......."Tristeţea poate fi păcat, dar există şi o tristeţe neprihănită care stă la temelia unei virtuţi: „întristarea cea după Dumnezeu“ (II Cor. 7, 10). Omul se mâhneşte pentru starea decăzută în care se află, îşi plânge păcatele, se întristează de pierderea curăţiei sale de la început şi suferă din pricina depărtării de Dumnezeu. Astfel, se ajunge în starea pe care o descrie Sfântul Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie: „În cei ce se străduiesc şi afectele devin bune, şi anume când le folosesc spre câştigarea bunurilor cereşti, de pildă întristarea o pot preface în pocăinţa care aduce îndreptarea de pe urmă a păcatului din timpul de aici“.

Este plânsul un semn al slăbiciunii, al lipsei de bărbăţie? Pustnicul Ioan ne învaţă că şi plânsul e de mai multe feluri, distingând trei feluri de lacrimi: lacrimile omului trupesc, lacrimile omului psihic şi lacrimile omului duhovnicesc. Omul trupesc plânge datorită necazurilor, încercărilor şi durerilor acestei vieţi. Omul psihic varsă lacrimi provocate de conştiinţa păcătoşeniei sale, teama de judecată, meditaţie asupra morţii, memoria vie a bunătăţii lui Dumnezeu Cel care a revărsat permanent harul asupra sa, iar el a răspuns în totală contradicţie cu bunătatea dumnezeiască. Lacrimile omului duhovnicesc izvorăsc din imensa bucurie cauzată de meditaţia lui continuă asupra iubirii inefabile a lui Dumnezeu, a măreţiei dumnezeieşti, a slavei veacului ce va să vină.

„Plângeţi neîncetat“ este cuvântul de ordine al părinţilor pustiei. Pin lacrimi părinţii anahoreţi au transformat natura şi lumea, făcând din deşert un nou paradis, cum cântăm noi în troparele asceţilor: „Prin curgerile lacrimilor tale, nerodirea pustiului ai lucrat, iar prin suspinele tale cele din adânc însutit roditoare ai făcut ostenelile tale şi te-ai făcut luminător strălucind prin minuni cuvioase părintele nostru“. Despre Maria Egipteanca spunem în Slava de la vecernie: „curgerile lacrimilor tale au adăpat pustia toată, făcând-o să înflorească pentru noi roadele pocăinţei“.

„Plânsul este un ac de aur al sufletului“

„L-a întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Ce voi face păcatelor mele? I-a zis lui bătrânul: Cel ce voieşte să se izbăvească de păcate prin plâns se izbăveşte, şi cel ce doreşte să-şi agonisească fapte bune prin plâns le agoniseşte. Căci plânsul este calea pe care ne-au dat-o nouă Scriptura şi Părinţii noştri, zicând: Plângeţi, căci altă cale decât aceasta nu este.“

În Cuvântul al VII-lea al operei sale Scara dumnezeiescului urcuş, intitulat „Despre plânsul de bucurie făcător“, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii. Străpungerea este un chin neîncetat al conştiinţei, care pricinuieşte împrospătarea focului inimii, prin mărturisirea făcută în minte“ (Filocalia, volumul al IX-lea). Botezul lacrimilor înseamnă „valorificarea subtilă şi complexă a afectivităţii, a plânsului şi întristării, a sufletului şi lacrimilor prefăcute în izvor de bucurie şi seninătate lăuntrică“.

Sfântul Simeon Noul Teolog consideră lacrimile un semn al dobândirii Duhului Sfânt, o consacrare a omului în Duhul Sfânt: „Dă-mi smerenie, dă-mi o mână de ajutor, şi curăţeşte murdăria sufletului meu, şi dăruieşte-mi lacrimi de pocăinţă, lacrimi de dor, lacrimi de mântuire, lacrimi ce curăţă întunericul minţii mele şi mă fac să strălucesc de sus, pe mine, care voiesc să Te văd pe Tine, Lumina lumii, Lumina ochilor mei, ai ticălosului, ai celui ce am inima plină de relele vieţii“ (Imnul al IV-lea, trad. pr. Dumitru Stăniloae).

Atât Sfântul Ioan Scărarul, căt şi Sfântul Simeon Noul Teolog arată că este necesară o permanentă stare de căinţă, pentru că cel ce nu-şi plânge păcatele zi şi noapte nu va putea vărsa lacrimi nici când se împărtăşeşte. Sfântul Ioan Scărarul arată că „nu vom fi învinuiţi, o, prieteni, la ieşirea sufletului, că n-am săvârşit minuni, nici că n-am teologhisit, nici că n-am fost contemplativi, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns neîncetat“ (VII, 73). Aceeaşi stare ne învaţă şi Sfântul Simeon Noul Teolog, când spune: „În absenţa lacrimilor şi a căinţei continue, nici un om nu a fost curăţit vreodată, nici n-a devenit sfânt, nici nu L-a primit pe Duhul Sfânt, nici nu L-a contemplat pe Dumnezeu, nici nu L-a cunoscut ca sălăşluind întru el, nici nu L-a avut niciodată în inima sa“. Şi adaugă: „Atunci deschizându-şi omul ochii minţii şi privind firea celor ce sunt, cum nu mai privise niciodată, se umple de uimire şi-l podidesc fără să vrea şi fără durere lacrimile, prin care se curăţeşte ca prin cel de-al doilea botez, cu botezul acela despre care zice Domnul în Evanghelie: de nu se va naşte cineva de sus (Ioan 3, 7), spunând «de sus» ar dori să se înţeleagă naşterea din Duhul“.

Asceza, participare la patima lui Hristos

Pentru Sfântul Ioan Scărarul, legile ascezei sunt deja o participare la patima lui Hristos: „Izvorul apelor lacrimilor se naşte din lemn, adică din răstignirea trupului cu patimile şi poftele lui“. Izvorul lacrimilor a curs din coasta străpunsă a Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce, făcând să înflorească viaţa şi deschizând astfel calea restaurării tuturor celor al căror suflet e secătuit de păcat. Harul străpungerii este rezultatul sinergiei, al împreună-lucrării omului prin ostenelile ascetice ale Postului Mare cu lucrarea dumnezeiască, cu planul mântuitor al lui Dumnezeu faţă de om. Străpungerea este, întotdeauna, legată de bucuria eshatologică, în aşa fel încât nu i se pot acorda decât denumiri antinomice, cum ar fi „plânsul de bucurie făcător“ (charopoios penthos) sau „străpungerea bucuroasă-tristă“ (charmolype katanyxis). A petrece astfel întreg Postul Mare ca pe un Paşte neîntrerupt înseamnă a destrăma haina de doliu a naturii umane căzute pentru a îmbrăca veşmântul dumnezeiesc al adevăraţilor creştini, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul: „Cel ce înaintează spre Dumnezeu într-o străpungere neîncetată nu încetează să preţuiască fiecare zi ca o sărbătoare“ (Scara 7, 38).

Străpungerea inimii (katanyxis kardias), pe care o folosesc uneori imnografii, exprimă bine faptul că, din inimă, obârşia şi centrul fiinţei noastre, ţâşnesc lacrimile şi prin ele sufletul şi trupul se reunesc în inimă. Aceste lacrimi reprezintă criteriul principal al discernământului, cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Lacrimile sunt hotarul dintre trupesc şi duhovnicesc“ (Cuvântul 85). Ele sunt potopul care cade deasupra păcatului şi înseamnă curăţirea lumii, ele înmoaie asprimea şi lipsa de sensibilitate a sufletului şi din inimă de piatră fac o inimă de carne, apele lacrimilor sting cuptorul patimilor şi au puterea de a stinge până şi focul gheenei. Cum cântăm în săptămâna a treia din Postul Mare: „Să stingem prin scurgerile lacrimilor văpaia cea nestinsă“.

Lacrimile şi tristeţea pocăinţei nu sunt o consecinţă a fricii, a angoasei, ci a iubirii desăvârşite care alungă frica. Lacrimile înseamnă întoarcerea spre iubirea lui Dumnezeu, înseamnă lupta pentru a nu uita cine suntem şi pentru ce ne-am născut, lacrimile înseamnă luptă împotriva „tăcerii fiinţei“. Lacrimile sunt anamneza duhovnicească într-o lume lovită de amnezia păcatului: „Ştiu faptele, şi osteneala, şi răbdarea ta... şi că eşti neobosit, dar am împotriva ta că ai uitat iubirea dintâi“.

Ruptura interioară, neliniştea inimii omului până ce se va odihni în Dumnezeu, este preţul cu care trebuie să plătim respectul feţei noastre omeneşti. Cum spunea un gânditor creştin, să fim convinşi că vom sluji cu adevărat acestei lumi cu cât ne vom strădui să o vedem într-adevăr la locul ei, aşa cum îi este rostul, supusă rânduielilor lui Dumnezeu. Ne rămâne rugăciunea şi dragostea lui Dumnezeu, „care niciodată nu cade chiar dacă limbile ne vor lipsi şi cunoştinţa ni se va strica“.       Pr.lect.Gheorghe Holbea