Se fac metanii şi se îngenunchează în perioada de la Paşti până la Rusalii? Una din întrebările pu

Postat: 21.04.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Se fac metanii şi se îngenunchează în perioada de la Paşti până la Rusalii?

Una din întrebările puse tot mai insistent şi de către tot mai mulţi credincioşi este aceea dacă se fac metanii sau dacă se îngenunchează, în sfânta biserică, atât pentru rugăciune particulară, în faţa unei icoane, cât şi la momentele îndătinate din timpul serviciilor divine care se săvârşesc în sfântul locaş, în perioada dintre Paşti şi Inălţare sau Paşti şi Rusalii ori Cincizecime.

Canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare, după ce vorbeşte de obligativitatea de a serba ziua duminicii ca zi a învierii Domnului, se referă şi la perioada Cincizecimii. Alături de canonul 20 al Sinodului I ecumenic, acest canon precizează obligativitatea ca, în zi de duminică ca şi în toată perioada Cincizecimii, rugăciunile să se facă în biserică, stând în picioare. Iată ce prevede acest canon: „Apoi şi Cincizecimea întreagă este semn de aducere aminte a învierii ce se aşteaptă în veacul viitor. Că acea una şi întâia zi, de şapte ori înşeptindu-se, constituie cele şapte săptămâni ale Sfintei Cincizecimi... în care zi, orânduielile Bisericii ne-au învăţat să preferăm felul de a sta drept la rugăciune, spre a ne aduce lămurit aminte, ca oarecum să ne strămutăm mintea noastră de la cele prezente la cele viitoare. Şi prin fiecare plecare de genunchi şi ridicare, arătăm cu fapta că prin păcat am căzut la pământ şi că, prin iubirea de oameni a Celui ce ne-a zidit, am fost chemaţi în sus la cer...” (Ibidem, p. 395). Chiar dacă acest canon nu prevede expres că, în perioada dintre Paşti şi Rusalii, nu se îngenunchează în timpul rugăciunii, se deduce că dacă fiecare zi a Cincizecimii reprezintă sau simbolizează ziua Învierii, în care nu se stă în genunchi, şi în aceste zile nu se îngenunchează la sfintele slujbe.

Pe baza acestor canoane, adică 20 al Sinodului I ecumenic şi 91 al Sf. Vasile, singurele care amintesc expres, pe lângă Duminică, şi de perioada Cincizecimii, pentru care este valabilă aceeaşi prevedere canonică, s-a creat obiceiul de a nu se îngenunchea la slujbe în această perioadă. Practica sau obiceiul acesta nu au mai fost însă întărite de sinoade ulterioare şi în special de cel Trulan care dă autoritate tuturor hotărârilor de până aici. De aceea, aşa cum arată comentariul acestor canoane, practica nu s-a păstrat până în ziua de astăzi, sau nu s-a păstrat uniform.

În consecinţă, putem spune că a nu îngenunchea la slujbe, în această perioadă, este un lucru potrivit cu atmosfera de bucurie pe care o degajă sărbătoarea Învierii pe toată perioada cât durează acest praznic, adică până în miercurea săptămânii a şasea după Paşti, când se termină durata serbării Învierii, deci 39 de zile, a doua zi urmând sărbătoarea Înălţării, sau chiar până la Cincizecime. Dar nu putem spune că îngenuncherea este absolut interzisă, neavând dispoziţii foarte exprese în această privinţă. Cu atât mai mult, nu putem spune că săvârşim un păcat, o fărădelege sau o impietate, dacă în această perioadă stăm în genunchi la slujbă. Interdicţia poate să fie valabilă sau obligatorie doar pentru Săptămâna Luminată şi Duminicile perioadei Penticostarului, adică de la Paşti la Rusalii.

Un raspuns foarte amplu si documentat aici:http://www.parohiamacin4.org/metanii_ingenuncheri.htm

Invataturi de credinta

RAZBOIUL IMPOTRIVA SATANEI

Postat: 24.02.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

DE CITIT CU FOARTE MARE ATENTIE!

Razboiul impotriva satanei

Cea mai insemnata preocupare

Prima si cea mai insemnata preocupare a oricarui om trebuie sa fie grija pentru mantuirea sufletului sau cel prea pretios si fara de moarte. Nici agonisirea de averi, nici ocuparea de posturi inalte, nici dobandirea cunostintelor, in orice domeniu, nici orice altceva, spre care inclina, de obicei, oamenii, nu se poate asemana si compara cu datoria cea mai importanta si cea mai inalta a desavarsirii crestinesti, adica a formarii noastre duhovnicesti. Este intr-adevar nepretuita si mai presus de orice staruinta sau incercare grija neintrerupta pentru salvarea sufletului nostru, caci de acest lucru depinde viitorul nostru cel vesnic si fericirea noastra cea fara de sfarsit. De aceea si Sfantul Ioan Gura de Aur recomanda: “Sa nu cerem deci bogatie, nici sa fugim de saracie, ci mai inainte de toate sa se ingrijeasca fiecare de sufletul sau si sa-l faca potrivit si fata de aceasta iconomie a vietii prezente si fata de calatoria din cele de aici” (Omilia 4).

Cat de mare si cat de serioasa este problema mantuirii sufletului nostru se dovedeste din faptul ca pentru aceasta a trebuit ca Unul Dumnezeu sa se faca om si, “pentru noi, oamenii, si pentru a noastra mantuire, sa se aduca pe Sine, de buna voie, jertfa si ispasire, incat sa ne harazeasca slobozirea si indumnezeirea. Pentru aceasta Dumnezeu-Om se numeste Iisus, care inseamna Mantuitor. Cu jertfa Sa pe Cruce S-a facut “incepatorul mantuirii noastre” (Evr. 2, 10). Pentru care si sfintitul Gura de Aur remarca: “Moartea [Domnului] s-a facut moarte mortii” (P.G. 60, 485).

Asadar, indatorirea noastra, a tuturor, este preocuparea pentru desavarsirea morala – considerand-o ca fiind cap al grijilor noastre – la care insa nu putem ajunge fara harul oferit de Iisus. Daca insa dorinta aceasta nu vine din noi insine si daca nu suntem decisi sa ne bucuram de sansa oferita, vom ramane, prin urmare, in inselare si asupra noastra va stapani greul intuneric. Lumina lui Hristos va ramane necunoscuta pentru noi si, desi ne numim crestini, relatia noastra cu Domnul si cu lucrarea Lui cea mantuitoare va ramane slaba si lipsita de importanta. Dimpotriva, daca din voia noastra vom sili spre implinire duhovniceasca, atunci degraba se vor ivi in noi roadele incercarii noastre si vom simti curand multumirea si tainica mangaiere launtrica ce se salasluiesc in acela care-si cauta mantuirea.

Lupta dura si neinduplecata

Dar problema mantuirii noastre pe cat de absolut necesara este pe atat de greu de realizat se arata.

Cine vrea sa corespunda jertfei Domnului nostru va trebui sa se ingrijeasca de lucrarea duhovniceasca cu ravna fierbinte si cu interes viu. Sfanta Scriptura caracterizeaza aceasta grija ca lupta, razboi, iar Sfantul Apostol Pavel ii numeste pe crestini ostasi, lucru ce inseamna ca cel ce va hotari sa-si faca a sa jertfa eliberatoare a lui Hristos va trebui sa se lupte cu tarie si sa se nevoiasca cu curaj si eroism impotriva a tot ce sta in calea sa spre mantuire. Despre aceasta nevointa si despre acest razboi duhovnicesc acelasi Apostol zice: “Nu ne este lupta impotriva sangelui si a trupului”. Aceasta lupta, care nu se termina niciodata sau, mai bine-zis, se opreste numai atunci cand omul isi inchide ochii pentru a trece in vesnicie, ea este cea care da masura ravnei fiecarui credincios in parte. Caci, daca privim cu atentie, cei mai multi oameni sunt straini de lupta duhovniceasca, gandul si interesul lor fiind orientate spre pamant. Ei uita ca spre cer trebuie sa tinda, ca singura lor patrie si locuinta. Nu doresc vesnicia si nu se ingrijesc de fel sa o cucereasca, pentru ca ei nu-si cunosc adevaratul interes. Caci, daca orientarea lor ar fi dreapta, s-ar sili catre lupta cea duhovniceasca, cu speranta si asteptarea biruintei. Acest sens il au, de altfel, si cuvintele Mantuitorului cand zice: “Imparatia lui Dumnezeu se ia cu sila si silitorii o rapesc (Mt. 11, 12). Cei care-si asuma aceasta lupta titanica si neincetata sunt indreptati si biruitori si se fac “impreuna cetateni cu sfintii” si “impreuna mostenitori cu Hristos”, in Imparatia Cerurilor.

Este necesar?

Poate unii pun intrebarea: Nu este destul ca Hristos S-a rastignit si Si-a varsat sangele pentru mantuirea noastra? E nevoie si de lupta noastra, a fiecaruia in parte? Necesitatea acestei lupte se face usor perceputa daca ne gandim ca, desi Domnul si-a varsat sangele sus pe Cruce si S-a adus pe Sine, de bunavoie, jertfa pentru noi, acestea toate nu au facut decat sa deschida drumul mantuirii noastre, sa indeparteze piedicile de netrecut si sa ne arate usa imparatiei. Acum e nevoie ca fiecare sa mearga pe acest drum, adica sa se sileasca nemijlocit in marea lucrare a eliberarii sale; sa-si insuseasca jertfa Mantuitorului. Iar aceasta lucrare se concretizeaza, inainte de toate, in lupta noastra personala contra pacatului.

Dupa cum stim, din pricina neascultarii protoparintilor, omul a cazut din inaltimea harului si si-a pierdut darurile cele de mult pret, cu care l-a inzestrat Facatorul si Ziditorul si Dumnezeul sau. Astfel, faimosul chip sufletesc al primului om si-a pierdut dintr-o data frumusetea, s-a netrebnicit si, astfel, omul a incetat sa mai fie fiul lui Dumnezeu. Atunci s-a nascut un alt om si s-a statornicit inlauntrul lui raul, care-l trage la pacat si la autodistrugere, iar existenta acestuia in launtrul nostru este intotdeauna o piedica in calea salvarii noastre. Apostolul Pavel a expus limpede acest adevar: “Vad o alta lege in madularele mele, luptandu-se impotriva legii mintii mele” (Rom. 7, 23). Intr-adevar, de cate ori nu simtim un altul in noi, care ne impiedica sa mergem pe drumul spre Dumnezeu, un altul care se opune cu indarjire binelui? Adevarat! Omul cel vechi incearca adesea sa zadarniceasca intentiile noastre cele bune, facandu-se piedica in calea mantuirii noastre.

De aceea aspiratia, lupta si staruinta noastra intru salvarea sufletului sunt de o importanta capitala. Daca n-ar fi fost caderea si pacatul, n-ar fi fost trebuinta de nici o lupta si stradanie din partea noastra. Acum insa, cand stim ca impotrivirea se afla in noi insine, trebuie sa luptam contra vrajmasului nostru, contra patimilor noastre, care macina neincetat sanatatea sufletulul noastru.

Front larg

Dar lupta duhovniceasca se desfasoara pe un front foarte larg, caci nu avem a ne lupta numai impotriva unui dusman – eul nostru -, ci sunt inca multi si feluriti dusmani, care uneltesc impotriva mantuirii noastre si care incearca, prin orice mijloace, sa ne tarasca in calea pacatului si a pierzaniei. Fiecare dintre vrajmasii nostri are propriul sau front, propriul spatiu vital, propriul sistem de lupta. Sunt insa cu totii uniti in implinirea planului lor, acela de zadarnicire a lucrarii eliberatoare, al carei model este, prin jertfa Sa, Domnul nostru Iisus Hristos. Caci Domnul S-a facut “pricina de mantuire vesnica” (Evr. 5, 9) pentru noi toti, invingand dusmanul nostru care urmareste neiesirea noastra din starea de stricaciune si moarte.

Incercarea noastra de a ne identifica dusmanii si in alta parte decat inlauntrul propri va trebui sa conduca la enumerare, inainte de toate, a lumii si a diavolului. Lumea in care traim, cu legile si cu principiile ei, suita ei de idei preconcepute, ce se afla, cel mai adesea, in afara adevarului, se face, de cele mai inulte ori, piedica in drumul crestinesc. De multe ori parerea celorlaiti, acel “ce va spune lumea”, este pricina de lepadare si frana pe drumul nostru catre viata duhovnicesca. Intelegerea lor nu se identifica cu intelegerea noastra, sensul vietii lor este cu totul altul, pentru ca ei nu se intereseaza de problemele duhovnicesti. Voia lui Dumnezeu nu-i preocupa. In modul lor de a concepe lumea pronia lui Dumnezeu nu-si gaseste loc. Astfel, gandurile si faptele lor nu conduc spre Invatatura credintei noastre. Ele sunt, toate, ganduri si fapte egoiste, legate de materie si prea putin de spirit.

Este deci, firesc ca oamenii ce traiesc intru cele lumesti sa nu aiba aceleasi ganduri cu oamenii lui Dumnezeu. Cat de bine formuleaza acest adevar dumnezeiescul Iacov, zicand: “Cine va voi sa fie prieten cu lumea se face vrajmas lui Dumnezeu” (Iac. 4, 4). Nu exista cale de mijloc. Va trebui sa fim ori de partea lumii, ori de partea lui Dumnezeu. Acestea doua sunt de neimpacat. De aceea si Sfantul Pavel intareste, zicand: “Daca as placea inca oamenilor, n-as fi rob lui Hristos” (Gal. 1, 10). Adica nu ar fi fost robul lui Hristos daca ar fi venit sa placa oamenilor, caci oamenii cred, spun si fac cu totul altceva decat ceea ce porunceste Dumnezeu.

Asadar, un vrajmas puternic al calatoriei noastre duhovnicesti este lumea, cu dorintele ei. Si, pentru a ne pazi de caderi, trebuie sa fim foarte atenti la atacurile ei.

Celalalt vrajmas de temut, puternic, viclean si siret, este diavolul. De acest vrajmas ne vom ocupa mai pe larg in cele ce urmeaza. Pe cat de puternic, metodic si veghetor este acela, pe atat de atenti trebuie sa fim noi. Dar, pentru a fi intotdeauna feriti de viclesugurile lui, nu este suficient doar sa-l identificam. E necesar sa cunoastem cu de-amanuntul puterea si armele de care dispune, sa cercetam, mai ales, modul in care actioneaza, perseverenta in urmarirea victimei si in lupta, astfel incat rezistenta noastra sa fie pe potriva indarjirii lui. Sa incepem deci aceasta analiza.

Lumea duhovniceasca

Inainte oricarei lupte, taberele potrivnice cauta, prin toate mijloacele, sa se informeze despre puterea pe care o detine inamicul, despre armele pe care le are la dispozitie, despre numarul oamenilor lui. In afara de aceasta, serviciile competente merg inainte si cerceteaza terenul, astfel incat informatiile culese sa constituie baza intocmirii planului si tacticii de lupta, pentru asigurarea victoriei.

Asemenea trebuie sa facem si noi cu adversarul nostru, diavolul. Ne aflam in stare de razboi cu el si se impune sa ne cunoastem bine vrajmasul, sa cercetam cu intelepciune scopurile si planurile lui. Numai asa vom izbuti sa-i tinem piept cu speranta de izbanda. Si ca sa aflam cat mai multe despre acest vrajmas al nostru trebuie sa apelam intotdeauna la Scriptura si la Parintii Bisericii noastre.

Sfanta Scriptura ne invata ca diavolul a fost candva inger, apartinand lumii duhovnicesti nevazute, a carei creare a premers celei a lumii materiale si a omului. Adica Dumnezeu Creatorul a facut mai intai lumea ingerilor, “duhurile slujitoare”, precum se spune, ca sa slujeasca voii Sale celei preasfinte. “Cand s-au facut stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei” (Iov 38, 7). Sfantul Ioan Gura de Aur observa: “Daca vei cerceta puterile de sus, nimic altceva nu vei afla fara numai ca lucrarea acestora esie a lauda pe Dumnezeu” (P.G. 59, 98). Si iarasi: “Aceasta slujire a ingerilor a randuit-o Dumnezeu pentru mantuirea noastra” (P. G. 63, 30). Asadar, ingerii au fost primii creati de Dumnezeu, “pentru ca in Acesta au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie capetenii, fie stapaniri. Toale s-au facut prin El si pentru El” (Col. 1, 16). Apocalipsa ne informeaza despre numarul ingerilor: “Si era numarul lor [al ingerilor] zeci de mii de zeci de mii si mii de mii” (5, 11), adica fara numar. Fara sa cunoastem exact firea ingerilor, putem insa fi siguri ca ingerii nu au trup material, ca oamenii, ci sunt duhuri de lumina care raspandesc stralucirea dumnezeiasca. Insa cand e vorba sa comunice cu oamenii si sa se faca perceputi, atunci ei se arata cu trup, care insa are o insusire suprafireasca. Iata cateva cunostinte generale pe care le avem, pana acum, despre ingeri: stim ca ei au cugetare, libertate, nemurire, ca duhurile lor nu sunt supuse limitelor spatiului si ca nu li se pot aplica legile materiale.

Dupa Sfantul Ioan Damaschin ingerul este “esenta mentala, in permanenta miscare, independent, fara trup, care slujeste lui Dumnezeu si care a primit, dupa har, nemurirea in firea sa” (P.G. 94, 865). In timp ce Sfantul Pseudo-Dionisie Areopagitul invata ca ingerii “sunt curati de orice stricaciune si moarte, lipsiti de materie, fara de nastere, feriti de orice alta prefacere adusa candva, ca fiinte fara de trupuri si nemateriale. (P.G. 3, 693).

Deci, precum ingerii, asa si diavolul, care a fost odata inger. El are Insusirile ingerilor, cu diferenta ca, desi a fost creat de Dumnezeu bun, el n-a ramas in starea de bunatate, ci a cazut jalnic in starea de viclenie.

Din inger de lumina, diavol intunecat

Ca fiinta libera, asa cum era, inainte de caderea sa, diavolul putea ramane bun, asa cum l-a creat Dumnezeu si, ramanand astfel, nu ar fi cazut din locul sau. Dar mandria si trufia l-au facut sa abuzeze de libertatea de care dispunea, dorindu-si independenta si marirea. Astfel, o intreaga ceata de ingeri, avandu-l in frunte pe Lucifer, s-a revoltat impotriva lui Dumnezeu. In acel moment, acesti ingeri devin demoni, rai si vicleni, si se prabusesc din cer in adancul iadului. Domnul Insusi, ca sa arate caderea demonilor din inaltimea lor ingereasca, spune: “Am vazut pe satana ca un fulger cazand din cer” (Lc. 10, 18). Dar si Sfantul Apostol Petru scrie, in a sa epistola soborniceasca, ca ingerii razvratiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu si trimisi in tartar, in intuneric, pana in ziua in care vor fi si ei judecati pentru pacatul lor. “Dumnezeu n-a crutat pe ingerii care au pacatuit, ci, legandu-i cu legaturile intunericului in iad, i-a dat sa fie paziti pana la judecata”. (Pt. 2, 4). Acelasi lucru se spune si in Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Iuda, unde se subliniaza mai ales razvratirea acestor ingeri, care n-au vrut sa ramana in starea lor, ci au jinduit sa rapeasca un loc ce nu le apartinea, cel al lui Dumnezeu. Astfel, Dumnezeu “pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasurile lor, i-a pus la pastrare sub intuneric in santuri vesnice, spre judecata zilei celei mari” (6).

Din toate acestea reiese limpede ca diavolii s-au folosit rau de libertatea lor; au aratat mandrie si, pentru asta, s-au pravalit din cer, din ingeri buni s-au facut diavoli vicleni si rai, fara putinta de a se mai pocai si a reveni la locul si starea dintai. Sfantul Ioan Gura de Aur spune si el ca mandria a fost pricina caderii diavolului: “Diavolul n-ar fi cazut si nu s-ar fi facut diavol, caci n-a fost diavolul dintru inceput, daca n-ar fi fost lovit de aceasta boala [a mandriei]. Aceasta l-a indreptat spre acea indrazneala de neiertat si l-a trimis in gheena focului; aceasta s-a facut pricina tuturor relelor care l-au aflat” (P.G. 59, 106). Mai ales Sfantul Teofil al Antiohiei, voind sa explice cuvintele “demon” si “drac”, cu care este numit diavolul, spune ca “demonul se mai numeste si drac pentru ca a fugit pe furis de la Dumnezeu” (Cartea 2: Catre Anatolie, cap. 28).

O problema care se naste aici este daca diavolul singur a nascocit raul si pacatul, sau, dimpotriva, raul a fost mai inainte de el. Adica intrebarea este daca diavolul este sau nu pricina raului. Raspunsul la intrebarea aceasta este cat se poate de simplu; el este dat atat de Sfanta Scriptura, cat si de Parintii Bisericii. Dumnezeu este bun. Toate cele create de El “erau foarte bune”. Prin urmare, nu este cu putinta sa credem ca Dumnezeu a creat si raul alaturi de bine. Dupa un text vechi al Bisericii noastre, “Dumnezeu este pricina numai a celor bune”. (Clementine, Omilia 19). Daca Dumnezeu era pricina raului, ar fi incetat sa mai fie bun, lucru pe care nu se cuvine a-l cugeta. Daca raul insusi este de sine statator, adica daca ar fi existat independent de Dumnezeu, atunci ar trebui sa acceptam ideea existentei a doi dumnezei, unul bun si unul rau. Dar noi respingem aceasta dubla stapanire, atunci cand marturisim, in Simbolul credintei, ca speranta este “intru Unul Dumnezeu”. Astfel, singura solutie ramane ca raul l-a nascocit diavolul. In A Doua Cateheza a sa, Sfantul Chiril al Ierusalimului reda intr-un mod clar invatatura aceasta, cand spune urmatoarele: “Diavoiul este incepatorul pacatului si nascatorul relelor. Asta a spus-o Domnul, ca de la inceput diavolul pacatuieste. Inainte de el nimeni n-a pacatuit. Iar el a pacatuit nu din necesitatea firii – pentru ca, in acest caz, pricina pacatului se ridica pana la Dumnezeu Creatorul – ci, cu toate ca a fost creat bun, totusi, prin propria sa vointa a ajuns diavol, capatandu-si numele din faptele sale. A fost arhanghel, incat pe urma a fost numit diavol de la “a calomnia” (in greaca). Era slujitor bun al lui Dumnezeu si a ajuns satana” (P.G. 33, 381-408).

Asadar, se arata clar din aceste cuvinte ale sfantului Parinte ca pricina raului si incepatorul pacatului este insusi diavolul, lucru pe care si Domnul il arata, cand spune ca “din inceput diavolul pacatuieste” (I In. 3, 8). Caderea lui se datoreaza propriei lui hotarari, libere, pentru care si pedeapsa sa a fost aspra si exemplara. Aceasta invatatura o gasim si la Marele Antonie, care mai mult decat oricine a cunoscut pe diavolul. Asadar, Marele Antonie spune ca “diavolii nu se numesc diavoli pentru ca asa s-au facut, nici pentru ca Dumnezeu i-a facut rai, ci pentru ca au cazut din intelepciunea cereasca, de atunci incercand totdeauna sa ne impiedice urcarea la cer, locul de unde ei au cazut”.

Acest text expune limpede scopul principal al lucrarii diavolilor pe pamant. Fiind o problema dintre cele mai grave, ne vom ocupa de ea in amanunt.

Ucigas de oameni

Sfanta Scriptura si Sfanta noastra Traditie au numit in felurite moduri diavolul: uratorul binelui, invidios, viclean, inselator, siret, vrajmas, potrivnic, ucigas de oameni, leu ce racneste, balaur, ispititor, Belzebul s.a. In toate aceste denumiri dominanta este notiunea de rautate si vrajmasie, amandoua dirijate impotriva oamenilor. Diavolul urmareste prin orice mijloc raul nostru. Telul lui este, dupa cum spunea si Antonie cel Mare, sa ne impiedice a urca in locul de unde el a cazut, adica la cer. Lucrul lui cel mai de seama este sa zadarniceasca mantuirea noastra. Dupa apologetul Iustin, demonii nu se straduiesc sa faca altceva decat sa indeparteze oamenii de Dumneeu, cel Care i-a creat, si de Hristos, Intaiul-Nascut al Sau” (Apologia 1, cap. 58). Plini de invidie si rautate fata de oameni, demonii se lupta sa-i indeparteze de Dumnezeu, nesuportand aspiratia lor spre armonie cu divinul.

Foarte lamurite sunt, in privinta aceasta, cuvintele Sfantului Grigorie de Nissa, care dezvaluie pricinile acestei comportari a diavolilor: “Se topesc de invidie si rautate cand vad ca oamenii au inrudire cu Dumnezeu, in timp ce ei au cazut din intimitatea cu binele”. Prin urmare, este dovedit ca “diavolii sunt rauvoitori si gata spre vatamare”, precum invata Antonie cel Mare, caci nu sufera sa vada ca oamenii se mantuiesc cu harul lui Dumnezeu.

Orice dorinta a noastra spre viata duhovniceasca face ca ingerii sa se bucure, iar diavolii sa se mahneasca si sa se intristeze. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca faptul de a fi mai sarguinciosi duhovniceste provoaca rani cumplite diavolului, ale carui intentii nu sunt decat impotriva lucrarii noastre intru bine.

Domnul a numit diavolul “ucigas de oameni”, caci ce altceva inseamna savarsirea pacatului? Este pierzarea omului si departarea lui de Dumnezeu. Diavolul uraste omul si lucreaza fara odihna pentru pierzarea lui. Aceasta este singura lucrare spre care el isi concentreaza intreaga atentie. Sensul acesta il are si parabola zazaniilor, rostita de Domnul nostru Iisus Hristos in Evanghelie: “A venit vrajmasul si a semanat zazanii” (Mt. 13, 25). Si acest “vrajmas este diavolul” (Ibid. 13, 39), care are ca scop sa molipseasca si sa inteleneasca ogorul nostru sufletesc. Dumnezeu, Semanatorul cel bun, seamana in ogorul acesta al nostru semintele cele bune ale binelui. Dar vine si diavolul, care seamana zazaniile sale, semintele raului. Astfel, fiecare suflet se face camp aprins de lupta intre bine si rau, intre lumina si intuneric. Dupa Origen, “[Semnul] diavolilor [este] a lucra spre nelegiuire” (Comentariu la Psalmi), lucru pe care l-am dovedit si noi prin toate cele spuse pana aici.

Iar lucrarea aceasta diavolul o face cu mare placere si fara contenire. El nu cauta catusi de putin a se impaca cu binele si a semna pacea. Dorinta lui de a strica chipul lui Dumnezeu si de a ne inrobi este neincetata si fara mila. Datorita violentei sale, Clement Alexandrinul numeste diavolul talhar si fur (Stromate V, 140, 1), care urmareste necontenit sa ne abata de la dorinta noastra cea mai fierbinte, aceea de a dobandi curatia sufletului nostru. Astfel, dupa Origen, “tiranii sufletelor”, diavolii, nu rateaza nici o ocazie de a unelti “pentru pierzarea oamenilor”. Dar acest cuvant, diavol, inseamna si prezenta celui care cleveteste si barfeste. Despre cine cleveteste diavolul? Cleveteste despre om in fata lui Dumnezeu, despre Dumnezeu omului si despre om semenului sau.

Despre acest lucru avem in Apocalipsa marturia inspiratului de Dumnezeu Evanghelist Ioan. El ne vorbeste despre razboiul care s-a facut in cer, intre razvratitul Lucifer si ceilaiti ingeri si despre caderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, si ci pe oameni. Iata cum descopera acest adevar Evanghelistului: “Si s-a facut razboi … ziua si noaptea” (12, 7-10).

Vezi, deci, iubite cititor, ce izvor nesfarsit de rautate este in diavol, atat de mare incat nu se margineste numai a ispiti omul, ci merge chiar si cleveteste despre el inaintea lui Dumnezeu. Ura lui impotriva noastra este, intr-adevar, dintru inceput extrem de inversunata. Pentru aceea, ganditi-va mereu de cate ori not insine, lasandu-ne pacaliti, intindem maini prietenoase si facem pact cu el.

Razboi inversunat si nimicitor

Cu cat lupta diavolului impotriva noastra esueaza, cu atat mat mult se manie si se salbaticeste. Si atunci el se indarjeste in ravna lui razboinica pentru a birui. Sa nu ne inselam, frate! Caci, daca diavolul, acest balaur infricosator, a pierdut batalia pe care a dat-o in cer, aici, pe pamant face tot ce-i sta in putinta pentru a pune stapanire pe noi. “Si balaurul s-a aprins de manie asupra femeii si a pornit sa faca razboi cu ceilati din semintia ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu si tin marturia lui Iisus” (Apoc. 12, 17). Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu hartuiti de acesta, cu manie salbatica, cat timp va dura viata lor, atat cat ei i se vor impotrivi si vor lupta contra lui.

Sfantul Macarie Egipteanul ne incredinteaza ca “satana niciodata nu se linisteste, ci se lupta cat timp traieste cineva in veacul acesta si poarta trup” (Omilii duhovnicesti 26, 14). Sfantul Apostol Petru il asemana cu un leu care racneste si cu un vrajmas respingator, care nu se indeletniceste cu nimic altceva decat cum sa ne piarda. “Potrivnicul vostru, diavolul, umbla, racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Pt. 5, 8).

Razboiul acesta este staruitor si neintrerupt. El nu cunoaste armistitiu, nici ragaz de odihna. El e purtat cu obstinatie, tintind continuu atingerea scopului ultim. Pentru aceasta diavolul foloseste toata viclenia sa, uzeaza de toate armele si uneltirile sale. Sfanta Singlitichia ne spune ca “Diavolul are multe curse si este un vanator dibaci”. Iar razboiul pe care diavolul vrea sa-l castige e un razboi dus impotriva tuturor. Iata de ce pune in miscare felurite metode, uneltind impotriva vietii noastre virtuoase. Bucuria lui cea mare este de a ne vedea cazand si pacatuind. Acest lucru il spune clar si Origen: “Diavolii se bucura de cei ce pacatuiesc” (Comentariu la Psalmi), si iarasi: “Ingerii se bucura de cei ce se pocaiesc, iar diavolii de cei ce se clatina”.

Antonie cel Mare adevereste ca multe sunt strategiile diavolilor pentru cucerirea sufletelor. Ca un ostas experimentat, diavolul isi diversifica strategia. Uneori ataca, alteori se retrage. Si nu are liniste pana nu reuseste in planurile sale. Da tarcoale in dreapta si in stanga, ca o fiara salbatica. Si nu se multumeste niciodata cu o victorie mica, cu o simpla cadere a victimei sale. Urmareste biruinta finala si pentru aceasta si staruie si lupta fara nici o precupetire. “Potrivnicul nostru – scrie Sfantul Teodor Studitul catre monahi – umbla ca un leu ce racneste, cautand pe cine sa inghita, pe cine sa ia ca prada, fie dintre mireni, fie dintre cei sfintiti. Si nu-i ajunge ca-i ia pe mireni, ci ii tine pururea in mainile sale, pana ce-i va omori cu pacatul” (P. G. 99, 1681).

Caracteristicile generale ale razboiului

Inainte de a intra in amanuntele analizei metodelor diavolului, consideram potrivit ca, dupa generalitatile spuse pana acum despre nevazutul razboi duhovnicesc, sa inaintam mai mult in cunoasterea terenului si sa cunoastem mai bine pe vrajmasul nostru, diavolul. Cateva caracteristici generale ale acestui razboi ne vor fi folositoare pentru organizarea apararii noastre.

Mai intai trebuie sa repetam aici ca razboiul acesta este continuu. Pe parcursul lui nu exista timp de odihna. Atunci cand vrajmasul nu lupta la vedere, lucreaza fara zgomot si cu viclenie. Si cand mergem, si cand dormim, si cand mancam, si cand bem, si cand lucram, peste tot si totdeauna ne pandeste vrajmasul si pericolul de a ne prinde in mrejele sale este imediat. Dupa Sfantul Simeon Noul Teolog: “Razboiul este permanent, si totdeauna este nevoie ca ostasii lui Hristos sa aiba armele asupra lor. Nu este noapte sau zi, nici macar o clipa, in care acest razboi sa inceteze, ci si mancand, si band, si dormind si orice lucrand, in toiul luptei suntem”.

Al doilea punct pe care trebuie sa-l reamintim, spre bagare de seama, este ca diavolii in razboiul acesta sunt necrutatori. “Sunt indrazneti si foarte nerusinati”, dupa cum spune Marele Antonie. Nu se da inapoi de la nimic, nu se rusineaza, nu le pare rau. Sunt indrazneti la toate si nu se infricoseaza de nimeni. Asta inseamna ca se arunca in lupta cu o furie nestapanita si uzeaza fara scrupule de uriasa forta de care dispun, risipind-o. Trupele diavolului, adica ostasii afierositi lui, sunt multimea duhurilor necurate care asculta de poruncile lui si le savarsesc fara abatere. Eusebiu scrie ca “armele diavolului sunt demonii, stapanitorii intregului pamant, care impreuna lucreaza cu acela la tiranizarea oamenilor”.

Nu trebuie insa sa ne scape din vedere un adevar extrem de pretios. Acela ca diavolul are voie sa ne atace, dar nu ne poate birui cata vreme nu-i ingaduim noi aceasta. Se vorbeste despre acest lucru si intr-un text foarte vechi al Bisericii noastre, numit Pastorul din Herma, unde ni se spune ca “diavolul poate lupta impotriva omului, dar nu-l poate birui in lupta” (48, 2). Asta inseamna ca ne putem face biruitori in lupta contra lui. In alta parte Sfantul Apostol Pavel ne incredinteaza ca Dumnezeu “nu va ingadui ca sa fiti ispititi mat mult decat puteti, ci, odata cu ispita, va aduce si scaparea din ea, ca sa puteti rabda” (I Cor. 10, 13). Niciodata Dumnezeu nu va ingadui diavolului sa ne incerce cu o putere mai mare decat propriile noastre puteri. Caci, daca s-ar intampla aceasta, lupta ar fi inegala, iar Dumnezeu, nedrept. Caci, daca diavolul ar fi mat puternic decat noi, atunci orice lupta ar fi de prisos si rezultatui ei, de mai inainte cunoscut: acela ar fi biruitorul si noi cei biruiti. Dar nu, “daca cineva nu se face rob de bunavoie diavolului, diavolul nu are stapanire asupra lui” (Clementine, Omilia 9). Si acest lucru este mangaietor si incurajator pentru noi toti.

In sfarsit, sa cunoastem si faptul ca de noi depinde sa tragem foloasele acestui razboi, pentru a ne asigura rasplata cereasca. Dupa cum eroii capata rasplata in lupte si dobandesc decoratii pentru vitejia lor, tot astfel razboiul duhovnicesc prilejuieste luptatorilor sai sansa incununarii. Sfantul Ioan Scararul adevereste aceasta cand scrie ca, “inmultindu-se razboaiele, se inmultesc si cununile. Cel ce nu se bate in razboi, niciodata nu va fi incununat” (Cuv. 26, in P.O., 88, 1068-1069). Astfel, de multe ori se intampla ca diavolul, fara sa vrea, ne face mai atenti, mai silitori. Razboiul lui ne intareste in calea virtutii si ne oteleste vointa. Sfintitul Gura de Aur, intarind posibilitatea acestei consecinte, spune ca “voi numai sa vreti si multe bucurii veti culege de la el [de la diavol], chiar nevrand el”. Incercand cruzimea si repetatele lui viclesuguri, precum si neintreruptele sale uneltiri, vom lepada somnul cel lung, vom fi mai cumpatati, amintindu-ne pururea de Domnul”. Aceasta o adevereste si practica. La vremea ispitei simtim nevoia arzatoare sa ne aflam mereu mai aproape de Dumnezeu. Si precum copiii cei mici, la vreme de primejdie, alearga si se arunca in bratele mamei lor, pentru a se simti in siguranta, la fel si noi, atunci cand diavolul ne incearca, simtim nevoia sa ne apropiem de Dumnezeu, spre a ne izbavi. Iata acest lucru rostit de Sfantuli Ioan Gura de Aur: “Cand vicleanul ne infricoseaza si ne tulbura, atunci ne facem intelepti, atunci ne cunoastem pe noi insine, atunci cu multa graba alergam la Dumnezeu”.

Astfel, orice ispita, daca o infruntam, ne poate deveni cununa. Si ce bine ar fi daca s-ar face lucrul acesta pentru toti!

De ce luptam?

Ceea ce am discutat mai inainte are o maxima importanta, caci explica de ce Dumnezeu ingaduie diavolului razboiul lui impotriva noastra, de ce ingaduie sa fim ispititi. Dumnezeu nu vrea, nici nu urmareste sa ne incerce. Deci “nimeni sa nu zica atunci cand este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit”, arata induhovnicitul Iacob (1, 13). Caci “Dumnezeu nu poate fi ispitit de rele si El insusi nu ispiteste pe nimeni” (Ibid.). Prin urmare, fiecare este ispitit, fie de catre diavol, fie prin propria sa vointa, totdeauna prin ingaduinta lui Dumnezeu. Dupa cum invata Sfantul Maxim Marturisitorul, in Capetele despre dragoste, cinci sunt pricinile pentru care Dumnezeu ingaduie ispitirea noastra de diavol.

Prima pricina este ca “cei care sunt incercati si se lupta sa ajunga sa discearna virtutea de rautate”. Adica razboiul ne harazeste experienta, ajungand sa deosebim binele de viclesug, virtutea de pacat, la fel cum un militar experimentat stie sa deosebeasca un teren minat de unul neminat, evitandu-l pe primul si mergand pe celalalt.

A doua pricina este ca, “dobandind virtutea prin lupta si durere, sa o avem sigura si nestramutata”. Ceea ce dobandim prin osteneala si jertfa pretuim mai mult si ne ingrijim sa nu pierdem. La fel si virtutea, dobandita in urma atator razboaie, nimeni nu vrea sa o piarda si tot omul se ingrijeste, in orice chip, sa o pastreze pentru totdeauna.

A treia pricina este ca, “inaintand in virtute, sa nu ne inganfam, ci sa invatam smerenia”. Razboiul continuu ne tine intr-o stare de smerenie, nu ne ingaduie sa ne mandrim cu virtutea si cuceririle noastre in viata duhovniceasca.

A patra pricina este ca, “dupa ce am fost ispititi de pacat, sa-l uram cu ura deplina.” De aceea, tot ce ne stanjeneste si ne tulbura, ne devine urat si respingator. Iar rolul ispitelor diavolului este sa ne conduca la acest rezultat. Sa uram pacatul si pricina lui, adica pe diavolul.

In sfarsit, a cincea pricina este ca, “devenind nepatimati, sa nu uitam slabiciunea noastra, nici puterea Celui ce ne-a ajutat” (P.G. 90, 1005).

Prin urmare, este dovedit ca se poate trece de la amaraciune la dulceata si de la razboi la pace. E suficient sa aflam tehnica si viclesugurile vrajmasului, pentru ca, tinand cont de ele, sa organizam propria noastra aparare. O aparare ce nu se va bizui, desigur, numai pe propriile noastre puteri, ci, mai ales, pe ajutorul lui Dumnezeu, caci “nu intru multimea ostirii este biruinta razboiului, ci din cer este puterea”.

“Mai mare este Cel ce e in voi…”

Diavolul dispune de arme puternice si de curse viclene. El poate folosi totul impotriva noastra si ne ataca cu mare furie pentru a ne robi. Cu toate acestea insa nu este mai puternic ca Domnul, incepatorul credintei noastre. Si asemeni popoarelor mici si slabe, ce nu se tem cand se stiu ocrotite impotriva unei tari mari si puternice, tot astfel nici noi nu trebuie sa ne inspaimantam de viclesugurile diavolului, cat timp aproape de noi se afla Domnul Cel Preaputernic, Iisus Hristos, de care diavolul se teme si se cutremura, caci Domnul i se arata infricosator. De aceea S-a facut om si “pentru asta S-a aratat [...] ca sa strice lucrurile diavolului” (I In. 3, 8). Jertfa Lui s-a facut pentru a desfiinta pe “cel ce are stapania mortii”, adica pe diavol, si sa izbaveasca pe cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata” (Evr. 2, 14-15). Acesta a fost scopul lucrarii Domnului pe pamant. “A umblat, facand bine si vindecand pe toti cei asupriti de diavolul” (Fapt. 10, 38), si prin jerifa Lui pe Cruce S-a facut “pricina de mantuire vesnica” (Evr. 5, 9)

Ori de cate ori diavolul a indraznit a se ridica impotriva Domnului, a fugit infrant. Atunci cand a ispitit pe Domnul pe muntele Carantaniei, lucrarea facatoare de minuni a Domnului l-a infricosat si l-a facut sa tremure si a trebuit, in cele din urma sa-si paraseasca jertfele si sa se duca in adanc. Niciodata n-a indraznit sa stea impotriva Domnului. Totdeauna a marturisit puterea Lui si I-a vorbit cu cuvinte rugatoare. Cand Domnul a coborat la iad El a desfiintat imparatia iadului si a eliberat pe cei tinuti cu legaturi stranse de diavol. De aceea si Antonie cel Mare ne indeamna sa nu ne temem de diavoli, caci toate armele lor sunt neputincioase inaintea harului lui Dumnezeu: “Se cuvine sa nu va temeti de acestia [de diavoli], caci totdeauna mestesugurile lor in nimic le preface harul lui Dumnezeu”. Nu ne mai temem de atacurile lui, desi aprinse sunt sagetile sale, viclene, intentiile lui, mult-mestesugita, mintea lui. Toate acestea nu sunt nimic inaintea puterii lui Iisus Hristos, Care, chiar numai rostindu-I numele cu credinta si evlavie, pune pe fuga toata ostirea diavolului. “Cu numele lui Iisus Hristos biciuieste dusmanul”, este deviza fiecarui ostas credincios al Domnului. Domnul este Atotputernic si-l tine supus pe balaurul cel viclean, asa incat noi sa ne putem bate joc de el si sa-l rusinam, dupa cum foarte frumos spune Marele Antonie: “Ca un balaur a fost prins cu undita de catre Mantuitorul, si ca unui dobitoc i s-a pus capastru si ca unui fugar i s-a legat belciugul de nari si buzele i-au fost patrunse cu acul. Apoi a fost legat de Domnul precum o pasare, ca sa-l putem batjocori” (Viata Sfantului Antonie cel Mare).

Insusi Domnul ne-a incredintat de aceasta, spunand ca “mai mare este Cel ce este in voi, decat cel ce este in lume” (In. 4, 4). Asadar, care ucenic credincios al Domnului se va infricosa de satana? Cine nu se va simti sigur sub acoperamantul Domnului sau? In care inima nu se va salaslui sentimentul sigurantei si ocrotirii, care-l va face pe orice om sa se simta sprijinit de bratul cel tare al Domnului? Da, suntem bolnavi si slabi cand ramanem singuri, departe de Mantuitorul nostru Hristos. Atunci ne asemanam oilor celor singuratice sau vaselor ce nu cunosc limanul. Dar cand ocrotirea ne e promisa si suntem impreuna cu Iisus, atunci lepadam frica si spaima si ne luptam cu curaj si eroism. Alaturi de Cel puternic ne facem si noi puternici, aproape de Cel neinvins ne facem si noi biruitori. Si astfel, noi, smeritii si neputinciosii, asemeni lui David, robi destoinici ai lui Hristos, avem curajul sa ne aruncam in lupta si sa ne impotrivim vrajmasului, ce pare mare precum Goliat, si sa-l biruim.

Trebuie sa ne ingrijim insa mereu sa ne incredintam Domnului. Cand am devenit crestini am marturisit, prin gura nasului nostru, ca ne departam si ne lepadam de diavolul si imbratisam pe Hristos. “Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui, si de toti ingerii lui, de toata slujirea lui, de toata trufia lui?”, am fost intrebati. Si am raspuns: “Ma lepad”. Si apoi: “Te unesti cu Hristos?” Si am raspuns din nou: “Ma unesc”. De noi depinde sa pazim marturisirea noastra si sa ne tinem fagaduinta. Atunci “Cel ce este in noi” ne va intari. Atunci se vor potrivi cuvintele Sfintitului Gura de Aur: “Si asta voiesc deci sa se inteleaga de voi toti, ca celui crestin si credincios nimanui nu-i este cu putinta sa-i nedreptateasca sufletul, nici insusi diavolului” (Cateheza 10). Si nu este cu putinta sa fie altfel, caci “Cel ce s-a nascut din Dumnezeu se pazeste pe sine, si cel viclean nu se atinge de El”.

Metodele diavolului

A afla metodele pe care diavolul le foloseste in razboiul impotriva noastra este de mii de ori folositor. Acest lucru ne previne asupra miscarilor si posibilitatilor potrivnicului nostru, ne pregateste pentru a intampina si a respinge atacurile lui. Ne scapa de o frica nejustificata si ne e de folos spre a ne putea apara, intarindu-ne pentru a rezista atacurilor lui. De aceea e de trebuinta sa ne indeletnicim cu sarguinta in descoperirea si determinarea planurilor strategice ale vrajmasului. Iar aceasta ne-o arata Sfintitul Ioan cel cu “gura de aur”: “Am aflat, asadar, lucrarile aceluia; cat este de viclean si cat de usor ne poate insela, ca sa nu ne miram de nevointele prezente, nici sa ne tulburam de luptele ce par bizare, ci cercetand si invatand intre noi metodele lui, sa ne aprindem cu curaj impotriva razboaielor aceluia” (Cateheza 9).

Vrajmasii nostri nu sunt, cum am spus, de dispretuit. Avem vrajmasi cu adevarat rai, cumpliti, vicleni, mesteri in uneltiri, puternici, neadormiti, nemateriali, care tin focul in maini si doresc sa aprinda Biserica lui Dumnezeu prin flacara lui, dupa cum spune si Sfantul Ioan al Scarii (Cuv. I).

Asadar, este de trebuinta sa avem o pregatire potrivita. Trebuie sa invatam bine mestesugurile lor, planurile lor. Nu trebuie sa uitam ca mergem pe un camp minat, care in orice clipa poate exploda. Inteleptul Sirah intareste acest lucru, zicand: “Sa stii bine ca esti inconjurat de curse si ca mergi pe margine de ziduri de cetate” (9, 13).

Si asta nu este de neimplinit. Marturia Sfintelor Scripturi si experienta Sfintilor Parinti ne sunt povatuitoare. Apostolul Pavel adevereste ca “gandurile lui [ale diavolului] nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11). Oricat de necurat si viclean ar fi diavolul, noi avem posibilitatea sa descoperim viclesugurile si strategiile lui, putem afla care ii sunt armele si cat de mare indarjirea. Dispunand de aceste informatii ne putem arunca in lupta contra dusmanului nostru si putem fi in stare sa-l biruim. Fiecare dintre noi, cunoscand planurile potrivnicului, se va ingriji “sa nu cada in cursa diavolului” (I Tim. 3, 7) si toate urzelile, uneltirile si cursele lui vor ramane fara rezultat, iar diavolul, “fiara cea cumplita”, degraba va fi pacalit de noi, fara sa-si atinga scopul. Sa vedem, deci, planurile lui secrete. Cunoasterea lor ne va invata multe.

Nu are de fiecare data acelasi sistem

Poate sa para curios, dar este adevarat: diavolul nu intrebuinteaza acelasi mod de ispitire pentru toti oamenii, nu aplica mereu aceeasi metoda. Ci el cerceteaza si examineaza ce fel de actiune se potriveste fiecaruia si pe aceasta o pune in lucrare. Nesuportand insuccesul, el isi masoara si cantareste bine fiecare lovitura, folosind armele cele mai potrivite astfel incat victoria sa ii fie asigurata. Asadar, intr-un fel se lupta cu incepatorii si in alt fel cu cei crescui duhovniceste, intr-un fel cu cei nepasatori, in alt fel cu cei cu credinta in Dumnezeu. O metoda are pentru cei al caror caracter e bolnav, si alta pentru cei tari, o anume atitudine fata de cei vicleni, si alta fata de cei cinstiti.

Caci diavolul stie ca nu toate focurile sale sunt vatamatoare si, de aceea, pentru unii oameni, are nevoie de arme intarite si de metode speciale. El stie ca ceea ce vatama pe unul poate aduce folos altuia. Sfantul Atanasie spune ca “venind [diavolii], asa cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei fata de noi” (P.G. 26, 905). Diavolul, precum ne spune Cuvioasa Singlitichia, “are multe curse si este un vanator dibaci. Pasarilor mici le intinde curse mici, iar pasarilor mai mari lgateste laturi”.

Prin urmare, dupa masurile fiecaruia dintre noi isi potriveste el si atacul si armele sale. Pe cei puternici in credinta ii ataca mai tare, pe cei slabi, mai slab. Avva Isaac adevereste aceasta, scriind: “Este un obicei vechi al diavolului, al potrivnicului nostru, ca sa imparta cu maiestrie atacurile sale Impotriva celor ce intra in lupta, dupa felul armelor sale, si sa schimbe chipul razboiului dupa scopul urmarit de fiecare”.

Sfintii Parinti ai Bisericii noastre, cunoscatori foarte buni ai metodelor si viclesugurilor satanice, ne-au lasat multe scrieri referitoare la acest lucru. Mai ales Avva Isaac Sirul invata ca diavolul lupta intr-un chip diferit cu cei nepasatori si lenesi si in altul cu cei intariti si ravnitori, astfel incat sa nu-i scape nimeni, ci toti sa cada in mrejele lui. Astfel, “cu cei nepasatori se razboieste de la inceput cu tarie, ca sa-i faca sa guste de la inceputul drumului felurile rautatii lui si sa-i cuprinda de la prima lupta frica, parandu-li-se astfel calea aspra si greu de strabatut”.

Cu cei ravnitori se razboieste insa altfel. Nu-i ataca de la inceput, cand ravna lor pentru cele duhovnicesti este aprinsa, caci stie ca “tot inceputul razboiului este mai fierbinte, iar nevoitorul are mao multa ravna”. Cu cei evlaviosi amana lupta pentru vremea cand vor cadea in trandavie. Atunci ii ataca, findca, imputinandu-li-se ravna, are speranta sa-i biruiasca.

Iar acest adevar trebuie sa ne povatuiasca spre luare aminte. Caci, daca diavolul se lupta cu fiecare dupa masura puterilor sale, asta inseamna ca este un vrajmas primejdios, pe care nu trebuie deloc sa-l subapreciem. Armele lui sunt alese special pentru fiecare dintre noi si pentru aceasta; sunt si periculoase. Iar daca nu luam aminte putem fi oricand invinsi, cazand sub loviturile lui nemiloase. Sa nu ne incredem deci atata in puterile noastre, caci in orice cilpa, vicleanul ne poate exploata slabiciunile, concentrandu-si asupra lor loviturile. Sa nu uitam niciodata ca orice arma pe care diavolul o indreapta impotriva noastra este special aleasa, ne seamana si ne este anume menita. Atentie, dar, la acest viclesug primejdios al diavolului!

La inceput se arata bland

Este si aceasta una din metodele diavolului. Ea ne aduce aminte de cea folosita de vechii inchinatori la idoli, care ii sfatuiau pe crestini sa-si lepede credinta. Caci aceia veneau cu blandete spre ei, le fagaduiau slava si cinste, bogatie si odihna. Incercau cu multa fatarnicie sa smulga o marturisire. Isi incepeau ofensiva cu binele si blandetea, “cu miere”, nu “cu otet”. Planul lor era insa nestramutat.

Asa face si potrivnicul nostru diavolul. Inceputul razboiului sau este un viclesug, caci ne intampina prietenos si cu o pace prefacuta. Arata o anume “indulgenta”, precum foarte exact remarca Sfintitul Gura de Aur, si incearca sa-si implineasca scopul, chipurile, cu dragoste si cu interes. Este “zambetul diavolului” care se pune acum in lucrare. Stiind ca atacul frontal poate da nastere in om la o atitudine de rezistenta. eroica, ce il conduce apoi la biruinta, diavolul foloseste la inceput binele si blandetea. Soaptele diavolului prevestesc binele si il fac pe om sa se indulceasca de cuvintele frumoase, iar acesta incepe sa cedeze.

Metoda aceasta, vicleana si ascunsa, ce cu greu se poate percepe, este extrem de periculoasa. Chipul bland al atacului cu greu se poate deosebi, iar diavolul incepe cu cele mici. Incearca sa ne adoarma vigilenta si ne prezinta pacatul ca fiind fermecator, il impodobeste, il parfumeaza. intunericul ni-l prezinta ca lumina, iadul ca rai, nefericirea ca fericire. Iar noi il credem. Credem in cuvintele lui si alergam sa ne odihnim in pacat. Astfel, momeala a prins.

Se ascunde

Asemeni inselatorilor si viclenilor, toti luptatorii incearca sa-si ascunda miscarile. Lucreaza in ascuns, din culise, fara a se arata, in asa fel incat sa-i poata amagi pe cei pe care vor sa-i vatame si care, nestiind de unde vin sagetile, nu se pot feri si apara. Caci, nevazand dusmanul, nu stiu cu cine sa se lupte.

La fel procedeaza si diavolul, care fuge de lupta pe fata. Tactica lui este ascunderea, disimularea, incercand astfel sa convinga, pe cat este posibil, ca el nu exista. Si, adesea, izbuteste. Astfel, vedem multime de oameni care nu admit existenta diavolului. “Ce-mi spui, zic ei, nu exista diavol. Este numai raul personificat.” Iata dovada vadita a metodei dibace si viclene a diavolului. Cel care incearca sa-si adoarma victimele cu minciuna pretinsei sale inexistente. Odata cazuti in aceasta cursa, oamenii sunt jertfe sigure ale diavolului. Din acest moment el nu se mai teme ca acestia ii vor scapa. De unde sa fuga? Din mrejele diavolului? Dar pentru acestia diavolul nu exista. Impotriva cui sa se lupte? Impotriva umbrelor?

Totusi, diavolul exista. Aflam aceasta, in mod categoric, in cuvintele Sfantei Scripturi. Care ar putea fi intelesul vorbelor dumnezeiescul Iacob, care ne recomanda: “stati impotriva diavolului si el va fugi de la voi” (Iac. 4, 7). Cui sa opunem rezistenta? Cu cine sa ne luptam? Cu inexistentul diavol? Daca diavoolul nu exista, atunci cu cine a vorbit Dumnezeu despre Iov? “Iata, au venit ingerii lui Dumnezeu sa stea inaintea Domnului si a venit impreuna cu dansii si diavolul? (Iov 1, 6). Cand Domnul vorbea cu diavolul pe muntele Carantaniei, nu vorbea cu cineva care exista ? Cu cine vorbea Domnul cand a intalnit pe cei doi demonizati ghergheseni? In Evanghelie scrie clar ca “demonii Il rugau” (Mt. 8, 31). Demonii, nu oamenii.

De ce se spune, atunci cand Mantuitorul face cunoscuta parabola neghinelor, ca “vrajmasul care a semanat acestea [neghinele] este diavolul” ? Evanghelistul Ioan ne incredinteaza ca Domnul a venit “ca sa strice lucrurile diavolului” (In. 3, 8). Ale carui diavol? Ale celui ce nu exista? Si daca nu exista diavol, cum se explica atunci fenomenul indracirii oamenilor? Sa asculte pe Sfantul Gherasim al Chefaloniei cei ce se indoiesc de existenta diavolului! El exista si lucreaza. Si fuge de lucrarea facatoare de minuni a sfantului. Biserica noastra crede in existenta duhurilor necurate. De aceea exista in practica rugaciuni de exorcizare a diavolului. In timpul catehizarii dinaintea botezului, preotul cheama puterea lui Dumnezeu pentru departarea de la cel adus pentru sfantul botez a oricarui duh viclean. Ce inseamna oare exorcizarea? “Departeaza de la dansul pe tot vicleanul si necuratul duh, care se ascunde si se incuibeaza in inima lui”.

Da, diavolul exista ca o fiinta personala, insa reuseste sa se ascunda cu grija si sa nu se arate, pentru ca oamenii sa ramana linistiti si neprevazatori. Origen spune ca, in felul acesta, diavolul seamana cu actorii, care poarta masti si nu pot fi recunoscuti. “Astfel este balaurul. Niciodata nu se arata in chipul sau, ci, luand alt chip, spre inselarea oamenilor se sileste”. Aceasta o face satana pentru a nu i se vedea hidosenia si uraciunea.

Imaginati-va cum ar fi ca diavolul sa apara oamenilor sub infatisarea sa inspaimantatoare si sa-i anunte ca e gata sa-i supuna ispitei. Care om intelept va intampina atacurile lui fara sa opuna rezistenta? Cine nu va fi cuprins de cutremur si nu se va ascunde din fata unui asemenea vrajmas respingator si necurat? Da. Cu siguranta, in asemenea imprejurari, diavolul nu va mai avea mari sanse de reusita. Toti se vor feri si apara, toti se vor ascunde urii lui si se vor tine la distanta de actiunea sa vatamatoare.

In realitate insa lucnirile stau altfel. El isi ascunde prezenta, nu ne apare pe fata, nu ni se prezinta. Dimpotriva, cu mare mestesug, strecoara ideea inexistentei lui. Idee care “a prins”, caci iata, in Anglia, s-a eliminat din Catehism capitolul despre diavol, ca sa nu invete copiii ceva despre el. Marele Atanasie ne dezvaline tehnica diavolului, spunand: “Fiind cu totul uracios, diavolul. descoperitorul rautatii, numai aparent se arunca impotriva tuturor, ca sarpele, ca balaurul, ca leui ce-si cauta prada; de aceea el se ascunde si se acopera”. Clement Romanul observa ca diavolii “nemaiaratandu-se, si ravna impotriva lor slabeste si piere”. Astfel, camuflajul diavolului este incununat cu succes, iar oamenii cad victima in mainile lui.

Dar nu! Pentru cei credinciosi aceasta stratagema este neputincioasa. Credinciosul stie ca diavolul este un duh aflat permanent in actiune in preajma sa. Orice incercare a diavolului de a se ascunde nu poate sa insele pe cel credincios, care nu numai ca nu are convingerea ca adversarul sau nu exista, dar acorda intreaga importanta existentei lui, pentru ca, vigilent, sa se poata pazi de vicleniile acestuia.

Exploateaza punctele noastre slabe

Exista o pasare zburatoare numita ciocanitoare. Aceasta obisnuieste sa-si depuna ouale in scorburile copacilor. Dar cum afla aceste scorburi? Loveste metodic cu ciocul sau scoarta copacului si insista pana ce aude acel sunet care ii indica golul din spatele coajei. Atunci pasarea loveste mereu pana ce face o gaura si patrunde inauntru. La fel face si diavolul. Cerceteaza calcaiul nostru si acolo loveste, precum odinioara Paris, cu sageata sa veninoasa, avand sorti de izbanda.

Slabiciunile! Acestea sunt cercetate atent de potrivnicul nostru. Puternice si de netrecut erau zidurile Constantinopolului si imposibila parea intrarea vrajmasilor in cetate. O mica poarta, doar cea din spate, ramasese nepazita. Aceasta poarta a fost punctui slab care a dus la caderea Constantinopolului. De nepatruns era considerata, in al doilea razboi mondial, renumita Linie Maginot. Dar spionajul german i-a depistat punctul slab si intr-acolo s-a indreptat toata puterea ofensivei germane. Punctul n-a rezistat, Linia “s-a rupt” si luptatorii s-au retras din fata dusmanului.

Diavolul la fel face. “Cel viclean te iscodeste din toate partile – spune Sfantul Grigorie Teologul – totdeauna spioneaza: unde sa arunce sagetile sale, ce sa manance, pe cine sa despoaie, fiind gata spre a rani” (P.G. 36, 297).

Diavolul da tarcoale peste tot si cerceteaza cu atentie caracterul fiecaruia. Iscodeste si incearca sa afle locul potrivit unde sa loveasca. Iar locul acesta, odata descoperit, ii asigura victoria. Acolo loveste cu furie. Punctele noastre slabe sunt usor de atacat si de cucerit. Acolo apararea noastra fiind minima.

Diavolul incearca, de pilda, sa ne determine sa furam. Dar acestei ispite ii rezistam. Nu ne supunem usor, caci n-am furat niciodata. A fura, deci, nu este punctul nostru slab. Aici diavolul nu reuseste. Nu deznadajduieste insa, ci se indreapta spre un alt punct. Ne imboldeste atunci spre minciuna si afla ca impotrivirea noastra nu este atat de otelita. Incepem o discutie si, neconsiderand minciuna un pacat mare, cadem. Iata punctul nostru slab! Aceasta vrea si diavolul. Odata aflat acest punct, se arunca asupra lui cu toata furia si ispitele minciunii ne asediaza. Atunci insista pana ce incovoaie mica si anemica noastra rezistenta.

Desigur, punctele slabe difera de la om la om. Unul are ca punct slab clevetirea. Altul voluptatea, altul lacomia, altul slava desarta, iar altul nepasarea. Iar lista poate continua la nesfarsit. Punctele noastre slabe, fie chiar numai unul singur. Atrag atentia vrajmasului nostru. Si atunci se intampla ceea ce scrie Sfantul Simeon Noul Teolog: “Avem, asadar, vrajmasi fara trup [...] al caror scop precis este aflarea vreunui madular al nostru descoperit, asupra caruia sa arunce sagetile sale si sa ne omoare” (Catebeza 5). Diavolul repereaza aceste puncte si spre ele isi concentreaza focul. Iar rezultatul este lesne de banuit.

De aceea este nevoie de o mare atentie fata de slabiciunile sufletului nostru. Trebuie sa le descoperim, cercecandu-ne singuri, si sa le corectam, incercand sa le indepartam definitiv. Daca nu, cel putin sa fim mereu preocupati de problema eliberarii noastre din robia lor. Orice nepasare in aceasta privinta este o predare fara conditii in mana diavolului. Apostolul Pavel insista, zicand: “Nu dati loc diavolului!” (Efes. 4, 2). Noi insa, dimpotriva, lasand descoperite multele sau putinele noastre slabiciuni, ii cedam inima noastra si-i deschidem usa sufletului, incat ne poate cotropi si robi.

Asadar, departe de noi sa fie nepasarea si slabiciunile. Sa nu uitam ca diavolii “pandesc sa afle care dintre virtuti este neglijata si navalesc asupra ei, rapind in mod neasteptat nenorocitul suflet”, precum spune Evagrie Ponticul (P. G. 40, 1244). Ce folos avem daca aparam in intregime zidurile sufletului nostru, insa, din pricina nepasarii, ramane nepazit un mic locsor? Aceasta poate determina soarta intregii lupte, lipsindu-ne astfel de bucuria victoriei. Sa nu fie!

Navaleste prin surprindere

Mare rau poate pricinui surprinderea. Armata luata prin surprindere pierde totul. Caci instapanindu-se panica si deruta in randul luptatorilor, macelul este aproape. Iar surprinderea este nu numai in razboi un rau infricosator si sinistru, ci si in viata de fiecare zi.

Stapana casei nu asteapta musafiri. Deodata soneria suna si apar niste cunoscuti in vizita. Gasesc toate deranjate si ce rusine pentru gospodina!

Elevul n-are stiinta de concursul organizat. Ziua urmatoare merge la scoala nepregatit si la concurs este declarat, in mod neasteptat, respins.

Nu auzi pe cineva care se apropie, dar, vazandu-l pe neasteptate, te tulburi si te cutremuri.

Rau lucru este surprinderea. Ostasii il folosesc impotriva adversarilor lor, caci este cea mai puternica si infricosatoare dintre arme. Cand surprinzi pe cineva dormind sau cu atentia distrasa, acesta nu va izbuti sa ti se impotriveasca, nefiind pregatit.

Aceasta metoda o foloseste adesea si diavolul. El urmareste sa ne surprinda pentru a nu putea fi in stare sa-i opunem rezistenta. Folosind surprinderea el poate izbuti multe. De aceea, adesea, foloseste acest mijloc pentru a reusi in scopul sau.

Sa luam de pilda patima maniei. Incerci sa te izbavesti de ea. Te lupti cu staruinta. Si, in timp ce crezi ca ai izbutit ceva, deodata te ataca diavolul si isi trimite prin surprindere sagetile. Din aceasta pricina iti pierzi sangele rece, si te intarati, esti rapit”, si pierzi franele, aducandu-te din nou la manie. In timp ce tu te mahnesti si te intrebi cum s-a intamplat aceasta, cum un pretext neinsemnat te-a tras iarasi la patima ta.

Nu te mira, frate! Diavolul te-a luat prin surprindere. Te-a gasit intr-un moment cand nu te supravegheai cu atentie. Si clipa aceea a exploatat-o cu viclesug, biruindu-te fara sa te astepti. Te-a gasit nepregatit si neaparat si te-a biruit. Iata cum descrie aceasta metoda Sfantul Ioan Scararul: “Dracii se departeaza de bunavoie, facandu-ne sa fim fara grija. Dar prin aceasta rapesc “pe neasteptate bietul nostru suflet” (Cuv. 26).

In viata duhovniceasca surprinderea este o arma infricosatoare in mainile diavolului. Sa nu o subapreciem! Dar ce e de facut? Nimic altceva decat ceea ce face ostasul pentru a se pazi de surprindere, sa veghem. “Strajeri, vegheati!”, era porunca ostaseasca ce se auzea din timp in timp pe zidurile Bizantului. Ea reamintea santinelelor datoria de a veghea pe metereze, pentru a semnala orice miscare a dusmanului. Astfel, daca strajerii erau veghetori, orice atac prin surpindere era exclus.

La fel suntem chemati sa facem si noi, pentru a evita luarea prin surprindere in razboiul cel duhovnicesc. Sa veghem. Iar aceasta inseamna sa nu lasam camp liber de actiune diavolului. Domnul a recomandat privegherea si rugaciunea ca mijloace de paza impotriva ispitelor. “Privegheati si va rugati, ca sa nu intrati in ispita” (Mt. 26. 41). Prin priveghere ne asiguram supravegherea proprie. Priveghind, nu parasim postul nostru si nici o miscare neprevazuta a vrajmasului nu ne poate surprinde.

Astfel, suntem paziti de o posibila cadere. Iata un exemplu. Prin suprindere, fara sa-ti dai seama, astazi te-ai maniat. Maine insa pazeste-te de ceea ce ti-a fost pricina a maniei. Te-a suparat functionarul, seful, tatal sau fiul tau? Te-a intaratat nepasarea unuia, trecerea cu vederea a altuia, o greseala a cuiva ? Nu uita ca aceleasi lucruri se intampla in fiecare zi. Si maine e posibil ca aceleasi persoane sa-ti dea pricini de manie. Pregateste-te, asadar, sa nu fii luat prin suprindere. Aplica-ti tie insuti canonul de aur al lui David: “Gata am fost si nu m-am tulburat” (Ps. 118, 60). Facand astfel, te vei departa de cadere si apoi, in liniste, vei indrepta, in masura in care iti sta in puteri, orice rau.

La fel trebuie sa faci pentru orice greseala pricinuita de surprindere. Sfantul Apostol Pavel recomanda sa priveghem si sa ne rugam adesea, “ca sa nu ne ispiteasca satana din pricina neinfranarii noastre” (Cor. 7, 3). Neinfranarea este nepasare fata de cele duhovnicesti si lipsa de interes fata de ele. Este. adica, exact starea de care are nevoie diavolul pentru a lucra prin surprindere si a stapani ogorul nostru sufletesc.

Mitropolitul Hristodoulos Paraskevaidis

"TARA IN CARE NICI UN PACIENT NU ESTE LA VOIA INTAMPLARII"

Postat: 25.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Experienţa unui medic român angajat în Marea Britanie :

Ţara în care nici un pacient nu este la voia întâmplării

Otilia BĂLINIŞTEANU

Exodul medicilor români ia proporţii de la un an la altul şi devine, astfel, un fenomen care ar trebui să îngrijoreze întreaga societate. Efectele se văd deja în uriaşul deficit de personal din spitale. "Dacă tendinţa exodului se menţine, în 4-5 ani nu vom mai putea acoperi asistenţa medicală spitalicească într-un sistem coerent", susţine prof. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România.

Elena Crăescu are 28 de ani şi din martie lucrează ca medic la "Birmingham Heartlands Hospital", din Birmigham, Marea Britanie. A plecat din România, ca multe alte mii de medici din întreaga ţară, împinsă de un sistem sanitar neputincios, cu salarii sub limita subzistenţei. Aici era rezident de anul III în medicină de urgenţă, la Spitalul Floreasca din Bucureşti. Un spital căruia îi datorează parte din formarea sa profesională, dar pe care l-a părăsit fără nici o urmă de regret, tocmai din raţiuni materiale. Se săturase ca întotdeauna să cumpere din piaţă doar bananele mai pătate, să tragă cu dinţii de banii de chirie şi să nu-şi permită nici măcar un concediu.

Lunar, în buzunarul tinerei doctoriţe intra echivalentul în lei a 250-290 de euro. În astfel de condiţii, de un trai decent nu putea fi vorba. Ca să reuşească să strângă bani pentru biletul de avion şi pentru înscrierea în Colegiul britanic al medicilor a muncit un an de zile, iar primul salariu câştigat în Birmingham l-a trimis integral în ţară, să-şi achite datoriile.

Traseul către Marea Britanie a fost unul relativ simplu. Englezii constituie una dintre pieţele care absorb cea mai mare parte a forţei de muncă în domeniul medical din ţările est-europene. Elena a aplicat pentru un contract în străinătate la o firmă specializată în recrutare de personal medical, în calitate de "self employed". Mai pe româneşte, prestator de servicii. Asta însemnând că lucra cu ora, în baza unui contract semnat de firma de recrutare cu spitalul englez. "Spitalul plătea compania, compania mă plătea pe mine. Aici sunt foarte căutaţi medicii de medicină de urgenţă. Practica este ca după o perioadă, dacă spitalul apreciază calitatea muncii tale, să îţi ofere un contract, aşa cum mi-a oferit şi mie acum. În prezent sunt angajată pe un post de "Clinical Fellow", un grad care echivalează cu medicul specialist din România, deşi aici nu este aceeaşi ierarhie", explică Elena.

Sistemul medical britanic: rigoare, competenţă, responsabilitate

Plecată dintr-un sistem de sănătate insuficient organizat şi structurat, în care resursa umană nu este valorizată şi în care se cheamă că faci carieră abia când eşti aproape de vârsta de pensionare, tânăra româncă a descoperit că în sănătate se poate lucra şi altfel. Englezii au învăţat-o ce înseamnă responsabilitate în meserie, curaj şi putere de decizie. Iar ea le-a oferit în schimb cunoştinţe solide, dorinţa de a învăţa mereu şi capacitatea de a munci cu seriozitate.

De altfel, 60-70% din personalul medical al spitalului este de altă naţionalitate decât cea engleză, ceea ce arată flexibilitatea sistemului şi capacitatea de a absorbi din piaţa globală a muncii tot ce este mai bun în acest domeniu. "Aici nu m-a menajat nimeni. Din momentul în care am ajuns, a trebuit să văd şi primul pacient. Era înspăimântător pentru mine, pentru că în ţară întotdeauna mă superviza cineva. Eram tentată tot timpul să întreb dacă e bine ce-am făcut, deşi eram conştientă că ce fac fac bine. Nu puteam să mă obişnuiesc cu responsabilitatea. Ei merg pe ideea că nu poţi să înveţi decât dacă faci. Iar în două săptămâni mi-am dezvoltat nişte abilităţi de care n-aveam habar că sunt în stare. Aici am învăţat să fiu responsabilă, iar, când e cazul, să-mi asum vina. Totuşi, cu ce-am învăţat eu la Floreasca nu mi-a fost ruşine aici, având în vedere că la postul meu de rezident de anul III, după cinci luni de zile, mi-au oferit post de specialist", spune Elena.

În spital, orarul european de muncă se respectă la sânge. Nimeni nu are voie să depăşească 48 de ore de muncă săptămânal, astfel încât medicii nu sunt nici suprasolicitaţi, nici obosiţi. Un sistem care ştie, deci, să-şi respecte angajaţii, pentru ca aceştia să dea randamentul scontat.

Din punctul de vedere al actului medical şi al profesionalismului medicilor, medicul Elena Crăescu nu a descoperit diferenţe între sistemul britanic şi cel românesc. În schimb, totul este extrem de bine structurat şi organizat, disciplina în muncă este obligatorie, iar protocoalele de terapie sunt implementate şi respectate cu stricteţe în orice spital. Indiferent unde te-ai duce, eşti tratat la fel, urmându-se aceleaşi etape, bine definite, în diagnostic şi tratament. "Aici, Guvernul a făcut din HNS (Health National System) - sistemul naţional de sănătate - prioritate naţională. Aşa că nu există riscul, ca la noi, să devină "Cenuşăreasa" bugetului. Şi în Marea Britanie este criză, dar nimeni nu se atinge de sistemul de sănătate. Totul este structurat ca la carte. Antibioticele sunt foarte bine controlate. Pentru aceeaşi boală se prescrie, peste tot, acelaşi antibiotic, nu o paletă întreagă, cum se întâmpla la noi. Computer tomografia, spre exemplu, se face numai dacă este absolut necesar şi numai dacă pacientul se încadrează în ghidurile de practică", explică medicul.

Îngrijirile medicale, completate de partea socială a sistemului

În spitalele britanice, nici un pacient nu este lăsat la voia întâmplării. Bătrânii, în mod special, sunt atent supravegheaţi şi după externare. Astfel, dacă un pacient în vârstă are nevoie de ajutor la domiciliu, spitalul este avertizat printr-un buton de alarmă prevăzut la un medalion pe care bătrânul îl poartă în permanenţă. "Acest buton alarmează centrul de urgenţă şi este trimisă imediat o ambulanţă. Dacă respectivul bătrân are nevoie de îngrijiri la domiciliu sunt trimişi îngrijitorii acasă, dacă are nevoie de îngrijiri în permanenţă sunt internaţi într-un "nursing home", unde sunt extrem de atent trataţi, hrăniţi şi îngrijiţi. Sunt mecanisme de control care urmăresc totul până în cel mai mic detaliu", povesteşte Elena.

Salariul, de 15 ori mai mare decât în România

La început Elena a primit 20 de lire sterline pe oră, într-un program de lucru de opt ore pe zi. După prima lună, de acomodare, în care munca i-a fost evaluată pozitiv, tânăra a ajuns să primească 25 de lire pe oră. Apoi, salariul a crescut şi mai mult, odată cu semnarea contractului direct cu spitalul. "Plata poate creşte în funcţie de nevoia de personal, de cât de dificil este postul, de gradul tău profesional, de negocierea pe care o faci cu spitalul. Acolo, chiar dacă vorbim de sistemul sanitar, economia de piaţă funcţionează foarte bine", explică dr. Crăescu.

Lucrând pe cont propriu, tânăra câştigă mai mult decât un medic rezident englez. Faţă de felul în care era plătită la Floreasca, diferenţa e ca de la cer la pământ. Acum, fiind angajata directă a spitalului, primeşte lunar un salariu de 4.000 de lire sterline, echivalentul a 4.400-4.500 de euro. Incomparabil faţă de felul în care acelaşi volum de muncă era plătit în România. Iar chiria, de 575 de euro, poate fi suportată fără probleme "Aici, când aplici pentru o chirie, aduci o adeverinţă de salariu, iar firma respectivă îţi face o ofertă care să reprezinte maximum o treime din salariu. Aşa că lunar îţi rămân bani şi să te întreţii, şi să-ţi permiţi să nu-ţi mai calculezi şi ultimul bănuţ când intri într-un magazin, cum se întâmpla în ţară, şi să mergi într-o excursie. Şi, mai ales, să pui şi-un ban deoparte", povesteşte medicul.

În România lipsesc "organizarea şi respectul pentru muncă"

După cinci luni de muncă într-un astfel de sistem de sănătate, bubele celui românesc, din care a plecat, apar şi mai hidoase acum. Pe lângă salariile de mizerie, lipsa de fonduri şi un normativ de personal întotdeauna sub limita minimă, apar defectele din cauza cărora sistemul este, de fapt, nefuncţional, greoi şi incapabil să-şi deservească corect pacienţii. "Din România lipseşte în primul rând buna organizare. Apoi respectul pentru muncă. Aici lucrezi opt ore pe zi, dar asta nu înseamnă că unul trage, iar ceilalţi stau pe la colţuri şi beau cafea. Ai jumătate de oră pauză, dar, dacă nu ţi-o iei, vine superiorul şi te obligă să te duci să mănânci. Dacă o asistentă vede că am făcut ceva greşit, vine şi mă atenţionează, fără sfiala că eu sunt medic, iar eu lucrez cot la cot cu şeful de clinică şi nu mi-e teamă să-i spun ce cred", susţine medicul.

7.000 de medici români au emigrat deja

Elena Crăescu este unul dintre cei 7.000 de medici români care au ales să plece din ţară, dezamăgiţi de un sistem sanitar incapabil să le ofere condiţii de muncă şi un salariu adecvate şi un plan corect de promovare profesională. Diminuarea cu 25% a salariilor, de la 1 iulie, suprapusă pe un sistem care a epuizat deja fondurile pentru salarii, medicamente şi materiale sanitare pentru anul în curs va accelera şi mai mult procesul de emigrare. Dacă la numărul medicilor adăugăm şi asistenţii medicali care aleg să părăsească ţara, tabloul devine înspăimântător.

La nivel naţional, deficitul de personal în spitale este, în medie, de 35%. Sunt zone în care acesta urcă însă şi spre 70%. Pe termen lung, lucrurile se vor agrava încă şi mai mult. "La 41.000 de medici cu drept de liberă practică, câţi există în România, din 2007 şi până la 1 ianuarie anul acesta, au migrat în ţările din Uniunea Europeană circa 6.000 de medici. În acest an, până la 1 iulie au plecat 1.000 şi sunt estimaţi alţi 1.500 de medici care vor pleca imediat. Cele mai multe oferte vin din Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania şi ţările nordice", explică prof. univ. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România (CMR).

Nici nu e greu să opteze pentru un loc de muncă în străinătate, având în vedere că nu sunt necesare decât două documente: certificatul în care să se specifice dacă a avut sau nu abateri de la codul deontologic, eliberat de Colegiul Medicilor, şi un certificat de conformitate de la Ministerul Sănătăţii, care să ateste că pregătirea universitară a cuprins 5.500 de ore. Locuri de muncă se găsesc foarte uşor, chiar şi în contextual crizei economice şi sunt foarte bine plătite, mai ales că în Uniunea Europeană (UE) există un deficit de peste 150.000 de medici.

Nici doi medici la o mie de români

Încă din 2008, în raportul intitulat "Un sistem centrat pe nevoile cetăţeanului", Comisia prezidenţială pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniul sănătăţii publice din România atrăgea atenţia asupra riscurilor pe care le implică un exod masiv al personalului medical. Au trecut doi ani de-atunci, iar autorităţile în drept au rămas doar cu cititul raportului. În astfel de condiţii, producerea unor accidente cumplite, pentru că personalul medical este insuficient, aşa cum, a fost cel de la Maternitatea Giuleşti, care a oripilat o ţară întreagă, n-ar trebui să ne mai mire. "Dacă tendinţa exodului se menţine, în 4-5 ani nu vom mai putea acoperi asistenţa medicală spitalicească într-un sistem coerent. Vom ajunge ca din lipsă de personal calificat, dar şi din cauza subfinanţării cronice a sistemului, să nu mai avem un sistem spitalicesc, ci doar câteva centre zonale, care să fie sufocate de pacienţii din întreaga regiune", susţine preşedintele CMR.

Îngrijorarea specialiştilor din sistem nu pare să fie împărtăşită şi de autorităţi, care se gândesc să acopere deficitul de medici cu "prea mulţii absolvenţi de Medicină" din fiecare an. E drept că numărul acestora este mare, însă ce nu se ia în calcul e faptul că un absolvent poate intra în reţeaua medicală cam după 10 ani de pregătire. Aşadar, ei nu pot acoperi imediat golurile. "Numărul de absolvenţi nu rezolvă problema deficitului de medici din România, deoarece ţara noastră este pe ultimul loc din ţările europene, după Albania, cu 1,9 medici la mia de locuitori, în timp ce media pe Europa este de 3,6 la mia de locuitori şi este trasă în jos de situaţia de la noi şi din Bulgaria", explică prof. Astărăstoae.

Problemele se vor adânci odată cu adoptarea directivei privind timpul de lucru al medicilor

În doi ani România va fi obligată să adopte normativele cuprinse în directiva europeană privind timpul de lucru al medicilor, directivă intrată deja în vigoare în UE. România a obţinut un moratoriu în această privinţă, care expiră în 2012. Abia atunci va "curge sânge" în Sănătate, pentru că, luând în calcul procentul medicilor care emigrează, aceste normative vor trebui aplicate într-un sistem total descoperit, ceea ce va crea o şi mai mare presiune asupra pacienţilor. "Această directivă spune că obligatoriu după o gardă un medic trebuie să aibă 24 de ore libere plătite, că un medic nu poate să facă mai mult de două gărzi pe lună, se precizează pentru fiecare specialitate câte acte medicale are dreptul să facă medicul într-o săptămână, în aşa fel încât să nu fie obosit şi să se preocupe de siguranţa pacientului", precizează preşedintele CMR.

Există soluţii viabile pentru diminuarea exodului?

Specialiştii din sistem au soluţii. Cele mai multe dintre ele au fost cuprinse, încă din 2008, în raportul Comisiei prezidenţiale citat mai sus. Însă, până la aplicarea lor în practică rămâne cale lungă. "Noi am propus atunci, ca o măsură de urgenţă, ca venitul minim al unui medic să fie de trei ori venitul mediu pe economie. Spre exemplu, salarizarea unui medic rezident să înceapă de la 3.400 de lei, iar de aici să crească proporţional la medicul specialist şi la medicul primar. Iar finanţarea sistemului de sănătate să se facă cu minimum 6% din PIB. Migraţia medicilor există în toată lumea şi nu poate fi stopată, dar ea trebuie adusă la un nivel acceptabil, adică sub 1%, aşa cum este nivelul mondial", explică prof. Vasile Astărăstoae, unul dintre autorii raportului.

SENTIMENTUL DE VINOVATIE

Postat: 21.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Sentimentul de vinovăţie

Text de memorat: „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare ca să fii de temut.” (Psalmii 130,3.4)

Vinovăţia este una dintre stările emoţionale cele mai dureroase şi mai paralizante. Ea ne poate aduce ruşine, frică, suferinţă, mânie, tristeţe şi chiar boală. Deşi sentimentele de vinovăţie sunt neplăcute, Dumnezeu le poate folosi pentru a-i conduce pe păcătoşi la pocăinţă şi la piciorul crucii, unde pot găsi iertarea după care tânjesc.

Totuşi, uneori, acest mecanism îi determină pe oameni să se simtă vinovaţi cu privire la lucruri de care nu sunt responsabili, aşa cum se întâmplă în cazul supravieţuitorilor unor accidente sau în cazul copiilor ai căror părinţi au divorţat.

Însă, atunci când sentimentul de vinovăţie este justificat, conştiinţa lucrează. Ea ne produce suficient disconfort, încât să ne determine să acţionăm. În funcţie de alegerea personală, vinovăţia poate fi extrem de distructivă, ca în cazul lui Iuda, sau extrem de constructivă, ca în cazul lui Petru.

Săptămâna aceasta, vom studia patru relatări biblice despre vinovăţie, ca să înţelegem acest proces mai bine şi ca să desprindem câteva învăţăminte. Vom vedea că, dacă este bine direcţionată, vinovăţia poate fi folosită de Domnul în avantajul nostru. Totul depinde de atitudinea noastră faţă de vinovăţie şi de ceea ce alegem să facem cu ea.

Ruşinea

1. Cum s-a manifestat sentimentul de vinovăţie în cazul lui Adam şi al Evei? Ce aspect al reacţiei lui Adam a fost deosebit de dăunător? Geneza 3,8-13

Vinovăţia a fost prima emoţie dăunătoare simţită de om. Comportamentul lui Adam şi al Evei s-a schimbat imediat după comiterea păcatului. Ei „s-au ascuns de Faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). Această reacţie nemaiîntâlnită până atunci era semnul fricii de Tatăl şi Prietenul lor şi, totodată, al ruşinii lor de a apărea înaintea Sa. Până la cădere, ei găsiseră bucurie în prezenţa lui Dumnezeu, însă acum se ascundeau de El. Relaţia lor frumoasă cu Domnul s-a rupt. Pe lângă frică şi ruşine, ei au simţit şi tristeţe, mai ales după ce au conştientizat consecinţele teribile ale neascultării de Dumnezeu.

Să observăm cuvintele folosite de Adam şi de Eva: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…” şi „Şarpele m-a amăgit…”. Vinovăţia generează aproape automat mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducerea de argumente. Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiecţie” în dreptul acestui mecanism şi a susţinut că oamenii pun vinovăţia lor pe seama altora sau pe seama circumstanţelor pentru a-şi uşura sentimentul de vină. Proiecţia este pentru ei un mecanism de apărare. Însă învinovăţirea altora nu aduce rezultate bune în relaţiile interpersonale şi aşază o barieră în calea iertării lui Dumnezeu. Adevărata soluţie constă în asumarea deplină a vinei pentru faptele săvârşite şi căutarea eliberării de vinovăţie la Cel care poate într-adevăr să ne-o ofere: „Acum dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus” (Rom. 8,1).

Uneori, oamenii se simt vinovaţi din motive neîntemeiate. Rudele apropiate ale persoanelor care se sinucid, supravieţuitorii unui accident grav sau ai unei calamităţi şi copiii unui cuplu divorţat recent sunt câteva exemple clasice în privinţa sentimentului nejustificat de vinovăţie. În aceste cazuri, oamenii trebuie să ştie că nu sunt răspunzători pentru comportamentul altora sau pentru evenimentele imprevizibile. Dacă totuşi, în anumite cazuri, au o anumită parte de vină, ei trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acţiunile lor, să caute iertare de la cei pe care i-au rănit şi să se prindă cu tărie de făgăduinţe biblice, precum aceasta: „Cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Ps. 103,12).

Cum reacţionezi atunci când te simţi vinovat? Dai imediat vina pe alţii, la fel ca Adam? Ce poţi face pentru a-ţi recunoaşte greşelile şi pentru a merge mai departe prin harul lui Dumnezeu?

Chinul fraţilor lui Iosif

2. Ce amintire dureroasă tulbura gândurile fraţilor lui Iosif? Gen. 42,21

Sentimentul de vinovăţie este legat de o anumită amintire din trecut, de o anumită scenă sau de un eveniment pe care îl rememorăm. Alteori, el ia forma unei imagini retrospective care ne invadează gândurile sau care apare în vise sau în coşmaruri. Imaginea tânărului Iosif care le cerea insistent să îi cruţe viaţa le revenea mereu în minte fiilor lui Iacov.

3. În ce fel i-a mai afectat sentimentul de vinovăţie pe fraţii lui Iosif? Gen. 45,3

Oamenii afectaţi de vinovăţie se gândesc adesea la fapta lor, îşi deplâng acţiunile, le este teamă de consecinţe şi se învinovăţesc mereu. Rememorarea faptelor ne produce mult chin, frustrare şi furie, pentru că nu am procedat altfel. Din nefericire, nu putem schimba trecutul, oricât de mult timp ne-am lua să rumegăm evenimentele. Avem nevoie de pocăinţă şi de iertare. În acest caz, caracterul nobil al lui Iosif iese în evidenţă atunci când îi iartă şi îi încurajează să nu mai fie supăraţi pe ei înşişi. El îi asigură că evenimentele au fost conduse de Dumnezeu, care dorea să salveze viaţa multor oameni. Totuşi faptul că Dumnezeu a putut să schimbe fapta lor rea în bine nu schimbă adevărul vinovăţiei lor.

4. Cum ne ajută aceste versete să rezolvăm problema vinovăţiei personale? Iacov 5,16; 1 Ioan 1,9.

Toate păcatele aduc suferinţă şi păcătosului, şi lui Dumnezeu. Pentru rezolvarea greşelilor trecutului, trebuie să ţinem cont de triunghiul relaţiilor: Dumnezeu – ceilalţi – eu. Ioan ne spune că Dumnezeu este gata să ne ierte şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Iacov ne îndeamnă să ne mărturisim păcatele unii altora; suntem datori să ne mărturisim păcatele mai ales înaintea acelora faţă de care am greşit.

Mărturisirea cu smerenie este singura cale prin care putem să ne eliberăm de simţământul vinovăţiei. „Păcatele voastre pot fi ca un munte înaintea voastră; dar, dacă vă umiliţi inima şi vă mărturisiţi păcatele, încrezându-vă în meritele unui Mântuitor răstignit şi înviat, El vă va ierta şi vă va curăţi de orice nelegiuire… [Lucrarea neprihănirii] este pacea şi… rodul [ei], seninătatea şi încrederea pentru vecie.” – Ellen G. White, Faptele apostolilor, pag. 566

Ce păcate trebuie să mărturiseşti, ca să ai parte de binecuvântările promise în acest paragraf?

Lipsit de vlagă

5. Ce învăţăm din Psalmul 32 despre vinovăţie şi despre mărturisire? La ce se referă David prin cuvintele „câtă vreme am tăcut”? Ce se întâmplă când tăcem şi nu ne mărturisim păcatele? Ce soluţie a găsit David pentru a scăpa de vinovăţie?

Mărturisirea sinceră ne face bine – face bine sufletului şi se pare că şi trupului. David ne arată clar, în psalmul lui, că starea de tulburare a minţii îi provoca suferinţă fizică: „mi se topeau oasele” (vers. 3) şi „mi se usca vlaga” (vers. 4). În prezent, medicii admit că există o relaţie strânsă între stres şi bolile fizice.

Expresia „boli psihosomatice” a intrat de câteva zeci de ani în vocabularul cadrelor medicale şi se referă la simptomele fizice provocate în principal de procesele psihice. În ultima vreme, domeniul psihoneuroimunologiei a identificat rolul-cheie pe care îl joacă stările psihice în protejarea corpului nostru sau în expunerea lui la boli. Vinovăţia, la fel ca orice altă emoţie dăunătoare, puternică, produce modificări imediate în comportament şi poate afecta sănătatea pe termen lung.

Însă cei care Îl cunosc pe Domnul pot evita aceste riscuri. Mărturia lui David ne descoperă care este antidotul pentru vinovăţie: „Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu… Şi Tu ai iertat vina păcatului meu” (vers. 5). Astfel, ruşinea, remuşcarea, tristeţea şi disperarea cauzate de vinovăţie pot dispărea prin iertarea minunată oferită de Domnul şi pot fi înlocuite de bucurie şi de veselie (vers. 11).

6. Citeşte 1 Timotei 4,1.2. Ce se înţelege prin expresia „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor”?

Pavel l-a avertizat pe Timotei cu privire la oamenii care vor aduce în biserică învăţături străine şi care sunt „însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (vers. 2). Focul poate arde terminaţiile nervoase şi poate face ca anumite părţi ale corpului să devină insensibile. În acelaşi fel, conştiinţa poate deveni insensibilă prin încălcarea repetată a principiilor corecte, până când omul nu-şi mai dă seama că greşeşte, şi prin cedarea la influenţele puternice din mediu, până când omul ajunge să privească un lucru cu indiferenţă sau să creadă că lucrul respectiv este bun.

Ce lucruri nu te mai deranjează la fel de mult ca altădată? Devine conştiinţa ta insensibilă? Gândeşte-te cu seriozitate la lucrurile pe care le faci şi pentru care conştiinţa nu te mai mustră.

Plâns amar

7. Unul dintre semnele cele mai clare ale sentimentului de vinovăţie este descris în Matei 26,75. De ce se simţea Petru atât de vinovat? Ai trecut vreodată printr-o experienţă asemănătoare? Dacă da, ce anume te-a ajutat să iei hotărârea de a nu mai repeta greşeala?

Petru şi-a exprimat de două ori siguranţa că va rămâne credincios şi nu-L va tăgădui pe Învăţătorul său. A doua oară când a făcut acest lucru, Domnul tocmai îl avertizase că avea să se lepede de El de trei ori în noaptea aceea. După câteva ore, două femei au spus că Petru era unul dintre ucenicii lui Isus, însă el L-a tăgăduit pe Domnul de fiecare dată. Apoi, câţiva slujitori ai marelui preot l-au întrebat dacă era dintre ucenicii lui Isus, iar el a exclamat: „Nu sunt!” (Ioan 18,25). Observăm că în acel context se considera că acuzatorii (femei, slujitori) deţineau un statut social inferior. Probabil că, mai târziu, faptul acesta a sporit şi mai mult ruşinea şi vina lui Petru.

Totuşi mesajul principal este acela că Petru a plâns şi plânsul acesta l-a dus la pocăinţă, la schimbarea inimii şi la o convertire adevărată, chiar dacă procesul în sine a fost dureros. În unele cazuri, aceştia sunt paşii necesari: trebuie să ne vedem exact aşa cum suntem, să vedem care este starea inimii noastre şi să ne dăm seama de câtă trădare suntem în stare, iar apoi să cădem zdrobiţi înaintea Domnului, la fel ca Petru.

„Cu ochii orbiţi de lacrimi, [Petru] îşi îndreaptă paşii către singurătatea oferită de grădina Ghetsemani şi se prăbuşeşte în locul în care a văzut silueta prosternată a Mântuitorului, când transpiraţia însângerată I-a ţâşnit prin pori din pricina agoniei. Cuprins de remuşcări, Petru îşi aminteşte că dormea când Isus Se ruga în acele ceasuri înfricoşătoare. Inima lui mândră se sfâşie şi lacrimi de pocăinţă udă firele de iarbă pătate doar de curând de picăturile de sudoare însângerată a scumpului Fiu al lui Dumnezeu. El a părăsit acea grădină ca om convertit. În acel moment, era pregătit să arate milă faţă de cei ispitiţi. El fusese smerit şi putea arăta compasiune faţă de cei slabi şi greşiţi.” – Ellen G. White, Mărturii, vol. 3, pag. 416

Primele capitole din Faptele apostolilor ne oferă dovada incontestabilă a transformării lui Petru. Lucrarea lui de predicare şi de conducere a bisericii şi minunile săvârşite de el au fost extraordinare şi au dus la mântuirea multor oameni. De asemenea, activitatea lui a aşezat temeliile bisericii, ca trup al lui Hristos. Moartea lui, anticipată de Isus în Ioan 21,18, a fost socotită o onoare, fiindcă a murit în acelaşi fel ca Învăţătorul lui.

Te-au făcut căderile şi eşecurile tale mai sensibil faţă de căderile şi eşecurile altora? Cum poţi învăţa să le slujeşti oamenilor care trec prin suferinţe?

Iertare completă

8. Ce făgăduinţă avem în Rom. 8,1? Cum putem să ne-o însuşim?

Iertarea lui Dumnezeu este atât de înaltă, atât de adâncă şi atât de largă, încât este imposibil să o înţelegem pe deplin. Nici chiar actul de iertare al celui mai generos om de pe planetă nu se poate compara cu iertarea Sa. El este atât de desăvârşit, iar noi suntem atât de greşiţi; cu toate acestea, toţi putem primi iertare deplină în momentul în care cerem împlinirea făgăduinţelor în dreptul nostru, prin credinţă şi predare deplină.

9. Cum te ajută textele următoare să înţelegi mai bine iertarea lui Dumnezeu? Ps. 103,12 ; Is. 1,18 ; Mica 7,19

Biblia foloseşte imagini cunoscute din lumea materială pentru a ne ajuta să înţelegem semnificaţia unor noţiuni dificile. Din ceea ce cunoaştem, zăpada şi lâna sunt nişte exemple bune pentru albul imaculat; fundul mării este locul cel mai adânc pe care ni-l putem închipui; din punct de vedere geografic, cele mai îndepărtate puncte sunt estul şi vestul. Ele sunt câteva simboluri limitate ale iertării lui Dumnezeu.

Un vitraliu din Mănăstirea Elstow înfăţişează o scenă inspirată din Călătoria pelerinului, de Bunyan. Creştinul, personajul principal al cărţii, stă în genunchi la piciorul crucii. Povara grea a vinovăţiei lui îi cade de pe umeri şi lucrul acesta îi aduce o uşurare sufletească extraordinară. Creştinul spune: „A dispărut cu totul”. Povara nu mai este. Durerea pe care o aducea, ţepuşul ei, neliniştea şi ruşinea au dispărut pentru totdeauna!

Din cauza nedesăvârşirilor noastre, din cauza egoismului şi a modului în care îi tratăm pe ceilalţi, ne este greu să înţelegem iertarea desăvârşită, completă, a lui Dumnezeu. Putem pur şi simplu să o primim prin credinţă şi să ne rugăm: „Doamne, îmi mărturisesc păcatele cu smerenie înaintea Ta şi Te rog să mă ierţi şi să mă curăţeşti. Amin”.

Cum putem să ne asigurăm că păcatele noastre sunt iertate atunci când simţămintele noastre ne spun contrariul? Pe baza căror motive, putem să credem că suntem iertaţi, în ciuda simţămintelor noastre?

Studiu suplimentar

„Când păcatul încearcă să ia în stăpânire inima omului, când vinovăţia pare a copleşi sufletul şi a împovăra conştiinţa, când necredinţa întunecă gândirea, cine ne trimite raze de lumină? Harul cui este îndeajuns ca să supună păcatul şi cine ne oferă iertarea preţioasă şi ne şterge toate păcatele, alungând întunericul şi oferindu-ne speranţă şi bucurie în Dumnezeu? Isus, Mântuitorul care ne iartă păcatul. El este şi acum Apărătorul nostru în curţile cereşti; cei a căror viaţă este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu trebuie să se ridice şi să iasă la lumină, fiindcă slava Domnului a răsărit peste ei.” – Ellen G. White, Bible Training School, mai 1915 „Dacă i-ai greşit prietenului tău sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte pe deplin. După aceea, trebuie să cauţi iertarea lui Dumnezeu, întrucât fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, prin faptul că i-ai făcut rău, ai păcătuit împotriva Creatorului lui.” – Ellen G. White, The Faith I Live By, pag. 128

A BATUT LA USA TA CINEVA

Postat: 2.01.2012 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

A bătut la uşa ta Cineva !

563718-lg Am inteles candva ca Tu Doamne ne iubesti la fel pe toti. Atat pe cei credinciosi cat si pe cei pacatosi si mai ales ca ii iubesti la fel si pe cei din RAI cat si pe cei din IAD , atat pe cei vii cat si pe cei morti!

Chiar daca au ajuns acolo tu Doamne ii iubesti, chiar daca ti-au gresit, te-au ignorat, nu te-au crezut, nu au ascultat poruncile tale, chiar daca Te-au rastignit, Tu tot ii iubesti! Am stat si am cugetat iar, oare cum poti, sa nu tii minte raul..., cum poti sa ierti atata ?

Dar Tu Doamne esti Iubire si asta depaseste chiar si portile Iadului, rupe zavoarele si lacatele de fier si de arama..., biruieste moartea, leaga cerul de pamant, eternitatea de nemurire, patrunde in inima noastra a pacatosilor, se sacrifica pentru noi, isi da viata pentru mantuirea nostra, indeparteaza altarele celor rai din inima noastra si mai mult de atata sta si bate la usa milostivirii noastre, la usa casei noastre, la usa inimii si a sufletului, neincetat..., si de cate ori o tinem inchisa?

« A batut la usa ta cineva,

Si n-a raspuns nimenea

In tacerea negrei nopti

Sta un om si plange

Fata lui e numai rani

Piepul numai sange.

Cine esti strain pribeag , cine esti ?

De-al cui dor Tu pribegesti ?

Pentru cine Te-au brazdat

Bice fara numar ?

Ce povara ti-au lasat

Rana de pe umar ?

Eu sunt painea ce s-a frant lumii-ntregi,

Si sunt vinul Noii Legi.

N-am venit sa plang in drum rani usturatoare,

Plang pe cei ce pierd acum

Ultima chemare.

A batut la usa ta Cineva,

Hai deschide nu mai sta

Nu lasa sa plece trist, poate niciodata,

Mana lui la usa ta,

N-are sa mai bata ! »

Vai de cate ori am auzit aceste versuri, de cate ori lacrimile imi vuiau pe fata? De cate ori te chem si acum Iisus iubit , hai vino iar Iisuse usa e deschisa, acum te astept cu toate portile deschise... ! Si stau si plang la usa casei mele , oare cand ma vei auzi Doamne ?

Am pierdut pe Domnul,

Doamne ce am facut, ajutorul meu!

Nu am vegheat cu grija, nu l-am pretuit

L-am pierdut si amarnic am pacatuit !

Doamne fara tine nu pot sa traiesc

Lasa-ma Iisuse iar sa te gasesc !

Si astept si iar astept, ziua si noaptea, nimic nu mai conteaza, numai Vino si la mine. La mine pacatoasa si nevrednica, cum sa cutez acum sa te chem, cand te-am lasat de atatea ori afara, cum sa mai am curajul sa te invit in casa mea care e atat de murdara ?

De cate ori mana ta Iisus iubit a baut la usa casei mele, a inimii mele ? De cate ori eu pacatoasa nu ti-am deschis...? De cate ori ai plecat trist si suferind, de cate ori iar te-am rastignit si iar si iar ?

De cate ori te-ai intors la mine si iar m-ai ajutat, de cate ori m-ai aparat de Razboinicii cei rai, si ai luat masa cu mine, de cate ori m-ai hranit cu Trupul Tau cel Sfant si cu Curat Sangele Tau, m-ai hranit Doamne ca in veci sa nu mai flamanzesc!

De cate ori m-ai spalat de pacatele mele si m-ai curat decat zapada m-ai albit?

Ai stat in casa mea, Doamne si ai curati-o, mi-ai dat liniste si pace , iar inima mea si a Ta s-au unit batand ca si UNA, ce fericire era pe atunci... am uitat de toate si de toti , parca aveam nemurirea la picioare, si cata iubire simteam atunci, ma contopeam cu Tine si inimiile noastre bateau impreuna...cata armonie, dragoste si parca ingerii din cer cantau cu noi...!

Razboinicii au plecat, dar eu ce am facut ? Am crezut ca pot lupta si fara Tine , da am crezut ca pot sa ma opun lumii si fara ajutorul Tau, ca armele mele vor fii de ajuns !!

Usa mea iar am inchis si Te-am dat afara. Oare unde ai plecat ?

La mii de usi ai asteptat,

Dar nimeni nu s-a indurat

Si ai ramas in ger si azi,

Copil cu lacrimi pe obraz !

La ai tai Iisuse ai venit

Si nestiind nu te-au primit

Iar tu cu suflet plin de dor

Ai plans mereu de mila lor.

Batand mereu cu acelasi dor

La usi inchise cu zavor

Dar cati ti-ar mai deschide azi,

Copil cu lacrimi in obraz ?

Copilule sarman copil,

Curat ca roua de april

De atata vreme tu petreci

La usa inimilor reci !

Unde esti Iisuse, acum nu te mai vad , e prea multa mizerie in jurul meu, si casa mea e prafuita, am parasit-o si am plecat sa caut in alte case, am uitat de ea, vai ce rau imi pare... Si ce am gasit acolo ? Prea multa dezamagire, prea multa lume care ma despartea de Tine, dar acum m-am intors, afara e cumplit razboi, casa mea e inconjurata de Razboinici, unde esti ?

Cu ce arme sa ma apar ? Oare unde sunt parca aveam ceva in casa mea..., mi-ai dat candva arme si le-am pastrat in casa inimii mele, dar am uitat de ele!!

Si caut si iar caut , off parca le zaresc, undeva intr-un colt al casei mele si in inima mea, da acolo sunt, ce fericire...vai ce fericire. Dar oare cine este langa ele?

Ingerul meu pazitor, care nu a uitat de ele si asteapta sa imi sara in ajutor ! Doar o strigare si e langa mine, dar un gand si un cuget si un dor parca ma incoltesc, cum am uitat de El si oare cat a asteptat sa il strig din nou ! Si chipul bland spre mine se indreapta si imi da putere nimic nu e pierdut, imi intinde mana si imi da o arma !

Armele mele prafuite de prea multa vreme si ruginite, cum am putut sa uit de voi? Veniti la mine, de acum nu mai sunt singura sunt cu voi in fiecare zi, o sa va pastrez in casa mea , si o sa ma apar cu voi !! Te strig Doamne si lupt, si iar te strig !!

Ajuta-ma Iisuse unde esti ? ma ataca din toate partile, casa mi-au inconjurat, uite-i cum intra pe usa , vai ce repede patrund in casa mea, Doamne unde esti ? Usa mea am lasat-o deschisa pentru Tine ..., si alerg incoace si incolo , si fug la usa si te strig in noapte . Vino la mine, numai Tu ma poti scapa !! si plang si strig , sunt istovita cat de puternici sunt , isi incordeaza arcurile lor si ma cauta ca sa ma sageteze in inima, vai uite intra si pe ferestre le-au spart si patrund inauntru se pun la masa mea...!

Ajuta-ma Doamne unde esti ?

« Domnul este luminarea mea si mantuirea mea , de cine ma voi teme? Domnul este aparatorul vietii mele de cine ma voi infricosa? Cand se vor apropia de mine cei ce imi fac mie rau, ca sa manance trupul meu...Nu ma voi teme de mii de popoare care imprejur ma impresoara,caci Tu Doamne esti cu mine.

De s-ar randui impotriva mea ostire, nu se va infricosa inima mea, de s-ar ridica impotriva mea razboi, eu il El nadajduiesc !

Nu ma voi teme de ce-mi va face mie omul, ca Tu Doamne esti cu mine !»

Si ies iar la usa casei mele si Te caut si Te strig..., ma uit in jur, si parca Te zaresc , dar esti Tu oare ?, da Tu esti si vii pe nori , spulberi cu suflarea ta tot ce e in cale si Razboinicii se ingrozesc de atata Putere si lumina , si dispar tot asa de repede pe cat au venit!

Iarta-ma !! Stii ca Te iubesc ...eu pacatoasa nici ochii nu cutez sa ii mai ridic din pamant si caut in inima mea un coltisor sa ma ascund de Slava Ta , dar nu gasesc , vai totul e lumina oriunde ma ascund Tu ma vezi, si ma chemi la Tine , ca sa nu mai ratacesc calea si ma privesti duios si lin...si plang incet...in sfarsit ai venit iar la mine, nu m-ai uitat si ma acoperi cu dragostea Ta, cata bucurie ..., as sta asa o vesnicie , nu mai pleca ramai la mine IIsuse, curateste-mi casa mea si o lumineaza, sa ii pot primi pe toti prietenii Tai sa stam impreuna la masa!

Si te chem in casa mea , Vino Iisuse, nu mai pleca de la mine, stai la masa mea !! Cat de fericita sunt ca esti cu mine si inima mea parca vibreaza de atata dragoste in jur, cata lumina ! Stiu ca acum esti cu noi pana la sfarsitul veacurilor si imparatia Ta este imparatie vesnica !

Si cata bucurie, din nou parca aud ingeri cantand cu glasul lor dulce.

Slava Tie Hristoase Dumnezeul nostru, nadejdea noastra Slava Tie !

Sfant Sfant e Numele Tau !

Prieten bun

Postat: 4.12.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Ana Maria Marin (1910-2001), medic, de origine evreică, soţia martirului pentru Hristos, Vasile Marin

Prieten bun, aş vrea să-ţi fac un dar,

Curat, nemuritor şi rar,

Furat din lacul cu palate de cleştar,

Din cartea de poveşti;

O apă vie, izvorîtă din pereţi

De stîncă; un buchet de dimineţi

Cu nouraşii ruşinaţi de zori,

Plutind pe cerul fără de culori

Al unei zile reci.

În dar să-ţi dau, un zîmbet de copil,

O mînă strînsă de-un amic umil,

Vasile Marin (1904-1937), comandant legionar, martirizat pentru Crucea lui Hristos de comunişti antihristici în Spania

O carte groasă şi-nţeleaptă,

O zi de libertate-adevărată;

Aş vrea să te îmbrac într-o armură

De cavaler medieval – ca Parsifal,

Un păzitor al Sfîntului Graal!

Să-ţi amintesc de toaca mănăstirii din Carpaţi,

Să-ţi umplu casa de voinici şi fraţi…

Să ne legăm iar fraţi de cruce amîndoi

Chiar dacă unul dintre noi

E mort de mult!

Iar celălalt, rătăcitor şi obosit,

Nici astăzi n-a găsit

Cărarea care duce înapoi

Şi puntea care-i leagă pe-amîndoi,

Un fir de dragoste ţesut

Într-un război!

Lucind peste furtuni şi ploi,

Un curcubeu

Pe cer, o salbă de culori

Speranţa care leagă viitorul de trecut

Ţi-o dau în dar, prieten de demult…

Ana Maria Marin, în volumul „Desţăraţii”, Madrid, 1987

Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României

Postat: 4.12.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României

Anul 1940, cînd României i se răpesc mai multe ţinuturi istorice (Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa), va consemna la mănăstirea Putna una din cele mai strălucite fapte de arme ale militarilor români.

După ultimatumul sovietic din 28 iunie 1940 are loc retragerea trupelor române din Bucovina de Nord care intră astfel sub ocupaţia sovietică. Deşi pe harta cu noua delimitare a frontierei româno-sovietice comuna Putna dimpreună cu chilia Sfîntului Daniil Sihastrul şi cu mănăstirea figurau în interiorul statului român, totuşi, în ziua de 6 iulie trupele ruseşti au ocupat aceste locuri sfinte pentru orice român. Numai hotărîrea, curajul şi dragostea de ţară a cîtorva militari ai Grupului de Cavalerie-Recunoaştere nr. 25 au făcut ca acest “Ierusalim al neamului românesc” să rămînă în limitele graniţei actuale.

Informaţii despre intenţia ocupării satului Putna sosesc la statul major al Divizei 13 Infanterie comandată de generalul Dăscălescu încă din dimineaţa zilei de 6 iulie. Numeroşi localnici au sesizat autorităţile române despre acţiunea de incitare la revoltă a populaţiei de către patronul fabricii de sticlă din localitate (situată în vecinătatea mănăstirii), care prin noua linie de demarcaţie a frontierei îşi vedea cea mai mare parte a forţei de muncă (ce provenea din satele recent înstrăinate) în imposibilitate de a veni la lucru.

Sensibilizată de faptul că, în urmă cu cîteva zile, printr-o provocare asemănătoare, ţinutul Herţa – despre care nu se amintise nimic în ultimatul U.R.S.S. – fusese ocupat ilegal de trupele sovietice, conducerea diviziei ordonă Grupului de Cavalerie 25 “marş galop la Gura Putnei şi satul Putna care este ameninţat”. În după amiaza zilei bolşevicii deja ocupaseră mănăstirea Putna, satul şi zona chiliei Sfîntului Daniil Sihastrul. Sosiţi la faţa locului după ora 20, militarii români conduşi de căpitanul Ioan Tobă (Hatmanul) angajează imediat lupta cu inamicul. După luptele din timpul nopţii, spre dimineaţă agresorii sunt dezarmaţi şi alungaţi peste limita noii graniţe. În documente se menţionează faptul că pentru partea română aceste ciocniri au dus la rănirea a 4 ostaşi, în timp ce de partea sovietică au existat mai multe pierderi, morţii fiind îngropaţi pe malul rîului Suceava, iar răniţii fiind predaţi armatei roşii.

Importanţa acestui act de bărbăţie şi curaj al militarilor români este cu atît mai mare cu cît ţinutul Herţa, pierdut printr-o lipsă de fermitate şi hotărîre, a rămas pînă astăzi înstrăinat de România. Oare ce-ar fi fost în inima românilor care ar fi trebuit să treacă graniţa cu paşaport ca să se poată închina la mormîntul marelui Ştefan? Şi oare unde ar mai fi ajuns tezaurul de carte veche şi broderie medievală păstrat cu atîtea sacrificii de către călugări? Comandantul grupului ce a eliberat mănăstirea Putna în acele zile fierbinţi a suferit pentru acest act de curaj deportarea în ţinuturile Siberiei între 1948-1964. Redăm mai jos o serie de mărturii-document, deosebit de emoţionante, referitoare la această pagină de istorie militară scrisă la mănăstirea Putna.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH,

Subsemnatul Ion Tobă-Hatmanu, Lt. Colonel-pensionar domiciliat în Braşov pe str. Poarta Scheii nr. 25, cu filială şi creştinească supunere rog respectuos să binevoiţi a cunoaşte cele mai jos expuse:

în calitate de Căpitan-Comandant al Escadronului 25 Călăraşi mă aflam în primele zile ale lunii iulie 1940 în oraşul Rădăuţi-Bucovina când am primit ordin din partea Comandantului Diviziei 13 Inf. Colonel Dăscălescu, să inspectez noua linie de frontieră trasată pe baza actului de la 28 iunie 1940 intervenit între noi şi Moscova, deoarece s-au semnalat incidente cu încălcări de frontieră şi depăşiri de teritoriu în dauna noastră.

Ajuns în regiunea Putna, am întîlnit un grup de ţărani în frunte cu numitul Bivolaru Ilie fugiţi din Putna care mi-au spus că trupe răzleţe ruseşti au ocupat localitatea cu Mănăstirea cu mormîntul lui Ştefan cel Mare şi chilia lui Daniil Sihastrul.

Din spusele ţăranilor şi din informaţiile culese, acele trupe fuseseră invitate fără ştirea autorităţilor superioare sovietice să înainteze peste frontiera trasată de o delegaţie de evrei în frunte cu fabricantul Fischer, proprietarul fabricii de sticlă din Putna, deoarece evreimea din partea locului îşi vedea situaţia ameninţată din cauza stării de spirit creată de activitatea curentelor de dreapta din acea vreme care îşi aveau conducerea locală în oraşul Rădăuţi în persoana fostului Comandant legionar Iaşinschi, membru în senatul legionar.

În faţa acestui act abuziv, necunoscut de oficialitatea sovietică, am ordonat ofiţerilor şi ostaşilor subordonaţi să restabilească imediat frontiera respingînd efectivele sovietice pe poziţiile iniţiale. Am predat apoi frontiera consolidată posturilor de grăniceri din Regimentul 3 Grăniceri fost cu sediul în Cernăuţi cum şi unui pluton de vînători de sub comanda Lt. Andronic Titus.

Ajungînd la concluzia că odoarele Mănăstirii, valorile de artă cum şi celelalte obiecte de preţ nu erau în siguranţă, le-am încărcat pe toate în două maşini militare aşa după cum sunt ele specificate în Dos. Nr. 1/940 fila 77-80 dispunînd expedierea lor sub pază la Cozia.

Ele au fost astfel salvate şi se află de cîţiva ani din nou la Mănăstirea Putna.

Rog respectuos a reţine că un incident similar s-a petrecut în aceeaşi perioadă cu circa 26 de comune din nordul fostului judeţ Dorohoi rămase şi astăzi în afara frontierelor noastre, datorită unei invitaţii asemănătoare, fără ştirea autorităţilor superioare sovietice, făcută de o delegaţie din târgul Herţa în frunte cu Dr. Max Weissman, medic veterinar şi Carol Pomîrleanu, negustor de manufactură.

În dovedirea acţiunii de mai sus aduc următoarele:

PROBE:

Copie-extras din Registrul Escadronului 25 Călăraşi cu o schiţă a teritoriului încălcat şi o fotografie a unora dintre ofiţerii şi ostaşii care au participat la acţiune.
Declaraţia săteanului Bivolaru Ilie şi a călugărului pensionar Schipor Damaschin din Putna.
Scrisoarea fostului S.Lt. Constantinescu-Ghiocel, azi pensionar domiciliat în Ploieşti, str. Em. Zola nr. 2, et. I.
Declaraţia scriitorului Ion Larian Postolache, fost soldat T.R. din unitate, domiciliat în Bucureşti, str. A. Ipătescu 11 A.
Menţiunea asupra valorilor inventariate în Dos. 1/940 al Mănăstirii Putna fila Nr. 77-80.

PREA FERICITE PĂRINTE PATRIARH al TUTUROR ROMÂNILOR,

Prin fapta mea nu mi-am făcut decât datoria de supus credincios al Bisericii strămoşeşti şi de ostaş al Ţării.

Drept aceea pentru salvarea acestui pămînt, pentru salvarea acestui lăcaş, pentru salvarea acelui mormînt şi pentru salvarea acelor odoare, am păstrat în suflet o pioasă mulţumire de creştin şi de român timp de aproape 35 de ani fără să zic nimic.

Nici acum, Prea Fericite Părinte Patriarh, n-aş fi cutezat să ajung pe nici o cale în faţa Prea Fericirii Voastre, însă cei 72 de ani rostogoliţi peste mine şi peste soţia mea bolnavă şi prinsă în ghipsuri, mă apasă cu greutatea şi cu mulţimea lor şi ca să nu ne înăbuşe rugăm uşurarea lor aşa cum Prea Fericirea Voastră va hotărî cu înaltă înţelepciune.

Al Prea Fericirii Voastre prea supus şi credincios fiu,

Ioan Tobă Hatmanu

Extras din Revista Mănăstirii Putna dedicată

celui de-al 500-lea an de la naşterea în

ceruri a Sfîntului Voievod Ştefan cel Mare

Cine este indreptatit sa nadajduiasca in bunatatile fagaduite de Dumnezeu?

Postat: 2.12.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Cine este indreptatit sa nadajduiasca in bunatatile fagaduite de Dumnezeu?

In bunatatile fagaduite de Dumnezeu este in drept sa nadajduiasca tot crestinul care pazeste poruncile lui Dumnezeu, precum si pacatosul care se pocaieste. “Nu tot cel ce-Mi zice Mie: Doamne! Doamne! va intra in imparatia cerurilor, ci cela ce face voia Tatalui Meu, Carele este in ceruri” (Matei 7, 21).

1. Crestinul cazut in pacat, daca se caieste din toata inima si se pocaieste, poate nadajdui in Dumnezeu. Proorocul Iezechiel ne incredinteaza ca cel fara de lege de se va intoarce de la faradelegile lui si va pazi poruncile, va face dreptate si mila, aceluia Dumnezeu ii iarta pacatele (Iez. 18, 21, 22). In adevar pe Manase, imparat in Iudeea, care indemnase poporul la inchinarea idolilor, ucigand si multi prooroci, Dumnezeu l-a dat in mana vrajmasilor care, incatusindu-l in lanturi, l-au dus rob in Babilon si l-au aruncat in temnita. El insa, caindu-se de nelegiuirile facute si fagaduind din inima sa se pocaiasca, Dumnezeu l-a eliberat din temnita si din robie si i-a inapoiat inca si domnia; iar el a daramat capistile idolilor (II Cron. 33, 2-19). Dimpotriva, cel ce traieste in faradelegi, cel ce nu face voia lui Dumnezeu zadarnic nadajduieste in El. Cumplitul imparat Antioh, schingiuitorul sfintilor frati Macabei, fiind ros de viu de viermi, nadajduia in ajutorul dumnezeiesc, dar zadarnica i-a fost nadejdea (II Mac. 9, 28).

2. Crestinul care face voia lui Dumnezeu poate nadajdui in sprijinul lui Dumnezeu in toate nevoile, dar sa se sileasca insusi sa castige bunatatile ce nadajduieste de la Dumnezeu. Sfantul Apostol Petru ne sfatuieste: “Lasati-i Lui toata grija voastra, caci El are grija de voi” (I Petru 5, 7). Cu toate acestea, si noi insine trebuie sa ne straduim sa castigam bunatatile fagaduite de Dumnezeu. Cine vrea sa scape de vreo boala si sa se faca sanatos, sa se foloseasca intai de mijloacele obisnuite de vindecare; nu ne este ingaduit sa cerem numaidecat o minune. Sfantul Apostol Pavel avea darul facerii de minuni, totusi sfatuieste pe ucenicul sau Timotei sa se foloseasca pentru desele lui suferinte de putin vin (I Tim. 5, 23).

Ce este voia libera a omului?

Postat: 2.12.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Ce este voia libera a omului?

Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare si prin care el se poate hotari fara nici o sila pentru o fapta sau pentru alta. In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva, savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra caruia omul are stapanire deplina.

Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, in starea originara voia omului era inclinata spre binele moral; prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult spre rau, insa fara sa-si piarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor suprafiresc, adica harul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea spre rau si sa poata implini binele moral.

6788749-md

Unde se vorbeste despre voia libera?

Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi in Sfanta Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament: “Viata si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata, ca sa traiesti tu si urmasii tai” (Deut. 30, 19). In Noul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: “Daca voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor” (Matei 19, 21). In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand: “Ierusalime, Ierusalime… de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar nu ati voit” (Matei 23, 37). Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: “Sa stii ca tu ai un suflet cu vointa libera… care are putinta de a face cum voieste”623 (Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol. XXXII, col. 478).

Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera. Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere proprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi putut tot atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omului si cainta pe care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte, omul isi da seama ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu le faca, sau chiar avea datoria sa nu le faca. Daca omul n-ar fi inzestrat cu voie libera, atunci n-ar avea nici un rost si nici un inteles toate sfaturile, indemnurile, poruncile si legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de pacat, nici de rasplata, nici de pedeapsa si nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere omului socoteala pentru o fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca? Raspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina libertate si constiinta, si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din constrangere.

De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alte imprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarea libera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentru faptele savarsite in astfel de imprejurari. Libertatea voii sta deci la temelia vietii morale a omului si a intregii randuieli din societatea omeneasca.

Care este temeiul faptelor noastre?

In temeiul voii libere cu care este inzestrat, omul este stapanul faptelor sale.

De cate feluri sunt faptele omenesti?

Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale sunt faptele savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, sunt acele fapte care nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu. Aceasta inseamna ca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor cu voia lui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea credinciosului.

NAŞTEREA DOMNULUI – RĂSCRUCE A ISTORIEI

Postat: 1.12.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

NAŞTEREA DOMNULUI – RĂSCRUCE A ISTORIEI

Un celebru text bizantin ortodox, care a putut sta la baza alcătuirii frumoaselor noastre colinde româneşti, readuce în amintirea noastră, evenimentul istoric al Naşterii Domnului în Betleemul Iudeii. Această Naştere a fost reală, atestată de Sf. Evanghelii şi de alte mărturii contemporane, iar comemorarea ei e menită să o reactualizeze în propriile noastre conştiinţe.

În sec. al VI-lea (490-560) cunoscutul imnograf bizantin, Roman Melodul, întocmea şi cânta, pentru prima dată, în biserica Sf. Sofia din Constantinopol,aşa numitul Condac al Naşterii Domnului, care va deveni, de atunci înainte, unul din cele mai frumoase texte ale imnografiei noastre răsăritene ortodoxe:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,

şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii slavoslovesc

şi magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Marea frumuseţe literară a acestui text se alcătuieşte pe o rară adâncime de cugetare teologică, una din cele mai rafinate de-a lungul secolelor creştine.

A-l naşte Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă, înseamnă a-L naşte-n trup omenesc pe Cel ce l-a făcut pe om; a-l aduce-n timp pe Cel ce este deasupra timpului; a-l întrupa pe Creator în trupul propriei Sale creaţii. Aici se cuprinde întreaga taină a pogorârii lui Dumnezeu pe pământ.

Pământul se poartă ca o fiinţă vie: Celui neapropiat Îi aduce peştera. E ca şi cum pământul ar ţine pe palme peştera din Betleem şi I-o îmbie lui Dumnezeu pentru ca acesta să-Şi afle adăpost spre a se naşte-n trup. Peştera nu e o construcţie făcută de mână; ea face parte din plămada însăşi a pământului. Prin faptul însă că-l adăposteşte pe Dumnezeu, ea devine cer.

Păstorii se îndreaptă spre peştera Betleemului, cântându-I lui Dumnezeu laolaltă cu îngerii de deasupra. Aşadar, alte hotare care se topesc: cerul se întrepătrunde cu pământul şi pământul cu cerul, purtătorii de trup cântă împreună cu cei fără de trup, lumile care până atunci păreau străine se regăsesc în armonia lor dintru început.

Magii care se închinau stelelor, de la o stea au învăţat să I se închine lui Hristos, cel ce era mai mult decât o stea şi decât toate stelele la un loc.Drumul magilor călăuziţi de stea devine astfel lungul drum al omenirii către Dumnezeu Cel adevărat, dar şi părtăşia întregului univers la descoperirea acestui drum. Dacă îngerii merg laolaltă cu păstorii prin cântec, steaua merge laolaltă cu magii prin lumină. Câtă splendoare!

Orice prunc omenesc e menit să şi îmbătrânească; odată îmbătrânit, el devine pruncul de atunci, de altădată. Nu însă şi Pruncul cel dumnezeiesc: El rămâne veşnic tânăr. El e de-a pururi Pruncul de acum. El nu s-a născut numai pentru păstori şi nu numai pentru magi, nu numai pentru păgâni şi nu numai pentru fiii lui Israel, nu numai pentru oamenii simpli şi nu numai pentru cei învăţaţi, ci pentru noi toţi, pentru tot omul.

Cheia spre adâncime a acestui text este cuvântul astăzi. Fecioara, într-adevăr, L-a născut pe Hristos atunci, în zilele lui Irod, dar îl naşte şi astăzi în vremea noastră, în chiar clipa când comemorăm evenimentul. Atunci s-a petrecut naşterea istorică, astăzi se petrece naşterea mistică, pogorârea tainică a lui Iisus în viaţa noastră duhovnicească. Aceasta este una din tainele creştinismului: în plan istoric, comemorarea evenimentului religios ne face contemporani cu el, în plan duhovnicesc, transfigurarea mistică îl face contemporan cu noi.

Imnul Sf. Roman Melodul ne dezvăluie taina prin care evenimentul istoric al Naşterii Domnului se strămută în noi, în fiecare din noi: pământul I-a deschis peştera, noi să-I deschidem ieslea sufletelor noastre.

Nota Bene. Acest articol este de fapt o preluare dupa articolul domnului Preot. profesor conf.univ.dr. Mihai SĂSĂUJAN

Părintele Rafail Noica: o soluţie pentru împăcarea oamenilor

Postat: 30.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Părintele Rafail Noica: o soluţie pentru împăcarea oamenilor

Am primit prin e-mail textul de mai jos, care m-a impresionat. Simplu şi adevărat, ortodox.
Vă invit să-l citiţi cu atenţie, căci sigur veţi avea de cîştigat. Îi mulţumesc celui care mi l-a expediat.

“Satelitul” Doamne

(fragment dintr-o conferinta a parintelui Rafail Noica)

- Ati spus odata: toate lucrurile se leaga si se dezleaga in Duh. Explicati-ne, va rog!

- Da, am spus si in felul asta. Tot ce face omul incepe in nevazut, adica in taina inimii lui. Cand ti-ai pus in inima ceva, Dumnezeu a vazut si daca te-ai hotarat pentru acest ceva, este foarte probabil ca acel lucru o sa inceapa sa se infaptuiasca in viata ta.

Uitati, va dau o pilda. Un monah grec mi-a spus intr-o zi: ma certasem cu-n alt monah, dintr-o alta manastire si m-am cait dupa aceea si am vrut sa-mi cer iertare, dar acela nu mai vroia sa stie de mine, asa era de ranit. Si mi-am zis: ce sa fac? Maine, poimaine trebuie sa plec, eu vreau sa ma apropii de Sfanta Impartasanie, ce sa fac? Am ranit pe fratele meu, cum o sa mai pot sa ma apropii de Impartasanie? Cum sa mai continui viata pocaintei mele? Caci nu ma mai primeste: eu vreau sa-i cer iertare si el nu vrea sa auda de nimic.

Si zice: Mi-am amintit de un cuvant din Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. Im pare rau ca in traducerea noastra nu reiese intocmai cum suna in greaca. La pomeniri, dupa sfintirea Tainelor cand spune: “pomenste, Doamne, pe cei care ai invrednicit sa imparatesca pe pamant”; spune asa: “glasuieste in inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul tau”. Monahul si-a adus aminte de acest “glasuieste” si a zis: Doamne, glasuieste in inima lui pentru pocainta mea, spune-i ca ma caiesc pentru ce am facut, ca-i cer iertare si ca si eu il iert! Si mi-a spus: data urmatoare cand l-am vazut, parca nu fusese niciodata nor pe cer. Totul disparuse si impacarea lor era deja facuta.

Cand am auzit cuvantul asta, am sfatuit multe persoane in acesta directie si aproape de fiecare data s-au intamplat minuni din astea.

O monahie era noua intr-o manastire si spunea: “Parinte! Mi-e frica de toata lumea”. Era foarte sensibila si ranita mai ales de o monahie care era un pic mai in varsta si mai autoritara. Zice: “Cand intru in bucatarie m-apuca goaza, nu stiu ce sa fac”. I-am spus sa se roage; “Doamne spune in inima ei sa-mi spuna un cuvant bun, sau spune-i ceva bun despre mine”.

Intr-o zi vine fugind catre mine: “Parinte! Parinte! Stiti ce s-a intamplat? A venit maica cutare si m-a apucat groaza si am zis repede in gand “Doamne, spune-i ca o iubesc!”. Si zice: “nu stiu, parinte, coincidenta sau nu, s-a uitat frumos la mine si mi-a zis ceva frumos”.

Ultima oara cand am vazut-o, acum un an, avea aceasi fata luminoasa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani si era impacata cu toata lumea si cred ca au continuat aceste “coincidente”. Deci se leaga si dezleaga in Duh, in taina inimii.

Profit de intrebare sa spun si lucrul acesta: trebuie sa ne nevoim acum in ceva ce stramosii nostri cred ca faceau din fire pe vremea lor. Cred ca stramosii nostri, care erau cat de cat apropiati de Dumnezeu, in mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi un pacat in tine: Doamne, uite ce-i in mine, nu ma lasa asa! Vezi pe cineva care te supara si nu te poti impaca cu el: Doamne, spune ceva in inima mea pentru aproapele meu! S.a.m.d.

Chemati-L pe Dumnezeu!

Zicem ca Iisus Mantuitorul este singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si om. Indraznesc sa spun ca lui Dumnezeu ii place sa mijloceasca intre om si om. Chema-L pe Dumnezeu mijlocitor intre tine si vrajmasul tau, intre tine si cei cu care te-ai certat si sa vezi… Cum spuneam catre cineva acum catava vreme: Dumnezeu nu exista! Nu! Dar se preface bine! Fa si tu ca si cum ai crede si sa vezi cum si Dumnezeu se face ca si cum exista! Si provocam coincidente dintr-acelea mai sus amintite.

In esenta zic: sa invatam, fratilor, sa chemam pe Dumnezeu in toate imprejurarile, sa-I cerem sfatul lui Dumnezeu, sa multumim lui Dumnezeu cand ne-a dat ce i-am cerut, sa-L intebam pe Dumnezeu cand avem nedumeriri. Intai “Doamne!”sa fie in inimile noastre si dupa aceea tot restul.

Daca vrei sa-l vezi pe duhovnicul tau si este la un kilometru, trebuie sa mergi un kilometru si ai ajuns la el, sau iei telefonul si faci un numar ca sa-l contactezi. Pentru Dumnezeu nimic din toate astea, doar cu un suspin, “Doamne!”, ai si contactat “satelitul” Doamne, si sa vezi cum se preface acest Dumnezeu ca exista. Caci Dumnezeu lucreaza in cele cu neputinta, caci in cele cu putinta lucram si noi. Amin!

Necazurile sunt un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Primeşte tot ce ţi se întâmplă ca din mâna lui D

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Necazurile sunt un semn al bunătăţii lui Dumnezeu. Primeşte tot ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu

Pace ţie, soră!
De ce scrii nişte scrisori atât de deznădăjduite? Eşti tu singura de acolo împovărată de greutăţi? Problema nu constă în greutăţile dinafară - cred că şi tu înţelegi aceasta -, ci în structura ta duhovnicească. Indiferent unde te-ai duce, nu te poţi ascunde de tine sau de vrăjmaşul. Tot ceea ce este al tău va merge cu tine şi oriunde te-ai duce vei avea parte de şi mai multă suferinţă decât aici. Nu trebuie să uiţi că legea duhovnicească afirmă faptul că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mt. 16, 24); „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă" (Mt. 11, 12); „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21, 19); „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10, 22); „în lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33); „lumea vă urăşte" (Ioan 15, 19); „Dacă voieşti să te osteneşti pentru Domnul, pregăteşte-ţi sufletul pentru ispite" etc.
Sfinţii Părinţi exprimă acelaşi gând pe scurt, dar cu o mare tărie: „Dă sânge şi ia Duh". Aceasta este o lege comună pentru toţi cei ce caută mântuirea. Dacă iei seama la pilde, vei afla din viaţa fiecărui sfânt confirmarea acestei legi. O pildă pentru toţi a fost oferită de Domnul Iisus Hristos, de sfinţii apostoli, de mucenici, mărturisitori şi drepţi. Acestea sunt pilde strălucitoare cunoscute tuturor. Într-un chip mai puţin izbitor, toţi cei ce au voit să vieţuiască cu evlavie întru Iisus Hristos au fost persecutaţi, jigniţi, au pătimit boli şi necazuri - atât lăuntrice, cât şi exterioare. Pe lângă acestea, ar trebui să cunoşti proorocia părinţilor de odinioară, şi anume că la vremea de pe urmă monahii se vor mântui nu prin nevoinţe duhovniceşti, ci prin răbdarea necazurilor. Atât de adevărat şi de trebuincios este acest lucru, încât cel mai sigur semn al bunătăţii şi dragostei lui Dumnezeu faţă de o persoană îl reprezintă mulţimea necazurilor şi a bolilor care cad asupra acesteia. Şi invers: dacă un om se socoteşte pe sine a fi credincios şi nu are boli sau necazuri, după Sfinţii Părinţi, este un semn că unul ca acesta n-a aflat calea spre Domnul.
Acum, aplică toate acestea la tine însăţi. Domnul, iubindu-te şi dorindu-ţi mântuirea, îţi trimite mijlocul indispensabil pentru toţi oamenii fără excepţie - necazurile. Iar tu ce faci? Tu nu înţelegi acest lucru; tu crezi că necazurile îţi sunt nefolositoare, chiar distrugătoare. Ele sunt distrugătoare - dar nu pentru sufletul tău, ci pentru firea ta păcătoasă şi căzută; ele sunt mortale pentru omul cel căzut, dar mântuitoare pentru „cel nou". Vrăjmaşul ştie aceasta şi te zăpăceşte; el îţi dă gânduri rele, nerăbdare, deznădejde, judecarea altora - a modului lor de viată, a autorităţilor etc. Tu trebuie să-l înţelegi pe diavolul. După Cuvântul lui Dumnezeu, necazurile şi suferinţele în viata pământească a unui creştin nu numai că nu sunt rele, ci sunt darul lui Dumnezeu: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El" (Filip 1, 29).
Necazurile necesare pentru mântuirea unui om pot fi acceptate în diferite grade de dificultate sau uşurinţă, potrivit concepţiei fiecăruia. Dacă un om primeşte prin credinţă cuvântul lui Dumnezeu referitor la necesitatea şi inevitabilitatea necazurilor pentru mântuire, dacă devine conştient de nenumăratele sale păcate făcute cu cuvântul, cu fapta şi cu gândul, se va socoti pe sine cu totul vrednic nu numai de acele necazuri care-i sunt trimise, ci şi de altele mult mai mari, smerindu-se pe sine dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Apoi, necazurile vor fi mai uşor de purtat, iar mai târziu vor da naştere la ceea ce este mai de preţ decât întreaga lume cu toate bucuriile sale pământeşti. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel e vorba de „cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).
Dacă cineva se plânge de necazurile şi bolile sale, motiv să-i învinuiască pe alţii pentru ele, pe demoni sau situaţiile de viaţă şi încearcă cu orice preţ să le evite, atunci vrăjmaşul îl ajută la acest lucru. Îi indică pe imaginarii vinovaţi (autorităţile, situaţiile ivite, vecinii etc, etc), stârnindu-i animozităţi şi ură fată de aceştia, dorinţa de răzbunare, dorinţa de a-i vătăma etc, şi aduce sufletul unui astfel de om în întuneric, deznădejde, descurajare, în adâncurile pământului, pentru a nu-l vedea ori auzi pe presupusul vrăjmaş. De fapt, el îl ascultă şi-l bucură pe vrăjmaşul său adevărat şi distrugător, diavolul, care-i sugerează tot acest rău şi vrea să-l distrugă, uneori ducându-l chiar la sinucidere - care este o pierzanie sigură.
Dacă vrei să afli pacea sufletului, fericirea şi mântuirea sigură, smereşte-te dinaintea atotputernicei mâini a lui Dumnezeu, iar El te va ridica. Adică: primeşte tot ceea ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu şi nu de la oameni, căci într-adevăr, nimic din ceea ce ni se întâmplă nu se poate face fără voia lui Dumnezeu. Oamenii şi situaţiile sunt numai uneltele lui Dumnezeu şi adesea ei nu înţeleg ceea ce fac. Domnul Iisus Hristos le-a spus tuturor că suferinţele ce aveau să-I vină, culminând cu răstignirea Sa pe cruce nu erau lucrarea oamenilor: a fariseilor, cărturarilor, a lui Pilat ori Iuda; aceştia erau doar nişte instrumente: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?". Paharul suferinţei I-a fost dat lui Iisus Hristos nu de oameni, ci de Tatăl Ceresc pentru izbăvirea omului căzut. Iar pentru noi toţi cei ce voim să ne mântuim, Domnul este Cel Ce ne dă paharul suferinţei şi nu oamenii. Dacă Domnul a pătimit pentru noi, atunci cum oare, spune-mi, putem noi să nu pătimim pentru nenumăratele noastre păcate pe care, pe deasupra, nici măcar nu le vedem. Trebuie să ne rugăm Domnului: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile ". Dacă primim acest dar de a ne vedea păcatele, dacă le simţim greutatea şi recunoaştem absoluta neîmpăcare a lui Dumnezeu cu omul păcătos, necesitatea de a căuta iertarea pentru aceste păcate de la Domnul şi curăţirea leprosului nostru suflet prin puterea lui Dumnezeu - atunci vom cădea în genunchi înaintea Domnului; vom plânge înaintea Sa precum femeia cea păcătoasă şi vom striga din tot sufletul precum vameşul: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iartă-mi păcatele, curăţeşte ticălosul meu suflet, nu mă lipsi nici de Cereasca Ta împărăţie şi nu mă da în mâinile vrăjmaşilor mei - diavolii". Smereşte-te înaintea lui Dumnezeu; cu alte cuvinte, să spui din toată inima ta, precum tâlharul cel înţelept: „Eu am primit cele ce mi se cuveneau pentru faptele mele. Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta". Să nu fii ca celălalt tâlhar care aducea tuturor reproşuri, blestema, îi învinuia pe alţii pentru suferinţele sale, şi în acest chip şi-a înrăutăţit situaţia şi a pierit. Domnul a făcut totul pentru mântuirea noastră; El voieşte ca toţi păcătoşii să se mântuiască - iar noi trebuie să trudim pentru propria noastră mântuire, să ne străduim să vieţuim (adică să gândim şi să simţim) după felul în care a vieţuit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi după cum ne-a învăţat El cele de folos sufletelor noastre prin Sfânta Evanghelie.
"Ne vorbeşte Stareţul Nikon"-Ed. Egumeniţa

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

E firesc pentru un credincios să dorească ca încă din această viaţă să experimenteze oarecum palapabil binefacerile şi dragostea lui Dumnezeu. „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul.”

Nimeni nu ajunge la credinţă fără a nădăjdui într-o anume fericire, încă din această lume. Bucuria e una din promisiunile făcute de Domnul Hristos ucenicilor săi. Totuşi, în practică suntem nevoiţi să constatăm că această bucurie duhovnicească poate deveni o raritate, ne scapă printre degete, e foarte greu de simţit. Bucuria lăuntrică, înălţarea duhovnicească, sentimentul puternic de a iubi şi de a te şti iubit par, în anumite etape ale vieţii, să fi dispărut pentru totdeauna. Din această cauză, prea adesea tragem concluzii greşite din cele mai nefaste pentru viaţa duhovnicească şi experimentăm o puternică senzaţie de dezorientare.

„De ce să mă mai rog când nu simt nimic? De ce să mai merg la biserică din moment ce acolo nu fac decât să mă plictisesc? De ce a dispărut ceea ce simţeam atât de adânc, de plăcut şi care mă făcea atât de fericit în trăirea credinţei mele? Ce rost ar avea să mă forţez? N-ar fi acest lucru o pură ipocrizie? Ce s-a întâmplat cu râvna mea de altă dată? Nu mai simt niciun fel de dragoste pentru Dumnezeu.”

Aşa cum sentimentele afective, oricât de sincere ar fi ele, nu sunt deloc o dovadă de autenticitate a dragostei, tot la fel absenţa oricărui sentiment afectiv nu e o dovadă că dragostea e inexistentă. Ce înseamnă a iubi, în sens religios, adevărat, duhovnicesc? În mod sigur nu e vorba de a experimenta neapărat înduioşare şi emoţii plăcute. Ce spune porunca lui Dumnezeu? “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău...” Dragostea, poate fi ea poruncită? Sentimentele, cum bine se ştie, nu se poruncesc. Aşadar, dragostea pentru Dumnezeu nu e, în esenţă, o chestiune de sentiment în sensul în care oamenii moderni îl înţeleg prea adesea. Despre ce este, de fapt, vorba? Să îndrăznim s-o spunem: pur şi simplu de ascultare. Dragostea de Dumnezeu e un act de voinţă, voinţa de a face voia lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă a renunţa la voia proprie. „De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.” (Ioan 14, 15) A iubi înseamnă a fi ascultător poruncilor lui Dumnezeu şi ale Fiului Său, Iisus Hristos. Această ascultare constitue o adevărată trăire a Harului.

Iar sentimentele? Sunt ele un lucru de dispreţuit sau aproape neglijabil? Că dragostea se simte sau nu, e un lucru secundar, chiar dacă poate fi o mărturie a harului şi un îndemn puternic, mai ales la început. Dar a Domnului este a judeca. Căci afectivitatea nu e lipsită de riscuri în viaţa duhovnicească, ba chiar ea poate fi una din cele mai mari piedici în calea dragostei. Ceea ce simţim iubind poate să înlocuiască ceea ce iubim. Şi atunci nu-L mai iubesc pe Dumnezeu, ci această emoţie care îmi dă un puternic sentiment că exist: de fapt ceea ce iubesc e eul meu! Nu putem iubi în mod spontan decât raportâdu-ne la noi înşine; aşa ne-o cere condiţia noastră căzută.

Dispariţia dimensiunii afective în viaţa noastră duhovnicească devine astfel o modalitate pentru Dumnezeu de a curăţi dragostea pe care cu atâta uşurinţă spunem că I-o purtăm. Şi nu ar trebui să ne îndurerăm peste măsură din cauza lipsei sentimentelor în viaţa noastră duhovnicească, nici să ne scufundăm în tristeţe şi cu atât mai puţin să ne pierdem nădejdea. „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan) Altfel spus: acceptă că nu mai poţi simţi fericirea pe care ţi-o dădeau credinţa în Dumnezeu şi dragostea Lui; acceptă ameţeala golului şi sentimentul dureros de a fi abandonat. În asemenea încercări ceea ce trebuie să facem e să-i mulţumim Domnului pentru pedagogia Sa dumnezeiască. Căci, să nu ne îndoim, această încercare ne este trimisă de către Dumnezeu pentru un bine pe care-l vom descoperi mai târziu.

Sigur, e posibil ca insensibilitatea mea să fie cauzată de vreun păcat sau de delăsare, de lipsa unei anumite bunăvoinţe de a conlucra cu Harul. Chiar şi în acest caz, o smerită acceptare a voii lui Dumnezeu, sprijinită pe rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie deasă, gândul la cuvintele Sfintei Scripturi, lectura cărţilor duhovniceşti veritabile (cele mai vechi sunt de obicei mult mai bune decât ceea ce se publică astăzi) sunt căi mult mai folositoare decât oricare altele pentru a ne mângâia inima şi a ne face să simţim Harul. Aparent imposibila înviere a inimii mele se face prin Harul lui Dumnezeu, printr-o dăruire totală a persoanei mele lui Hristos, printr-o o renunţare la voia proprie. „Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” Această renunţare sfântă, chiar sub forma sărăcăcioasă a unei dorinţe abia înfiripate, ce altceva poate fi decât un răspuns din partea lui Dumnezeu? Ascultarea de Dumnezeu, care la modul concret e îndeplinirea poruncilor Sale, este singurul tratament pentru inima mea bolnavă şi asta pentru că ascultarea de Dumnezeu este singurul mod veritabil de a iubi fără a cădea în iluzia unui sentiment fals. Ea va fi de asemenea singura care mă va putea face să cunosc adevărata dragoste, să mă ducă la simţirea dragostei arzătoare a lui Dumnezeu, semn ca El lucrează în mine cu putere.

Chiar dacă va trebui să aştept o viaţă întreagă cu inima însetată, nu voi putea niciodată să încetez a nădăjdui că voi gusta şi voi vedea cât de bun e Domnul. Lupta mea duhovnicească va fi, de acum înainte, de a continua să cred, cu o siguranţă netulburată şi cu orice preţ, că Dumnezeu e Mântuitorul meu. Întărit de această nădejde voi cunoaşte nu ceea ce mi-am imaginat şi dorit în neştiinţa mea, ci „un fior în inimă, care dă mărturie că Dumnezeu e Dumnezeu în inima mea de om”, experienţă conştientă şi cu atât mai autentică cu cât nu va fi fost căutată pentru ea însăşi.

***

Mama se ascunde de copil, dar acesta căutând-o cu durere, când vede ea aceasta se veseleşte. În felul acesta îl învaţă să se lipească statornic de ea şi aprinde în copil iubirea puternică faţă de ea. “Cel ce are urechi de auzit să audă”, zice Domnul. (Sfântul Ioan Scărarul, Scara 7,58, Filocalia, vol. 9, în traducerea pr. D. Stăniloaie)

Arhimandritul Jacob

22 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Postat: 29.11.2011 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

22 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

Să vă învăţaţi să vorbiţi puţin şi esenţial.
Aşa să fie vorba între voi: ca la rugăciune.
Decât ceartă mai bine pagubă.

Ajungi la bătrâneţe şi puterile scad şi te trezeşti că n-ai adunat nimic.
Pentru valoarea mântuirii nici o suferinţă nu e imposibilă aici pe pământ, numai şi numai să poţi câştiga mântuirea.

Să vă rugaţi să nu vină şi peste voi necazurile care vin pe oameni, că vor veni vremuri foarte grele.
Să nu credeţi că voi n-o să răbdaţi foame. Să vă pregătiţi pentru martiraj.

Prin încercări se spală menajarea de sine. Când eşti asuprit, răstignit pe nedrept, să te bucuri.

Unde ne merge bine, acolo nu sporim; unde-i mai greu, acolo te curăţeşti mai sigur; acolo unde nu eşti cioplit, eşti un necioplit.
Să vă aşteptaţi la întâmplări venite din senin. Că nu tu întrebare, nu tu ascultare, nu tu nimic din cele ale căii acesteia.
Să nu ai nici un amestec cu ai tăi, ca să nu se răcească în inima ta dragostea de Dumnezeu.
Aşa cum ne purtăm cu aproapele, tot aşa se va purta Dumnezeu cu noi.

1910 – 29 septembrie
Se naşte în localitatea Vaţa de Sus (judeţul Hunedoara), într-o familie de ţărani simpli, Iosif şi Cristina, dar credincioşi. Primeşte numele Zian.

1929
Devine absolvent şi şef de promoţie al liceului “Avram Iancu” din Brad. Colegii îl numeau “sfântul”, iar stejarul pe care îl plantează cu colegii la absolvire îi va purta numele, “Gorunul lui Zian”.

1929 – 1933
Urmează cursurile Institutului Teologic din Sibiu, unde este remarcat de profesori ca un student de elită. Aici îi devin cunoscute talentele sale de pictor şi de bun interpret la flaut.

1933
Este trimis la Bucureşti de către Mitropolitul Nicolae Balan pentru a urma Institutul de Belle-Arte. Cu această ocazie participă şi la cursurile de anatomie ale profesorului Francisc Rainer şi la prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic. Ajută pe Părintele Dumitru Staniloae la traducerea Filocaliei, realizând grafica primelor patru volume, care au aparut la Sibiu.

1935 – septembrie
Conform documentelor arhivei Arhiepiscopiei Sibiu este hirotonit întru citet şi ipodiacon. Tot atunci este hirotonit diacon celib (cf. P[rintelui Veniamin Tohaneanu).

1939
Merge la Muntele Athos unde stă trei luni. Experimentează viaţa duhovnicească de aici postind 40 de zile.[.......]. Se închinoviază la Mănăstirea Sâmbăta de Sus.

1940 – 3 mai
Are loc tunderea în monahism, când primeşte numele de Arsenie.

1942 – 10 aprilie
Părintele este hirotonit preot şi numit stareţ al mănăstirii.

1944
A plecat în Basarabia, la Chişinău, să înveţe pictura bisericească şi poleitul icoanelor. A revenit în ţară în primăvara anului 1945.

1948 – mai
Este arestat şi torturat de Securitate, fiind acuzat că e legionar, lucru pe care Părintele l-a negat, chiar dacă în 1947, cu sprijinul său, la Sâmbăta, s-a ţinut o consfatuire ce a dus la o unitate de luptă a tuturor forţelor anticomuniste din ţară.

1948 – 25 noiembrie
Este mutat la mănăstirea Prislop de Mitropolitul Nicolae Bălan. Mănăstirea era într-o stare jalnică, fiind părăsită de ultimii trei vieţuitori călugari greco-catolici (În 1948 greco-catolicii au revenit la ortodoxie). Este numit stareţ al acestei mănăstiri.

1950
Prislopul devine mănăstire de maici. Părintele Arsenie nu mai este stareţ, ci rămâne duhovnic al mănăstirii, iar stareţa este numită monahia Zamfira.

1951
Părintele este ridicat din nou de Securitate.

1952
Părintele revine la Prislop, după ce a fost condamnat 9 luni (la Ocnele Mari şi la Canal).

1959
Se desfiinţează Mănăstirea Prislop, maicile sunt alungate, la fel şi Părintele Arsenie, căruia i se interzice să mai slujească. Clădirea este transformată într-un cămin de bătrâni până în 1976, când se redeschide mănăstirea.

1961 După o lungă pribegie prin Bucureşti este angajat ca pictor muncitor la Atelierele Patriarhiei de la Schitul Maicilor, participând la slujbe doar ca şi cântareţ.

1968
Este pensionat (o pensie minoră ); începe pictura bisericii de la Drăgănescu, la care va osteni timp de 15 ani, realizând astfel “Capela Sixtină ” a Ortodoxiei româneşti.

1969 – 1989
Deţine un atelier de pictură şi chilie la proaspătul înfiinţat aşezământ mănăstiresc de la Sinaia.

1989 – 28 noiembrie
Părintele încetează din viaţă la Sinaia. Este înmormântat la Prislop în 4 decembrie1989. De atunci şi până azi, credincioşii se adună an de an în număr tot mai mare la mormântul Părintelui pentru parastas, rugăciune şi comuniune.

(sursa: ”Mărturii din Ţara Făgăraşului despre
Părintele Arsenie Boca”
Ed. Agaton, Făgăraş, 2004)

CUVINTE DE FOLOS

Peste tot unde se află Părintele, mulţimi de credincioşi îl căutau spre a-i solicita îndrumare şi binecuvântare, punându-şi libertatea, chiar şi viaţa în pericol, ştiut fiind faptul că Părintelui i se interzicea de către Securitate să stea de vorbă cu oamenii.

•Nu greşelile altora ne scot din răbdări, ci puţina noastră răbdare; ne cheltuie şi răbdarea pe care o mai avem.

La mulţi le-a zis: nu plecaţi din ţară că ţara noastră are destinul ei şi va da cei mai mulţi mucenici.
•Pe călugări îi bagă în iad nimicurile.
•De câte ori încetezi lucrarea cea bună a sufletului, seamănă a lene.
•Ascultarea care mi se dă, aceasta este voia mea.
•Rugăciunea e alimentată de citirea Sfintei Scripturi şi învăţătura de credinţă.
•Omul necurăţat de patimi nu poate să priceapă adevărurile de credinţă.
•Citirea cu socoteală a dumnezeieştilor Scripturi, aprinde şi hrăneşte sufletul cu gândurile lui Dumnezeu, care nu sunt ca gândurile omului.
•Cine se leapădă de sine măcar de atâtea ori cât vin prilejurile pe zi, în chip sincer şi cu convingere, capătă nu numai sporire a puterilor sufleteşti, ci însuşirile lui sufleteşti încep să semene cu ale lui Iisus. Nu mai umblă cu candela stinsă.
•Noi să ne îmbogăţim în Dumnezeu, cugetându-L, iubindu-L, împărtăşindu-ne cu El,
silindu-ne a gândi şi a iubi ca El, în toate împrejurările vieţii. Iată adevărată bogăţie care nu se va lua de la noi.
•Adevărata creştere spirituală e să-ţi cunoşti neputinţele şi să te lupţi cu ele.
•Singura neputinţă pe care ţi-o iartă Dumnezeu este aceea de a nu putea intra prin uşile închise.
•În cartea vieţii te scriu mai ales faptele pe care le-ai făcut plângând.
•Fericit este acela care, zilnic fiind ocărât şi defăimat pentru Dumnezeu, se sileşte spre răbdare; el va dănţui cu mucenicii, cu îndrăzneală va vorbi şi cu îngerii.
•Omul învaţă 6 ani ca să vorbească şi 60 de ani trebuie să înveţe ca să tacă.
•Ascultarea mai mult de Dumnezeu decât de oameni.
•Să cultivăm energia voinţei.
•Cuvintele noastre sunt fiinţe vii şi ne însoţesc până la judecata din urmă, cu calitatea cu care au fost spuse, cu valoarea creştină sau necreştină.
•Să ne preocupe tăcerea. Pălmuirile întinăciunilor să ne menţină în stare de umilinţă şi smerenie.
•Să-L iubim pe Mântuitorul mai mult decât orice.
•Destinul nostru e colosal de înalt: îndumnezeirea.
•Prin supărări, tulburări, ceartă, iuţeală, se pierde o energie bună din noi. Prin dragostea de Dumnezeu se adună o energie foarte binefăcătoare care înlătură şi bolile, iar când se pierde dragostea lui Dumnezeu (energia) apar bolile.
•Îngerul păzitor de la botez este păzitorul legilor dumnezeieşti, pe care omul trebuie să le îndeplinească.
•Nu împrumuta celui rău mintea, ochii, gândurile, nu da degetul că îţi ia mâna toată.
•Numai în Duhul Sfânt poate fi obşte unită. Duhurile au magnetism, cei ce se aseamănă se adună. Scopul creştinului este dobândirea Duhului Sfânt. Trebuie să stai în prezenţa chipului Domnului Hristos din tine, şi în mod sigur aveţi ceva foarte bun în voi. Daţi ajutor acestui element în care existăm, trăim şi suntem. Dacă nu iubeşti, urăşti, critici, tragi sforile. Satana luptă continuu cu legea lui Dumnezeu din inima ta şi îţi îndreaptă iubirea către tine, iubirea de sine şi ajungem până a urî pe Dumnezeu, căci eu-l e ateu. Nu te poţi lua “la trântă” cu el fără “Doamne Iisuse.”, şi nu poţi zice “Doamne Iisuse.” câtă vreme nu eşti sub ascultarea cuiva.
•Faceţi măcar 100 de metanii pe zi, că vă dă sănătate sufletească şi trupească.
•Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Dumnezeu să-şi aducă aminte de tine.
•Dacă uiţi să zici “Doamne Iisuse.”, zi: “Doamne, nu uita de mine cum uit eu de Tine”.
•Focul sfârşitului va arde totul, numai bunurile spirituale nu. Ce ai pus tu pe mintea ta, cunoştinţele, îmbrăcămintea minţii, nevoinţele, ostenelile, te însoţesc dincolo.
•Eu vă ajut cu smerenia, căci ea are toate darurile. Smerenia e dulama lui Dumnezeu.
•Uscăciunea sufletească nu e deznădejde, ci e una din nevoinţele cele fără de voie, care mai mult spală sufletul decât ostenelile cele de voie.
•Prin nimic nu ne mâhnim mai mult cu mila lui Dumnezeu ca în rugăciunea făcută din durere pentru alţii.
•Cel mai frumos dar pe care-l putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui, pe noi înşine, pe viaţă. Dumnezeu primeşte şi îmbrăţişează, apără şi întăreşte un asemenea dar.
•Acela a cărui inimă s-a făcut una cu Dumnezeu, stă în faţa oamenilor ca o floare supremă a umanităţii.
•Răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu.
•Dacă sufletele părăsesc râvna, atunci şi Duhul lui Dumnezeu care le-a fost dat se depărtează.
•Patimile şi faptele [rele] nu scad decât numai când dobândeşti o atenţie neîncetată la tot ce gândeşti. Gândul să ştim să-l măturăm, dacă e de măturat, dacă nu, să-l ajutăm.
•Mare meşter e vicleanul, până şi în poruncile lui Dumnezeu se ascunde.
•Gândirea călugărului e ca o albie între maluri, iar cele două maluri sunt ascultarea şi lepădarea de sine.
•Ca să scapi de uriaşul minţii (de uitare) trebuie să citeşti până la istovire.
•Ori de câte ori ţi se taie capul (căpos) eşti răstignit pe cruce şi aşa îţi trebuie; prin aceasta urmează pe Domnul Hristos.
•Nu primeşti ocara, pierzi mântuirea şi devii jucăria lui sarsailă.
•Lucrul cel mai de folos începătorilor este ocara, că dacă eşti umilit, nu te mândreşti.
•Pe Duhul Sfânt Îl dobândim prin câştigarea prilejurilor, iar când răspundem înapoi celui ce te ocărăşte eşti de partea celui rău şi nu a Duhului Sfânt.
•Feriţi-vă de limbajul vulgar, obişnuiţi-vă cu limbajul cărţilor sfinte. Trebuie curăţată mintea, că limba altfel nu se curăţeşte.
•Răbdând canonul şi zicând: “aşa îmi trebuie”, aşa mi se iartă păcatele.
•Să nu răspunzi cu înţepături, coarne, copite, a nu te apăra, să-ţi îmblânzeşti câinele.
•Ori de câte ori te mândreşti, te aperi şi nu eşti smerit, te atacă şi te pedepseşte vrăjmaşul nocturn, dar cu voia lui Dumnezeu.
•Cei ce ne critică sunt mai aproape de adevăr decât cei ce ne laudă. Îngăduie Dumnezeu să-ţi auzi păcatele tale cele cu mintea. De o ocară nu te speli apărându-te, ci însuşindu-ţi-o.
•Pe vârful limbii călăreşte satana.
•Prin unire se măresc lucrurile mici, prin vrajbă se prăpădesc şi cele mari.
•Luaţi aminte: orânduiala de sine în mănăstirea de obşte e neorânduială.
•Nu cedezi la voia ta şi aşa pierzi vremea şi cu ea mântuirea.
•Aşa de atenţi trebuie să fim cu sufletul nostru, ca şi când am locui în casă cu un şarpe, că aşa şi este.
•Cine nu iubeşte certarea, n-are minte.
•Când ai vreo ispită, nu sta posomorât, că nu e bine. Posomoreala adânceşte ispita şi gândul tot la ea. Fii senin şi nu te lăsa dus în ispită. Ispita nu vine la întâmplare, ci după pofta ta.
Formele în care se dezvoltă Şi se înmulţeşte mândria în suflet

Viaţa duhovnicească are multe greutăţi de învins, mai ales din partea mândriei. Patima importanţei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste, boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, mutrele, posomorârea, groaza de umilinţă, toate acestea
sunt forme în care se dezvoltă şi se înmulţeşte mândria în suflet. Mândria şi toţi puii ei sunt pricini de conflicte, de nemulţumiri, de făţărnicii, de răcire a dragostei şi de umplere a sufletului de răutate. Sub influenţa acestei patimi mintea alunecă pe panta nebuniei.

Ce e de făcut?

În momente de limpezime de minte – că sunt – să ne dăm seama că la mijloc e o patimă, un duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă, ca să ne scoată afară din ascultarea de Dumnezeu. Să ne dăm seama că mai avem ceva în noi neatins de logica aceasta: conştiinţa. Deci să ascultăm conştiinţa, nu dreptatea noastră. Să căutăm că mai este cineva care ne-ar putea ajuta să ajungem la linişte. Dacă întinzi mâinile către ajutor, vei fi ajutat. Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

articol apărut in nr. 4 al Revistei Atitudini

Sursa: http://www.arsenieboca.ro

CE ÎNSEAMNĂ “A-ŢI TĂIA VOIA”?

Postat: 29.11.2011 - 2 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

CE ÎNSEAMNĂ “A-ŢI TĂIA VOIA”?

„Adevărata smerenie stă în «a-ţi tăia voia», pe care Dumnezeu ţi-o lasă.”

„E uşor să spui că te pleci în faţa lui Dumnezeu, dar nu a oamenilor. Spunând că faci ceea ce spune Dumnezeu, faci, în fond, ceea ce ți se pare ție că-ți spune Dumnezeu. Acesta e păcatul protestantismului. Apoi, deşi credinciosul protestant spune că se smereşte, socotind că tot binele ce-l face omul vine exclusiv de la Dumnezeu, în aceasta e mai degrabă un predestinaţionism, în care nu se cere omului nimic, căci se neagă orice libertate a lui de a face răul, când Dumnezeu l-a ales să facă binele prin el. Omul nu se poate nici măcar smeri. Adevărata smerenie stă în „a-ţi tăia voia”, pe care Dumnezeu ţi-o lasă. Şi în a ţi-o tăia nu cu părerea că ţi-o tai în faţa lui Dumnezeu cel nevăzut, fără să fii sigur de aceasta, ci în faţa celui ce-ţi dă un sfat în numele Domnului. Numai atunci o tai în mod real. Şi o tai din conştiinţa că o faci în faţa lui Dumnezeu, de a cărui prezenţă îţi stă mărturie şi un altul, ajutându-te să arăţi în mod obiectiv tăierea voii tale. Dumnezeu nu vrea să se lase evaporată prezenţa Sa în subiectivitatea ta, ci vrea să-şi facă simţite în mod obiectiv prezenţa şi voia Sa prin altul, care are conştiinţa întărită de comunitatea bisericească, începută prin Apostoli, că-ţi vorbeşte in numele Domnului.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 790 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 451)

Sursa: http://www.doxologia.ro

Lumina care stă în durere este leacul acesteia

Postat: 29.11.2011 - 2 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Lumina care stă în durere este leacul acesteia

Suntem unici în felul în care ne trăim atât bucuria, cât şi durerea. Suntem unici în faţa suferinţei şi pierderilor care ne ating viaţa şi care lasă uneori tatuaje pe suflet, parte din ceea ce suntem şi care se transformă doar odată cu noi. Şi totuşi, dacă privim în urmă cu atenţie, înţelegem că urmăm inconştient etape, ca un drum al pierderii şi al renaşterii către un nou început.

Drumul începe cu şocul şi negarea. O perioadă variabilă pentru fiecare în parte, în care trăim intens, cu o nervozitate făţişă sau îngheţată, această etapă învolburată de emoţii, uneori contradictorii, în care ne ridicăm pumnii spre cerul din noi şi din afara noastră, spunând, de fapt, că nu putem crede şi accepta că nouă ni s-a putut întâmpla o asemenea pierdere. Nu putem înţelege ce am greşit ca să aducem sau să merităm aşa durere, care ne-a zguduit viaţa din temelii. Aparent, nimic nu poate să ne pregătească pentru etapa de şoc şi negare, iar cei trecuţi deja de câteva ori pe acest drum cu atâtea meandre sufleteşti ştiu că de fiecare dată şocul e altfel, şi asta nu pentru că se schimbă mult ceea ce îl provoacă, ci pentru că ne schimbăm noi înşine.

Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din coşmar

Trecând prin valuri de mânie exteriorizată, ajungem la depresie, adică la mânia către noi înşine, trăită în însingurarea în care parcă şi minutele dor, timpul se dilată, iar universul nu ne conţine decât pe noi şi durerea noastră care, aparent, ar vrea să ne cuprindă fiecare celulă şi care ne topeşte dorinţa să mergem mai departe. Această tristeţe, "rana sufletului", cum spunea Sfântul Ioan Gură de Aur, se poate ascunde în sentimentul de vină, în faptul că poate nu am făcut destul, totul sau ce trebuia, în speranţa că, dacă am avea "mintea cea de pe urmă", viaţa noastră ar fi, poate, ca un cer senin. Deşi pare o etapă din care nu se naşte speranţă, acest lucru nu este adevărat. Chiar în depresie, mai sperăm la o posibilitate de ieşire din acest coşmar din care dorim doar să ne trezim ca dintr-un vis urât.

Drumul pierderilor trece numai prin poarta în care acceptăm ceea ce trăim

Problema constă tocmai în această speranţă de care ne legăm cu disperare, speranţă care seamănă cu un târg cu Dumnezeu, în care noi doar vrem şi cerem altceva decât ceea ce trăim. Evităm cu toate forţele să facem ce ar părea cel mai evident, să ne lăsăm în durerea care ne este superioară ca forţă, ca un înotător care renunţă să mai lupte cu valurile ce vor să-l înece şi decide să plutească moale, pe apele învolburate. Nu o facem pentru că ceva din noi crede că asta ne va ucide, şi o parte a creierul instinctual trimite miliarde de impulsuri de fugă şi luptă, fără să privească "mai sus", la liniştea altei părţi, care face parte, în mod aproape de necrezut, tot din noi înşine. Acea parte cere plutirea şi calmul celui care încetează să mai lupte cu durerea, o priveşte direct în faţă şi o străbate, căci drumul pierderilor trece numai prin această poartă în care noi acceptăm ceea ce trăim. Şi, paradoxal, trecând prin această pârjolire interioară nu ieşim arşi, ci mângâiaţi de ceva căutat cu ardoare în tot şi toate, de ceva în care dorul nostru îşi găseşte răspuns, unicul Răspuns.

O poartă din care ieşim schimbaţi

Surprinderea pe care o trăim nu îşi găseşte alt corespondent în viaţa noastră. Nu e un moment în care uităm ce am trăit, în care trecutul se schimbă, ci e o poartă din care noi ieşim schimbaţi şi privim aceleaşi evenimente într-o altă lumină, care modifică mult modul în care ne raportăm şi simţim, şi nu pierderea în sine. Acesta e darul ce vine cu acceptarea şi care ne împinge natural către hotărârea de a merge mai departe, fără a uita vreodată Lumina care stă în durere şi care este exact leacul acesteia.

Aceste etape sunt un adevărat travaliu al pierderilor din viaţa noastră, pierderi de oameni iubiţi, de relaţii, de lucruri pe care le-am dorit şi chiar de vise.

Etapele acestea, de doliu, implică jelirea pierderilor care nu înseamnă numai un plâns din inimă, ci înseamnă un drum pe care îl începem în negare şi şoc şi-l terminăm cu acceptarea şi dorinţa de a merge înainte şi care are o durată variabilă pentru fiecare, în parte, de la ore la zile, la ani, după cât de mult ne luptăm cu valurile şi nu ne lăsăm doar să plutim în clipa prezentă, cu o credinţă fără cuvinte care totuşi ne spune: "Nu eşti singur... Eu sunt cu tine". Iar acest adevăr devine trăitor în noi şi vindecător prin darul adus de Sfânta Împărtăşanie.

Andreea Hefco - Doxologia

Invidia - lanț greu ce încătușează inimi mici

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Invidia - lanț greu ce încătușează inimi mici

Între multe patimi și slăbiciuni ale vieții omenești, în mrejele cărora alunecă și se zbat mulți, se plimbă răutăcioasă și invidia. După Sfinții Părinți, cel stăpânit de patima invidiei își pierde liniștea și pacea sufletească, atât de necesare pentru o viață duhovnicească așezată pe rânduiala Glasului Evangheliei.

Această stare apăsătoare a inimii se manifestă la început subtil ca o ușoară discrepanță dintre poziția ta și a celui care a reușit în anumite domenii de activitate și incapacitatea de a accepta și recunoaște reușita celuilalt. Apoi această stare de fapt se dezvoltă tot mai mult, depunându-se ca o funingine pe pereții inimii. Cel stăpânit de această frământare supraveghează mereu motive la cel pe care îl invidiază, pentru a-l condamna. Alții au definit această boală a sufletului ca incapacitatea de a înțelege starea de unitate a ființei umane, căci starea de bine a aproapelui ar trebui să ne bucure și invers.

În momentul când ne cuprinde invidia, uităm toate lucrurile bune pe care Hristos Domnul în marea Lui bunătate ni le dăruiește. Noi întoarcem spatele binecuvântărilor pe care le avem, ne ținem mintea și sufletul pironit în răutăți, rumegând numai ceea ce nu suntem sau nu avem. Psihologii sunt de părere că invidia este o emoție atât de incomodă, încât de multe ori facem eforturi mari pentru a nu-i simți împunsăturile dureroase. Alegem rolul criticului, spunând că obiectul invidiei nu are nici o valoare. Însă un ascultător atent poate simți foarte repede invidia în astfel de critici disprețuitoare, care pot răni foarte tare persoana căreia îi sunt adresate.

Invidia este, am putea spune, un păcat la modă. Dar cum și moda e trecătoare, ar trebui ca și invidia să plece la plimbare. Sfântul Vasile cel Mare afirmă că invidia este "tristețea pentru succesul aproapelui" și se opune iubirii aproapelui, „așa cum rugina mănâncă fierul, tot astfel invidia macină sufletul”, iar Sfântul Ioan Gură de Aur, afirmă că invidiosul “își face rău lui însuși înainte de a-l vătăma pe cel pe care îl invidiază, căci vrând să-l piardă pe altul se pierde pe sine însuși”.

Din invidie Lucifer, îngerul strălucitor și-a pierdut locul în Rai. Pizmuind fericirea primei perechi de oameni, care trăiau în bucuria cea de negrăit a Raiului, diavolul, în chip de șarpe, a ispitit-o pe Eva, îndemnându-o la păcatul neascultării. Invidia naște ură, iar din ură se naște adeseori răzbunarea și un lanț nesfârșit de răutăți ce pot merge uneori mult prea departe. Omul stăpânit de invidie se întristează când vede binele și fericirea altora. Așa s-a întristat Cain ucigașul, văzând că jertfa fratelui său Abel a plăcut lui Dumnezeu și l-a ucis din invidie. Așa s-au întristat și lucrătorii viei din parabola Evangheliei, pentru că stăpânul le-a plătit și celor care au mers la lucru în ceasul al unsprezecelea, la fel ca celor ce au muncit din ceasul al treilea, adică din zorii zilei. Și așa s-a întristat și grecul Temistocle, care nu-și mai putea găsi liniștea, după ce rivalul său, pe nume Miltiade, a rămas biruitor în vestita luptă de la Marathon. „Ce ai tu ? Ce te supără ? Ce te doare ?”, l-au întrebat prietenii. Temistocle le răspundea plin de mânie: „ Sunt amărât pentru biruința lui Miltiade!”...

În măsura în care invidiosul se întristează de binele sau fericirea altora, în aceeași măsură se bucură de răul sau nenorocirea altora. Și un colț de zâmbet ridicat într-o clipă de durere a fratelui este suficient pentru a ne demonstra nouă înșine cât suntem de mici și cum pierdem pe Cale puținele agoniseli duhovnicești. O privire rece, o vorbă săgetată cu venin, o doză de indiferență la o emoție ce se vrea a fi împărtășită, oglindesc chinul lăuntric al celui ce uită că bucuriile sunt mai depline când sunt împărtășite, iar durerile sunt mai ușoare de trecut când sunt așezate și pe un alt umăr.

De ce ne este greu să acceptăm că pot fi oameni mai capabili ca noi? Darurile sunt multe și felurite, iar diversitatea preocupărilor și capacităților ne face unici și indispensabili unii de alții, într-o comuniune frățească. Dacă nu înțelegem această chemare a omului de a trăi în armonie și în stare de bine cu cel de lângă el, ce folos mai are postul, rugăciunea, milostenia și toate celelalte fapte bune, dacă noi nu reușim să dăm la o parte nici măcar perdeaua invidiei de la fereastra inimii, pentru a vedea limpede minunățiile acestei vieți?!

Câte exemple nu ne oferă viața de toate zilele? Care plugar invidios nu vede că semănăturile vecinului sunt mai frumoase decât ale lui? Care suflet mic nu se gândește mereu că alții sunt mai deștepți, mai apreciați și mai bine decât el?! Și care fată sau femeie invidioasă nu vede că prietena are haine mai frumoase, bijuterii mai scumpe, sau te miri ce?! E drept că societatea contemporană alimentează această stare apăsătoare prin spiritul de competiție, prin luxul exagerat al unora ce nu ezită să-l afișeze ostentativ, prin goana nebună după diplome și recunoașteri, prin coatele ce se dau la tot pasul pentru a fi cu un loc mai în față, sperând că poate de acolo „se vede” mai bine „apusul de soare”, prin discrepanțele tot mai mari între cei cu stare și cei ce reușesc să-și ducă traiul de pe o zi pe alta și tot așa.

În sufletul și în inima celui cu adevărat credincios și temător de Dumnezeu nu poate să se sălășluiască patima urâtă a invidiei, care este îndemnul celui rău. Oamenii pe care îi întâlnește pe drumul vieții sunt pentru creștinul adevărat pilde vii ale binelui sau răului care este în el, căci cei din jurul nostru sunt oglinde ale noastre. Cel care năzuiește spre desăvârșire, îi va mulțumi Domnului pentru toate cele ce-i hrănesc viața fugară, fie bune, fie rele, bucurii sau necazuri, bine știind că numai în felul acesta va putea găsi îndestularea inimii și pacea sufletului. Căci, așa cum spune o vorbă din popor: „omul mulțumit e cel mai fericit și cel mai fericit e omul mulțumit”, iar Fericitul Augustin ne învață că: „fericirea constă în a ști să îți dorești ceea ce ai deja”.

Ierod. Hrisostom Filipescu - www.sfintiiarhangheli.ro

Uimirea, fereastra bucuriei

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Uimirea, fereastra bucuriei

Suntem înconjuraţi de remedii împotriva depresiei şi însingurării zilelor noastre. Nu costă bani şi le purtăm în noi, cu noi, deşi strigăm cu deznădejde şi întrebăm pe oricine pare să stea ceva mai neclătinat: "Oare mă mai fac bine?". Aproape invariabil tind să acord un răspuns pozitiv, pentru că ştiu că avem în noi soluţia acestei suferinţe. Un remediu la îndemână este capacitatea noastră de a ne uimi. Este un dar cu care ne naştem, care ne duce mai aproape de sinele nostru şi de Dumnezeu.

Folosită mai des, uimirea este o poartă minunată către bucurie şi un tratament gratuit şi fără efecte secundare împotriva depresiei în care trăim. Suntem înconjuraţi de minuni care stau ascunse sub lipsa noastră de atenţie către ele. Thomas Carlyle spunea că omul care nu poate fi stăpânit de uimire este ca o pereche de ochelari în spatele cărora nu sunt ochi.

Cu rădăcini în frageda copilărie, când totul era nou şi totul avea prospeţime, uimirea se pierde odată cu înaintarea în viaţă, odată cu luarea poverii pentru grija zilei de mâine. Dar Mântuitorul Însuşi ne arată care sunt primii paşi pe care-i putem face în redobândirea capacităţii de a ne uimi: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei." (Mt. 6, 33) Renunţând la această povară pe care singuri ne-o luăm, încredinţând-o lui Dumnezeu, primim în schimb frăgezimea şi noutatea copilăriei, condiţia uimirii. Deprindem din nou puterea de a observa crinii câmpului, care "nu se ostenesc, nici nu torc" şi, totuşi, "nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia".

Uimirea înnoieşte viaţa

Faceţi chiar azi un exerciţiu de uimire, poate pe drumul făcut de atâtea ori către serviciul dumneavoastră, care privit cu atenţie o să vă pară presărat de minuni.

Drumul meu trece pe lângă brazii pe care i-am văzut plantaţi în urmă cu doi ani. Pot să spun că am crescut în acest timp o dată cu ei. Aţi văzut poate verdele crud şi moale cu care îşi întind noile ramuri ca nişte degete de copil către soare sau către o mângâiere. Atingeţi-le şi lăsaţi uimirea modului în care ele nu înţeapă, al strălucirii din acele lor lungi, lăcuite şi perfecte, să vă umple ochii şi sufletul. În jur e iarbă cosită şi miroase a vară şi a bunici. Dacă lăsaţi piciorul câteva secunde să fie atins de pământ şi de verdele crud înspicat cu ochi de margarete, o să simţiţi poate cum ceva din viaţa care vă înconjoară urcă şi în corpul vostru. Văd un cărăbuş mare colorat într-un curcubeu de verde şi roşu, care pare un extraterestru între maşini, zgomote şi atâta orbire. Îşi trăieşte viaţa fericit şi într-un ritm atât de firesc încât simt că-l invidiez. Oare cum reuseşte să nu se agite atât de mult ca să supravieţuiască? E drept că el nu trăieşte în criză, deşi noi suntem cei care roim în jurul lui, aducând criza din noi.

Un câine stă tolănit pe iarbă încât mă tem că poate a păţit ceva, pare chiar plecat dintre noi de atâta relaxare. Îl strig şi îşi mişcă o ureche, plictisit de mine, uimindu-mă şi bucurându-mă că trăieşte, că trăiesc. Aţi observat că cerul are mereu o altă culoare, că e unic de fiecare dată şi că e atât de perfect? Ridicaţi ochii în cer şi umpleţi-i de albastru şi de nemărginire. Văd vârfurile în cruce ale brazilor şi mă gândesc că şi copacii se închină la Dumnezeu. Respir apăsat, rar, încercând să trag vara în plămâni şi să scot afară frica care mă face să trăiesc superficial şi puţin. În drumul meu e şi o biserică. E deschisă mereu şi mă bucur acum că sunt doar eu, că e linişte, că îmi aud paşii ca într-o catedrală şi că e minunat. Nu e nimeni la ora aceea, lumina este pastelată, miroase a bujori şi a sfinţenie. Aş vrea să nu mai plec şi mă uimesc de bunătatea sfinţilor care par că mă privesc de pe pereţi şi că sunt bucuroşi să mă vadă. Au trecut doar câteva minute, dar o lume întreagă s-a trezit în mine şi mi-a vorbit, alungând tristeţea şi bucurându-mă ca învăţ să trăiesc. Acesta a fost drumul de azi, iar mâine, deşi voi merge pe aceleaşi cărări, va fi drumul de mâine, dacă învăţ să văd şi să trăiesc uimirea.

Uimirea, locul de întâlnire cu Dumnezeu

Cineva spunea că în uimire devin conştient de ceea ce îmi este necunoscut. Dar sunt şi lucruri cunoscute pe lângă care trecem în fiecare zi şi pe care le trăim doar ca pe un decor aproape la fel. Suntem înconjuraţi de minuni, în fiecare fir de iarbă este şi Creatorul ierbii şi poate că fiecare fir de iarbă a fost făcut şi pentru bucuria noastră, aşa că poate fi un motiv de a da slavă lui Dumnezeu. Cu atât mai mult perfecţiunea cu care a fost conceput organismul uman, care, numai aceasta înţeleasă, nu te poate lăsa ateu, minunea zâmbetului unui copil, a unei atingeri între două mâini care se iubesc. Iată ce spune cineva, după o perioadă de învăţare a uimirii: "Prinsă în hăţişul acestei vieţi zbuciumate, de multe ori simt că nu mă mai regăsesc în relaţia cu Dumnezeu. Atunci încerc să mă reapropii de lucrurile simple - mă plimb prin parcul cu tei, privesc frunzele, copiii care se joacă cu gâzuliţe şi pietricele, ascult ploaia sau chiar tăcerea şi mă simt din nou ca la început de drum, prind curaj şi Îl simt pe Dumnezeu aproape, sau cel puţin simt că am regăsit drumul spre El."

Uimirea este o putere a sufletului care ne ia ceva din orbirea şi întunericul care par să ne acapareze simţurile şi să ne marcheze realitatea. E ca o fereastră deschisă către lumina care ne înconjoară şi care rămâne neatinsă pentru ochiul care caută să o găsească. Puteţi găsi o sursă de uimire in orice vă înconjoară şi puteţi face din aceasta un motiv de întâlnire cu Cel care a creat totul întru slava Sa şi bucuria noastră.

Dr. Andreea Hefco

Lumina 11iulie 2011

Istoria Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Istoria Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre

Icoana "Potoleşte întristările noastre" a fost adusă la Moscova de către cazaci în vremea domniei ţarului Mihail Fiodorovici (1613-1645) şi se afla în biserica Sfântului Nicolae din cartierul Sadovniki. În această biserică se păstrau înscrisurile despre multe din minunile petrecute la sfânta icoană, însă incendiul din 1771 a nimicit întreaga arhivă. S-a păstrat doar amintirea unei minunate arătări prin mijlocirea acestei icoane făcătoare de minuni, întâmplată în a doua jumătate a secolului XVII.

O doamnă de viţă nobilă, care locuia departe de Moscova, a zăcut multă vreme, fiind chinuită de o boală istovitoare. Medicii nu mai sperau sa se însănătoşească şi bolnava îşi aştepta sfârşitul. În această situaţie grea s-a arătat milostivirea Domnului. In somn i s-a arătat acestei doamne chipul Născătoarei de Dumnezeu, de la care s-a auzit un glas: "Porunceşte să te ducă la Moscova. Acolo, în biserica Sfântului Nicolae, se află icoana Maicii Domnului cu inscripţia: "Potoleşte întristările noastre." Roagă-te în faţa ei şi vei primi vindecare." Cu adâncă credinţă femeia a pornit la drumul atât de anevoios pentru ea, şi la sosire a început să caute biserica Sfântului Nicolae, pe care, după multe căutări a aflat-o. Cercetând toată biserica, ea totuşi n-a găsit icoana ce-i apăruse în vis. Şi atunci, povestindu-i preotului paroh vedenia sa, a cerut de la sfinţia sa povăţuire. Preotul a poruncit slujitorului să aducă din clopotniţă toate icoanele Maicii Domnului. Aceasta împlinindu-se, s-a descoperit printre icoanele vechi şi prăfuite o icoană a Maicii Domnului cu inscripţia: "Potoleşte întristările noastre." Văzând-o, bolnava a exclamat: “Ea este! Ea este!”

Doamna aceea, care până atunci nu putea să-şi mişte nici mâna, spre mirarea tuturor, şi-a făcut semnul Crucii, s-a sculat în picioare şi fără ajutorul slugilor ei s-a apropiat de icoană. Acasă la ea s-a întors pe deplin sănătoasă, iar icoana a fost asezata in Biserica Sfantului Nicolae, la loc de mare cinste, amenajandu-se si un altar in cinstea ei. Această tămăduire a avut loc la data de 25 ianuarie 1760, zi pe care Biserica rusa a inchina-o praznuirii acestei icoane făcătoare de minuni, alcatuind si slujba si acatistul in cinstea ei.

Din toate orasele au inceput sa soseasca suferinzi la icoana nou descoperita si puterea lui Dumnezeu s-a aratat in numeroase alte minuni savarsite la aceasta icoana. Un numar foarte mare de minuni s-au savarsit la icoana Maica Domnului - Potoleste intristarile noastre si in timpul epidemiei din anul 1771.

Mai multe copii ale icoanei "Potoleşte întristările noastre" au fost realizate si impartite in intreaga Rusie, numai in Moscova aflandu-se patru icoane purtand acelasi nume care au fost preamarite prin numeroase minuni. Icoana Maica Domnului - Potoleste intristarile noastre o infatiseaza pe Maica Domnului care tine Pruncul cu mana dreapta, iar mana stanga se afla lipita de obraz. Pruncul tine in mana Sa un pergament desfasurat ce contine textul: "Potoleste intristarea mea!"

Poezii ortodoxe

Postat: 29.11.2011 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Category: Ortodoxie si Stiinta

Poezii ortodoxe

Identitate

Identitate

Radu Gyr

Eşti Doamne bun, eu pământean si rău
Si-n dragoste nu-ti semăn, nici în milă.
Dar, după răni, sunt chip din chipul Tău
de par dospit din cer nu din argilă.

Sfinţit pe cruci pe care nu m-am vrut
si de-nvieri pe care nu le-as cere,
nu ştiu: Tu te cobori la mine-n lut
sau eu mă urc spre raiul Tău bând fiere?

Metanie

Metanie
Radu Gyr

Doamne, fa din umilinta
pod de aur, pod inalt.
Si din lacrima, velinta,
ca pe-un pat adanc si cald.

Din lovirile nedrepte,
faguri faca-se si vin.
Din infrangeri, scari si trepte;
din caderi, urcus alpin.

Din otrava pusa'n cana,
fa miresme ce nu pier.
Si din fiecare rana,
o cadelnita spre cer.

Si din orisice dezastru
sau crepuscul stins in piept,
Doamne, fa lastun albastru
si da zambet intelept.

Impacare

Impacare

Monahia Zorica Latcu Teodosia

Cu sufletul spre Domnul am strigat:
Iisuse-al meu, de pacea Ta mi-e sete.
Ma ţine lutul meu, de lut legat,
Şi-n van vrea fierea lumii să mă-mbete.

Spre Tine merge dorul meu întreg,
La Tine-mi este orişice dorire.
Ci lasă-mă de lut să mă desleg,
Să vadă sufletu-mi a Ta mărire.

Mi-e sete de odihnă, Doamne-al meu,
Mi-s mâinile şi tălpile o rană.
Din coastă sânge-mi picură mereu,
În drumul de păcat şi de prihană.

Trăiesc flămând

Trăiesc flămând
Valeriu Gafencu

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndura

Măiastră suferinţă

Măiastră suferinţă
Monahia Zorica Teodosia Laţcu

O Tu, Măiastră suferinţă,
Cu dor cuprinzi
Întreaga mea fiinţă.
În ea aprinzi
Lumini de cunoştinţă,
Mă-nveţi întreg
Adâncul omenesc,
Mi-arăţi sublimul
Cel Dumnezeiesc,
Mă-nveţi să trag hotare firii
Şi să-nţeleg întinderea . iubirii
Îmi luminezi cu flăcările Tale
Nemărginirea Lumii siderale.
Mă duci adânc, tot mai adânc,
În jos,
Mă urci pe culmi de bine
Şi frumos.

Stiu ca sunt lut

Stiu ca sunt lut
Radu Gyr

Stiu ca sunt lut, dar nu stiu cine
mi-a pus în piept albine stranii,
sa-mi scoata mir din maracine,
din balarii, impartasanii.

Minunea mea se-ntampla vie
din mofturi mici si biete fleacuri…
Un colt de-al meu e-o-mparatie,
o zi de-a mea rasfrânge veacuri.

De nu strâng marile in brate,
prin câte-o balta tot deretic
si gheara mea tot sta sa-nhate
din orice taina câte-un petic.

Si daca-ncalecat pe-o raza
ea nu ma urca-n cer, incalte
de-o schioapa-n aer tot cuteaza
peste cotete sa ma salte.

Ruga mea

Ruga mea

Monahia Zorica Latcu Teodosia

Doamne, pentru toata saracia sfanta,
Pentru calea alba in singuratate,
Pentru istovirea carnii sfasiate,
Pentru cuiul care-n palma se-mplanta.

Pentru stralucirea lacrimii curate,
Pentru dorul tainic, care-n suflet canta,
Oasele sarmane bine Te cuvanta,
Pentru toate-acestea, Doamne, pentru toate.

Pentru ca Tu, Doamne, esti nespus de mare,
Pentru ca Esti Unul in desavarsire
Pentru ca Esti Insusi vatra de iubire.

Soarele de dreptate, blanda desfatare,
Pentru ca esti slava, mila si-ndurare,
Pentru toate acestea, Iti aduc marire.

Cantec deplin

Cantec deplin

Radu Gyr

N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi;
surâd numai acei care suspină
Azi n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta n-ai unge răni străine
N-ai jindui după un colţ de rai
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Căci nu te-nalţi în slăvi până nu cazi
cu fruntea grea în pulberea amară.
Şi dacă-nvii cu cântecul de azi
e c-ai murit cu lacrima de-aseară.

Vezi, Viata?

Vezi, Viata?
Radu Gyr

Vezi, Viata ? Eu inca mai traiesc
Si inca iti mai fac reverente
Cu-aceste gunoaie si zdrente,
Cu-n rest de prapad omenesc.

Vezi, Viata ? Eu inca mai surad
Prin lacrima-acestei argile,
Cu moartea tipand in pupile,
Cu ochii dezastrului had.

Vezi, Viata ? Eu inca ma scol
Din iad, din dezgust, din lesie,
Din ce-a vrut durerea sa fie,
Din crancenul meu vitriol.

Rugaciune

Rugaciune
Radu Gyr

Stapane-nsangerat, Domn al luminii
si Vesnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
si cuie-adanci in mainile-ti supuse,

Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii
care din cruce ne-ai facut lumina
si Rasarit din ranile tacerii
si cantec din osanda-ti fara vina -

da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea
din ceasul pironirii-nsangerate,
sa ne primim si cuiele si fierea
ca Tine-n marea Ta siguratate.

Pe fruntea tarii zambetul ti-l pune
si Neamul care-acum osanda-si duce
invata-l Tu amara rugaciune
din clipele suirilor pe cruce.

Stapane-nsangerat, Domn al luminii
si Vesnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
si cuie-adanci in mainile-ti supuse,

Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii
care din cruce ne-ai facut lumina
si Rasarit din ranile tacerii
si cantec din osanda-ti fara vina -

da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea
din ceasul pironirii-nsangerate,
sa ne primim si cuiele si fierea
ca Tine-n marea Ta siguratate.

Pe fruntea tarii zambetul ti-l pune
si Neamul care-acum osanda-si duce
invata-l Tu amara rugaciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mana Ta ca borangicul lunii,
din rani opreste sangele fierbinte,
inchide-n piepturi geamatul furtunii,
saruta-i tarii lacrimile sfinte !

si sus pe crucea crancena, pe care
sta Neamul nostru-nsangerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al invierii ce-o sa vina.

si spune mortilor din lut sa nu blesteme,
ci sub trifoi, sub damburi, sub secara,
sa-astepte pasii Tai calcand prin tara
si semnul muntilor ce vor aprinde steme.

Stapane-nsangerat, Domn al luminii
si Vesnicie limpede, Iisuse !
Tu, care ai primit pe frunte spinii
si cuie-adanci in mainile-ti supuse,

Tu, Domn al Rastignirii si-nvierii
care din cruce ne-ai facut lumina
si Rasarit din ranile tacerii
si cantec din osanda-ti fara vina -

da-ne-nclestarea Ta, da-ne puterea
din ceasul pironirii-nsangerate,
sa ne primim si cuiele si fierea
ca Tine-n marea Ta siguratate.

Pe fruntea tarii zambetul ti-l pune
si Neamul care-acum osanda-si duce
invata-l Tu amara rugaciune
din clipele suirilor pe cruce.

Cu mana Ta ca borangicul lunii,
din rani opreste sangele fierbinte,
inchide-n piepturi geamatul furtunii,
saruta-i tarii lacrimile sfinte !

si sus pe crucea crancena, pe care
sta Neamul nostru-nsangerat, Tu scrie,
Iisuse, un aprins inel de soare,
ca semn al invierii ce-o sa vina.

si spune mortilor din lut sa nu blesteme,
ci sub trifoi, sub damburi, sub secara,
sa-astepte pasii Tai calcand prin tara
si semnul muntilor ce vor aprinde steme.

si spune mortilor de sub troite sfinte
ca va veni candva o dimineata
cand Neamu-ntreg va fulgera la viata,
cuminecat prin mortii din morminte.

MARIA S

Vezi Toate Intrarile

Arhiva

2012 (5)
2011 (65)

Categorii

Fara categorie (12)
Ortodoxie si Stiinta (58)

« Ultima Pagina | vizualizare rezultate 1-20 din 70 | Urmatoarea Pagina »

Experienţa unui medic român angajat în Marea Britanie :

Ţara în care nici un pacient nu este la voia întâmplării

Sentimentul de vinovăţie

Ruşinea

Chinul fraţilor lui Iosif

Lipsit de vlagă

Plâns amar

Iertare completă

Studiu suplimentar

A bătut la uşa ta Cineva !

Cum a rămas mănăstirea Putna în graniţele României

Cine este indreptatit sa nadajduiasca in bunatatile fagaduite de Dumnezeu?

Ce este voia libera a omului?

Imnul Sf. Roman Melodul ne dezvăluie taina prin care evenimentul istoric al Naşterii Domnului se strămută în noi, în fiecare din noi: pământul I-a deschis peştera, noi să-I deschidem ieslea sufletelor noastre.

Părintele Rafail Noica: o soluţie pentru împăcarea oamenilor

Dorul de bunătatea lui Dumnezeu

22 DE ANI DE LA MUTAREA LA CELE VEŞNICE A PĂRINTELUI ARSENIE BOCA

CUVINTE DE FOLOS

CE ÎNSEAMNĂ “A-ŢI TĂIA VOIA”?

„Adevărata smerenie stă în «a-ţi tăia voia», pe care Dumnezeu ţi-o lasă.”

Lumina care stă în durere este leacul acesteia

Invidia - lanț greu ce încătușează inimi mici

Uimirea, fereastra bucuriei

Istoria Icoanei Făcătoare de minuni a Maicii Domnului - Potoleşte Întristările noastre

Poezii ortodoxe

Identitate

Metanie

Impacare

Trăiesc flămând

Măiastră suferinţă

Stiu ca sunt lut

Ruga mea

Cantec deplin

Vezi, Viata?

Rugaciune

Setari Cookie-uri

Despre Cookie-uri

Cookie-uri Necesare

Cookie-uri de Statistici

Cookie-uri de Publicitate

Cookie-uri de Preferinte