ˇ         Necazul pe care il rabzi cu buna intelegere te va face sa-i afli rodul in vremea rugaciunii. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Daca esti rabdator, pururea te vei ruga cu bucurie. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Daca te ingrijesti de rugaciune, pregateste-te impotriva navalirii dracilor si rabda cu barbatie biciuirile lor. Caci vor veni asupra ta ca fiarele salbatice si tot trupul ti-l vor chinui. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Pregateste-te ca un luptator incercat. De vei vedea fara de veste vreo nalucire, nu te clinti. Chiar daca ai vedea sabie scoasa impotriva ta, sau lumina navalind spre vederea ta, nu te tulbura; sau de vei vedea vreo forma uracioasa si sangeroasa, sa nu-ti slabeasca sufletul. Ci stai drept, marturisind marturisirea cea buna si mai usor vei privi la vrajmasii tai. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Cel ce rabda necazurile va ajunge si la bucurii. Si cel ce staruie in cele neplacute nu va fi lipsit nici de cele placute. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Cel ce are grija de rugaciune curata, va patimi de la draci: ocari, loviri, strigate si vatamari. Dar nu va cadea, nici nu-si va parasi gandul, zicand catre Dumnezeu: ''Nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti'' si cele asemenea. In vremea unor astfel de ispite, foloseste-te de rugaciunea scurta si staruitoare. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Nu te teme de nalbitori. Caci desi lovesc calcand si usca intinzand, prin acestea se fac vesmantul stralucitor. (Evagrie Ponticul)39

ˇ         Inima invartosata este poarta de fier zavorata inaintea cetatii; iar celui ce patimeste raul si este stramtorat i se deschide de la sine, ca si lui Petru. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel nedreptatit de oameni scapa de pacat si pe masura mahnirii sale afla sprijin impotriva lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce crede in rasplata lui Hristos pe masura credintii sale rabda bucuros toata nedreptatea. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce se roaga pentru oamenii ce-l nedreptatesc, ii inspaimanta pe draci; iar cei ce lupta cu cei dintai, e ranit de cei de al doilea. (Marcu Ascetul)39

ˇ         E mai bine sa fim batjocoriti de oameni decat de draci; dar cel placut lui Dumnezeu pe amandoi i-a biruit. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Ocara de la oameni aduce intristare inimii, dar se face pricina de curatie celui ce o rabda. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Intamplarea dureroasa face pe intelept sa-si aduca aminte de Dumnezeu si intristeaza pe masura ei pe cel ce a uitat pe Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Orice suferinta fara voie sa te invete sa-ti aduci aminte de Dumnezeu; in acest caz nu-ti va lipsi prilejul spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Gandeste-te la sfarsitul oricarui necaz fara voie si vei afla in el pieirea pacatului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Oricata batjocura va rabda cineva pentru adevarul lui Hristos, va primi insutita slava de la multime. Dar mai bine este a face binele pentru cele viitoare. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai urmeaza ii face sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum celor ce s-au hranit fara socoteala le foloseste absintul amar, asa celor cu purtari pacatoase le e de folos sa patimeasca rele. Caci leacurile acestea pe cei dintai urmeaza ii face sanatosi, iar pe ceilalti ii pregatesc spre pocainta. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Necazurile de acum pune-le alaturea cu bunatatile viitoare si nicicand descurajarea nu-ti va molesi nevointa. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Primeste impletirea celor bune si a celor rele, cu gand egal; si Dumnezeu va netezi neegalitatile dintre lucruri. Neegalitatea gandurilor aduce schimbarile starilor proprii. Caci Dumnezeu a randuit in chip potrivit ca sa vie dupa cele de voie cele fara de voie. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Roaga-te sa nu-ti vie incercare; iar cand vine, primeste-o ca pe a ta, nu ca pe una straina. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu socoti ca orice necaz vine peste oameni din pricina pacatelor, pentru ca sunt unii bine placuti si totusi incercati. E drept ca s-a scris: ''Necuviosii si nelegiuitii vor fi prigoniti''. Dar tot asa s-a scris: ''Cei ce voiesc sa traiasca cucernic in Hristos, prigoniti vor fi''. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Incercarile care ne vin pe neasteptate ne invata cu bun rost, sa fim iubitori de osteneala si ne atrag, chiar daca nu vrem, la pocainta. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Necazurile care vin asupra oamenilor sunt roadele pacatelor proprii. Iar daca le rabdam prin rugaciune, ne vom bucura iarasi de venirea lucrurilor bune. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Mare virtute e a rabda cele ce vin asupra noastra si a iubi pe cei ce ne urasc, dupa cuvantul Domnului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Rabdarea necazurilor e semnul cunostintei adevarate; la fel neinvinovatirea oamenilor pentru nenorocirile tale proprii. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Daca vei intelege ce zice Scriptura, ca ''in tot pamantul stapanesc judecatile lui Dumnezeu'', orice intamplare ti se va face invatator spre cunostinta de Dumnezeu. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cand suferi vreo ocara de la oameni, cugeta indata la slava ce-ti va veni de la Dumnezeu. Si ocara te va lasa neintristat si netulburat; iar slava credincios si nesupus osandei, cand va veni. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum cei ce plutesc pe mare rabda cu placere arsura soarelui, la fel cei ce urasc pacatul iubesc mustrarea. Pentru ca cea dintai se impotriveste vantului, cea de-a doua patimilor. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cand sufletul care a pacatuit nu primeste necazurile ce vin asupra-i, atunci ingerii zic despre el: ''Am doftorit Babilonul si nu s-a vindecat''. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce este nedreptatit de cineva si nu cere de la cel ce l-a nedreptatit ceea ce i se datoreaza, crede, cu privire la partea aceea, lui Hristos, si va lua insutit in veacul acesta si va mosteni viata vesnica. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu zice ca cel izbavit de patimi nu mai poate avea necazuri. Caci chiar daca nu pentru el, e dator totusi sa aiba necazuri pentru aproapele. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Daca vrei sa-ti amintesti neincetat de Dumnezeu, nu respinge necazurile ca nedrepte, ci rabda-le ca pe unele ce vin dupa dreptate. Caci rabdarea lor trezeste si invioreaza amintirea prin fiecare intamplare. Iar respingerea lor micsoreaza durerea si osteneala spirituala a inimii si prin aceasta produce uitarea. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Nu te bucura cand faci bine cuiva, ci cand rabzi dusmania care urmeaza, fara a pune la inima raul. Caci precum urmeaza noptile zilelor, asa urmeaza rautatile binefacerilor. (Marcu Ascetul)39

ˇ         In durerile fara voie se ascunde mila lui Dumnezeu, care atrage la pocainta pe cel ce le rabda si izbaveste de muncile vesnice. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Intamplarile dureroase vin asupra noastra pentru pacatele facute mai-nainte, fiecare greseala aducand dupa sine ceea ce se leaga de firea ei. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce cunoaste si stie adevarul nu se marturiseste lui Dumnezeu prin amintirea celor savarsite, ci prin rabdarea celor ce vin pe urma asupra lui. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cand respingi durerea si ocara, nu fagadui ca te vei pocai prin alte virtuti. Caci slava desarta si fuga de dureri obisnuiesc sa slujeasca pacatului chiar si prin cele de-a dreapta (prin virtuti). (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce primeste reaua patimire si necinstea pentru adevar umbla pe calea apostolilor, luand crucea si incingandu-se cu lanturi. Iar cel ce incearca sa aiba grija de inima sa fara acestea, rataceste cu mintea si cade in ispitele si cursele diavolului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce voieste sa inlature relele viitoare e dator sa poarte cu placere pe cele de acum. Caci astfel impacandu-se intelepteste cu lucrurile, va ocoli prin dureri mici pedepse mari. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce se impotriveste necazurilor se razboieste fara sa stie cu porunca lui Dumnezeu. Iar cel ce le primeste intru cunostinta adevarata, acela rabda pe Domnul, cum zice Scriptura. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Dupa ce a venit incercarea, nu intreba de ce, sau prin cine a venit, ci cum sa o porti cu multumire, fara intristare si fara pomenirea raului. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Daca Petru n-ar fi ramas fara izbanda in pescuitul de noapte, nu ar fi izbandit in cel de zi. Si daca Pavel nu si-ar fi pierdut vederea ochilor, nu ar fi castigat-o pe cea a mintii. Iar daca Stefan nu ar fi fost batjocorit ca hulitor, nu ar fi vazut pe Dumnezeu, cand i s-au deschis cerurile. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Precum lucrarea pentru Dumnezeu e virtute, asa necazul impotriva asteptarii se numeste incercare. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Tot necazul vadeste aplecare vointei, dandu-i acestuia prilej sa incline fie la dreapta, fie la stanga. De aceea necazul ce se intampla sa vina se numeste incercare, dand celui ce se impartaseste de el cunostinta voilor sale ascunse. (Marcu Ascetul)39

ˇ         De vrei sa nu fii muncit de ganduri rele, primeste umilirea sufletului si necazul trupului. Iar aceasta nu numai in parte, ci in toata vremea, locul si lucrul. Cel ce se lasa povatuit de buna voie prin necazuri, nu va fi stapanit de gandurile fara de voie. Iar cel ce nu primeste pe cele dintai, va deveni, chiar daca nu vrea, robul celor de al doilea. (Marcu Ascetul)27 39

ˇ         Daca esti nedreptatit si ti se inaspreste inima, nu te intrista, caci cu bun rost a fost pus in miscare ceea ce ti s-a intamplat. Ci bucurandu-te, alunga gandurile care rasar, stiind ca, biruindu-le de la primul atac, va fi biruit impreuna cu ele si raul dupa ce a fost pus in miscare; dar daca gandurile continua sa se miste, si raul sporeste. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Toata incercarea se aseamana cu un targ: cel ce stie sa faca negustorie castiga mult; iar cel ce nu stie sufera paguba. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Cel ce nu se lasa povatuit de poruncile si de indemnurile Scripturii va fi manat inainte de biciul calului si de boldul asinului. Iar de se va impotrivi si acestora, i se vor strange falcile in zabale si frau. (Marcu Ascetul)39

ˇ         Definitia rabdarii: staruinta neincetata de a vedea cu ochii intelegerii pe Cel nevazut, ca vazut. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Cand din pricina unor boli trupesti ce ni se intampla, ne scarbim de noi insine, trebuie sa stim ca sufletul nostru este inca rob poftelor trupului. De aceea doreste el fericire pamanteasca si nu vrea sa se desparta de bunatatile vietii, ci socoteste un mare neajuns sa nu se poata folosi, din pricina bolilor, de frumusetile vietii. Dar de va primi cu multumire supararile bolii, va cunoaste ca nu e departe de hotarele neprihanirii. Drept aceea, atunci si moartea o asteapta cu bucurie, ca fiind mai degraba pricina a vietii adevarate. (Diadoh al Foticeii)39

ˇ         Precum ceara, daca nu e incalzita si inmuiata multa vreme, nu poate primi pecetea intiparita in ea, asa si omul nu poate primi pecetea virtutii lui Dumnezeu, daca nu e cercat prin dureri si neputinte. De aceea zice Domnul catre dumnezeiescul Pavel: ''Iti este de ajuns harul Meu. Caci puterea Mea in neputinte se desavarseste''. Dar insusi Apostolul se lauda zicand: ''Cu mare placere, deci, ma voi lauda intru neputintele mele, ca sa se salasluiasca intru mine puterea lui Hristos''. Dar si in Proverbe s-a scris: ''Pe care-l iubeste Domnul, il cearta, si bate pe tot fiul pe care-l primeste''. Apostolul numeste neputinte napustirile vrajmasilor crucii, care se intamplau necontenit lui si tuturor Sfintilor, ca sa nu se inalte, cum insusi zice, de bogatia covarsitoare a descoperirii, pazind prin desele umiliri, cu evlavie, darul dumnezeiesc. Iar noi numim neputinte gandurile rele si slabiciunile trupesti. Caci atunci trupurile Sfintilor ce se nevoiau impotriva pacatului, fiind predate batailor aducatoare de moarte si altor felurite chinuri, erau cu mult deasupra patimilor intrate in firea omeneasca prin pacat. Dar acum bisericile avand pace multa din mila Domnului, trebuie sa fie cercat trupul celor ce se nevoiesc pentru evlavie cu multe slabiciuni, iar sufletul cu ganduri rele. Aceasta se intampla mai ales celor in care cunostinta lucreaza intru multa simtire si incredintare, ca sa fie feriti de toata slava desarta si mandria, si sa poata primi, cum am zis, cu multa smerenie, pecetea frumusetii dumnezeiesti, dupa Sfantul care zice: '' insemnatu-s-a peste noi lumina fetei Tale, Doamne''. Deci trebuie sa rabdam cu multumire voia Domnului. Caci in felul acesta ni se va socoti drept a doua mucenicie necontenita suparare din partea bolilor si lupta cu gandurile dracesti. Caci cel ce zicea atunci sfintilor mucenici prin acele capetenii nelegiuite sa se lepede de Hristos si sa doreasca slava lumeasca spune si acum neincetat aceleasi lucruri robilor lui Dumnezeu. Cel ce aducea atunci chinuri peste trupurile dreptilor si ocara cumplit pe cinstitii dascali prin cei ce slujeau socotintelor sale diavolesti, aduce si acum felurite patimiri marturisitorilor evlaviei, impreuna cu multe ocari si umiliri, mai ales cand acestia ajuta cu multa putere saracilor ce sufera pentru slava Domnului. De aceea trebuie sa ne implinim mucenicia constiintei noastre cu multa hotarare si rabdare, inaintea lui Dumnezeu. Caci ''rabdand, zice, am asteptat pe Domnul, si a cautat spre mine''. (Diadoh al Foticeii)39

1. Sfântul si Marele Post, care se mai numeste si postul patruzecimii, Păresimile, Postul Pastilor, este rânduit pentru curătirea sufletului prin ajunare, rugăciune, milostenie, spovedanie si împărtăsirea cu Sfintele Taine. El închipuieste postul cel de patruzeci de zile al Mântuitorului. Tine sapte săptămâni. Stă în legătură cu Pastile, sărbătoare cu dată schimbătoare. De aceea, începutul acestui post este arătat în calendarul fiecărui an.

În acest post nu mâncăm : carne , ouă , brânză . De asemenea postim de peste, vin si untdelemn . Mâncăm deci numai bucate fără unsoare (ULEI) , legume si poame.

MÂNCĂM UNTDELEMN SI DEZLEGĂM LA VIN : Sâmbăta si Duminica , în ziua de 24 Februarie aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul , la 9 Martie Sfintii 40 de Mucenici, la Buna-Vestire , când aceasta cade în ziua de Joia-Mare sau în Vinerea ori Sâmbăta din Săptămâna Patimilor .

MÂNCĂM PESTE : Buna-Vestire - 25 Martie si în Dumininica Floriilor.

Cu deosebită evlavie se cuvine să postim în săptămâna de la începutul Postului Mare si în săptămâna Patimilor.

Astfel, în săptămâna de la începutul Marelui Post : Luni si Marti se mănâncă numai o dată pe zi - seara - pâine si apă. Iar în săptămâna Patimilor, în afară de Joi când facem două mese se mănâncă la fel, Vineri si Sâmbătă e post desăvârsit.

Bolnavii au voie să mănânce bucate cu untdelemn si să bea vin în Postul Mare.

                        Fetita si fieraru

   Bunicul obisnuia sa ne citeasca noua, nepotilor,din Biblie.Astfel ca inca din copilarie ma straduiam sa aplic in viata ceea ce auzeam.

    In satul nostru traia un fierar.Nu pot sa explic de ce ,insa noi, copiii,nu-l iubeam,iar uneori chiar il necajeam.Dar intr-o zi l-am auzit pe tata citind din Intaia epistola a Sfantului Apostol Ioan: "Oricine uraste pe fratele sau este ucigas de oameni..."(I In.3,15).

   Mi-am amintit de fierar si m-am ingrozit.Daca eu nu-l iubesc inseamna ca sunt ucigasa de oameni.Pe toti ii iubesc, numai pe el nu.Ce sa fac? Versetul citit de tata m-a pus pe ganduri.

   Intr-un final,mi-a venit o idee: 'Nu-l voi mai necaji,ci,cand ma voi intanli cu el,ma voi inchina inaintea lui si il voi saluta".Treptat am inceput sa-l privesc altfel.Cand il intanleam,il salutam si il priveam cu duiosie.

  Fierarul a observat transformarea mea si intr-o zi a spus parintilor mei: "Aveti o fiica minunata".La auzul acestor cuvinte am simtit o mare bucurie in sufletul.Ura disparusa ,iar eu il salutam acum cu toata sinceritatea.

  Aceasta schimbare nu a ramas neopservata nici de ceilalti copii.Ei au inceput sa-mi urmeze exemplul.Astfel toti copiii din sat au devenit cei mai buni prieteni ai fierarului,iar el,la rindul lui se facuse bland si binevoitor.  

                                                                                                                              (marturia unei calugarite)

                      Ajutorul Maicii Domnului

         Intr-un sat locuia o familie care avea o fiica, muta.Singura lor avere era o vaca.

         Iarna era geroasa si vaca urma sa fete. In grajd era frig si se temeau ca vitelul sa nu inghete daca vaca ar fata in toiul noptii.Seara, sotul se hotar sa petreaca noaptea in grajd, insa femeia il oprii, spunandu-i: "Mai stai.E prea devreme!"

         Pe la mizeul noptii, ei au auzit-o pe fiica lor spunandu-le: "Mergeti repede in grajd!".Parintii fetei au sarit din pat, nebagand de seama ca fiica lor a inceput sa vorbeasca.

          Ei au gasit vitelul, care tocmai se nascuse. Numai dupa ce l-au adus in casa s-au intrebat: "Cum s-a intamplat ca fiica noastra sa vorbeasca si cine i-a spus despre vitel?"

          Fata le-a povestit cum i s-a aratat Maica Domnului si i-a poruncit sa-si trezeasca parintii, si din aceea clipa a vorbit

                                                                                                                                                                              (marturia lui N.T.P.)

                                Biserica nu se roaga pentru sinucigasi

        Fiul unei femei s-a sinucis.Stiind ca Biserica nu se roaga pentru sinucigasi, ea a hotarat sa treaca cu vederea aceasta regula. Ea a trimis bani Manastirii Sfantului Mare Mucenic Pantelimon din muntele Athos, rugandu-i pe calugari sa-l pomeneasca in rugaciunile lor pe raposatul fiul ei (aceasta s-a intamplat in 1914), fara sa mentionez ca tanarul si-a pus capat zilelor.

        Insa Duhul Sfant a descoperit calugarilor fapta tanraului.Ei au intors femeii banii si i-au comunicat intr-o scrisoare ca Biserica nu se roaga pentru sinucigasi.

                              Muradria mintii nu se rasfrange asupra Sfintelor Taine

            Un tanar ieromonah a fost numit al doilea preot la o biserica dintr-un sat. Insa sufletul calugarului nu murise inca pentru atractiile acestei lumi,precum si pentru bucuriile ei.Cel mai mult il ispitea dorinta de a avea o familie, sotie si copii.

           Astfel, s-a intamplat ca intr-o zi sa fie invitat in satul vecin sa boteze un copil.In clipa cand a intrat in casa,a fost martor la fericirea tinerei familii: sotii se iubeau mult si erau fericiti de nasterea primului lor fiu. Inima tanrului ieromonah s-a mahnit si s-a umplut de invidie la vederea acestei familii fericite.

           Tulburarea lui a fost atat de mare, incat nici nu a indraznit sa savarseasca Taina Botezului. Pretextand ca ar fi uitat mirul acasa,el a refuzat sa boteze pruncul.In schimb, a promis sa se intoarca peste un timp sau sa trimita un alt preot in locul lui.

          Ca sa ajunga acasa,calugarul trebuisa sa mearga pe jos trei kilometri.In sufletul lui se iscase o furtuna nemiloasa: supararea si tristetea ca nu-si indeplineste pana la capat datoria.

          Atunci calugarul s-a rugat lui Dumnezeu, cerandu-I ajutorul, si a inceput sa planga cu lacrimi amare. Tot mergand, a vazut dintr-odata cum in intampinarea lui venea un calugar batran. Acestea parea obosit si avea o privire severa. Ajungand in fata tanarului calugar, el s-a oprit si i-a spus: "Cum ai indraznit sa refuzi savarsirea tainei? crezi ca murdaria din suflet si din inima pot spurca Sfanta Taina a Botezului? INtoarce-te imediat si indeplindeste pana la capat ceea ce esti obligat sa faci!" spuse batranul si se facu nevazut.

         Dupa cum povestea mai tarziu,tanarul calugar a simtit ca batranul nu putea fi altcineva decat Sfantul Ioan Botezatorul.

         Mirat de cele auzite si de aceasta vedenie,ieromonahul si-a revenit si s-a intors din drum pentru a ajunge cat mai repede la casa acelei familii.Mai tarziu,el a marturisit ca in sufletul lui nu ramasese nici o urma a gandurilor care il chinuisera si astfel el a putut savarsi Taina Botezului linistit si cu mare evlavie.

         Aceasta aratare a Sf. Ioan Botezatorul, precum si cuvintele rostite de el intaresc si mai mult parerea Bisericii ca nici un preot,oricat de nevrednic ar fi, nu are puterea sa impiedice savarsirea tainelor bisericesti.

                                                                                                                              (marturia unui calugar din Manastirea N.)           

          Vreau sa vad un diavol

   Eu si cateva prietene de ale mele eram pasionate de spiritism.Odata, in timpul unei sedinte mi-am exprimat dorinta sa vad un diavol.

    Raspunsul nu s-a lasat mult asteptat:"daca doresti sa-l vezi, sa fii maine la ora doua pe bulevardul Tverskoi, langa statuia lui Puskin. Acolo te va astepta un tanar, intr-o haina maro."

      Nu mi-a fost deloc frica, asa ca a doua zi la ora stabilita eram langa statuie. Un tanar imbracat intr-o haina maro s-a apropiat de mine. M-a luat de brat si ne-am indreptat spre raul Moscova.

      In clipa in care m-a atins, mi-am simtit trupul paralizat. Nu aveam putere sa ma opun. Ceva greu si intunecat imi apasa sufletul.

      Eram constienta de situatia critica in care ma aflam. Am incercat sa ma rog, dar nici o rugaciune nu-mi venea in minte. Cautam cu disperare sa gasesc o scapare. Pana la urma, am reusit cu greu sa rostesc: "Doamne,miluieste-ma!"

     Cand mi-am revenit, langa mine nu mai era nimeni, iar eu ma aflam pe un mal abrupt al raului Moscova. Daca mai faceam un pas,ma trezeam in rau.

 (marturisirea G.A.)

                                         Agheasma

    Intr-un manual de medicina, care a aparut la inceputul secolului al XX-lea, autorul face o deosebire intre bolnavii psihic numiti "demonizati" si cei care suffera de dereglari ale sistemului nervos.

    Pe cei din prima categorie ii depista foarte usor:le dadea sa bea agheasma. Dar nimeni nu este in stare sa-i impuna unui demonizat sa o bea. Iata un caz elocvent care demonstreaza cele spuse mai sus.

    O cunostinta de-a noastra a vizitat-o pe maica E., o calugarita batrana, cu viata imbunatatia. La ea venea multa lume pentru a-i cere ajutorul. Maica primea vizitatori doar dimineata. Le asculta nevoile si necazurile, se ruga pentru ei si numai dupa aceea le dadea raspunsul. Daca era nevoie, le dadea si apa sfintita. Maica avea la ea o sticluta din care turna cateva picaturi in vasele cu apa obisnuita. Oamenii marturiseau ca multi s-au vindecat de boli incurabile cu ajutorul maicii E.

    Cunostinta noastra, insotita de cateva femei, a ajuns la chilia maicutei in clipa in care aceasta isi terminase programul pentru vizitatori.

    -O calugarita care facea ascultare la ea, ne povestea femeia, ne-a spus sa ne gasim pe cineva care sa ne primeasca peste noapte.

    -Eu cunosc pe cineva care ar putea sa ne gazduiasca a spus una din femei.

     -Nu veniti cu noi? am intrebat-o cand am ajuns la casa acelei femei.

    -Pe mine nu ma va primi, a raspuns.

    Noi nu am vrut s-o credem si am induplecat-o sa vina si ea. Batrana ne-a primit cu multa bucurie, insa cand a observat-o pe femeia care ne condusese la ea i-a spus:

   -Pleaca, pe tine nu te primesc.

   Noi nu intelegeam comportamentul batranei.

    -Voi nu stiti cine este ea de fapt,ne-a spus. Ea nu bea apa de la maica, ci o varsa in padure.

    Ca sa ne convinga de cele spuse , a turnat intr-un pahar agheasma si i l-a intins acelei femei:

    -Hai, bea ! Numai asa te voi primi.

    Femeia a luat paharul in mana si l-a tinut cateva clipe.Dupa fata ei vedeam cum in sufletul sau se datea o lupta.In cele din urma a intins inapoi paharul,fara sa fi incercat a-l duce la gura:

    - Nu pot sa-l beau.

    Noi continuam sa insistam pe langa batrana s-o lase sa ramana peste noapte si pe femeia care,de fapt ,era demonizata.

    Asa cum ne-a marturisit mai tarziu aceasta cunostinta,maica ii sfatuia pe cei care veneau la ea sa bea apa sfintita in fiecare dimineata si seara.

"Cine este bun, mai bun sa se faca, iar cine a biruit ispita, sa se roage pentru cel care e inca in ispite." Parintele Paisie Olaru

La avva Pimen a venit candva un incepator in ale calugariei si, discutand cu marele avva, ii spuse printre altele ca s-a hotarat greu sa-i faca vizita. De ce? l-a intrebat avva Pimen. M-am gandit ca nu ma vei primi, pentru ca suntem in Postul cel Mare! - a raspuns tanarul. Auzind aceasta, avva Pimen i-a raspuns: Aici, in Postul cel Mare nu obisnuim sa inchidem acea usa mica de lemn, ci pe aceasta! Si avva Pimen puse degetul pe buze.

Smerenia

Mareste imaginea.

Smerenia

In deplina opozitie cu mandria sta smerenia. Precum mandria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel si smerenia este maica tuturor virtutilor. Sfantul Ioan Gura de Aur numeste smerenia temelia pe care "se poate inalta fara nici o primejdie orice altceva" bun si mantuitor pentru noi. "Si iarasi, daca aceasta temelie lipseste, chiar daca cineva s-ar inalta, prin viata sa, pana la ceruri, tot ce a zidit cu usurinta se distruge si va avea sfarsit rau".

Omul a fost creat pentru smerenie, iar nu pentru mandrie. O cunoastere de sine mai adanca si mai adevarata il poate incredinta de aceasta. Dumnezeu a randuit toate cele ce-l inconjoara pe om astfel incat acestea sa-i slujeasca acestuia spre smerire, iar nu spre mandrie.

Priviti, de pilda, cat de neputincios este omul care tocmai s-a nascut! De cata truda este nevoie pentru cresterea si educarea lui! Ce animal, intreaba Sfantul Tihon de Zadonsk, are trebuinta de atata ingrijire, pana ce creste mare, precum omul? "Multe animale isi agonisesc singure hrana imediat dupa ce s-au nascut, pe cand omul cata vreme nu este purtat, imbracat de maini straine, hranit, incalzit si ferit de munci straine!" In alt loc acelasi sfant ne spune: "Noi ne nastem goi si in lacrimi; traim in necazuri, nenorociri si pacate; murim cu frica si suspine; suntem ingropati in pamant si ne prefacem in tarana."

Iar Sfantul Simeon Noul Teolog, zugravind situatia smerita si nenorocita a omului, spune ca intreaga noastra viata este "lupta cu patimile, iar inlauntrul sau, inca inainte de patimi omul poarta gunoi si miasma."

"Poate oare sa existe ceva mai lipsit de chibzuinta decat omul, care, vazandu-se acoperit de lepra, se mandreste numai cu aceea ca poarta haine stralucitoare si aurite?" Da, cunoasterea de sine duce, dupa marturia tuturor Sfintilor Parinti, la smerenie. "Fii atat de smerit, spune Sfantul Dimitrie al Rostovului, precum Dumnezeu te-a creat!" Si ca adaos, amintesc cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Si ce ai, pe care sa nu-lfi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit?"(I Cor. 4, 7).

Smerenia ce se naste din cunoasterea de sine nu chinuie, nu asupreste sufletul, ci il indeamna la umilinta si recunostinta fata de Dumnezeu, care este atat de bun cu noi, sarmanele Sale fapturi neputincioase. Smerenia nu este o resemnare lipsita de nadejde, o pierdere a personalitatii lipsita de vointa, ci avant inflacarat spre lumina. Ea este calea luminoasa spre rai, izvor de bucurii fara de sfarsit, dobandire a desavarsirii dumnezeiesti si umplerea vietii goale a omului cu frumusete si sens dumnezeiesc. Cu ajutorul lui Dumnezeu, sub indrumarea Sfintilor Parinti, vom incerca in randurile ce urmeaza sa zugravim tocmai aceasta.

Nu exista virtute mai incantatoare decat smerenia. Ea este izvor al tuturor binecuvantarilor, radacina a tot binele, maica a tuturor virtutilor. Si totusi, in ciuda tuturor acestor inalte calitati ale ei, smerenia se ascunde, asemenea parfumatului toporas in tufele inflorite ale celorlalte virtuti, de parca ea nu inseamna nimic si nu slujeste la nimic. Daca mandria poate fi asemuita cu stancile inalte de munte, goale si neroditoare, smerenia este ca o gradina inflorita sau o intinsa tarina roditoare, care se revarsa in departare printre valcele. Pe inaltimi nu creste nimic. Acolo domneste vesnic frigul. In vai se coc fructele dulci si granele pentru hrana.

Sfantul Ioan Gura de Aur asemuieste pe oamenii mandri cu varfurile inalte si neroditoare ale valcelelor adanci, iar harul lui Dumnezeu cu apa. Asa precum apa curge in jos, ocoleste dealurile inalte si cauta sa se verse in locul cel mai de jos, astfel si harul lui Dumnezeu ocoleste pe cei mandri si se revarsa asupra celor smeriti. Smerenia este raza a harului, venita din rai. Si prin ce schimbari ceresti trece sufletul cand in el patrunde raza harului!

Pana de curand cufundat in intunericul noptii pacatului, el se trezeste deodata imbracat in lumina. Iar in aceasta lumina omul smerit incepe sa-si vada propriile sale pacate si porneste sa se curateasca de ele, pe cand inainte de a fi invesmantat de lumina harului, toate in el i se pareau a fi in oranduiala deplina. Si acest lucru este firesc sa fie asa; numai luminat de sus omul isi poate vedea pacatosenia, intr-o incapere intunecata aerul nu pare plin de praf, ci intotdeauna proaspat si curat. Dar de indata ce o raza de soare patrunde in incapere, imediat vedem cat praf zboara prin ea.

Astfel, smerenia il face pe om sa vada starea vrednica de plans in care se afla si il impinge sa porneasca la propria indreptare. Ea curata inima de multimea patimilor, impodobeste sufletul cu florile virtutii dumnezeiesti si astfel, treptat, aceasta naste toate virtutile, ea singura ramanand in umbra, caci aceasta este firea ei -sa nu se arate, sa nu fie slavita de oameni. Este asemenea radacinilor copacilor: in afara da roade minunate, insa ea ramane ascunsa in adancul pamantului. Caci daca radacinile vor iesi din pamant, spre a fi vazute, copacul nu va mai avea fructe si se va usca. Astfel este si smerenia. Daca incepe sa se arate, virtutile dispar, iar omul piere duhovniceste.

Una din cele dintai calitati ale smereniei este blandetea. Omul cu adevarat smerit este bland, nu numai atunci cand toti sunt atenti si amabili cu el, ci si atunci cand este hulit si ponegrit. El nu se tulbura, nu se infurie, ci toate le rabda in tacere. Cel smerit nu poate sa nu fie bland, caci il linisteste harul lui Dumnezeu ce se odihneste in el. Se spune ca marea, care este vesnic involburata si agitata, se imblanzeste cand asupra ei se lasa ceata deasa. Asemenea se intampla si cu sufletul nelinistit al omului, cand asupra lui se pogoara harul Sfantului Duh. Si un astfel de suflet este cel smerit. Zbuciumul, furtunile, nelinistile sunt specifice sufletelor mandre. Sfantul Ioan Scararul spune: "In inimile blande Se odihneste Dumnezeu; iar sufletul nelinistit este salas al diavolului."

Dumnezeu iubeste pe cei smeriti; acestora El li Se descopera si intru ei binevoieste! in Vechiul Testament El spune: "Spre unii ca acestia imi indrept privirea Mea; spre cei smeriti, cu duhul umilit si care tremura la cuvantul Meu!" (Isaia 66, 2).

Omul smerit isi vede permanent neajunsurile. El nu osandeste pe nimeni, nu cerceteaza pacatele celorlalti, nu ia in batjocura, se socoteste pe sine ca fiind cel mai rau dintre toti oamenii. El este ascultator si supus fata de toti. Slujeste cu bucurie tuturor. Nu se manie atunci cand ceilalti primesc onoruri, nu pizmuieste slava celuilalt, caci el pentru sine nu cauta foloase lumesti. Privirea sa este indreptata catre cer. El cauta sa fie bineplacut lui Dumnezeu si de la El asteapta mila in ziua infricosatoarei Judecati.

Omul smerit rabda cu barbatie dispretul celorlalti, si sincer socoteste ca merita aceasta. Se poarta cu blandete, sinceritate si plin de dragoste cu oamenii josnici, caci cei smeriti intotdeauna au o blandete minunata. Iar sufletul smerit, dupa cuvintele Sfantului Ioan Scararul, este "scaun al blandetii". Omul smerit nu are ganduri rele. Chiar daca ar avea un astfel de gand, ar fi degraba alungat. Cel smerit nu cunoaste viclenia. El nu se preface a fi binevoitor, caci este intr-adevar asa, nu cauta sa obtina foloase prin lingusiri si sa fie pe placul oamenilor, caci nu are nevoie de acestea.

El dispretuieste laudele si se bucura cand este umilit, deoarece vrea sa se faca urmator Domnului Iisus, Care pentru a noastra mantuire "S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce" (Filipeni 2, 7-8).

Omul smerit nu vrea sa fie mai presus de invatatorul sau. intocmai precum Fiul lui Dumnezeu la Cina Cea de Taina S-a ridicat, S-a incins cu stergar, Si-a suflecat manecile si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai, intocmai si cel smerit este gata sa slujeasca tuturor ca un rob, fara sa vada in asta vreun merit. Caci el isi aminteste de povata Mantuitorului: "Daca Eu, Domnul si invatatorul, v-am spalat voua picioarele, si voi sunteti datori ca sa spalati picioarele unii altora;-Ca v-am dat voua pilda, ca, precum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi" (Ioan 13,14-15).

Omul smerit se teme de laude, in care se ascund atatea primejdii pentru suflet! El cauta adancimile umilintei si acolo se simte bine. Un astfel de om nu vorbeste mult, nu doreste sa-si arate intelepciunea, ci tace si raspunde cu blandete, "inceputul necautarii slavei desarte, spune Sfantul Ioan Scararul, e pazirea gurii si iubirea necinstirii. Mijlocul ei este oprirea tuturor, lucrarilor gandite ale slavei desarte. Iar sfarsitul (daca este vreun sfarsit al adancului fara fund) este a face in chip nesimtit inaintea multimii cele ce aduc necinstirea."

Omul smerit nu se tulbura din pricina cuvintelor bune pe care lumea le spune despre el: de este laudat, nu socoteste ca lauda i se cuvine lui, caci simte ca nu inseamna nimic. De este vorbit de rau, el se socoteste pe sine a fi mult mai rau si isi spune in cugetul sau: "Ei nu ma cunosc, caci altminteri si mai rau ar vorbi despre mine".

Daca este clevetit si osandit nu se nelinisteste si nu-si cauta indreptatire, caci se gandeste la judecata lui Dumnezeu, unde vor fi judecate dupa moarte nu numai faptele, ci si gandurile oamenilor. Sfintii plini de adanca intelepciune, care au ajuns la desavarsire multumita smereniei lor, nu se suparau niciodata pe cei care le aduceau jigniri.

Dimpotriva, ei vedeau in acestia binefacatori ai lor si de aceea ii iubeau in sufletul lor si se rugau pentru ei. Ei nu au urmarit atingerea vreunui tel lumesc, si nu s-au temut ca isi vor pierde reputatia, si de aceea cand erau huliti rabdau, asteptand ca indreptatirea sa vina de la Dumnezeu. Noi insa, de obicei, ne maniem aprig impotriva celor care ne aduc defaimare, pentru ca tinem la parerea oamenilor despre noi si legam toate foloasele de care ne bucuram de ea.

Sfantul Serafim de Sarov, care cu iscusinta a coborat in adancurile smereniei, ne invata sa nu ne tulburam atunci cand suntem jigniti. Iar daca este cu neputinta sa nu ne tulburam, atunci trebuie ca macar sa ne infranam limba, dupa cuvintele Psalmistului: "tulburatu-m-am si n-am grait" (Ps. 76, 4). Ca pilda de inalta smerenie si nemanie, Sfantul Serafim ni-l zugraveste pe Sfantul Grigorie al Neocezareei. Aflandu-se odata intr-un loc public, o oarecare desfranata a inceput a-i cere plata pentru pacatul pe care, chipurile, acesta il savarsise cu ea. Fara manie, sfantul spuse cu blandete unuia dintre insotitorii sai: "Plateste-i degraba pretul pe care il cere!" De indata ce primi plata necuvenita femeia a fost grabnic luata in stapanire de un duh rau. Atunci, sfantul, raspunzand la rau cu bine, a alungat prin rugaciune duhul din ea.

O pilda minunata de adanca smerenie avem si in viata Sfantului Spiridon al Trimitundei. Desi era episcop si era cinstit de toti ca drept si facator de minuni, Sfantul Spiridon vietuia modest si se imbraca foarte simplu. Odata, la invitatia regelui a mers la palatul acestuia. Aici, una dintre slugi, socotindu-l vreun calugar simplu si sarac, a inceput sa-l batjocoreasca, l-a oprit sa intre si chiar la lovit peste obraz. Sfantul Spiridon, plin de bunatate, la intors si pe celalalt. Toti sfintii s-au distins printr-o astfel de smerenie adanca. Erau lipsiti de rautate ca porumbeii si numai intr-un caz se aprindeau cu manie sfanta: cand se intalneau cu oameni mandri ce nu se indreptau si cu tovarasii lor, ereticii.

Sfantul Ioan Scararul da o definitie minunata: "In smerenie nu se afla nici cea mai mica ur-" ma de dispret, nici cartire sau impotrivire, fara numai atunci cand priveste credinta." Si cei smeriti se pot aprinde de ravna, insa numai atunci cand trebuie sa apere comoara credintei ortodoxe. Aceasta dovedeste limpede ca smerenia nu este vreo pasivitate indiferenta, ci adancime in care, asemenea apelor unui ocean, se aduna forte uriase care lupta impotriva celor mai puternici vrajmasi ai omului si ai mantuirii acestuia, demonii cei nevazuti, patimile dinlauntrul nostru si ereticii, acesti diavoli vazuti din afara noastra. Numeroase calitati ale smereniei se vadesc deosebit de limpede in pilda urmatoare.

Intr-o manastire vietuia un parinte sfant pe nume Agaton, vestit prin virtutile sale: smerenie si rabdare. Odata, au venit la el cativa frati hotarati a-l ispiti. Acestia ii spun: "Parinte, multi vorbesc despre cuviosia ta ca esti clevetitor si ca neincetat osandesti pe semeni". A cugetat batranul in sinea sa la acestea si zise in gandul sau: "Oare, nu am osandit niciodata, macar in gand, pe fratii mei?" si le-a raspuns: "Adevarat este ca sunt clevetitor si osandesc!" "Mai mult decat aceasta, esti si desfranat!", au continuat fratii.

Sfantul Agaton si-a amintit atunci de cuvintele Domnului: "ca oricine se uita la femeie, poftind-o a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Matei 5, 28) si a recunoscut smerit: "Adevarat este, sunt desfranat!" Astfel, fratii au insirat multe pacate, invinuind pe Sfantul Agaton ca le-a savarsit, si de care acesta se recunostea deplin vinovat. in cele din urma, fratii i-au spus sfantului: "nu vom ascunde de tine si aceasta, ca multi socotesc ca esti si eretic!" Atunci ochii smeriti ai sfantului s-au aprins de ravna dumnezeiasca, iar acesta, cu mana ridicata, le zise: "Nu! Viu este Dumnezeu! Martor imi este ca nu sunt eretic!" S-au mirat fratii de acest raspuns energic, neasteptat, si l-au rugat pe batran sa-i lamureasca de ce a incredintat la toate invinuirile dintai, iar pe ultima a respins-o atat de hotarat. Atunci, Sfantul Agaton le-a spus: "Pacatele cele dintai de care m-ati invinuit le-am primit ca sa dobandesc smerenie si pentru ca voi sa nu aveti o parere inalta despre mine; pe cel din urma insa, l-am respins pentru ca erezia este indepartare de Dumnezeu, iar eu pazesc credinta sfanta, ca sa nu pier impreuna cu ereticii!"

Toti acei Sfinti Parinti care au luptat neinfricati impotriva vrajmasilor ortodoxiei, nu au incetat o clipa sa fie intru totul smeriti cu inima. Si sfintii mucenici, care, plini de indrazneala, au marturisit numele lui Hristos, batjocorind nebunia chinuitorilor lor idolatri, au purtat adanc in sufletele lor constiinta smerita ca sunt pacatosi. Din toate acestea se vede ca smerenia poate fi, si este o lupta inalta. Dar chiar si in ravna sa sfanta pentru slava lui Dumnezeu, omul smerit nu devine trufas sau semet, ci isi pastreaza modestia pentru ca stie ca orice are este primit in dar de la Dumnezeu, si il poate pierde daca se mandreste cu el.

Cei mandri sfarsesc intotdeauna in chip tragic. Acela care a urcat in varful plopului, acela cu siguranta va cadea si isi va sparge capul. Cel smerit nu cade niciodata. Si cum ar putea sa cada? El se afla mai jos decat pamantul! Mandria este asemenea unui balon de sapun, se umfla si zboara in inalt, dar intr-o clipita se sparge si dispare.

Smerenia insa este asemenea copacului binecuvantat: cu cat radacinile ii sunt mai adanc infipte in pamant cu atat mai inalt creste. Asa precum asupra celor mandri se abate blestemul lui Dumnezeu: "Cel ce se va inalta pe sine se va smeri", tot astfel si cu cei smeriti se implineste binecuvantarea dumnezeiasca: " Cel ce se va smeri pe sine se va inalta."

Paradoxul smereniei

De smerenie este legat un minunat paradox: cu cat un om devine mai virtuos, cu atat se simte mai pacatos. Dar nu vedem, oare, acelasi paradox si in cazul mandriei, numai ca intors spre partea pacatului? Cu cat se mandreste omul mai mult, si astfel pacatuind, cu atat se socoteste pe sine mai drept. Inteleptul Pascal a inteles nemaipomenit acest lucru si la exprimat astfel: "Exista numai doua feluri de oameni: unii drepti, care se socotesc pe sine pacatosi, si altii, pacatosi, care se socotesc a fi drepti".

Noi putem totusi intelege cum anume pacatosii care se mandresc socotesc ca ei singuri sunt drepti. Ei se amagesc anume pentru ca mandria i-a orbit. Dar de neinteles este cum anume crestinii virtuosi, indeosebi sfintii, care au ajuns la o treapta inalta a desavarsirii, au fost invredniciti chiar cu darul facerii de minuni, s-au socotit mari pacatosi! Puteau ei, oare, sa-si vada propria desavarsire? Au fost ei sinceri in constiinta pacatoseniei lor? Nu s-au smerit ei, oarecum, numai exterior, din deprindere? Sau, in adancul lor, dupa legi ale vietii duhovnicesti nestiute de noi, simteau pe deplin sincer intreaga lor saracie cu duhul?

Sfantul Tihon de Zadonsk, aruncand lumina tocmai asupra acestei probleme, scrie: "in adevarata smerenie se vadeste o sete si o foame neincetata dupa harul lui Dumnezeu; caci smerenia nu priveste la cele ce are, ci cugeta si cauta ceea ce nu are. Precum cei care invata din carti si de la invatatori, cu cat inainteaza mai mult in invatatura si se deprind cu aceasta, cu atat mai mult isi vad propria nestiinta, deoarece mult mai multe sunt cele pe care nu le cunosc, decat cele pe care le-au invatat, tot astfel si cei care invata la scoala intelepciunii dumnezeiesti se vad cu atat mai saraci cu duhul, cu cat se impartasesc mai mult de darurile lui Dumnezeu; pentru ca vad ca le lipsesc inca multe si pentru aceasta cauta smerenie si suspine."

Prin aceasta se lamureste intelegerii noastre cum se numeau sfintii pe sine pacatosi, fara vreo urma de fatarnicie. Numai cel mandru, din pricina orbirii duhovnicesti si a necunoasterii, se socoteste pe sine drept, iar crestinul smerit, care a dobandit intelepciune adanca, cu ascutita sa clarviziune duhovniceasca vede la el multime de pacate si neajunsuri. Toti sfintii au fost mari intelepti duhovnicesti si de aceea toti s-au socotit mari pacatosi.

In manastirea unde se nevoia minunatul avva Dorotei, un pelerin a auzit spunandu-se ca, cu cat este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atat se simte mai pacatos si si-a exprimat indoiala in aceasta privinta: "Cum poate un om sfant sa se socoteasca pacatos?" Atunci Avva Dorotei l-a intrebat: "Ce esti tu in cetatea ta?" - "Sunt printre cei dintai dintre mai marii cetatii!", raspunse acesta. "Dar daca vei merge in marea cetate a Cezareei, acolo cum vei fi socotit?" - "Ultimul dintre capeteniile cetatii!" -"Dar daca vei merge in cetatea si mai mare a Antiohiei?" - "Acolo voi fi asemenea cu oamenii de rand!", spuse omul. "Dar daca vei merge la Constantinopol si te vei infatisa inaintea fetei luminate a imparatului, acolo cum vei fi socotit?", a continuat sa-l intrebe avva Dorotei. Pelerinul ii raspunse: " Ei, acolo voi fi de-a dreptul un nimeni!" Atunci avva Dorotei ii spuse: "Iata, astfel este si cu sfintii: cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atat se socotesc mai pacatosi".

Exista ceva foarte firesc in constiinta dreptului ca este pacatos si nevrednic. Orice virtute omeneasca, fara ajutorul lui Dumnezeu, este ca o stea marunta care clipeste in noaptea intunecata a vietii. Stelele stralucesc numai noaptea, cand este intuneric. Dar de indata ce rasare soarele, ele isi pierd de indata stralucirea si dispar. Astfel este si cu oamenii. Atata timp cat se afla in noaptea pacatelor, departe de Dumnezeu, stralucesc, se mandresc cu una sau cu alta. Dar de indata ce rasare Dumnezeu in sufletele lor, ei se sting degraba si vad ca sunt nimic inaintea maretiei lui Dumnezeu.

Aceasta este, de fapt, smerenia, cand omul sta nevazut inaintea lui Dumnezeu si in ciuda virtutii sale se socoteste a fi nimic, fuge de slava si cinstiri si nu rabda laude desarte pentru sine, indreptand neincetat spre Dumnezeu toata slava si lauda. Acestia sunt slaviti de Dumnezeu in ciuda dorintei lor, pentru ca Dumnezeu spune in Vechiul Testament: "Eu preamaresc pe cei ce ma preaslavesc pe Minei" (I Regi 2, 30).

Smeremia fatarnica

Par pe langa adevarata smerenie exista si o falsa smerenie. Aceasta este "smerenia" desarta, care isi arunca privirea de jur imprejur ca sa vada daca cumva a zarit-o cineva, daca se vorbeste despre ea, sau este pizmuita. Ea nu este altceva decat mandrie invesmantata in haine smerite. Numai pe dinafara are infatisarea smereniei, insa pe dinauntru clocotesc toate patimile.

Cel smerit cu adevarat este intotdeauna linistit si calm: el nu se bucura de laudele ce i se aduc, nici nu se necajeste din pricina umilintelor. Pe cand falsul smerit cauta, printr-o paruta evlavie, slava omeneasca. El a observat ca smerenia aduce laude si cinstiri celor care o au si si-a pus, astfel, masca smereniei, spre a se mari si el in felul acesta. Un astfel de om arata ca nu a inteles nimic din esenta smereniei. Lui ii place sa spuna despre sine: "Oh, eu pacatosul, oh, eu nevrednicul!" Dar in acelasi timp asteapta ca ceilalti sa se impotriveasca si sa spuna ce nu este adevarat, ca nu este pacatos. Iar daca este contrazis se simte bine. Dar daca ceilalti sunt de acord cu el si ii spun: "Deci tu insuti recunosti ca esti pacatos! Deci sunt adevarate cele ce se spun despre tine?", de indata se arata a fi nemultumit, jignit si incepe a intreba: " Dar ce se spune despre mine?"

O astfel de smerenie nu este mantuitoare, ci fatarnica si de aceea este socotita a fi o smerenie mai rea decat mandria. "Nu cel ce se huleste pe sine da dovada de smerita cugetare", spune Sfantul Ioan Scararul "ci acela care vazandu-se hulit de altul, dragostea lui fata de acesta nu se micsoreaza".

Smerenia fatarnica nu este atat de primejdioasa pentru mireni, caci adeseori ei nu iubesc nici adevarata smerenie. Cum atunci vor fi ei atrasi in falsificarea ei prin fatarnica smerire? Acest fel de smerenie este mai primejdioasa pentru oamenii duhovnicesti, mai cu seama pentru monahi, a caror cale este, mai cu seama, o cale a smereniei. Pentru ca adevarata smerenie anevoie se dobandeste, monahii se prefac adesea a fi smeriti, din dorinta de a dobandi slava grabnica si ieftina. Adeseori, chiar si crestinii evlaviosi cad prada acestei ispite - paruta smerenie.

Pentru a ne feri de aceasta smerenie falsa si paguboasa, Sfintii Parinti ne sfatuiesc sa nu vorbim nimic de la noi: nici bine, nici rau, ci sa fim atenti la sufletul nostru si sa ne luptam launtric cu toate miscarile pacatoase ale acestuia. De suntem dojeniti, trebuie sa tacem si sa nu ne indreptatim, caci de nu, se va ivi mandria. De suntem laudati, iarasi trebuie sa pastram tacerea si sa nu ne impotrivim, caci altfel se va ivi fatarnicia. Noi trebuie sa cautam sa dobandim smerenie launtrica, care nu se tulbura, nici din pricina mustrarilor, nici din pricina laudelor nu se clatina.

Preacuviosul Ambrozie de la Optina istoriseste despre un monah care neincetat spunea despre sine: "Oh, eu cel nevrednic!" Odata egumenul, venind la trapeza si vazandu-l,l-a intrebat: "Dar tu, de ce te afli aici, cu sfintii parinti?" Monahul, jignit, i-a raspuns: "Oare, nu sunt si eu dintre ei?!"

In opozitie cu aceasta adevarata smerenie lucreaza in chip cu totul diferit. Iata un exemplu: Un monah oarecare, avand adanca smerenie si viata sfanta, a sosit in vizita la o manastire. A intrat in biserica sa se roage, iar cand fratii s-au asezat la cina frateasca a dragostei s-a asezat si el. Unii dintre frati au inceput sa se intrebe: "Dar acesta ce cauta aici?" Si i-au spus monahului: "Ridica-te si iesi afara!" El s-a ridicat si a iesit. Altii dintre frati insa, intristandu-se din pricina izgonirii fratelui, l-au chemat inapoi. Fara a arata in vreun fel ca s-ar fi socotit jignit, s-a intors. Apoi unul dintre frati l-a intrebat: "Spune-ne, ce ai gandit si ce ai simtit cand ai fost alungat, iar mai apoi chemat inapoi?" El le raspunse: "Mi-am amintit ca sunt asemenea unui caine care iese cand este izgonit si vine cand este chemat." Aceasta este adevarata smerenie. Smerenia fatarnica are partasie cu aceasta pe cat au paiele cu aurul.

Foarte frumos a caracterizat falsa smerenie Sfantul Tihon de Zadonsk. El spune: "Exista oameni care pe dinafara se arata smeriti, insa pe dinlauntru nu sunt asa. Multi renunta la diferitele trepte si titluri ale lumii acesteia, dar nu vor sa renunte la buna parere pe care o au despre ei insisi; se leapada de cinstirile si functiile lumesti, dar vor sa culeaga cinstiri pentru sfintenia lor. Multora nu le este rusine sa se numeasca pe sine pacatosi inaintea oamenilor, sau chiar cei mai pacatosi dintre toti, insa nu vor sa auda aceste cuvinte de la altii si de aceea se numesc astfel numai cu gura. Altii isi indoaie spatele ca o secera, dar inauntrul lor se inalta cu cugetul. Altii se pleaca pana la pamant inaintea fratilor, dar raman neclintiti in inimile lor. Un altul poarta rasa sfasiata, dar nu vrea sa-si sfasie inima.

Multi vorbesc putin si cu voce scazuta, iar altii chiar nu vorbesc deloc, dar in inimile lor ii hulesc neincetat pe semenii lor. Unii isi acopera trupul cu rasa si cu mantie, dar inima nu doresc sa si-o acopere. in acelasi chip ei arata si alte semne ale smereniei!. Acestia toti insa nu au smerenie in inimile lor pentru ca, desi acestea sunt semne dupa care poate fi recunoscuta smerenia, lipseste tocmai ceea ce ele semnifica (simtamantul sincer de smerenie in adancul inimii), ele nu sunt altceva decat fatarnicie. Astfel de oameni sunt asemenea unui burduf, umflat cu aer, care pare plin cu ceva, insa cand este golit de aer devine limpede ca a fost gol. Sau, dupa cuvintele lui Hristos, "acestia seamana cu niste morminte varuite, care pe dinafara se arata frumoase, inauntru insa sunt pline de oase de morti si de toata necuratia" (Matei 23, 27).

De aceea trebuie ca omul sa aiba launtric, in inima sa, smerenie, precum si toata evlavia. Pentru ca Dumnezeu judeca "dupa sfaturile inimilor" (I Cor. 4, 5) si nu dupa aparenta, nu asa cum ne aratam noi inaintea oamenilor".

Sfintii Parinti ne dau toate aceste indrumari ca sa ne pazeasca de primejdia smereniei fatarnice, care nu numai ca nu aduce omului mantuirea, ba chiar ii agoniseste mai mari pedepse. Singura mantuitoare este adevarata smerenie. Prin toate celelalte nevointe, daca nu sunt presarate cu sarea adevaratei smerenii, nu ne putem mantui. insa, avand adevarata smerenie, chiar si fara nevointe ne putem mantui. Un mare nevoitor din vechime a prorocit ca in vremurile de pe urma nu vor mai fi asceti aspri sau mari nevoitori, ci atunci adevaratii crestini se vor mantui numai prin smerenia lor. Si unii dintre ei chiar numai prin aceasta vor ajunge la mare desavarsire.

Arhimandritul Serafim Alexiev

                                    De vorba cu gandul meu.

   Adiere usoara...

  Gandul ma strafulgera.

  As dorii sa am aripi

  Sa pot zbura pana la nori.

     De acolo as privi lumea de jos

     Si  la intoarcere le-as spune ca...

    Este minunat,

    Ca traim pe aceest pamant.

 Gandul meu este liber

 Sa vada... pretutindeni

 Dar el intotdeauna

 La TINE se intoarce.            

                                                         Intr-o clipa.

              Privesc pe fereastra larg deschisa.

               Afara ploua marunt...

                In clipa urmatoare cerul se lumineaza

                Trasar.Nimic nu anunta ce va urma

                Tunmetul urmeaza....

  Ploaia se inteteste

  Fulgerele revin cu repeziciune

  Tunetele deasemenea.

  Totul se schimba intr-o clipa.

                Astept.Incepe sa se lumineze.

               Usor...usor...soarele incepe sa-si

                 faca loc printre norii grei.

  Astept.Totul este un miracol

 Pe bolta cerului...

 Intr-o parte stau inca norii,

 In cealalta parte soarele.

 Iar la mijlocul lor curcubeul.

         ESTE MINUNAT!

                                                            Numele

Un nume si atat

Nimic special spun unii.

Altii cauta semnificatii.

Si totusi...

  Fiecare nume reprezinta o persoana

   Cu trecut si viitor.

   Cum putem fi atat de orbi

  Cateodata!

 Cum am putea sa intelegem

 Pe aproapele nostru!

 Daca numele nostru

Nu-l intelegem!

          Fiecare nume are profunzime.

Atunci cand o dragoste pirduta ne chinuie inima,ingerii ne aduc aminte ca esenta iubirii nu poate fi distrusa.Ea dainuie in fiecare,pura si libera de atasament,ca un substrat fundamental,pentru eternitate.Noi suntem iubirea.     Nu suntem niciodata singuri,chiar si in momentele cele mai dificile.   Cine seamana in firea pamantului va secera din firea pamantului putrezirea dar cine seamana in Duhul va secera din Duhul Viata Vesnica.

Aneta TÎMPLARU-HORGHIDAN : Te-am căutat, Doamne