada focul. Asa s-a intamplat pana la moartea batranului.

Vazand aceasta minune de mai multe ori, mi-am zis: „Daca Domnul

daruieste robilor Sai in lumea aceasta o astfel de slava, cat de mare va

fi slava in veacul viitor, cand fata lor va straluci ca soarele!“.

vezi: crestinortodox.ro

Puterea de a ierta păcatele

 

Puterea de a ierta pacatele

Puterea data de Hristos Apostolilor de a ierta pacatele oamenilor nu apare ca o harisma personala care ar fi disparut cu viata lor pamanteasca, ci ca o institutie permanenta si
ca o expresie concreta a puterii Duhului Sfant cu care Hristos insusi a
investit pe Apostolii Sai dupa inviere. Caci odata cu instituirea preotiei sacramentale:
"Precum M-a trimis pe Mine Tatal va trimit si Eu pe voi... Luati Duh
Sfant" (In. 20, 21-22), are loc si instituirea Tainei Spovedaniei,
aratata ca lucrare a celor investiti cu puterea Duhului Sfant si trimisi in lume: "Carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine, tinute vor fi" (In. 20, 23).

Deci, puterea episcopului si a preotului, ca savarsitori ai Tainei Spovedaniei, de a ierta pacatele, vine de sus, de la Hristos insusi si este permanent in acestia prin insasi Taina Hirotoniei.
Dar pe aceasta putere dumnezeiasca de a ierta pacatele celor care si le
marturisesc in fata lor, cu cainta adanca, episcopul si preotul o cer
si de sus pentru Penitentul ce se afla in fata lor pentru iertare de
pacate. Formula sau epicleza Tainei Spovedaniei arata atat pe savarsitorul Tainei cat si felul si originea puterii iertarii pacatelor: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos,
cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine
fiule (N) si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu nevrednicul preot si duhovnic,
cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele
tale, in numele Tatalui si al Fiului si ai Sfantului Duh, Amin". Este o
formula rugatoare conforma cu spiritul chenotic al Bisericii Ortodoxe, total deosebita de formula imprecatorie romano-catolica: "Ego te absolvo a peccatis tuis in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti".

In epicleza ortodoxa Tainei Spovedaniei nu se vede deci niciun fel de substituire a episcopului si preotului lui Hristos insusi, savarsitorul real si principal dar nevazut al Tainei. Preotul se
sterge, de fapt, in fata lui Hristos, punand in fata constiintei
penitentului pe Hristos insusi, in fata caruia niciun om nu se poate
simti umilit si la care gaseste intelegere si iubire iertatoare a
neputintelor omenesti, El insusi rugandu-se Tatalui pentru iertarea
celor care L-au rastignit pe Cruce. Episcopul si preotul sunt organele
vazute ale Arhiereului si Preotului nevazut Hristos, care i-a investit
pe acestia cu puterea Duhului Sfant sa lucreze cele sfinte, Tainele, ca
mijloace obiective de impartasire a harului dumnezeiesc, in Biserica Sa, care este o comunitate concreta sacramentala a oamenilor cu Dumnezeu.

Lucrand insusi Hristos prin ei, puterea episcopului si preotului in iertarea pacatelor este relativ nelimitata (Mt. 18, 18; In. 20, 23; Mt. 18, 19). Nu exista nicio discriminare de persoana, de
greseala sau de cantitatea pacatelor. Pentru tot felul de pacate, Apostolii au primit
puterea iertarii sau legarii acestora si, prin ei, Biserica intreaga
mai departe in timp, prin episcopii si preotii ei. Puterea nelimitata a
iertarii pacatelor in Biserica este inclusa in insasi trimiterea Apostolilor in lume,
investiti cu puterea Duhului Sfant: "Precum M-a trimis pe Mine Tatal si
Eu va trimit pe voi... Luati Duh Sfant" (In. 20, 21, 22). Comentand
acest text, Sf. Ioan Hrisostom noteaza: "Tatal a dat Fiului toata
judecata; eu va incredintez in intregime prin Fiul, Apostolilor si
preotilor".

Sf. Ap. Pavel reprimeste la Corint, in Biserica, in urma pocaintei sale sincere, pe incestuosul pe care el il excomunicase mai inainte (II Cor. 2, 7-10 si I Cor. 5, 1-5), dupa exemplul
Mantuitorului care a iertat pe femeia prinsa in adulter (In. 8, 11) si a
reintegrat in iubirea Sa si in cenaclul Apostolilor pe Petru (In. 21,15-19).

In Taina Spovedaniei, episcopul sau preotul asculta cu atentie mLrturisirea pacatelor facute de catre penitent, ajutandu-1 prin intrebari si indemnuri pentru ca marturisirea lui sa fie cat mai
corrlpleta si explicita. Duhovnicul nu va manifesta absenta sufleteasca,
plictiseala sau graba, ci o foarte mare intelegere umana care sa creeze
si sa sustina starea de cainta in sufletul penitentului. Cu alte
cuvinte, preotul duhovnic trebuie sa coboare in adancul de taina al
penitentului, stiind ca nu este singur, ci Hristos impreuna cu el
coboara in sufletul penitentului. Iar acesta din urma traieste aceasta
coborare a duhovnicului in fiinta si viata lui ca o coborare datatoare
de putere.

Puterea episcopului si preotului, savarsitori ai Tainelor Spovedaniei, este experiata de penitent ca o putere spirituala, esential diferita de puterea civila judiciara. Iar sentinta sau
judecata pe care o da duhovnicul la Spovedanie este o judecata de har,
de milostivire, urmarind ca scop principal iertarea pacatosului si
restabilirea lui in comunitatea fratilor sai in Hristos, ca un madular
sanatos. Excomunicarea si scoaterea membrului bolnav din comunitatea
Bisericii pentru pacatul apostaziei sau ereziei, sau a altui pacat
similar acestora, nu sunt executate de un singur preot, ci de episcop si
foarte adesea de un sinod de episcopi, de Biserica intreaga prin
episcopii ei (Mt. 18, 17). Scopul mai indepartat al excomunicarii este
tot vindecarea celui bolnav si indreptarea lui.

Episcopul si preotul pot sa si amane un timp dezlegarea penitentului de pacatele grele savarsite, dand acestuia un anumit canon sau epitimii. Dar prin acestea nu se urmareste pedepsirea,
ci vindecarea penitentului de anumite pacate grave. Duhovnicul apare
acum fata de penitent ca judecator si medic iscusit care apreciaza
natura si ponderea gravitatii pacatelor marturisite, fara sa inceteze a
fl in continuare un prieten intelegator al acestuia. Lucrarea de
Judecator este o simpla lucrare de apreciere pusa in slujba celei de
ntedic. Necesitatea preotului apare pe primul plan in aceasta faza,
tindea penitentul nu-si poate fixa el singur mijloacele de vindecare si
nici nu i le poate da un alt semen al sau cu suficienta autoritate si
putere, pentru a-l face sa le implineasca.

Episcopul si preotul dispun si de putere. Dar acestia nu pot dezlega pe penitent sau constata ca acesta nu poate fi dezlegat, pana ce penitentul nu se dezleaga el insusi in interiorul sau, de
legaturile pacatului si pana ce nu s-a deschis el insusi putintei de
comunicare intre el si Biserica intre el si Hristos. Iar aceasta este un act de credinta deplina in Hristos si in Biserica. De aceea, ca si la Botez si Euharistie penitentul este intrebat de credinta sa, caci cineva din afara Bisericii
nu poate fi primit nici la Euharistie si nici la Spovedania dinaintea
acesteia, necesara pregatirii pentru primirea Euharistiei.

Episcopul si preotul lucreaza in Taina Spovedaniei atat in numele lui Hristos cu a carui putere sunt investiti si o manifesta, dar si in numele comunitatii care isi da asentimentul ei implicit la toate actele lor. In
cazul Tainei Spovedaniei, asentimentul implicit al comunitatii
ecleziale transpare din intreaga disciplina penitentiala, stabilita de
Biserica pe baza cunoscutelor locuri din Noul Testament, amintite si de
noi in cursul acestui referat, dar mai cu seama pe baza cunoscutului
text din I Cor. 5, 9-12, in care se atrage atentia crestinilor sa nu
aiba legaturi cu o serie de oameni pacatosi si pacate. Epitimiile
trebuie sa fie insa in raport cu gravitatea si felul pacatelor, cu
situatia si capacitatea fiecarui penitent.

De aceea, ele pot fi si scurtate sau si intrerupte cand preotul observa la penitent o ravna deosebita de a rupe interior cu obisnuinta pacatoasa sau cand penitentul este amenintat de o moarte
apropiata. Canonul 102 Trulan, care sintetizeaza intr-un fel intreaga
disciplina penitentiala de pana aici, nu este numai unul dintre cele mai
pretioase ghiduri pentru episcop si preot in Taina Spovedaniei, ci si
un document de mare valoare in care sunt surprinse nu numai implicatiile
ecleziale ale pacatului si iertarii
acestuia de catre Hristos prin episcop sau preot, ci si implicatiile
profunde ale puterii harice de a ierta sau lega pacatele, pentru
Biserica, pentru episcopul si preotii Bisericii si pentru penitentii insisi in mantuirea lor.

Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu

Originea cuvântului Crăciun

Cuvantul "Craciun", atat de des rostit in aceste zile, are parte si astazi de controverse, atunci cand se pune in discutie originea sa. Dintre etimologiile
propuse, nici una nu este sigura.

Al. Rosetti, Al. Graur, Ovid Densusianu au ajuns la concluzia ca termenul "creatio" explica etimologia cuvantului "Craciun". Potrivit autorilor mentionati, cuvantul "creatio" descopera ziua crearii lui Hristos. Din punct de vedere teologic, acest termen nu poate
fi acceptat, avand in vedere ca in Simbolul de credinta marturisim ca
Hristos este "nascut, nu facut".

Pericolul de a cadea in arianism, a facut ca termenul "Craciun" sa fie inlocuit cu "Sarbatoarea Nascutului", pentru a arata ca Fiul lui Dumnezeu, Cel vesnic nascut din Tatal, S-a nascut ca om din Fecioara
Maria.

Alti cercetatori, precum Vasile Parvan, Sextil Puscariu, Nicolae Draganu, considera ca termenul "Craciun" provine din latinescul "calatio". La romani, prin calatio se intelegea convocarea
poporului de catre preotii pagani, in prima zi a lunii, pentru anuntarea
sarbatorilor din luna respectiva, si, prin extindere, sarbatoarea in
general, caci cea mai importanta, calatio, era aceea de la 1 ianuarie.

Stim ca Nasterea Domnului in Biserica din Rasarit se sarbatorea impreuna cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Aceasta sarbatoare era numita Epifania sau aratarea lui
Dumnezeu, pentru ca la Botezul Domnului s-a descoperit lumii Sfanta
Treime: Fiul botezandu-se in Iordan, Sfantul Duh S-a coborat peste El in
chip de porumbel, iar Tatal a grait din cer: "Acesta este Fiul Meu cel
iubit intru Care am binevoit" (Matei 3, 16-17; Marcu 1, 9-11 ; Luca 3,
21-22). Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Dar de ce aceasta descoperire a
Lui se numeste Aratare? Pentru ca El nu s-a facut cunoscut tuturor la
nastere, ci la botezul Sau, deoarece El pana in aceasta zi nu era
cunoscut multimii". Persoanelor de curand crestinate, li se parea
aceasta anuntare apropiata de sarbatoarea pagana calatio, si astfel, au
denumit cu acest termen sarbatoarea nasterii lui Hristos.

O alta explicatie privind originea acestui termen, a fost propusa de profesorul Gheorghe Musu (1913-1987). El sustine ca termenul "Craciun",
numea butucul care era aprins in seara si noaptea dinaintea
solstitiului de iarna. Conform adeptilor religiilor naturiste, focul
rezultat din arderea butucului, avea menirea sa "intareasca" soarele
"amortit", sa-i dea acestuia putere sa-si continue calatoria sa. Cand
Hristos, numit "Soarele dreptatii", a luat locul "vechiului soare"
cinstit in religiile naturiste, a fost preluata si denumirea "Craciun".

In concluzie, ceea ce putem spune cu certitudine este ca termenul folosit de Biserica este "Nasterea Domnului", asa cum o exprima si troparul: "Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru...". E
bine sa nu uitam ca in Cazania de la Govora din 1642, si in Cazania lui
Varlaam din 1643, intalnim "Sarbatoarea Nascutului". Deci, putem afirma
fara retineri ca termenul "Craciun" in limba romana este un cuvant de origine populara si nu un termen oficial al Bisericii.

Adrian Cocosila