Un celebru text bizantin ortodox, care a putut sta la baza alcătuirii frumoaselor noastre colinde româneşti, readuce în amintirea noastră, evenimentul istoric al Naşterii Domnului în Betleemul Iudeii. Această Naştere a fost reală, atestată de Sf. Evanghelii şi de alte mărturii contemporane, iar comemorarea ei e menită să o reactualizeze în propriile noastre conştiinţe.

În sec. al VI-lea (490-560) cunoscutul imnograf bizantin, Roman Melodul, întocmea şi cânta, pentru prima dată, în biserica Sf. Sofia din Constantinopol,aşa numitul Condac al Naşterii Domnului, care va deveni, de atunci înainte, unul din cele mai frumoase texte ale imnografiei noastre răsăritene ortodoxe:

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte,

şi pământul peştera Celui neapropiat aduce;

îngerii cu păstorii slavoslovesc

şi magii cu steaua călătoresc;

că pentru noi S-a născut Prunc tânăr

Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Marea frumuseţe literară a acestui text se alcătuieşte pe o rară adâncime de cugetare teologică, una din cele mai rafinate de-a lungul secolelor creştine.

A-l naşte Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă, înseamnă a-L naşte-n trup omenesc pe Cel ce l-a făcut pe om; a-l aduce-n timp pe Cel ce este deasupra timpului; a-l întrupa pe Creator în trupul propriei Sale creaţii. Aici se cuprinde întreaga taină a pogorârii lui Dumnezeu pe pământ.

Pământul se poartă ca o fiinţă vie: Celui neapropiat Îi aduce peştera. E ca şi cum pământul ar ţine pe palme peştera din Betleem şi I-o îmbie lui Dumnezeu pentru ca acesta să-Şi afle adăpost spre a se naşte-n trup. Peştera nu e o construcţie făcută de mână; ea face parte din plămada însăşi a pământului. Prin faptul însă că-l adăposteşte pe Dumnezeu, ea devine cer.

Păstorii se îndreaptă spre peştera Betleemului, cântându-I lui Dumnezeu laolaltă cu îngerii de deasupra. Aşadar, alte hotare care se topesc: cerul se întrepătrunde cu pământul şi pământul cu cerul, purtătorii de trup cântă împreună cu cei fără de trup, lumile care până atunci păreau străine se regăsesc în armonia lor dintru început.

Magii care se închinau stelelor, de la o stea au învăţat să I se închine lui Hristos, cel ce era mai mult decât o stea şi decât toate stelele la un loc.Drumul magilor călăuziţi de stea devine astfel lungul drum al omenirii către Dumnezeu Cel adevărat, dar şi părtăşia întregului univers la descoperirea acestui drum. Dacă îngerii merg laolaltă cu păstorii prin cântec, steaua merge laolaltă cu magii prin lumină. Câtă splendoare!

Orice prunc omenesc e menit să şi îmbătrânească; odată îmbătrânit, el devine pruncul de atunci, de altădată. Nu însă şi Pruncul cel dumnezeiesc: El rămâne veşnic tânăr. El e de-a pururi Pruncul de acum. El nu s-a născut numai pentru păstori şi nu numai pentru magi, nu numai pentru păgâni şi nu numai pentru fiii lui Israel, nu numai pentru oamenii simpli şi nu numai pentru cei învăţaţi, ci pentru noi toţi, pentru tot omul.

Cheia spre adâncime a acestui text este cuvântul astăzi. Fecioara, într-adevăr, L-a născut pe Hristos atunci, în zilele lui Irod, dar îl naşte şi astăzi în vremea noastră, în chiar clipa când comemorăm evenimentul. Atunci s-a petrecut naşterea istorică, astăzi se petrece naşterea mistică, pogorârea tainică a lui Iisus în viaţa noastră duhovnicească. Aceasta este una din tainele creştinismului: în plan istoric, comemorarea evenimentului religios ne face contemporani cu el, în plan duhovnicesc, transfigurarea mistică îl face contemporan cu noi.