Cele zece drahme:
Domnul in chipul unei femei

Puteti crede ca Mantuitorul Hristos s-a infatisat pe Sine in chipul unei femei, in doua din parabolele Sale? Una este cea a femeii ce a luat trei masuri de faina si a facut aluat. Dar mai intai sa vorbim despre cealalta, in care Domnul ne spune despre femeia care a avut zece drahme si a pierdut una. Acestea sunt cele mai tainice dintre toate parabolele Mantuitorului. Deoarece parabola drahmei pierdute este scurta, o vom cita in intregime.

Sau care femeie, avand zece drahme, daca pierde o drahma, nu aprinde lumina si nu matura casa si nu cauta cu grija pana ce o gaseste? Si gasind-o, cheama prietenele si vecinele sale, spunandu-le: Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem (Luca 15:8-9)

La prima privire, aceasta parabola pare atat de simpla, sau chiar naiva, incat nu il impresioneaza pe cititorul Evangheliei. De fapt, in aceasta parabola simpla ni se dezvaluie taina universului.

Daca o luam in mod literal, starneste nedumerirea. Femeia a pierdut doar o drahma. Chiar si zece drahme nu reprezinta o suma mare; de fapt, o femeie care are doar zece drahme trebuie sa fie foarte saraca. Sa presupunem, inainte de toate, ca gasirea drahmei pierdute a insemnat un mare castig pentru ea. Si totusi se prezinta ca un paradox, caci cum se face ca, desi fiind atat de saraca, ea aprinde lampile, matura casa si isi cheama toate prietenele si vecinele pentru a-i impartasi bucuria? Si totul pentru o singura drahma! O asemenea pierdere de timp – aprinderea unei lumanari si punerea casei in ordine, inainte de toate! Mai apoi, daca isi invita vecinele, este silita, potrivit obiceiului oriental, sa le ofere ceva de mancat si de baut, o cheltuiala deloc mica pentru o femeie saraca. Sa nu faca astfel ar insemna ignorarea unui obicei neschimbator.

Alta observatie importanta este ca ea nu invita doar o singura femeie careia i-ar putea oferi dulciuri, fapt ce nu ar fi implicat cheltuieli mari. Ci a invitat multe prietene si vecine, si chiar de le-ar fi intretinut modest, cheltuiala ar fi depasit cu mult valoarea drahmei pe care a gasit-o. De ce ar trebui ea sa caute drahma cu atata sarguinta si sa se bucure la aflarea ei, doar pentru a o pierde in alt fel? Daca incercam sa intelegem aceasta parabola in mod literal, nu se potriveste in cadrul vietii cotidiene, ci lasa senzatia a ceva exagerat si de neinteles. Deci sa incercam sa aflam sensul ei mistic sau ascuns. Cine este femeia? Si de ce este o femeie si nu un barbat, cand un barbat este mai predispus la a pierde bani, in cadrul obisnuit al vietii? A cui casa este cea pe care o curata si umple de lumina? Cine sunt prietenele si vecinele ei? Daca umblam dupa intelesul duhovnicesc al parabolei, in locul celui literal, vom gasi raspunsurile la aceste intrebari. Domnul spune: Cauta si vei gasi.

Femeia il reprezinta pe Insusi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Cele zece drahme sunt ale Lui. El este Cel care a pierdut una dintre ele si s-a apucat sa o caute. Drahmele nu sunt monezi de aur sau argint. Potrivit teologilor ortodocsi, numarul zece inseamna deplinatatea. Cele noua drahme nepierdute sunt cele noua cete ingeresti. Numarul ingerilor este dincolo de intelegerea muritorilor, caci depaseste puterea noastra de calcul. Drahma pierduta reprezinta omenirea in intregul ei. Prin urmare Hristos Mantuitorul S-a coborat din cer pe pamant, la casa Sa, si a aprins o lumanare, lumina cunoasterii Lui. A curatat casa – adica a curatit lumea necuratiei diavolesti – si a gasit drahma pierduta, omenirea pierduta aflata in greseala. Apoi Si-a chemat prietenii si vecinii (dupa slavita Sa Inviere si Inaltare), si anume, nenumaratii heruvimi si serafimi, ingeri si arhangheli, si le-a descoperit marea Sa bucurie. Bucurati-va cu Mine. Am gasit drahma pe care o pierdusem! Aceasta inseamna: Am gasit oameni pentru a umple golul din Imparatia Cerurilor, provocat de caderea ingerilor cei mandri care au apostaziat de la Dumnezeu. La sfarsitul vremilor, numarul acestor suflete gasite si mantuite va trebui sa fie de bilioane, sau, in limbajul Scripturii, va fi la fel de nenumarat precum stelele de pe cer si precum nisipul de pe malul marii.

Domnul nostru S-a infatisat ca o femeie, deoarece femeile sunt mai grijulii decat barbatii la ingrijirea averii, la pastrarea casei in randuiala si la primirea oaspetilor. Daca aceasta scurta parabola, care consta in numai doua fraze, este explicata astfel, care inima nu se va cutremura? Caci cuprinde intreaga drama a lumii vazute si nevazute. Explica de ce Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant. Aduce o raza stralucitoare de lumina asupra istoriei omenirii si asupra dramei existentei fiecarui individ. Ne pune fata in fata cu o decizie rapida, deoarece viata noastra trece cu repeziciune – o hotarare daca dorim sa fim drahma pierduta gasita de Hristos sau nu. Hristos ne cauta. Ne vom ascunde de El, sau ne vom lasa gasiti de catre El inainte ca moartea sa ne ascunda de El, din lume si din viata?

Este o problema vitala si sta in vrerea noastra sa Il acceptam sau sa Il respingem. Dupa moarte va inceta sa fie o problema deschisa, si atunci nimeni nu va mai astepta un raspuns de la noi.

Trei masuri de faina

Si iarasi Iisus a zis: Cu ce voi asemana imparaţia lui Dumnezeu? Asemenea este aluatului pe care, luandu-l, femeia l-a ascuns in trei masuri de faina, pana ce s-a dospit totul. (Luca 13:20-21).

Aceasta e alta parabola tainica ale lui Hristos, pe care multi o gasesc greu de inteles. Tema actuala, luata din viata de zi cu zi, este simpla si clara. Din cele mai vechi timpuri sotiile s-au ocupat cu brutaria; ele iau faina, o pun in vase, fac dospitura, framanta aluatul si il coc. Aceasta a fost indeletnicirea zilnica a femeii casnice in Orient si in Apus, timp de mii de ani. Dar nu i-a trecut nimanui prin minte sa ia aceasta indeletnicire simpla ca pe o infatisare sau un simbol al Imparatiei lui Dumnezeu. Doar Domnul Iisus Hristos, pentru Care nimic nu era prea simplu sau neimportant, a luat acest indeletnicire gospodareasca obisnuita si a folosit-o pentru a explica ceva uluitor si extraordinar. Putea sa isi infatiseze Siesi pe propria mama la lucru.

Voi pune urmatoarele intrebari cititorului Evangheliei. De ce Hristos a luat drept pilda femeia, in locul barbatului, de vreme ce barbatii au fost brutari de-a lungul secolelor? Si de ce drojdia, de vreme ce azima (painea nedospita) era folosita in mod obisnuit? Si de ce femeia a luat trei masuri, si nu una sau doua sau patru? In sfarsit, ce legatura sau asemanare se gaseste intre stapanirea lui Dumnezeu si lucrul in bucatarie al unei gospodine?

Daca acestor intrebari nu le poate fi dat un raspuns, cum putem intelege parabola? Si inca a le raspune fara o cheie duhovniceasca ar duce doar la alte dificultati. Toate parabolele trateaza cu superficialul, dar intelesul lor adevarat zace in profunzime. Ele plac ochiului si par indeajuns de evidente, dar privesc duhul si duhovnicescul.

Aceasta parabola are o dubla interpretare duhovniceasca. Prima are de a face cu cele trei rase principale ale omenirii, a doua cu cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc. Pe scurt, ceea ce este remarcabil si neobisnuit in parabola aceasta este procesul istoric si personal al mantuirii omului.

Dupa Potopul cel Mare, au rasarit din fii lui Noe – Sem, Ham si Iafet – trei rase de oameni, semitii, hemitii si iafetitii. Acestea sunt cele trei masuri de faina in care Hristos pune drojdia Sa cereasca – Sfantul Duh Care insemneaza ca El a venit ca Mesia si Mantuitor al tuturor noroadelor si neamurilor omenirii, fara exceptie. Precum, cu drojdia, o femeie poate preschimba faina obisnuita in paine, si Hristos, prin Duhul Sfant, preschimba oamenii obisnuiti in copii ai lui Dumnezeu, in vietuitori nemuritori ai Imparatiei Ceresti. Din aceasta pricina, potrivit invataturii ortodoxe, sfintii sunt numiti ingeri pamantesti sau oameni ceresti, deoarece, fiind „dospiti” de Duhul Sfant, nu mai sunt faina obisnuita sau azimi nedospite ce zac pe pamant, ci sunt paine dospita care s-a inaltat. Potrivit Bibliei, azima era painea sclavilor, in timp ce painea era pentru cei liberi, copiii lui Dumnezeu. Deci, din acest motiv Biserica Ortodoxa foloseste paine dospita la Sfanta Impartasanie. Procesul dospirii a inceput in acea prima Duminica a Treimii sau Rusaliile, cand Duhul Sfant s-a pogorat din cer asupra apostolilor. Din acea zi, acest proces a continuat pana in ziua de astazi si va continua pana la sfarsitul vremii, cand totul va fi dospit. Aceasta este, deci, interpretarea istorica a parabolei tainice despre brutareasa. Cea de-a doua interpretare este psihologica si personala, si priveste cele trei facultati sau puteri fundamentale ale sufletului omenesc: intelectul, inima si vointa, sau, cu alte cuvinte, puterea de a gandi, puterea de a simti si puterea de a actiona. Acestea sunt cele trei masuri nevazute ale sufletului omului launtric. Aceste trei puteri fie raman pe de-a-ntregul nedospite, precum painea robilor, sau dospesc cu drojdia tinerii de minte a raului si a fatarniciei. Prin urmare, Hristos le-a spus ucenicilor sai sa se pazeasca de aluatul fariseilor care este fatarnicia, deoarece este plamada lumeasca si omeneasca, care vlaguieste toate puterile sufletului si il lasa infirm si bolnav. Dar Hristos Mantuitorul a adus pe pamant un aluat nou pentru a inalta puterile sufletului. Cei ce primesc aceasta noua plamada cereasca prin Botezul in numele Sfintei Treimi sunt numiti fii si fiice ai lui Dumnezeu, mostenitorii Imparatiei vesnice. Ei nu vor muri, caci chiar atunci cand vor parasi trupul, vor fi vii si vor trai vesnic. Aceast aluat ceresc ii umple cu lumina cugetarii, cu caldura iubirii dumnezeiesti si slava faptelor bune. Toate cele trei puteri ale sufletului sporesc impreuna in intelegere, si se inalta catre cer, catre desavarsire. Precum Domnul a zis: Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.

Femeia a fost luata drept pilda de desavarsire si nu barbatul, si Hristos s-a comparat Insusi cu o brutareasa, deoarece femeia ca sotie si mama pregateste painea pentru familie intr-o maniera iubitoare, pe cand brutarul coace painea spre a o vinde pentru castig. Tot ceea ce Hristos a facut pentru omenire a fost facut din dragoste curata, si prin urmare El se compara cu o brutareasa. Aceasta e cea de-a doua interpretare, dar ambele interpretari ale parabolei sunt corecte. Intelesul istoric si psihologic al parabolei este precum un copac ramuros ce creste dintr-o ghinda, pentru ca este cu adevarat maret in amploarea sa istorica si profund in adancimea sa psihologica.

 

(Aparut in Orthodox Life, 1951, numerele 5 si 6)

FRUMOASA NOASTRĂ CRUCe
Fraţii noştri nu trebuie să plângă niciodată din durere, ci numai din iubire.
Nici în viaţă, nici în moarte, cei uniţi de Dumnezeu prin iubire nu trebuie să se mai despartă niciodată.
Săbiile şi scuturile lor să lupte alături.
Mâinile lor să lucreze şi să se roage împreună.
Capetele lor să odihnească, în clipele cele mai neuitate, unul pe umărul celuilalt.
Paşii lor să meargă alături pe orice drum şi pe orice vreme.
Pâinea să şi-o frângă împreună.
Apa să şi-o bea din acelaşi vas.
Durerea să şi-o împartă frăţeşte, ca pe pâinea lor.
Bucuria să şi-o simtă la fel
Iar crucile lor să aibă acelaşi acoperiş.
Pentru ca învierea lor să fie în aceeaşi clipită. Iar veşnicia lor, îmbrăţişată.
Nimic mai fericit decât soarele dintre sufletele lor înfrăţite şi nimic mai nefericit decât gheaţa lor.
Nimic mai dulce decât întâlnirile celor dragi şi nimic mai amar decât despărţirea lor.
Doamne, cine mi-ar putea fi mai aproape decât soţul meu,
cine mai bun decât fratele meu, cine mai drag ca prietenul meu?
Cine, dacă nu singur Tu, Care îmi eşti toate acestea?
Lângă Tine eu să nu plâng niciodată, decât de fericire. Şi Tu lângă mine, la fel.
Lângă Tine eu să nu tremur niciodată, decât din dragoste.
Şi Tu lângă mine, la fel.
Lângă Tine să nu mi se aplece ochii mei niciodată, decât de prea multă lumină.
Şi ochii Tăi lângă mine, tot aşa.
Ţie să nu-mi fie greu a-ţi spune niciodată, dcât cât te iubesc de mult.
Pentru Tine să nu am niciodată nimic ascuns, decât bucuriile pe care vreau să Ţi le fac pe neaşteptate.
O,Iisuse, Preaiubitule drag, ce uşoară îmi este crucea pe care noi împreună o purtăm!
Ce dulce îmi este jugul alături de Tine!
Şi ce fericită sarcina Ta asupra inimiii mele!
La sânul Tău odihna mea este plină de linişte şi siguranţă, iar munca mea este numai cântec şi spor.
Când Tu eşti lângă mine, tot pe ce pun mâinile îmi înfloreşte şi îmi luminează.
Când simt asupra mea privirile Tale, toată fiinţa mea îmi pare învăluită în raze şi cântec.
Când Te ştiu aproape de mine, duhul îmi arde, ochii îmi strălucesc, picioarele îmi aleargă, mâinile îmi zboară.
Preaiubitule drag, câte aş dori să-Ţi spun acum, când nu pot decât să tac, adorându-Ţi în lacrimi dragostea şi slava Ta, amândouă la fel de mari, Iisuse!...

Citeam zilele trecute într-o carte despre un subiect tare delicat: prietenia, şi m-am gândit să pun câteva lucruri legate de tema aceasta şi aici.

Pentru fiecare dintre noi prietenia are o însemnătate generală, dar şi una particulară. Eu zic, aşa: prietenia nu-i obligatorie, dar e bine să existe în viaţa noastră, fără ea aş fi mult mai trist, de asta sunt foarte sigur. Părintele arhimandrit Teofil Părăian, zice că prietenia e “confluenţa a două râuri de iubire”...”o realitate din cer adusă pe pământ..” cât e de frumos... aşa de mult îmi plac aceste două comparaţii.

Eu cred în prietenie din toate puterile mele. Cine îmi este prieten, e adânc “prins” în sufletul meu, e “închis bine”... si aş vrea ca mulţi să ajungem la măsura de a putea spune: “sufletul meu are numai intrări, nu şi ieşiri”, “aşa că, cineva odată intrat , nu mai are cale de ieşire”...

Şi aşa stau şi mă gândesc, unde este Pritenia aceea Frumoasă, în care nu există nici un fel de interes, în care Dragostea, să fie pe primul plan?! Am nădejde că acesta nu se va pierde niciodată, pentru că există în adâncul sufletelor noastre. Să pastram prietenia sfântă!PRIETENIA

Am să vă arăt acum cum lucrează Dumnezeu în lume, căci nouă ni se pare că nu după vrednicia omului îi dă. Oamenii au obiceiul de a se judeca unii pe alţii. Măi, de ce îi merge bine ăluia care înjură, bea, fumează, e desfrânat şi totuşi e bogat, are copii sănătoşi, iar cutare om deşi e drept, cuminte, evlavios, îi merge tot rău, îi bolnavă soţia, copiii, animalele din ograda... şi uite aşa judecăm noi, oamenii... "Planurile Mele nu sunt ca planurile voastre, ci cât este de departe cerul de pământ, atât de departe sunt judecăţile Mele de judecăţile voastre, zice Domnul"...

Era un călugăr bătrân, cu viaţă înaltă, în pustia Schetică. Călugărul acesta l-a trimis pe ucenicul lui la Alexandria, iar acolo tocmai s-a întâmplat că prefectul cetăţii murise. Prefectul fusese un om rău, care prigonise şi omorâse creştini. Acum însă îl duceau la groapă cu muzică mare şi cu flori, lume multă, o zi frumoasă. Când a venit ucenicul acasă, la pustie, l-a găsit pe pustnicul bătrân, care trăise 50 de ani în pustie, mâncat de un leu... Atunci tânărul ucenic îi zise unui alt pustnic: "Părinte, uite, ucigaşul creştinilor ce înmormântare a avut iar pe bătrânul meu Părinte l-a mâncat leul!!!" Atunci pustnicul răspunde: "Mi se pare că Dumnezeu fiind prea bun îngăduie şi unele lucruri dumnezeieşti". Iar acest bătrân s-a rugat lui Dumnezeu aşa: "Doamne arată-mi mie judecăţile tale! De ce unii sunt bogaţi şi alţii săraci, alţii răi şi o duc bine şi altele..."

Rugându-se aşa, a venit vremea să plece la Alexandria, să vândă coşniţele făcute în pustie şi să-şi cumpere pâine, pe care o uscau şi de aveau pesmeţi cu apă, le era de ajuns; alţii mâncau pâine cu rădăcini, alţii numai rădăcini fără pâine. Tocmai când a ieşit din pădure, îi apare în faţă un călugăr tânăr care îl întreabă: "Unde mergi Avvo?" "Merg la Alexandria să îmi vând lucrul mâinilor!" "Părinte, mata eşti bătrân, lasă că îţi duc eu coşărcile!" Apoi tot tânărul călugăr îl întreabă pe bătrân: "Ştii care e datoria călugărului când merge pe drum?" "Ştiu fiule, să tăcem şi să ne rugăm!" "Te jur părinte bătrân ca până la Alexandria să nu vorbim nici un cuvânt, dar bagă de seamă, părinte, că ai să vezi la mine lucruri, care n-o să-ţi prea convină, dar să nu vorbeşti că ţi-ai călcat jurământul!". Şi a zis bătrânul: „Cred, fiule, căci cu ajutorul lui Dumnezeu n-am să vorbesc!" Şi din momentul acela au început călătoria şi au tăcut. Către seară au ajuns la poala muntelui, la un sat. Acolo era o casă din care iese un tânăr şi zice: "Părinte, hai la noi că e seară acum!". Gazda le-a spălat picioarele la amândoi, le-a dat o cameră şi i-a chemat la masă. Tânăra gazda avea în casă un blid frumos de argint, cu flori, iar pe blid scria bisericeşte (cu litere slavone n.n.). Ca să le arate cinste musafirilor, tânărul a pus fructe în blidul de argint. Când să plece dimineaţa cei 2 călugări, călugărul cel tânăr fură blidul de argint şi îl ascunse sub haină. Cel bătrân a văzut, dar a tăcut, căci era sub jurământ. A zis în sine: "Mare pacoste e călugărul ăsta, să fure blidul de la omul ăsta bun!". Când au ajuns la o apă limpede, călugărul tânăr a luat blidul, a făcut cruce peste el şi l-a aruncat în apă. Când era soarele sus, au ajuns în alt sat, unde îi vede un gospodar care le zice: „Părinţilor, haideţi la noi!" Omul acela avea un câine groaznic, legat în lanţ. Către seară, înainte de a părăsi casa, tânărul călugăr a făcut o cruce peste câine, iar câinele a sărit în sus, a crăpat şi a murit. Spre seară ajung la alt sat, unde îi primesc doi tineri (căsătoriţi n.n.) cu mare evlavie. Aceşti tineri aveau un singur copil, nou născut. La plecare, călugărul tânăr se repede la leagănul în care dormea pruncul, îl dezveleşte, îi suceşte gâtul şi îl omoară. Atât de repede i-a sucit gâtul că n-a putut ţipa deloc, apoi l-a învelit şi l-a lăsat acolo. Zice bătrânul în sine: "No, altă crimă, cine ştie unde merg eu cu criminalul acesta! Vai de capul meu!" A doua zi treceau pe lângă o crâşmă, tânărul călugăr a făcut cruce spre crâşmă şi trei metanii, iar cei din crâşmă au zis: "Uite mă, că popa se închină la noi!" şi râdeau. Au mers înainte şi au ajuns la marginea unei păduri, unde se afla o biserică pustie, fără uşi, geamuri, acoperiş, erau numai zidurile. Călugărul tânăr s-a aplecat la un pârâuţ, a luat nişte pietricele, a făcut cruce peste ele şi a început să arunce cu ele în biserică. După aceea a făcut cruce peste biserică şi a plecat. Cel bătrân zicea: Acesta numai drac poate să fie!" Către amiază ajung într-un sat unde era căldură mare. Văd o căsuţă veche, acoperită cu stuf, trestie şi paie. Pe prispă casei erau nişte copilaşi ce plângeau; bătrânului i-a fost milă de ei şi le-a dat ce-a avut şi el, un pic de pâine, câte un fruct... Copiii plângeau că anul trecut au îngropat pe tatăl lor, iar acum pe mama lor. Călugărul cel tânăr a dat foc casei, iar copilaşii, ca nişte pasarele, au fugit ţipând că a luat foc casa. Până să vină vecinii casa a ars în totalitate. Zise bătrânul: "Doamne, uite că a dat foc casei! Numai rele face acesta!"

Seara ajung în Alexandria. La marginea oraşului era o vilă, o casă cu fântână frumoasă dar nu era nimeni acasă la ora aceea. Ce face tânărul călugăr? Se suie pe casă şi într-o oră o desface pe toată, aruncă uşile, geamurile, tot. Când s-a dat jos, călugărul bătrân n-a mai avut răbdare, căci până aici le-a fost tăcerea şi i-a zis tânărului: „ I-a ascultă mă!! Am ajuns la Alexandria, aşa-i? Mă, până aici am jurat să tac? Să-mi spui ce eşti, DRAC? ÎNGER? Sau OM? Dar tânărul a zis: "Ce ai cu mine părinte?" "Eu n-am văzut oare ce ai făcut până acum? Multe rele ai făcut până acum!" Tânărul i-a zis: „Părinte, trei lucruri mari am făcut: când am aruncat blidul de argint în apă, blidul a fost furat de la biserică de părinţii acelui tânăr şi acum ei se muncesc în iad. Dacă nu luam blidul atunci şi tânărul băiat ar fi ajuns în iad. L-am aruncat în apă aceea curata şi are să vină cântăreţul bisericii şi o să-l ducă înapoi de unde a fost furat. Aceste trei lucruri bune am făcut: părinţii care au furat au ieşit din iad, nu va merge în iad fiul lor iar blidul revine la biserică" Dar câinele de la casa aceea?" "Cei ce aveau câinele erau creştini buni, dar în ziua următoare câinele avea să turbeze şi, muşcându-i, mureau toţi din casă, aşa am omorât câinele şi i-am scăpat pe toţi de la moarte" "Dar de ce ai omorât copilul din leagăn?" "Şi aceşti doi tineri erau creştini buni, însă dacă creştea copilul, devenea hoţ şi avea să îşi omoare părinţii, aşa i-am salvat pe cei doi creştini" "Dar la crâşmă de ce ai făcut semnul crucii şi te-ai închinat?" "În crâşma era primarul satului şi cântăreţul bisericii, care au venit să bea un vin bun şi să se veselească. Şi ce au hotărât cei doi în crâşmă? I-a zis cântăreţul, primarului: Mai vărule, hai să facem o biserică în satul nostru, eu pun 100.000 şi tu la fel şi aşa s-au învoit şi le-am binecuvântat hotărârea lor, ca să poată face biserică, iar vinul pe care-l aveau spre a-l bea, a intrat în el un şarpe otrăvitor şi de l-ar fi băut mureau amândoi. Dar făcând semnul crucii peste vin, au scăpat de la moarte şi vor face biserica. De aceea m-am închinat şi am făcut semnul Crucii peste ea". "Dar în biserică de lângă pârâu, de ce ai aruncat cu pietre?" "În ea, fiind părăsită, erau o mulţime de draci care jucau pe masă Sf. Altar, eu i-am alungat de acolo şi acum vor veni oamenii şi o vor repara, şi vor face slujbă în ea" "Dar de ce ai dat foc la casa copiilor orfani?" "Dacă rămânea casă acolo, copii ar fi dus-o greu, dar aşa pe locul unde a ars vor găsi o căldare cu bani, iar o rudă a lor îi va lua şi va zidi altă casă şi aşa toată viaţa lor le va merge bine" "Dar casa de la marginea Alexandriei de ce ai dărâmat-o? " "Vila aceea a fost făcută din bani de furat şi de ar fi trăit în ea cei ce au făcut-o, nu se mai mântuiau, aşa, când vor veni, vor face alta din sudoarea feţei lor şi îşi vor mântui sufletul. A zis bătrânul: „Văd că toate le-ai făcut bine, dar acum spune-mi cine eşti? ÎNGER SAU DRAC?" Şi a zis tânărul: "EU SUNT ÎNGERUL LUI DUMNEZEU ŞI M-A TRIMIS DUMNEZEU SĂ ÎŢI ARĂT JUDECĂŢILE LUI CELE NEPĂTRUNSE DE MINTEA OAMENILOR, PENTRU CĂ JUDECĂŢILE LUI NU SUNT CA JUDECĂŢILE OAMENILOR". "Şi pustnicul ce a murit mâncat de leu, prin durerea morţii şi-a spălat şi ultimele păcate ce le mai avea şi aşa s-a mântuit, iar bogătaşul din Alexandria, înmormântat cu pompă, a făcut şi el ceva fapte bune în viaţă, iar Dumnezeu i-a plătit prin cinstea înmormântării, iar acum este în iad" "Întoarce-te în chilia ta şi nu căuta să înţelegi Judecăţile lui Dumnezeu, care sunt nepătrunse de mintea omenească.

Fraţii mei, să ştiţi că pe doi îi trăsneşte Dumnezeu, pe doi deodată, şi pe cel bun şi pe cel rău. Oare ce se petrece aici? Cel bun prin această moarte îşi găseşte mântuirea, iar cel rău ajunge în iad, prin pedeapsa lui Dumnezeu, după faptele sale. Dumnezeu face cum ştie, cum vrea, dar toate le face bine, Dumnezeu fiind BINELE cel mai mare din lume".

Părintele Cleopa Ilie

~~~Se spune că odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie! Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân, ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr, către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu, îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.


Noaptea trecu repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum. Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici începe poteca către Rai.”


Şi-apoi, bătrânul mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine. Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ, privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să tacă.


Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru. “Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea monahului.


Dintr-o dată, spune povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.


Era atât de fericit că-şi găsise un prieten! Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată; şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa, înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu, când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând. “Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată, monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât vrei”, răspunse tremurând egumenul.


Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare, de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare. Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi, din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească. Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”, întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el, egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte, spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă. Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea. “Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”, îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta, îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta, copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe. “Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu curaj, copilul, pentru prima oară.


Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…” Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese! Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi, mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopclopotele băteau. “De ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.


Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul~~~

Legenda spune ca o femeie saraca cu un copil in brate, trecand pe langa o pestera a auzit o voce misterioasa care i-a spus:

Intra si ia tot ceea ce iti doresti, dar sa nu uiti ceea ce-i mai important. Aminteste-ti ca dupa ce vei iesi poarta se va inchide pentru totdeauna. Asa ca profita de aceasta oportunitate, dar nu uita ce-i mai important.


Femeia a intrat in pestera si a gasit multe bogatii. Fascinata de aur si bijuterii, a asezat copilul pe o stanca si a inceput sa stranga de zor tot ce putea duce.

Vocea misterioasa i-a vorbit din nou: “ Ai doar 8 minute!”

Cand au trecut cele 8 minute, femeia, incarcata cu aur si pietre pretioase, a fugit afara din pestera si poarta s-a inchis.

Atunci si-a amintit ca a uitat copilul inauntru, iar poarta s-a inchis pentru totdeauna.

Bogatia a durat putin, iar disperarea pentru totdeauna.

La fel se intampla de multe ori si cu noi. Avem aproximativ 80 de ani pentru a trai in aceasta lume si o voce ne aminteste mereu:” Nu uita ce e cel mai important!”

Si cele mai importante sunt valorile spirituale, familia si copii, viata, educatia, bunul simt, reputatia, dragostea, adevarul si demnitatea de om.

In schimb castigurile, bogatia, placerile materiale ne fascineaza intr-atat incat uitam de ceea ce e mai important.

Asa ne risipim timpul si dam la o parte esentialul: “ Bogatia sufletului.”
Sa nu uitam niciodata ca viata in aceasta lume trece repede si ca moartea vine cand ne asteptam mai putin. Iar cand poarta vietii se inchide pentru noi, nu ne mai folosesc la nimic regretele.

Traim intr-o lume de probleme, nelinistiti, si toate numai pentru ca am uitat ce e cel mai important: “Bogatia sufletului!”

Paradoxul vremurilor noastre este că avem clădiri mai mari dar suflete mai mici, autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste. Cheltuim mai mult dar avem mai puţin; cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

 

Avem case mai mari dar familii mai mici, avem mai multe accesorii dar mai puţin timp; avem mai multe funcţii dar mai puţină minte, mai multe cunoştinţe dar mai puţină judecată; mai mulţi experţi şi totuşi mai multe probleme, mai multă medicină dar mai puţină sănătate.

 

Cheltuim prea nesăbuit, râdem prea puţin, conducem prea repede, ne enervăm prea tare, ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiţi, citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor şi ne rugăm prea rar…

 

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile. Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des. Am învăţat cum să ne câştigăm existenţa dar nu cum să ne facem o viaţă, am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

 

Am ajuns până pe lună şi înapoi dar avem probleme când trebuie să traversăm strada să facem cunoştinţă cu un vecin. Am cucerit spaţiul cosmic dar nu şi pe cel interior. Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune…

 

Am curăţat aerul dar am poluat solul. Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre. Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin. Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine. Am învăţat să ne grăbim dar nu şi să aşteptăm.

 

Am construit mai multe calculatoare să deţină mai multe informaţii, să producă mai multe copii ca niciodată dar comunicăm din ce în ce mai puţin…

 

Acestea sunt vremurile fast food-urilor şi digestiei încete; a oamenilor mari şi a caracterelor meschine; a profiturilor rapide şi a relaţiilor superficiale. Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri, case mai frumoase dar cămine destrămate. Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide, scutece de unică folosinţă, moralitate de doi bani, corpuri supraponderale şi pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, moarte… Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe în vitrine, dar nimic în interior…

 

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite, pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate… Aminteşte-ţi să spui o vorbă bună copilului care te enervează, pentru că acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

 

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe care o poţi oferi cu inima, şi nu te costă nimic.

 

Aminteşte-ţi să spui “te iubesc” partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti, dar mai ales să o spui din inima. O îmbrăţişare va alina durerea atunci când este sinceră.

 

Fă-ţi timp să iubeşti…

Fă-ţi timp să vorbeşti…

Fă-ţi timp sa împărtăşeşti gândurile preţioase pe care le ai…

Furnica alearga disperata prin padure.
La un moment dat se intalneste cu leul:
- Ce faci, furnicuto, unde alergi?
- Pai, marite rege, n-ai auzit? S-a produs un accident ingrozitor.
- Zi odata, ce e?!
- Pai, s-au ciocnit elefantul si hipopotamul, rau de tot..
- Bine, si ce treaba ai tu, de ce alergi ca disperata?
- Ma duc sa donez sange.

Din acest banc vedem ce inseamna sa fii marinimos...
O imima mare  uneori sta intr-un om mic si nebagat in seama.
Nici o legenda nu elogiaza marimea elefantului sau a hipopotamului,insa toata lumea admira harnicia ,marinimia  si curajul furnicii !
Sa invatam si noi ceva macar de la vietatile pamantului daca pe Dumnezeu nu il credem!

Duhul Sfant: Roata credintei

Intr-o zi, un om credincios fu intrebat de un prieten al sau:

- Spune-mi, frate, cand omul se intoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri incep sa lucreze mai intai in viata lui: credinta, cainta, frica de iad, nadejdea?

Credinciosul i-a raspuns:

- Spune-mi, prietene, cand o roata incepe sa se invarta, care-i spita care porneste mai intai?

- Pornesc toate deodata, raspunse prietenul.

- Vezi, zise credinciosul, asa e si cand, sub bataia vantului Duhului Sfant, sufletul nostru porneste la drum nou. Toate darurile ceresti si sufletesti se pornesc deodata, spre o rodnica lucrare, intocmai ca spitele rotii.

 

 

Dumnezeu: Copilul intelept

Un gospodar, fiind incercat de nevoi, fu silit sa-si mute familia intr-o casa mai mica.

Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plangea. Unul dintre copii o intreba:

- De ce plangi, mama?

Ea se jelui, zicand:

- De-acu' vom sta intr-o casa mica, urata, si vom fi saraci.

Copilul o intreba din nou:

- Mama, in casa aceea mica si urata n-are sa mai fie Dumnezeu?

Rusinata de vorbele copilului, mama isi sterse lacrimile si nu se mai jelui.

 

 

Recolta buna si Dumnezeu

Doi sateni stateau de vorba.

Unul zise:

- Sunt foarte multumit de recolta mea si-ti multumesc si dumitale pentru ajutorul pe care mi l-ai dat la carat.

Celalalt raspunse:

- Si eu iti multumesc ca mi-ai dat o mana de ajutor cand am secerat.

Un copil al unuia din ei, care se afla de fata, ii zise tatalui sau:

- Tata, dar lui Dumnezeu nu-i multumesti ca ti-a dat recolta buna?

Cei doi sateni, rusinati, se privira si-si zisera in sinea lor: "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu".

 

 

Iertarea: Chiar de nu esti vinovat, cere iertare!

Un satean era certat cu altul. Diavolul ii puse in minte gandul sa ucida pe cel cu care se dusmanea.

Celalalt, care era un om credincios, cand se duse la spovedit, ii spuse parintelui despre aceasta vrajmasie.

Preotul ii spuse ca se va putea impartasi numai daca se impaca cu dusmanul sau.

Omul merse atunci la cel cu care era certat si-i zise:

- Iata, prietene, am venit sa-ti cer iertare si sa ma impac cu tine, ca vin Sfintele Pasti si as vrea sa ma impartasesc...

Celalalt ii raspunse:

- Bine-ai facut c-ai venit, pentru ca, uite, trebuie sa-ti spun ca de trei ori te-am pandit la loc dosnic sa te omor. Multumesc lui Dumnezeu c-ai venit si m-ai ferit astfel de mare pacat.

Cu sufletul plin de dragoste, cei doi sateni isi dadura mana si de-atunci ramasera prieteni buni.

 

 

"N-a stiut ce face..."

Sfantul Eusebiu, mergand intr-un oras unde se aflau multi necredinciosi, fu lovit greu si pe negandite de o piatra aruncata de unul dintre ei.

Cazu la pamant si intra in agonie.

Inainte de a muri, fu adus in fata lui cel care aruncase piatra.

Norodul voia sa-l ucida.

Sfantul Eusebiu ii opri pe oameni si-i ruga:

- Crutati-l, ca n-a stiut ce face... Eu il iert.

Si peste cateva clipe muri.

Paganii, vazand atata bunatate si iertare, crezura si ei in Iisus Hristos si se botezara.

 

 

Invatatura Domnului: Din lume, dar nu ai ei

Un crestin ii spunea unui prieten ca el nu intelege vorbele Mantuitorului: «Voi sa fiti din lume, dar nu sa fiti ai lumii».

Atunci, prietenul sau, care era un om mai zidit in invatatura Domnului, i-a raspuns:

- In lume, cu oamenii se petrece intocmai ca si cu pestii in mare. Cu toate ca apa marii e sarata, pestii nu sunt sarati. Asa si cu oamenii: ei pot trai in lume fara sa ia «saratura» ei, adica pacatele ei.

 

 

Maica Domnului: "Fara stricaciune..."

- Cum a putut naste fara stricaciune Sfanta Fecioara Maria pe Domnul nostru? il intreaba un om pe un preot.

Preotul ii raspunse:

- Lumina soarelui trece prin geam si vine la noi fara sa strice sticla geamului. Tot deasemenea, lumina vietii a trecut prin Maica Preacurata fara sa-i strice trupul.

 

 

Mantuirea: Azi, nu maine...

Un om plin de pacate, ascultand o predica despre mantuirea sufletului, prin primirea sfintei invataturi a Domnului nostru Iisus Hristos, se hotari sa inceapa si el o viata lipsita de greseli, dar isi zise:

"Incep de maine".

Peste noapte insa, pacatosul muri.

"Maine" este vorba Diavolului, numai "azi" este vorba lui Dumnezeu.

 

 

Patimile: Cununa virtutii

Un intelept din vechime, care toata viata luptase si biruise toate pornirile rele, iesi intr-o zi la plimbare avand in jurul capului o coroana verde de stejar.

Niste trecatori il oprira, spunandu-i:

- Numai vitejilor din razboaie li se cuvine aceasta...

Iar el le raspunse:

- Oameni buni, eu am biruit dusmani mai tari si mai cumpliti decat cei de pe campul de lupta. Am biruit saracia, am infrant lenea, am gonit trufia, am zdrobit patimile trupesti...

Cei ce strigasera la el ramasera rusinati la aceste vorbe, dandu-si seama ca inteleptul acela avea dreptate.

 

 

Pocainta: Drumul lacrimilor

Un mare bandit, dupa ce a trait o viata de nelegiuiri, si-a luat indemnul sa se pocaiasca.

A mers la un pustnic si i-a spus gandul lui.

Pustnicul l-a sfatuit:

- Ia un butoi mare si umple-l cu apa. Si cand o fi plin, sa stii ca Dumnezeu te-a iertat.

Omul merse si facu asa. Dar din ce turna, din aia butoiul ramanea gol. Turna zadarnic.

Incepu el atunci sa se mahneasca, zicandu-si: "Se vede treaba ca nu gasesc iertare la Dumnezeu...".

Asa de mare era mahnirea lui, ca incepura sa-i curga lacrimile.

Atunci s-a petrecut o minune.

Butoiul s-a umplut pe data, iar omul a simtit in suflet mangaierea iertarii lui Dumnezeu.

Numai prin lacrimile caintei putem capata de la Dumnezeu iertarea pacatelor noastre.

 

 

Rugaciunea: Potolirea fricii

Fiind furtuna mare, capitanul unei corabii ii dadu porunca celui mai tanar marinar sa se urce pe catarg si sa lege o franghie ce se rupsese.

Marinarul se infricosa si, inainte de a se urca, se duse putin in cabina sa.

Cum se intorsese inviorat la fata, capitanul il ispiti:

- Ai baut o gura de rachiu!?

- Nu, raspunse supus marinarul, m-am rugat lui Dumnezeu.

 

 

Sfanta Impartasanie: Leacul minunat

Intr-o casa de muncitor sarac dar plin de credinta in bunatatea lui Dumnezeu zacea de grea boala un copilas. Doctorul nu mai avea nici o nadejde sa-l scape. Mama copilului, ostenita de veghe, astepta voia lui Dumnezeu.

Vazand ca boala nu se da batuta, femeia il cheama pe preot sa-l impartaseasca pe copil.

Dupa ce-i dadu sfanta impartasanie, parintele il intreaba pe copil:

- Cum iti este?

Copilul isi aduna toate puterile si raspunse:

- Da, mi-e foarte bine.

A doua zi, cand veni doctorul, fu tare uimit: copilul era mult mai bine.

Peste o saptamana, copilasul se juca in ograda cu fratii lui, insanatosit pe deplin, cu toate ca nu mai fusese nici o nadejde.

Fiindca una-i puterea omului si alta este cea a lui Dumnezeu.

 

 

Sfanta Scriptura: Ceea ce nu arde

Luand foc odata casa unui om credincios din Scandinavia, au ars toate lucrurile, afara de Biblie, care fu gasita neatinsa.

Tot asa s-a intamplat la focul din biserica de la Costesti. Sfanta Evanghelie a scapat neatinsa de foc.

Cuvantul lui Dumnezeu nu poate fi atins de foc, ci el e stapan pe foc.

 

 

Sfanta Treime: Unul si trei, trei si unul

- Cum se poate inchipui Sfanta Treime in una si aceeasi fiinta? intreaba odata un om pe un preot.

Preotul ii raspunse:

- Ia pilda, fiule, soarele. El unul este, si totusi, trei chipuri are. El, cu lumina si caldura lui una sunt, cu toate ca-s trei. Si-s trei, cu toate ca-s una.

 

 

Adevaratul prieten

Sfantul Grigore cel Mare atata de smerit era, ca intotdeauna zicea:

- Prieten imi este cel ce-mi arata greselile si dusman cel ce ma lauda.

Si aceste vorbe erau ale unui sfant...

"Spune-mi de cele rele ale mele..."

Daca mergea cineva la Sfantul Macarie si-i spunea ca e om mare si sfant, el nici nu voia sa-i raspunda.

Dar daca venea cineva si-i spunea: "Tii minte, parinte, cand erai in lume si furai silitra ca s-o vinzi?", cu acela Macarie statea de vorba bucuros, raspunzandu-i la tot ce-l intreba.

 

 

Cu ce-l biruim pe Diavol

Sfantul Macarie, cel traitor in pustie, se intalni intr-o zi cu Diavolul.

Si i-a spus acesta:

- Multe rabd eu, Macarie, de la tine si nu pot sa te birui. Toate cate faci tu, fac si eu. Postesti tu, postesc si eu; priveghezi, nici eu nu dorm deloc. Dar una este cu care tu ma biruiesti pe mine...

Si Macarie l-a intrebat:

- Ce este aceea?

Diavolul i-a raspuns:

- Smerenia ta.

 

 

Viata: Saculetul cu pietre

Umbland odata pe tarmul marii, un om a gasit un saculet cu pietre negre si marunte.

Mergand incet pe drum si neavand ce face, scotea pietre din saculet si le arunca in pasari cu ele. A zvarlit asa toate pietrele afara de una, pe care a dus-o acasa.

Acolo i-a aratat-o unui vecin care, vazand-o, l-a intrebat cu mirare:

- Unde ai gasit-o? Piatra aceasta este de mare pret.

Afland aceasta, omul acela nepriceput s-a intors pe tarmul marii sa caute pietrele aruncate, dar n-a mai gasit nimic.

Asa facem si noi cu zilele vietii noastre. Fiecare an, fiecare luna, fiecare zi sau ceas al vietii noastre sunt tot atatea comori pe care ni le da Dumnezeu ca sa le folosim pentru mantuirea noastra si ajutorarea semenilor, iar noi adesea le mistuim pe lucruri desarte. Iar vremea trece si intoarcere n-are, asa ca patimim si noi ca omul care arunca zadarnic pietrele gasite pe tarmul marii.

 

 

Viata vesnica: Cand se ispraveste, abia incepe...

Doi oameni taiau lemne in padure.

Doborand un copac, unul din ei, care parea a fi un om fara credinta, zise:

- Iata, asa e si cu viata noastra... Traim, ne zbatem, si la urma vine moartea si ne doboara ca pe busteanul acesta, si nimic nu se alege de noi...

Celalalt, care era un credincios, ii raspunse:

- Nu-i asa, prietene. Abia dupa ce am doborat acest bustean vom putea vedea daca e bun de cladit sau daca e scorburos si bun numai de aruncat pe foc. Asa e si cu noi. Abia dupa ce murim vede bunul Dumnezeu ce trebuie sa faca cu noi: sa ne aseze de-a dreapta Lui, intru viata cea vesnica, sau sa ne arunce in focul cel nestins...

Tovarasul sau cazu pe ganduri si peste putina vreme se intoarse si el la credinta.

Biserica 'Sf. M. Mc. Gheorghe' din Caransebeş are o istorie bogată, cu realizări şi evenimente importante pentru Caransebeş şi pentru trecutul întregului Banat. La 15 ianuarie 1757 statistica bisericilor din Episcopia Caransebeşului vorbeşte despre: „Biserica răsăriteană sobornicească din piatră, cu hramul «Sf. M. Mc. Gheorghe», înălţată sub episcopul Moise Stancovici, la anul 1725, iar acum a fost înnoită şi s-a împodobit întru toate sub episcopul Ioan Georgevici“. Biserica a fost construită din zid de cărămidă, monumentală prin dimensiuni şi impresionantă prin frumoasa desfăşurare a spaţiului interior.

În anul 1738 avem prima ştire despre biserica „Sf. Gheorghe“, când preotul Ioan Popescu face o însemnare pe coperta unui Apostol slavon. În inscripţiile ulterioare din cărţile de slujbă (1744, 1749, 1752) biserica este numită „mănăstire“, probabil pentru că îndeplinea rolul de catedrală episcopală, iar reşedinţa episcopului era în apropiere.

În anul 1759 Episcopul Ioan Georgevici aşează în prestol o piatră comemorativă cu o inscripţie slavonă ce vorbea despre punerea primului prestol. Motivul acestei sfinţiri nu-l cunoaştem, însă foarte posibil să fie vorba de terminarea decoraţiei interioare a bisericii, fapt consemnat şi de statistica din 1757. În 1796 biserica a fost din nou sfinţită de episcopul Ioan Ioanovici de Şacabent, fiind refăcută după ultima invazie a turcilor (1788).

Sub protopopul Ioan Tomici (1804-1839) s-au făcut o serie de lucrări, dintre care cea mai importantă este lungirea bisericii prin încadrarea spaţiului dintre stâlpii turnului construit în preajma anului 1757 şi refăcut în acea perioadă. Turnul iniţial acoperit cu şindrilă, a fost învelit în 1832 cu tablă de cupru. Tot sub protopopul Tomici s-a zugrăvit şi biserica pe cheltuiala lui Manuilă Stancoviciu, proprietarul şi directorul băncii din Caransebeş. Între 1757-1862 biserica a fost pictată în patru etape de către autori diferiţi. Prima în 1757, despre care avem ştiri, apoi în 1796, când sfinţirea ar fi putut să marcheze o nouă pictare a bisericii după invazia turcilor, urmează pictura lui Dimitrie din Vasiova făcută în timpul protopopului Tomici, apoi în 1862, când documentele vremii amintesc despre pictarea bisericii de către Dimitrie Turcu. Pictura a fost restaurată în anul 1927 de pictorul Ioachim Miloia, iar în 1955 de Anastasie Demian. În urma acestei refaceri a picturii, biserica a fost retârnosită de Mitropolitul Vasile Lăzărescu al Banatului, în ziua de 18 decembrie 1955. Prin purtarea de grijă a Înalt Prea Sfinţitului Părinte Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, pictura a mai fost restaurată şi în 1984-1985 de către pictorul restaurator de monumente istorice, Virginia Videa. Din 1863 datează şi iconostasul actual, a cărui pictură în stil baroc a fost făcută de Eisterlehner, iar icoanele tâmplei au fost pictate între 1863-1864 de pictorul academic vienez Gutsch.

În cursul anilor 2000-2001, cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Părinte Laurenţiu al Caransebeşului, s-a refăcut tencuiala exterioară a bisericii şi s-a restaurat turla. În anul 2007, la Catedrala „Sf. Gheorghe“, prin grija Prea Sfinţitului Părinte LUCIAN al Caransebeşului, s-au făcut ample lucrări de refacere a exteriorului şi s-a înnoit altarul. Retârnosirea bisericii a avut loc la 23 aprilie 2007, cu ocazia hramului, şi a fost oficiată de prea Sfinţitul Părinte Lucian al Caransebeşului, alături de Prea Sfinţitul Luchian, episcopul sârbilor din Banat.

În anul 2008 s-a continuat refacerea interiorului catedralei prin restaurarea mobilierului şi a pardoselii, iar spaţiul împrejmuitor al locaşului de cult s-a amenajat sub formă de parc. De asemenea, s-au lucrat în mozaic icoanele ce împodobesc portalul de intrare în curtea catedralei şi icoana aşezată deasupra intrării în biserică. Binecuvântarea acestor lucrări s-a făcut de către Prea Sfinţitul Părinte Lucian al Caransebeşului, la Praznicul Sfântului Gheorghe, 23 aprilie, în anul mântuirii 2008.

 

La Caransebeş, primii episcopi sunt atestaţi la sfârşitul secolului al XVII-lea şi în secolul al XVIII-lea. În ce priveşte neamul din care făceau parte, unii din ei au fost români, alţii sârbi. În 1775, scaunul episcopal a fost mutat de la Caransebeş la Vârşeţ. Episcopia Caransebeşului a fost restaurată, ca eparhie ortodoxă românească, în 1865.

Primul cârmuitor al acestei eparhii a fost Ioan Popasu (1865-1889). Era originar din Braşov, a făcut studii la Braşov, Sibiu şi Cluj, iar teologia la Viena. A fost protopop la Braşov şi colaborator apropiat al Mitropolitului Andrei Şaguna. Ca episcop la Caransebeş, deşi a avut de luptat cu greutăţile începutului, a reuşit să înfiinţeze un Institut Teologic - Pedagogic, a ridicat o reşedinţă, a înfiinţat o tipografie eparhială, precum şi Foaia Diecezană, organul de publicitate al eparhiei (1886). În 1874 a fost ales mitropolit al Ardealului, dar împăratul din Viena şi Guvernul din Budapesta au refuzat să-l recunoască. A murit în 1889. În locul său a fost ales arhimandritul Nicolae Popea, vicarul Arhiepiscopiei Sibiului (1889-1908). Făcea parte dintr-o familie preoţească din părţile Braşovului. A învăţat la Braşov, Blaj, Cluj şi Viena. Remarcat de Andrei Şaguna, a fost chemat la Sibiu şi numit profesor la Institut, secretar, apoi consilier al Arhiepiscopiei. Din 1870 a funcţionat ca vicar al lui Şaguna şi al urmaşilor săi. Fiind ales episcop la Caransebeş, a continuat munca rodnică începută de Popasu, îngrijindu-se de Institutul Teologic, de tipografie, de starea materială a eparhiei. Episcopul Nicolae Popea a scris câteva lucrări de istorie: "Vechea Mitropolie a Transilvaniei" (1870), "Arhiepiscopul şi Mitropolitul Andrei Şaguna" (Sibiu, 1873), "Memorialul Arhiepiscopului şi Mitropolitului Andrei Şaguna" sau "Luptele naţionale politice ale românilor" (1846-1873), vol. I (1889) şi altele. Pe baza acestor lucrări, Academia Română l-a ales membru activ în 1900, fiind astfel al doilea episcop care s-a învrednicit de această înaltă cinstire (după episcopul Melchisedec Ştefănescu).

Ca episcop, s-a îngrijit de şcolile eparhiale şi a ridicat o nouă clădire pentru Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş. Întreaga agoniseală a vieţii a lăsat-o Episcopiei, în vederea acordării de burse tinerilor lipsiţi de mijloace materiale. După moartea lui (8 august 1908), s-au făcut două alegeri de episcop la Caransebeş, pe care împăratul Austro Ungariei, la cererea Guvernului din Budapesta, a refuzat să le recunoască. Abia cel de-al treilea ales, Miron Cristea, a primit recunoaşterea. A păstorit din 1910 până în 1919, când a fost ales mitropolit primat al României, pentru ca în 1925 să devină primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Ca episcop la Caransebeş a avut o intensă activitate culturală şi naţională.

În martie 1920, episcop la Caransebeş a fost ales consilierul eparhial Dr. Iosif Badescu. A păstorit până la moartea sa, întâmplată la 11 iulie 1933. În toamna aceluiaşi an a fost ales episcop arhimandritul Dr. Vasile Lăzărescu (1894 1969), bănăţean cu studii de teologie la Cernăuţi şi de filozofie la Budapesta şi Viena, fost profesor de Dogmatică şi Apologetică la Academiile teologice din Sibiu şi Oradea. În iunie 1940 a fost ales în fruntea noii Episcopii a Timişoarei. În scaunul rămas vacant la Caransebeş a fost ales Veniamin Nistor (1886-1963). Acesta a îndrumat cu grijă activitatea editorială şi noua revistă de la Caransebeş, Altarul Banatului. În februarie 1949, Eparhia Caransebeşului a fost desfiinţată, teritoriul acesteia fiind încorporat de Arhiepiscopia Timişoarei. Episcopul Veniamin s-a retras la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, unde a rămas până la trecerea în veşnicie.

În anul 1994 Episcopia Caransebeşului a fost reactivată, primul ei ierarh fiind episcopul vicar de la Arad, Emilian Birdaş (1921-1996), fost episcop al Alba Iuliei din 1975 până în 1990. La Caransebeş a început construcţia unei catedrale episcopale şi a reluat tipărirea Foii Diecezane şi a Calendarului Românului. Trece la Domnul în 5 aprilie 1996. Din 12 august 1996 şi până în noiembrie 2005, vreme de mai bine de nouă ani, Eparhia Caransebeşului a fost condusă de Prea Sfinţia Sa Dr. Laurenţiu Streza, actualmente Arhiepiscop la Sibiului şi Mitropolit al Ardealului. În 26 februarie 2006 a fost instalat noul episcop al Caransebeşului, Prea Sfinţia Sa Lucian Mic, fost episcop vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei în perioada 2000-2006.

"Era odata un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a
patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu
cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.
De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se
mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu
teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.
Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era
intotdeauna draguta, intelegatoaresi rabdatoare cu el. De cate ori regele
avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste
momentele grele.
Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie
in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi
eail iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui
plina si isi spuse: "Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur."
O intreba pe cea de-a patra nevasta: "Te-am iubit cel mai mult, ti-am
daruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, eu
am sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Nici vorba!" replica cea de-a patra sotie, si pleca fara un alt cuvant.
Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie: "Te-am iubit toata viata mea.
Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?" "Nu!" veni
raspunsul celei de-a treia sotii. "Viata e prea buna! Cand vei
muri, ma voi recasatori!" Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie: "Intotdeauna am gasit la tine
intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri,
vreisa vii cu mine si sa-mi tii companie?"
"Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta!" replica cea de-a doua
sotie. "Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau." Regele fu
devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce: "Eu te voi urma oriunde vei merge!" Regele se uita
imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie.Era
atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii
sale. Adanc indurerat, regele spuse: "Trebuia sa fi avut mult mai multa
grija detine cand am avut ocazia!"

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si effort
investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie este FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati
ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru
dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi,
bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge.

1 .Frica de Dumnezeu este inceputul intelepciunii.
2. Dumnezeu cheama pe toti la sine dar necredinciosii nu asculta, iar cand vine necazul peste ei si ii inconjoara nenorocirea ei striga si cheama pe Dumnezeu. Atunci si D Dumnezeu nu ii asculta si nu ii aude pe cei care nu se intorc de la pacat.
3. De vrei sa te mantuiesti cu intrebarea sa calatoresti.
4. Mantuirea sta in buna sfatuire; cei care nu se sfatuiesc cad ca frunzele. Ca in orice treaba daca nu te sfatuiesti...
5. Cel ce crede in Dumnezeu se teme de El si implineste poruncile Sale.
6. Crede, cerceteaza si invata credinta ortodoxa.
7. Puneti nadejdea in Dumnezeu din toata inima si nu te bizui pe priceperea ta.
8. Cinsteste pe Dumnezeu din averea ta si din roadele pamantului tau si din roadele muncii tale. Atunci camarile si hambarul tau se va umple de grau, de untdelemn, de vin si de toate bunatatile.
9. Nu te supara cand te cearta si te mustra Dumnezeu, ca Dumnezeu cearta tot omul pe care il iubeste si pedepseste ca un tata pe tot omul care ii este drag iar la urma vine mangaierea si bucuria.
10 .Fereste-te de prietenia cu femeile straine, frumoase si ademenitoare ca sa nu cazi in pacat ca nu poate cineva sa puie carbuni in san si sa nu se friga sau sa mearga pe jaratec si sa nu-si friga talpile.
11. Numai binecuvantarea Domnului imbogateste iar osteneala fara Dumnezeu nu e buna de nimic.
12. Frica de Dumnezeu lungeste viata omului, iar cei necredinciosi vor traii putin.
13. Mandria nu da prilej decat numai la cearta iar cei intelepti primesc sfaturile. La o discutie aprinsa, cel intelept cedeaza primul.
14. Cine cruta nuiaua isi uraste copilul iar cel care il iubeste il cearta la vreme.
15. Cel ce incet la manie este bogat in intelepciune iar cel ce se manie degraba isi da pe fata prostia.
16. Nu sta la masa omului zgarcit si nu manca mancarea lui, caci el zice ia, mananca, iar inima lui nu-i pntru tine si iti numara bucatile pe care le mananci.
17. Trei lucruri, trei naravuri, trei patimi il saracesc pe om si il fac de poarta zdrente: lenea, betia, distractia. Deci sa nu fii printre lenesi, printre betivi si printre cei care se distreaza.
18. De trei feluri de oameni se scarbeste Dumnezeu si toata lumea inteleapta: omul bogat si mincinos, omul sarac si mandru, omul batran si desfranat.
19. Pacatosii sunt ca sacii carbunarului, se murdaresc unul de altul. Deci fereste-te tu, cel cu sufletul curat si haina alba de cei ce stau in carbuni si mocirla pacatelor ca sa nu te faci negru si murdar ca ei.
20. Dreptatea ii place oricui dar sa fie de partea lui.
21. Sa te laude altii si nu gura ta, un strain si nu buzele tale.
22. Ce sa-i cerem lui Dumnezeu: Doamne, nu imi da prea multa bogatie ca sa nu ma mandresc si sa uit de Dumnezeu. Nu-mi da nici prea multa saracie ca sa nu ma apuc de furat, ci da-mi numai painea care-mi este de trebuinta.
23. Tinere, feciorule: cauta-ti un tovaras de viata din fetele credincioase cu multa frica de Dumnezeu, timida, rusinoasa, harnica, modesta si blanda, ea va fi pentru tine cea mai mare bogatie si iti va lungi viata, ea se da in dar celor ce se tem de Dumnezeu.
24. Nu te lasa a doua oara tras la pacat, ca si pentru o singura data nu vei scapa nevinovat.
25. Mai bine sa nu fagaduiesti, decat sa fagaduiesti si sa nu implinesti.
26. Cauta pe Dumnezeu cata vreme il poti gasi si striga la el cata vreme este aproape de tine.
27. Aduna la tinerete ca sa ai la batranete.
28. Sa nu fii lenes cu mainile si harnic cu gura.
29. Adu-ti aminte de Dumnezeu din tinerete si slujeste-I Lui, nu lasa pana la batranete, ca atunci nu vei mai putea face nimic pentru mantuirea sufletului tau.
30. Multi sa fie prietenii tai, dar inima sa o dai unuia dintr-o mie. Secretul nimanui sa nu-l dai.
31. De vrei sa faci un prieten, mai intai pune-l la incercare.
32. A fi mare nu-i mirare, a fi om, e lucru mare.
33. Cine ajuta Biserica, Manastirile si pe saraci, acela imprumuta lui Dumnezeu.
34. De vrei sa fii fericit in Rai si pep amant, cu un ochi sa privesti cerul si cu unul pamantul, cu o mana sa aduni painea si cele de trebuinta si cu o mana sa te tii de Dumnezeu, sa fii in permanenta in legatura cu Dumnezeu.
35. Barbatilor, nu imbracati haine femeiesti, femeilor nu imbracati haine barbatesti. Cei ce fac aceasta, uraciune este in fata lui Dumnezeu.(Deuteronom 22-5)
36. Pe cei vii invata-i, vorbeste-le, iar pentru cei morti te roaga, jeleste si plangi la inmormantarea lor.
37. Mare urgie este femeia betiva la casa omului si rusinea ei cu nimic nu se poate acoperi.
38. Mare dar este femeia rusinoasa la casa omului. Este cea mai mare bogatie.
39. Din gura omului prost nu cauta sa primesti sfaturi si invataturi.
40. Nu asculta pe nimeni cand este vorba de paguba sufletului tau.
41. Sa nu-ti fie rusine sa-ti marturisesti pacatele tale.
42. Nu te supune omului nebun si nu maguli fata celui puternic.
43. Sa fii repede la ascultat si incet la raspuns.
44. Bani sa nu imprumuti iar daca ai imprumutat socoate-i ca pierduti.
45. Nu te pune garant(chezas) pentru nimeni.
46. Gandeste-te la ceasul mortii cum vei sta in fata judecatii lui Dumnezeu si niciodata nu vei gresi.
47. In tot momentul pune-ti intrebarea si da raspunsul. Cine esti, ce esti, de unde vii si unde te duci ?
Esti un muritor, esti un pacatos, vii de la Dumnezeu si te intorci tot la Dumnezeu.
48. Mai fericit este sa dai milostenie decat sa prmesti milostenie.
49. Sa fie mana ta intinsa la dat si stransa la luat.
50. Cu omul betiv sa nu te intovarasesti ca el nu va putea pastra secretul.
51. Omul betiv se aseamana cu omul nebun si fara minte.
52. In tot timpul sa te gandesti cum este Dumnezeu.
53. Dumnezeu este atotputernic, peste totul.
54. Dumnezeu este atotvazator, vede totul.
55. Dumnezeu este atotdrept, face numai dreptate. Omul este dator sa faca pace iar Dumnezeu sa faca dreptate.
56. Dumnezeu este atotiertator, iarta pe toti cei care se intorc de la pacat.
57. Dumnezeu este atotmilostiv.
58. Cei mai mari dusmani ai bisericii lui Hristos sunt sectantii. Sfantul Apostol Pavel spune: « cu omul sectant(eretic) sa nu stai de vorba decat cel mult de doua ori. La el sa nu te duci, la tine sa nu-l primesti si nici o prietenie sa nu ai cu el. »
59. Crestinul ortodox este fiul Bisericii lui Hristos si ostas al lui Hristos care lupta pana la moarte pentru a dobandi cununa vesniciei si viata vesnica, facandu-si cruce la tot pasul inlatura raul, luptand contra pacatului.
60. Ce sunt ereticii (sectantii ) ? Dezarmati de Sfanta Cruce, despartiti de Biserica si de toate tainele pe care le-a lasat Dumnezeu numai in Biserica, Rataciti.
61. Crestinul care lipseste trei duminici la rand de la Sfanta Biserica pierde pe ingerul pazitor de la Botez.
62. Ce este un calugar ?
Este un inger in trup, asemanator cu Sf. Ioan Botezatorul, un ostas devotat al lui hristos care se da de buna voie jertfa pentru triumful Bisericii lui Hristos si care pastreaza sfintele canoane, tipicul tuturor slujbelor crestine ortodoxe. Iar daca calca juramantul si se casatoreste , se aseamana cu Iuda vanzatorul si cu diavolul cel cazut din cer, din inger luminat, diavol intunecat.

63. Credinta este in cele nevazute, dar se simte cu mintea si sufletul din care se naste Nadejdea si Dragostea.
64. Ce este rugaciunea ?
Rugaciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Ea este de trei feluri: de cerere, de multumire si de lauda.
65. Ce este postul ?
Postul este porunca dumnezeiasca data primilor oameni, Adam si Eva din Vechiul Testament. Postul este porunca data de Iisus Hristos in Noul Testament. Postul este porunca data de Dumnezeu prin Sf. Parinti in Sfintele Canoane. De la leagan si pana la mormant suntem datori sa postim cele 4 posturi de peste an, precum si miercurea si vinerea si cele trei zile de peste an: Ajunul Bobotezei, Taierea capului Sf. Ioan Botezatorul, Inaltarea Sf. Cruci. Nimeni nu poate fi dezlegat sa nu posteasca posturile de mai sus oricat de tanar sau oricat de batran ar fi. Postul este aripa rugaciunii. Cel ce nu poate posti sa ceara sfatul preotului duhovnic. Postul este pravila sanatatii. Postul este calauza tineretului. Postul este cinstea si lauda batranilor.
66. Placut lucru este inaintea lui Dumnezeu sa te impartasesti, dar pregatit! Nepregatit si cu nepasare, este mare pacat, foc si osanda.
67. Cel ce injura pe Dumnezeu, pe Creatorul sau, savarseste pacat strigator la cer si asa isi va auzi glasul sau la judecata, cum L-a injurat pe Dumnezeu. Deci paraseste acest obicei, roaga-te si plangi sa te ierte Dumnezeu.
68. Cel ce fumeaza savarseste pacat pentru ca distruge ‘salasul sufletului’ care este trupul. Fumatul este o sinucidere lenta.
69. Cel ce fura sau a furat, sa dea inapoi si sa nu mai fure, cum a facut si vamesul Zaheu. Altfel nu va fi iertat.
70. Dumnezeu va nimici inainte de vreme pe mamele ucigase, nu le va lasa sa imbatraneasca pep amant ci le va duce inainte de vreme in Iad, asa cum si ele au omorat pe copiii lor inainte de a se naste. In aceeasi osanda si pedeapsa vor cadea si sotii acelor mame ucigase, ca tatii ucigasi ai acelor copii lipsiti de aparare. ( Intelepciunea lui Solomon 12,5-6 ).
71. Nu vrei sa fii tata, nu vrei sa fii mama, nu ti-e drag sa ai copii mai multi cat ti-i randuieste Dumnezeu, nu te casatori, nu te injunga la caruta familiala, nu batjocori taina cununiei, traieste in feciorie.
72. In viata ta, cum voiesti sa se poarte si sa-ti faca tie altii, tot asa fa si tu altora.
73. Din tot sufletul tau teme-te de Dumnezeu si pe toti preotii Lui cinsteste-i.
74. In viata ta, tot binele si toata milostenia sa o faci la cel credincios si cu frica de Dumnezeu si nu cu cel necredincios si vei avea plata la Dumnezeu.
75. Nu uita sa faci si raposatilor, parte din roadele pamantului.
76. Roaga-te si munceste.
77. Cine nu vrea sa munceasca, acela sa nu manance.
78. Bunatatea nu interzice umilinta.
79. Sa umplem timpul cu esentialul.
80. Mai inainte de a merge la Sfanta Biserica impaca-te cu toti cu care esti certat.
81. Lasa si tu din inima si iarta tuturor celor ce ti-au gresit cu ceva.
82. Imbracate intr-o tinuta curata, dar modesta, ba chiar smerita, stiind ca nu mergi la teatru, ci ca sa te rogi lui Dumnezeu cu umilinta si cu lacrimi, pentru iertarea pacatelor tale.
83. Daca duci un dar, cat de mic, in biserica : lumanari, tamaie curata si un pomelnic pentru a fi pomenit, tu si toti ai casei tale la Sfanta Liturghie, impaca-te cu apropiatii tai si cu Dumnezeu.
84. Sileste-te dupa putere ca sa fii la Sfanta Biserica mai inainte de a incepe slujba, ca sa ai timp sa te inchini in liniste pe la sfintele icoane si sa poti da din vreme spre pomenire pomelnicul.
85. Daca din intamplare ai sosit dupa inceperea slujbei, apoi stai linistit la locul tau; ca sa nu faci tulburare si altora prin umblarea ta de colo pana colo. Aceasta sminteala este mai mare pacat decat binele ce-l faci. Pacea si desavarsita liniste este de absoluta trebuinta. Cauta pacea cu tine insuti, pacea cu aproapele si pacea cu Dumnezeu in tot timpul vietii tale.
86. Stand in biserica, nu privi in dreapta si in stanga caci aceasta te sustrage de la gandirea spre Dumnezeu.
87. Vorbirea in biserica e un pacat foarte mare. Nici tu nu te rogi si impiedici sip e altul de a se ruga. De aceea starea ta in biserica in loc sa-ti fie spre folos si spre iertare iti va fi spre osanda si pacat.
88. Urmareste cu mintea tot ce se citeste si se canta si repeta si tu in minte rugaciunile, macar cele mai insemnate.
89. Sileste-te in timpul slujbei sa nu te abati cu mintea la nimic pamantesc, pentru ca macar doua ceasuri din saptamana sa traiesti si tu in adevarata reculegere si rugaciune.
90. Cand te inchini, fa semnul Crucii complet si cu luare aminte. Facand semnul Sfintei Cruci in batjocura inseamna ca batjocoresti pe Stapanul ei, in numele caruia te inchini. Mai de folos este sa faci Crucea odata cum se cuvine, decat sa fluturi de multe ori cu mana fara sa stii tu, nici altii, ce voiesti sa faci; prin aceasta vei starni rasul celor care te vad, facand sminteala altora si tie iti va fi spre pacat.
91. Asculta cu luare aminte toata slujba pana la sfarsit. Numai asa ti-ai facut datoria deplina catre sufletul tau. Dupa cum dai hrana indestulata corpului tau toata saptamana, da si sufletului tau macar odata sa se sature de cuvantul lui Dumnezeu, cel dadator de viata.
92. Sfanta Evanghelie, Apostolul si Cazania sau predica, asculta-le cu luare aminte, in asa fel ca sa poti spune si tu altora despre folosul si invatatura ce-ai luat din cuprinsul lor.
93. Cand se imparte Sfanta Anafora inchina-te si pe la Sfintele Icoane cu toata credinta si smerenia cuvenita.
94. Cand te inchini icoanelor, saruta chipul Sfantului la picioare, sau cel mult mainile iar nu la fata.
95. Plecand din biserica mergi grabnic acasa, ferindu-te de a te abate pe la carciumi sau locuri unde se spun vorbe nefolositoare.
96. Dupa ce stai la masa si te odihnesti putin apoi citeste carti morale religioase si mediteaza si te roaga. Povatuieste pe toti ai tai spre cele sufletesti.
97. Daca ai de unde, cerceteaza si bucura pe saraci prin milostenie, cu bucate, cu haine, cu bani si din toate darurile ce ti-a dat Bunul Dumnezeu. Asemenea si cu cuvinte bune povatuieste pe cei nestiutori pe calea Domnului.
98. Daca vei serba Duminicile si sarbatorile in acest fel, apoi vei ave ape Dumnezeu cu tine.
99. Plictiseala. De ce, in toiul fericirii pamantesti noi ne plictisim si simtim un gol in sufletus nostru? Pentru ca un glas expresiv al inimii ne spune: Omule, nu cauta bunatatile satisfacatoare pep amant, in aceasta vale a desertaciunii si pieirii, fericirea ta nu e decat in Unicul Dumnezeu.
100. Dumnezeu se descopera nu unei minti ascutite ci unei inimi curate!

Te rog sa fii atent pentru ca sunt schimbari pe care TU trebuie sa le faci in viata TA. Acestea sunt schimbari pe care trebuie sa le indeplinesti pentru a putea sa-mi tin promisiunea de a-ti asigura pacea, bucuria si fericirea in viata. Imi cer scuze pentru orice neintelegere, dar tot ceea ce-ti spun nu-ti cere prea mult timp. Stiu, ti-am dat deja cele 10 porunci. Pastreaza-le. Dar urmeaza si aceste sfaturi. * Nu te mai ingrijora! Viata te-a invatat sa-ti faci griji. Ai uitat ca Eu sunt aici pentru a-ti lua greutatile si a le purta in locul tau? Sau iti face placere sa te necajesti pentru fiecare lucru mic care-ti iese in cale? * Fa o lista! Ceva trebuie facut, sau de ceva trebuie avut grija? Fa o lista. Nu, nu lista TA. Pune-te pe lista MEA. Lasa-ma pe mine sa am grija de problemele tale. Nu pot sa te ajut, pana nu te intorci la MINE. Si, cu toate ca lista MEA este lunga, Eu sunt totusi... Dumnezeu. Pot avea grija de tot ceea ce pui in mainile MELE. De fapt, ca sa spunem adevarul, Eu pot avea grija de mai multe lucruri pentru tine decat ai putea vreodata sa-ti imaginezi. Odata ce mi-ai dat MIE greutatile tale, nu mai incerca sa le iei inapoi. Ai incredere in MINE. Ai incredere ca voi avea grija de tot ceea ce-ti trebuie, de problemele tale, de incercarile prin care treci. Ai probleme cu copiii? Pune-i pe lista MEA. Ai probleme cu BANII? Pune-i pe lista MEA. Ai probleme emotionale? Pune-le pe lista MEA. De dragul MEU, pune-le pe lista MEA.Vreau sa te ajut. Trebuie doar sa ceri. * Lasa-le in pace! Nu te scula dimineata spunand: "Ei bine, ma simt mult mai puternic acum, cred ca pot prelua controlul de aici incolo." De ce crezi ca te simti mai puternic acum? Este simplu. Pentru ca mi-ai dat MIE greutatile tale si eu am grija de ele. De asemenea eu reinnoiesc puterea ta si te acopar cu pacea mea.Nu stii ca daca iti dau inapoi problemele, tu vei reveni acolo de unde ai plecat? Lasa-le cu MINE si uita de ele. Lasa-ma numai sa-mi fac treaba. * Vorbeste cu mine! Vreau sa uiti multe lucruri. Uita ce te scoate din minti. Uita ingrijorarea si necazurile, pentru ca stii ca am preluat controlul. Dar este un lucru pe care te rog sa nu-l uiti niciodata. Te rog sa nu uiti sa vorbesti cu MINE DESEORI! Te iubesc! Vreau sa-ti aud vocea. Vreau sa MA incluzi in lucrurile care se petrec in viata ta. Vreau sa te aud vorbind despre prieteni si despre familia ta. Rugaciunea este pur si simplu conversatia cu MINE. Vreau sa-ti fiu cel mai drag prieten. * Ai credinta! De aici, de sus, vad o multime de lucruri pe care nu le poti vedea ce acolo, de jos. Ai incredere in MINE, caci nu ai dori sa vezi cu chii MEI. Voi continua sa am grija de tine, sa te veghez si sa-ti acopar nevoile.Trebuie numai sa ai incredere in MINE. Chiar daca am o sarcina mai mare decat tine, se pare ca ai mari probleme numai cu partea simpla care-ti revine. Cat de greu poate fi, doar sa ai incredere? * Imparte! Ai fost invatat sa imparti lucrurile cu altii inca de cand aveai 2 ani. Cand ai uitat asta? Regula se aplica in continuare. Imparte cu cei care sunt mai putin norocosi ca tine. Imparte bucuria ta celor care au nevoie de incurajare. Imparte rasul tau cu aceia care nu au auzit nimic de el de mult timp.Imparte lacrimile tale cu aceia care au uitat sa planga. Imparte credinta ta cu aceia care nu au deloc. * Fii rabdator! Am condus lucrurile asfel incat, numai intr-o viata, sa ai mai multe experimente diverse. Tu cresti de la copil la adult, ai copii, schimbi multe slujbe, inveti multe, calatoresti in multe locuri, intalnesti mii de oameni si experimentezi atat de multe. Cum poti fi atat de nerabdator, cand MIE imi ia un pic mai mult decat ai crezut ca sa indeplinesc ceva din lista? Ai incredere in cronometrarea MEA, pentru ca ea este perfecta. Numai pentru ca am creat universul in numai sase zile, toti cred ca trebuie sa ma grabesc mereu, sa fie totul repede, repede. * Fii bun! Fii bun cu toti, pentru ca EU ii iubesc tot atat de mult ca pe tine. Ei s-ar putea sa nu se imbrace ca tine, sau sa vorbeasca la fel ca tine, sau sa traiasca la fel ca tine, dar EU tot va iubesc pe toti. Te rog sa intelegi asta, pentru binele MEU. V-am creat pe fiecare dintre voi, astfel incat sa fiti diferiti. Ar fi mult prea plictisitor daca ati fi fost identici.Te rog sa intelegi ca EU iubesc fiecare din aspectele care va diferentiaza. Iubeste-te pe tine insuti! Cand EU te iubesc atat de mult, cum e posibil ca tu sa nu te iubesti? Ai fost creat de MINE numai pentru un singur scop - sa fii iubit si sa iubesti, la randul tau. Eu sunt Dumnezeul Iubirii. Iubeste-ma. Iubeste-ti vecinii. Dar iubeste-te si pe tine insuti. Inima mea se intristeaza in durere cand te vad ca te superi, atunci cand lucrurile ies prost. Imi esti foarte drag! Nu uita asta niciodata!