Ultimul sihastru autentic din Romania e si cel mai aproape de ceruri: la 1800 m altitudine, in inima padurii de la Lampa Mica, pe Masivul Postavaru, unde zapada zaboveste opt luni pe an. Totul e nemiscat in jur, peisajul e splendid, dar linistea pustietatii te infioara. E o liniste ingemanata cu vesnicia, unde zgomotele par ingaduite doar cu binecuvantarea divinitatii. Aerul inaltimilor e tare, prea tare. Iti rascoleste plamanii, iar in corp simti o rezonanta stranie, venita si din maruntaiele muntelui, dar si din cer. Doar zbarnaitul surd al cablului inghetat de la telecabina si rafalele de vant care spulbera neaua te fac constient ca nici aici timpul nu sta pe loc, desi ziua pare mult mai lunga. Asadar, in aceasta pustietate a ales un calugar sa se roage si sa se nevoiasca intru mantuire. Il cunosc toti salvamontistii si padurarii zonei, dar si cei ce lucreaza sezonier la telecabina. Cateodata, ei vad cum un punct negru suie culmile inzapezite, ca o furnica, sau ca o naluca a padurii. In cele mai ciudate si inaccesibile locuri, in care doar jivinele padurii sau pasarile pot ajunge, salvamontistii il vad pe omul lui Dumnezeu ingenuncheat, cu palmele inclestate a ruga. E duhovnicul muntilor, e poate ultimul pustnic al Romaniei… Nebun intru Hristos? Pe parintele Onufrie l-am intalnit intr-o dimineata geroasa pe Muntele Postavaru. E inalt, bine facut si are o barba mare, ca de canepa. Desi in putere, se sprijina intr-un bat lung, asemanator batelor ciobanesti. E imbracat in negru, peste rasa monahala avand o scurta de lana, iar in picioare bocanci grei, cu talpa groasa cat un strat de asfalt. Aspectul neingrijit, barba salbatica si batul din mana creioneaza o imagine parca nepotrivita pentru secolul 21. E chiar de inteles sperietura unor turisti, mai nedusi la biserica, atunci cand, la circa 2000 de metri altitudine, dau nas in nas cu monahul. Masiv, inalt de aproape 2 metri, parintele aduce cu Rasputin, iar neglijenta sa vestimentara ii sporeste aerul aparent fioros. Faptul ca turistii zgomotosi se tin departe il bucura pe parinte, care are nevoie de liniste, chiar daca uneori o plateste scump, simtind dispretul oamenilor. E calea urmata de acei „nebuni intru Hristos“ ramasi celebri in Rusia, care, spre a-si infrange mandria de sine, preferau sa sufere dispretul public, savarsind cele mai neobisnuite fapte. Parintele are ochi patrunzatori, cu o sticlire cumplita si aproape taioasa, dar dreapta, dureros de dreapta. Oricat ar parea de ciudat, cand se uita la tine, te simti mic si pacatos… „Sa mergem la chilie!“ – mi-a spus sec ieromonahul Onufrie. Onufrie, cu u si ie, nu Onofrei. Coliba de langa Poiana Doamnei Cu omul lui Dumnezeu inainte, am luat nametii si viscolul pieptis. „Nu aveti cum sa va rataciti la intoarcere, daca tineti drumul asta inapoi“, a incercat sa ma incurajeze parintele. Am trecut de Salvamont si de ce a ramas din cabana Cristianu Mare, dupa incendiul de anul trecut. Pe drum, care devenea din ce in ce mai dificil, mii de intrebari imi sfredeleau mintea, dar efortul ma impiedica sa vorbesc, abia tinand pasul dupa pustnic. Cand am ajuns la un indicator pe care scria Drumul Lupului-Ruia-Rosu, m-a incurajat din nou: „No, de aci mai avem putin“. Putinul asta a insemnat inca vreo 30 de minute de mers. Dupa ce am trecut de cele doua stanci din Poiana Doamnei, cam la 2 kilometri in inima padurii, ne-a intampinat o cruce mare din lemn, dupa care se putea observa o bisericuta ca din basmele cu pitici. Frant de oboseala, m-am trantit pe un scaun in refugiul pustnicului – o chilioara de dimensiuni liliputane. S-a lasat din nou o tacere adanca. Ochii masurau chilia: cateva icoane, un tablou al parintelui Cleopa, pe o scoarta taraneasca atarnata pe peretii din lemn. O sobita din teracota, doua scaune si un motan jucaus intregeau decorul saracacios. Doua lampi si cateva carti de rugaciuni… Pentru mine, linistea devenea apasatoare, drept care, cu vocea gatuita, m-am apucat sa-l descos pe pustnic… Cararea calugariei „Am 52 de ani si de vreo 7-8 ani, daca le-am tinut bine socoteala, stau aici. Sunt ieromonahul Onufrie Ioan, cu metania la Manastirea Cernica, unde am vietuit 25 de ani. Acolo, Prea Sfintitul Roman m-a calugarit intr-o noapte, si tot el mi-a dat preotia. De tanar mi-am dorit sa fiu calugar. M-am nascut la Cluj, dintr-un tata roman, Ion, si o mama rusoaica, Glicheria, care se cunoscusera in timpul razboiului. N-am decat 8 clase si o scoala profesionala de 2 ani. Am vrut sa iau calea manastirii mai de tanar, dar n-am apucat decat pe la 20 de ani, caci dupa moartea parintilor am avut grija de sora mea mai mica“, povesteste parintele cu greu, semn ca sihastria l-a invatat nu numai sa taca, dar chiar si sa uite sa vorbeasca. „Mi-a placut la Cernica, dar inainte de Revolutie veneau securisti, faceau chefuri la staretie, se taiau pe ascuns vitei, stiti cum era… Erau prea multe ispite, strandul – aproape, si scrie la carte ca poti sa pleci daca esti ispitit, ca sa iti gasesti locul. Dupa 20 si ceva de ani de manastire, am putut primi binecuvantarea sa plec“. Dupa lungi peregrinari, parintele Onufrie a stat un an la o stana, la Ruia, la poalele Muntelui Postavaru, de care s-a indragostit. A gasit un refugiu parasit, in care a stat 2 ani, dar acesta a luat foc de la o candela aprinsa. „Am ramas cu haina de pe mine, dar in 2 saptamani mi-am facut chilia asta. Locul l-am ales dupa izvorul de langa el, pentru ca spunea parintele Cleopa ca trebuie sa fie in apropierea unui izvor, ca fara mancare poti trai, dar fara apa, nu“. Deasupra colibei, parintele a ridicat un mic paraclis, in care insa nu tine slujbe, ci doar se roaga pe timp de vara. La taifas cu animalele Desi peisajul este mirific, viata este grea, dar parintele nu se plange. „Cateodata, zapada e de 3 metri si trebuie sa fac tunel ca sa ies. Daca nu apar timp de vreo luna-doua, mai vin cei de la Salvamont, sa vada ce-i cu mine. Nici de animale nu mi-e frica. Vine o vulpe, dar o alunga cotoiul asta… Mai vin vreo doua ciute… Chiar langa chilie, mai incolo, e barlogul unui urs. Acum hiberneaza, dar vara ii mai dau cate un colt de paine si ii vorbesc, asa, ca unui om… Imi place mult padurea si o stiu mai bine decat padurarii… De plictisit, nu ma plictisesc niciodata. Am de facut cele 12 canoane, rugaciunile. Eram prin padure odata si m-am intalnit cu 3 vanatori. «Singur, parinte?», au zis ei. «Nu, taica». «Dar unde e fratele?», m-au intrebat ei, iar io am aratat in sus… Niciodata nu sunt singur, ci cu Dumnezeu“. E convins ca tot Dumnezeu i-a randuit si numele de calugarie, mai ales dupa ce a aflat ca si Sfantul Onufrie a trait tot in pustie si a avut o barba pana la pamant. Parintele coboara rar, poate doar de 3-4 ori pe an, in cazuri exceptionale, pentru a face dezlegari sau molitfe. In schimb, pe timp de vara, trec destui curiosi. Au venit de la Suceava, din toata tara, ba chiar si un preot din Chisinau, Vasile. Una din credincioase, Ana Buca, a venit pana acum de 5 ori sus, la parinte, desi are 87 de ani. Pe toti oaspetii el ii primeste cu dragoste, daca vin pentru un sfat. „N-am ce cauta in lume“ Tot credinciosii ii mai aduc de mancare, ceva gaz si lumanari. Rar, pentru ca nu pot ajunge lesne la el. In rest, pustnicul se multumeste cu ceaiuri, ciuperci, zmeura, mure, macese, adunate din timpul verii. „Aici vreau sa-mi dau sufletul in mainile lui Dumnezeu, daca asa o randui. Nici nu stiti ce frumos e sa stai sa te rogi in apropierea prapastiei, sa-ti constientizezi pacatele, sa admiri creatia Lui, de aici, de sus. Jos e coruptie mare, care a intrat pana si in Biserica. Aud ca se fac hirotonii pe bani, ca la calugari le fac legitimatii, de parca Sfintii Apostoliau avut legitimatii, iar haina ti-o poate lua cineva dupa ce ai depus voturile! Calugarii au masini personale, calculatoare, se vinde mirul, se fac vrajitorii… Aici, daca e nevoie, fac liturghia pe butuc, cum a facut parintele Cleopa, sau ca Sfantul Serafim din Sarov, care punea o icoana intr-un copac, iar pentru el padurea era cea mai mare catedrala… N-am ce cauta jos, in lume…“ Cu modestia calugarului, parintele Onufrie nu vrea sa fie numit nici pustnic, nici schimnic, ci doar „un umil vietuitor“… de Sebastian Stanculescu
|
Category:
poveste scurta
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun… Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine? Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse: - Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea… Apoi, dupa o mica pauza adauga: - Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine. - Aaa… incantat sa va ajut – baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat. - Bine – incuviinta batranul invatat. Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand: - Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede. Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept. Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat. - Imi pare rau – incepu el – dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului. - Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! – spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana… Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise: - Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel. - Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclama naucit tanarul. - Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58. Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate. – Ia loc, te rog – ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta. Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic. – Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni , care nu se pricep , sa ne evalueze… Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi…
|
Nicolae Steinhardt - Acum stiu
"Cand un om reuseste sa faca ceva ce i-a solicitat mult efort, in el incepe sa lucreze trufia. Cel ce slabeste, se uita cu dispret la grasi, iar cel ce s-a lasat de fumat rasuceste nasul dispretuitor cind altul se balaceste, inca, in viciul sau. Daca unul isi reprima cu sirg sexualitatea, se uita cu dispret si cu trufie catre pacatosul, care se cazneste sa scape de pacat, dar instinctul i-o ia inainte! Ceea ce reusim, ne poate spurca mai ceva decit pacatul insusi. Ceea ce obtinem se poate sa ne dea peste cap reperele emotionale in asa maniera incit ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganti si zgirciti, cum succesul ne poate rasturna in abisul infricosator al patimilor sufletesti. Drumul catre iubire se ingusteaza cind ne uitam spre ceilalti de la inaltimea vulturilor aflati in zbor. Blindetea inimii se usuca pe vrejii de dispret, de ura si de trufie, daca sufletul nu este pregatit sa primeasca reusita sa cu modestia si gratia unei flori... Tot ce reusim pentru noi si ne aduce energie este menit a se intoarce catre aceia ce se zbat, inca, in suferinta si-n pacat. Ochii nostri nu sunt conceputi pentru dispret, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se cazneste sa iasa din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne infoia in pene, ca in mantiile statuilor, ci pentru a le transforma in dragoste, in dezvoltare si in daruire pentru cei din jur. Daca reprimi foamea in timp ce postesti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o sa viseze mincaruri gustoase si alese, mintea o sa simta mirosurile cele mai apetisante chiar si in somn, pentru ca, in ziua urmatoare, inebunita de frustrare, sa compenseze lipsa ei printr-un dispret sfidator fata de cel ce nu posteste. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului si a izbinzii trufase asupra poftelor... Dar, dincolo de orice, trufia ramine trufie, iar sentimentul frustrarii o confirma. Daca ai reusit in viata, nu te agata de nereusitele altuia, pentru a nu trezi in tine viermele cel aprig al orgoliului si patima infumurarii. Reusita este energia iubirii si a capacitatii tale de acceptare a vietii, dar ea nu ramine nemiscata, nu este ca un munte sau ca un ocean. Ingimfarea si trufia reusitei te coboara, incetul cu incetul de pe soclul tau, caci ele deseneaza pe cerul vietii tale evenimente specifice lor. Slabeste, bucura-te si taci! Lasa-te de fumat, bucura-te si taci! Curata ograda ta, bucura-te de curatenie si lasa gunoiul vecinului acolo unde vecinul insusi l-a pus. Caci intre vecin si gunoiul din curte exista o relatie ascunsa, niste emotii pe care nu le cunosti, sentimente pe care nu le vei banui vreodata si cauze ce vor ramine, poate, pentru totdeauna ascunse mintii si inimii tale. Intre omul gras si grasimea sa exista o relatie ascunsa. O intelegere. Un secret. Un sentiment neinteles. O emotie neconsumata. O dragoste respinsa. Grasimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Si, in viata noastra nu exista profesori mai severi decit viciile si incapacitatle noastre."
"Acum stiu! Stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de mozart... este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "
|
Category:
felicitari craciun
http://www.jacquielawson.com/viewcard.asp?code=2007134554829&source=jl999
|
Category:
film
http://www.trilulilu.ro/filme/5326af1c8d58f9 http://www.trilulilu.ro/filme/b1c5c21dadcb42
|
Category:
poezie
pana la doi-trei ani, ingerul tau de Ioan Es. Pop până la doi-trei ani, îngerul tău șade în apropierea ta. sunteți cam de aceeași greutate. îl poți vedea, auzi, pipăi. apoi, însă, el, care e energie pură, se înalță puțin, iar ochii tăi, care nu se mai uită în sus, îl pierd din vedere. auzul tău, care se îngroașă, nu-l mai poate auzi. la cinci ani, ești deja fiul părinților tăi de carne, ai coborât în lumea lor, privirea ta, care încă e un organ mai ușor decât ochiul, îl păstrează totuși, dar nu pentru mult timp, pentru că la zece l-ai uitat, la doisprezece toate simțurile ți s-au îngroșat, la treisprezece s-au mutat în pântece, iar la paisprezece sub buric. acum ești pe de-a-ntregul al părinților tăi, te tulburi și râvnești la ce râvnesc și ei, urăști ce urăsc ei și, în curând, nimic nu te mai oprește să le repeți greșelile, de atâta-nvolburare a simțurilor de jos nu bagi de seamă alți douăzeci de ani că mica fereastră din moalele capului s-a-nchis, iar obloanele s-au tras. acum nu mai vezi cu tot trupul ca pe vremuri. și în timp ce carnea crește tot mai groasă și mai grea, înveți să te vaiți de carne bolnavă – ai uitat demult că cel ce stă acum deasupra ta avea loc în pat, lângă tine. nu, încă n-a urcat atât de mult încât să nu-l poți vedea chiar deloc, dar ochiul tău nu se mai ostenește să vadă nici măcar lucrurile grele din apropiere. cântărești acum o sumedenie de oase și de cărnuri singure. simțurile dulci ți s-au închis. în locul lor te lupți să îți salvezi carnea cea grea și oasele opace. nu mai crezi decât în istorie. iar istoria vorbește doar de cei ce dispar.
|
|
|