
Pace ţie, soră!
De  ce scrii nişte scrisori atât de deznădăjduite? Eşti tu singura de acolo  împovărată de greutăţi? Problema nu constă în greutăţile dinafară -  cred că şi tu înţelegi aceasta -, ci în structura ta duhovnicească. Indiferent  unde te-ai duce, nu te poţi ascunde de tine sau de vrăjmaşul. Tot ceea  ce este al tău va merge cu tine şi oriunde te-ai duce vei avea parte de  şi mai multă suferinţă decât aici. Nu trebuie să uiţi că  legea duhovnicească afirmă faptul că „prin multe suferinţe trebuie să  intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu" (Fapte 14, 22). „Dacă vrea cineva să  vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze  Mie" (Mt. 16, 24); „Împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă" (Mt. 11,  12); „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre" (Luca 21,  19); „cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui" (Mt. 10, 22);  „în lume necazuri veţi avea" (Ioan 16, 33); „lumea vă urăşte" (Ioan 15,  19); „Dacă voieşti să te osteneşti pentru Domnul, pregăteşte-ţi  sufletul pentru ispite" etc.
Sfinţii Părinţi exprimă acelaşi gând pe  scurt, dar cu o mare tărie: „Dă sânge şi ia Duh". Aceasta este o lege  comună pentru toţi cei ce caută mântuirea. Dacă iei seama la pilde, vei  afla din viaţa fiecărui sfânt confirmarea acestei legi. O pildă pentru  toţi a fost oferită de Domnul Iisus Hristos, de sfinţii apostoli, de  mucenici, mărturisitori şi drepţi. Acestea sunt pilde strălucitoare  cunoscute tuturor. Într-un chip mai puţin izbitor, toţi cei ce au voit  să vieţuiască cu evlavie întru Iisus Hristos au fost persecutaţi,  jigniţi, au pătimit boli şi necazuri - atât lăuntrice, cât şi  exterioare. Pe lângă acestea, ar  trebui să cunoşti proorocia părinţilor de odinioară, şi anume că la  vremea de pe urmă monahii se vor mântui nu prin nevoinţe duhovniceşti,  ci prin răbdarea necazurilor. Atât de adevărat şi de  trebuincios este acest lucru, încât cel mai sigur semn al bunătăţii şi  dragostei lui Dumnezeu faţă de o persoană îl reprezintă mulţimea  necazurilor şi a bolilor care cad asupra acesteia. Şi invers: dacă un om  se socoteşte pe sine a fi credincios şi nu are boli sau necazuri, după  Sfinţii Părinţi, este un semn că unul ca acesta n-a aflat calea spre  Domnul.
Acum, aplică toate acestea la tine însăţi.  Domnul, iubindu-te şi dorindu-ţi mântuirea, îţi trimite mijlocul  indispensabil pentru toţi oamenii fără excepţie - necazurile. Iar tu ce  faci? Tu nu înţelegi acest lucru; tu crezi că necazurile îţi sunt  nefolositoare, chiar distrugătoare. Ele sunt distrugătoare - dar nu  pentru sufletul tău, ci pentru firea ta păcătoasă şi căzută; ele sunt  mortale pentru omul cel căzut, dar mântuitoare pentru „cel nou".  Vrăjmaşul ştie aceasta şi te zăpăceşte; el îţi dă gânduri rele,  nerăbdare, deznădejde, judecarea altora - a modului lor de viată, a  autorităţilor etc. Tu trebuie să-l înţelegi pe diavolul. După Cuvântul  lui Dumnezeu, necazurile şi suferinţele în viata pământească a unui  creştin nu numai că nu sunt rele, ci sunt darul lui Dumnezeu: „Căci vouă  vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi  pătimiţi pentru El" (Filip 1, 29).
Necazurile necesare pentru  mântuirea unui om pot fi acceptate în diferite grade de dificultate sau  uşurinţă, potrivit concepţiei fiecăruia. Dacă  un om primeşte prin credinţă cuvântul lui Dumnezeu referitor la  necesitatea şi inevitabilitatea necazurilor pentru mântuire, dacă devine  conştient de nenumăratele sale păcate făcute cu cuvântul, cu fapta şi  cu gândul, se va socoti pe sine cu totul vrednic nu numai de acele  necazuri care-i sunt trimise, ci şi de altele mult mai mari, smerindu-se  pe sine dinaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Apoi, necazurile vor fi  mai uşor de purtat, iar mai târziu vor da naştere la ceea ce este mai de  preţ decât întreaga lume cu toate bucuriile sale pământeşti.  După cuvintele Sfântului Apostol Pavel e vorba de „cele ce ochiul n-a  văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea  le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (I Cor. 2, 9).
Dacă  cineva se plânge de necazurile şi bolile sale, motiv să-i învinuiască  pe alţii pentru ele, pe demoni sau situaţiile de viaţă şi încearcă cu  orice preţ să le evite, atunci vrăjmaşul îl ajută la acest lucru. Îi  indică pe imaginarii vinovaţi (autorităţile, situaţiile ivite, vecinii  etc, etc), stârnindu-i animozităţi şi ură fată de aceştia, dorinţa de  răzbunare, dorinţa de a-i vătăma etc, şi aduce sufletul unui astfel de  om în întuneric, deznădejde, descurajare, în adâncurile pământului,  pentru a nu-l vedea ori auzi pe presupusul vrăjmaş. De fapt, el îl  ascultă şi-l bucură pe vrăjmaşul său adevărat şi distrugător, diavolul,  care-i sugerează tot acest rău şi vrea să-l distrugă, uneori ducându-l  chiar la sinucidere - care este o pierzanie sigură.
Dacă  vrei să afli pacea sufletului, fericirea şi mântuirea sigură,  smereşte-te dinaintea atotputernicei mâini a lui Dumnezeu, iar El te va  ridica. Adică: primeşte tot  ceea ce ţi se întâmplă ca din mâna lui Dumnezeu şi nu de la oameni,  căci într-adevăr, nimic din ceea ce ni se întâmplă nu se poate face fără  voia lui Dumnezeu. Oamenii şi situaţiile sunt numai uneltele lui  Dumnezeu şi adesea ei nu înţeleg ceea ce fac. Domnul  Iisus Hristos le-a spus tuturor că suferinţele ce aveau să-I vină,  culminând cu răstignirea Sa pe cruce nu erau lucrarea oamenilor: a  fariseilor, cărturarilor, a lui Pilat ori Iuda; aceştia erau doar nişte  instrumente: „Nu voi bea oare paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?".  Paharul suferinţei I-a fost dat lui Iisus Hristos nu de oameni, ci de  Tatăl Ceresc pentru izbăvirea omului căzut. Iar pentru  noi toţi cei ce voim să ne mântuim, Domnul este Cel Ce ne dă paharul  suferinţei şi nu oamenii. Dacă Domnul a pătimit pentru noi, atunci cum  oare, spune-mi, putem noi să nu pătimim pentru nenumăratele noastre  păcate pe care, pe deasupra, nici măcar nu le vedem. Trebuie să ne rugăm  Domnului: „Dăruieşte-mi, Doamne, să-mi văd greşelile ". Dacă primim  acest dar de a ne vedea păcatele, dacă le simţim greutatea şi  recunoaştem absoluta neîmpăcare a lui Dumnezeu cu omul păcătos,  necesitatea de a căuta iertarea pentru aceste păcate de la Domnul şi  curăţirea leprosului nostru suflet prin puterea lui Dumnezeu - atunci  vom cădea în genunchi înaintea Domnului; vom plânge înaintea Sa precum  femeia cea păcătoasă şi vom striga din tot sufletul precum vameşul:  „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului, iartă-mi păcatele, curăţeşte  ticălosul meu suflet, nu mă lipsi nici de Cereasca Ta împărăţie şi nu  mă da în mâinile vrăjmaşilor mei - diavolii". Smereşte-te înaintea lui  Dumnezeu; cu alte cuvinte, să spui din toată inima ta, precum tâlharul  cel înţelept: „Eu am primit cele ce mi se cuveneau pentru faptele mele.  Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta". Să nu  fii ca celălalt tâlhar care aducea tuturor reproşuri, blestema, îi  învinuia pe alţii pentru suferinţele sale, şi în acest chip şi-a  înrăutăţit situaţia şi a pierit. Domnul a făcut totul  pentru mântuirea noastră; El voieşte ca toţi păcătoşii să se mântuiască -  iar noi trebuie să trudim pentru propria noastră mântuire, să ne  străduim să vieţuim (adică să gândim şi să simţim) după felul în care a  vieţuit însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi după cum ne-a învăţat El  cele de folos sufletelor noastre prin Sfânta Evanghelie.
"Ne vorbeşte Stareţul Nikon"-Ed. Egumeniţa