Intr-o casă sărăcăcioasă din orășelul Kuibișev locuia o mamă foarte evlavioasă împreună cu fiica sa, Zoe.
În noaptea trecerii dintre ani (31 decembrie 1956 spre 1 ianuarie 1957), Zoe și-a invitat șapte prietene bune, împreună cu niște tineri, să petreacă împreună. Când a auzit ce planificase Zoe, mama tinerei a rugat-o să amâne acea petrecere, deoarece se aflau încă în Postul Crăciunului (pe vechi). Văzând că fiica ei dorește să petreacă în felul ei, mama a mers la biserică pentru a se ruga.
Seara a venit și toți invitații sosiseră, cu excepția lui Nicolae, logodnicul tinerei Zoe.
În momentul când toate perechile au început să danseze, Zoe a rămas singură pe margine. Neștiind ce să facă, tânăra a luat de pe perete icoana Sfântului Nicolae și a strâns-o la piept, zicând: „Voi dansa și eu cu Nicolae!”. Văzând aceasta, unii prieteni au încercat să o oprească, spunându-i că este o blasfemie la adresa sfântului. Atunci ea le-a strigat „Dacă Dumnezeu există, să mă pedepsească”, începând să danseze.
În secunda imediat următoare, în cameră s-a auzit un zgomot înspăimântător, însoțit de o lumină orbitoare.
Prietenii s-au îngrozit văzând-o pe Zoe încremenită precum o piatră, cu icoana Sfântului Nicolae la piept, și au fugit.
Medicii care au venit s-au declarat depășiți de situație. Deși inima ei bătea, trupul îi era împietrit, astfel încât nici acele de seringă nu reușeau să intre, îndoindu-se. Încercând să o ducă la spital, aceștia au constat că Zoe era țintuită de podea.
În zilele ce au urmat casa a fost înconjurată de curioși, de credincioși și medici care doreau să vadă minunea cu ochii lor.
Conform ordinelor din partea autorităților sovietice, casa a fost închisă pentru vizitatori. Unul dintre cei care păzeau casa a albit de spaimă într-una dintre nopți, la auzul plânsului Zoei.
Văzând că timpul trece, iar Zoe este încă nemișcată, a fost informat și Patriarhul despre minunea întâmplată, cerându-i să se roage pentru tânără.
În tot acest timp, în casă au reușit să intre mai mulți preoți și chiar Mitropolitul locului, Nicolae, iar aceștia, după ce au săvârșit multe rugăciuni, au încercat în zadar să scoată icoana Sfântului Nicolae de la pieptul tinerei.
În ajunul Bunei Vestiri, s-a apropiat de casă un bătrân cu barba albă, rugându-i pe paznici să-l lase să intre puțin, dar fără succes. A revenit însă a doua zi și, profitând de faptul că milițienii nu erau atenți, acesta a intrat în casă.
Paznicii l-au auzit pe bătrân cum îi vorbea cu compasiune tinerei Zoe: „Așadar, ai obosit de atâta stat în picioare?”. Intrând speriați în casă, ei au constatat că bătrânelul dispăruse. Mulți au înțeles atunci că Zoe a fost vizitată de însuși Sfântul Ierarh Nicolae.
Astfel, Zoe a rămas în picioare fix patru luni (128 de zile), până în noaptea Sfintelor Paști, care în acel an a fost pe 23 aprilie.
În acea noapte, Zoe a început să strige din ce în ce mai tare „Rugați-vă!”, corpul ei începând să se înmoaie. Imediat a fost așezată pe o saltea. Întrebată fiind de cum a rămas în viață în toată această perioadă, ea le-a răspuns „Am fost hrănită de porumbei”, Mitropolitul Nicolae înțelegând prin aceasta că ea a primit milă și iertare de la Dumnezeu.
Această minune a mișcat pe toți locuitorii orașului Kuibișev și din împrejurimi, întorcându-i la Biserică cu pocăință. Cu lacrimi în ochi, oamenii mergeau și cereau iertare pentru păcatele lor.
După această minune a fost realizat filmul numit chiar „Minunea” (în limba rusa, чудо), regizat de Alexandru Proșkin, în anul 2009. În timpul filmărilor a avut loc o nouă minune a Sfântului Nicolae: în timp ce filma pentru peliculă, în anul 2008, regizorul Proșkin a primit Taina Sfântului Botez, devenind astfel membru al Bisericii Ortodoxe.

Astazi am venit să dau mulţumire pentru tot binele pe care Cuvioasa mi l-a făcut de-a lungul timpului.
M-am născut în 1985, cu o boală destul de rară şi foarte gravă. Aveam lichid în zona cutiei craniene, care îmi afecta creierul şi ochii. Mai pe scurt, riscam să orbesc şi să am şi un handicap mental sever. Diagnosticul, pus de medici de la Spitalul Roman, confirmat de cei de la Spitalul de Copii din Iaşi şi de la Spitalul Universitar din Bucureşti, a fost hidrocefalie.
Ce înseamnă această boală, de fapt? Foarte mult chin şi moarte sigură. Ori mori în chinuri, ori trăieşti şi suferi toată viaţa, cu un handicap mental foarte grav. Este destul să dai o căutare pe internet sau să întrebi un medic ce reprezintă această boală. Este mai grea și decât cancerul. Dacă se mai cunosc cazuri de alte boli care s-au vindecat, chiar şi complet, prin diverse procedee moderne, în cazul acestei boli nu se cunosc cazuri de vindecare completă, poate doar parţială, dar cu un tratament foarte scump.
La vârsta de aproape un an, am fost adus de bunica mea la racla cu sfintele moaşte ale Cuvioasei, într-o stare foarte gravă: în pragul de a orbi şi de a rămâne afectat pe viață din punct de vedere cerebral. Lună de lună, până în jurul vârstei de 3 ani, am mers la Spitalul Nr. 9 din Bucureşti, unde sunt tratate cele mai grave cazuri de handicap mental din toată ţara. În timpul tratamentului meu, se făceau slujbe la Cuvioasa Parascheva, la Iaşi şi la Roman, Sfântul Maslu şi Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Pe mama o îmbărbătau medicii, dar ştiau toţi că sunt ca şi pierdut... Îmi mai dădeau o singură şansă: dacă reuşeam la Spitalul Militar din Bucureşti să rezolv cu ochii, ca să nu orbesc, şi la Spitalul Universitar din Bucureşti, dacă mi s-ar fi pus o valvă.
La câteva săptămâni de când fusesem la Sfântul Maslu, situaţia mea medicală s-a îmbunătăţit vizibil. Erau profesori universitari care pur și simplu nu credeau și nu-și explicau ce se întâmplă! S-a dat acceptul pentru operaţia de care aveam nevoie şi aceasta a fost un succes. Deşi atunci erau timpuri de ateism declarat, mulţi dintre medicii şi profesorii universitari care mă vedeau spuneau că este... o minune dumnezeiască!
La vârsta de 3 ani m-am vindecat complet. S-au făcut rugăciuni de mulţumire la Cuvioasa Parascheva şi, de-a lungul vieţii, L-am simţit de multe ori pe Dumnezeu ocrotindu-mă. Astăzi sunt complet vindecat!
Numai că eu, în cei aproape 26 de ani de viață, nu am venit nici măcar o dată să-i mulţumesc Cuvioasei... Nu am fost foarte credincios şi, venind problemele şi necazurile peste mine, grămadă, mi-am adus aminte de Sfânta Paras*cheva, iar astăzi am venit să-i mulţumesc şi să mă rog la ea. E prima oară după atâta timp! Am simţit o uşurare, făcând acest lucru. M-am spovedit la duhovnicul meu şi am luat canon pentru nerecunoştinţa mea de atâţia ani!
Mare eşti Tu, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale! Dumnezeului nostru slavă în vecii vecilor. Amin! (Bogdan, 26 de ani, Neamț)
(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva, Mărturii ale închinătorilor, Editura Doxologia, Iași, 2011)

„Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”

Această frază de mare importanță nu a spus-o un oarecare preot, teolog sau un creștin virtuos, ci a spus-o un copilaș! Un băiețel de aproape cinci ani! Era bolnav de cancer la cap. Suferea mult și, pentru că era un copilaș minunat, îl iubeau mult și doctorii, rămânând mult timp alături de el. Acela însă le spunea: „Mergeți și la alți bolnavi. Vă vor și ei alături!”.
Când situația sa se înrăutățise, suferea și mai mult. Mama lui nu se putea abține și plângea în fața lui. În timp ce-și petrecea ultimele ore pe acest pământ, dintr-odată și-a fixat serios privirea sa asupra mamei și i-a spus următoarea frază, uluitoare pentru un copil de cinci ani: „Nu plânge, mamă. Sunt veșnic!”.
Cine i-a pus în gura sa cuvintele acestea adevărate și de o mare importanță? Cu siguranță a fost luminat de Dumnezeu acest fericit copil martir.
„Sunt veșnic!” - iată adevărul și îndemnul cel mai important pentru orice om!

(Fragment din cartea „Mângâiere a dragostei divine”, Editura Sfintei Mănăstiri a Maicii Domnului Varnakovas, Dorida )

Textul de mai jos este al unui cititor de-al nostru care a încercat să descrie o minune care i-a schimbat viața lui și a familiei lui:
„Mi s-a întâmplat ceva în viață, fapt pentru care este de datoria mea să fac cunoscut lumii întregi acest lucru.
Pe 27 iulie 2002, în timp ce mă aflam în satul Chania, am fost sunat să merg în Atena pentru că Andrei, fiul meu, era foarte bolnav. De aceea, în ziua următoare m-am aflat în casa celui mai mic fiu al meu, în Kalithea, Atena.
Atunci am aflat cum au evoluat lucrurile până în acel moment. De o săptămână, Andrei avea o febră oscilantă și probleme digestive, astfel că s-a dus la Spitalul Tzaneio pe 20 iulie. Doctorii i-au spus că este o problemă intestinală și că ar trebui să fie internat în spital. Fusese la spital împreună cu un prieten care s-a oferit să-l însoțească. Într-un final au hotărât să nu rămână atunci la spital și au plecat. Însă până pe 26 iulie starea lui era aceeași. Ca urmare a insistenței soției sale, a hotărât să-l cheme pe același prieten și, în ziua Sfintei Mucenice Paraschevi, au mers la Spitalul Genimatas. Din ceea ce spune însoțitorul său, Andrei, la intrarea în spital, nu arăta deloc bine. Doar ce l-au văzut medicii, au constatat gravitatea situației lui și într-un timp foarte scurt toată secția de gardă se afla în jurul lui.
Bolnavul îndată a intrat în comă și a fost introdus la Terapie Intensivă, iar de acolo s-a trezit la Spitalul Sismanogleio. Pe durata transferului său la acest spital, doctorii însoțitori au spus prietenilor acelui bolnav că în acel moment doar inima funcționa singură, în rest toate celelalte organe funcționau prin susținere.
Eu ajuns la Spitalul Sismanogleio pe 28 iulie, chiar de ziua mea de naștere. Atunci l-am văzut pe Andrei într-o stare jalnică, era conectat la aparate, schimbat la față, cu picioarele învinețite de la genunchi în jos. Medicii erau panicați, încă nu reușeau să identifice virusul care îi provocase această situație.
Din cauza instabilității stării lui de sănătate, era suspect de leptospiroză.
Între timp, doctorii i-au administrat antibiotice. În cele din urmă i-au găsit un virus care, după ne-au spus, nu este comun Greciei.
La un moment dat, bolnavul a avut nevoie inclusiv de o traheotomie. Trecuse exact o lună și Andrei nu-și revenise deloc, în timp ce doctorii ne susțineau cum puteau.
Pe 26 august, la ora 13.00, când ca de obicei sunt informate rudele bolnavului, am intrat și eu să vorbesc cu profesorul de la terapie intensivă. Informarea a fost exact aceasta: „Bolnavul dumneavoastră nu prezintă nici o îmbunătățire, dimpotrivă CT-ul ne arată că în mare parte creierul lui este mort”.
Cu alte cuvinte, nu aveam nici măcar o speranță cât de mică. Acest lucru îl arătau organele lui, pentru că, în ciuda tuturor încercărilor medicilor de a-l trezi, era imposibil.
Însă a doua zi dimineața, pe 27 august, doctorul de gardă l-a văzut cum se trezește. Medicul i-a spus a fost că are o soție bună, care ai-a stat alături, iar Andrei i-a răspuns cu greutate, din cauza traheotomiei, cu un simplu „da”.
În aceeași zi am mers la spital cu fiul meu Giorgos. La ora 12.30 a intrat doar el la terapie intensivă, în timp eu am rămas pe culoar. Deodată văd pe fiul meu cum vine plângând!
În acel moment, chiar dacă niciodată nu mi-am pierdut credința, m-am gândit că „totul s-a terminat”.
M-am apropiat de el și în hohote de plâns mi-a zis: „Tată, am vorbit cu Andrei, se simte mai bine!”. Nu pot să descriu ce sentimente am trăit atunci! Ne-am întors la același profesor pentru înștiințare și, surprins fiind și acesta, ne-a spus că există o îmbunătățire generală.
Bolnavul se vindecase aproape complet, în afară de mișcare. După 10 zile, Andrei s-a întors la spitalul Genimatas, de unde aparținea, de acolo a fost transferat la Boula și, după o anumită perioadă de timp, a mers acasă și s-a întors la muncă.
Pentru mine a fost o minune! În ziua când Andrei s-a trezit pentru prima oară, în acea noapte am văzut în vis un ostaș roman. Sunt creștin ortodox, dar nu merg regulat la biserică și de aceea nu știam icoana Sfântului Fanurie. Am văzut în vis acest ostaș roman deasupra unei case dărâmate, nu mi-a vorbit, nu am avut nici o discuție.
Cuprinși fiind de bucurie, în acea zi o femeie ne-a spus că este ziua Sfântului Fanurie și că ar trebui să mergem să aprindem o lumânare. Am mers, așadar, la o biserică din apropiere și acolo, aplecându-mă să mă închin, am văzut icoana ostașului roman pe care îl visasem în ajun, care nu era altul decât Sfântul Fanurie! Mare să fie harul lui și slăvit numele lui!
Eu spun că Sfântul Fanurie, a cărui zi de prăznuire este pe 27 august, a făcut o minune și l-a readus la viață pe fiul meu. Nu vreau să conving pe nimeni că este minune. Pur și simplu am trăit aceasta, o trăiesc și-I voi mulțumi lui Dumnezeu și Sfântului Fanurie în fiecare ceas al vieții mele.
Singura făgăduință pe care am făcut-o sfântului a fost ca această minune să o afle cât mai mulți oameni, chiar dacă sfântul – cu siguranță – nu are nevoie de a mea mărturisire”. (Emmanuel Pantelakis)

Traducere și adaptare:*Pr. Elisei Roncea

Sursa:*

Ενα θαύμα του Αγίου Φανουρίου

Sunt profesoară şi locuiesc în Timişoara. În anul şcolar 2013-2014 am avut de parcurs un examen esenţial pentru continuarea carierei didactice.
Volumul de studiu era imens şi imposibil de acoperit în timp util, indiferent de mijloacele pe care aş fi putut să le utilizez. Aflată în faţa unui deznodământ ameninţător ce se prefigura la orizont, şi care m-ar fi adus într-o situaţie foarte nefavorabilă în plan profesional, în urma căreia nu aş mai fi putut preda, singura nădejde şi cea mai mare mi-am pus-o în mila Domnului şi a sfinţilor Săi.
Cu ceva vreme înainte de examen, bunăvoinţa Maicii Domnului mi-a scos în cale o cunoştinţă de la care am aflat, în cursul discuţiei, de Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, de mulţimea minunilor sale şi de cei aflaţi în situaţii similare mie şi care, alergând prin rugăciune la el, au fost în chip minunat ajutaţi.
Mi-am luat cartea ce cuprinde viaţa şi acatistul Sfântului Efrem şi m-am rugat cu puternică nădejde într-o posibilă minune.
Examenul a sosit şi, în chip minunat, atât în privinţa rezultatului acestuia, cât şi a unor circumstanţe concomitente în mod minunat îndeplinite, rugăciunile către Maica Domnului şi Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou mi-au fost ascultate şi mila Domnului a rânduit ca eu să pot continua să profesez şi să-mi câştig pâinea necesară traiului.
Mulţumesc Maicii Domnului şi Sfântului Mare Mucenic Efrem cel Nou şi mărturisesc că rugăciunea făcută cu credinţă către acesta săvârşeşte întâmplări pline de har în viaţa credincioşilor care-i cer ajutorul cu umilinţă, smerenie şi dragoste. (R. M., Timişoara, 2 ianuarie 2014)
Pe toate le iconomiseşti pentru mântuirea şi folosul nostru, Preacuvioase Părinte, şi, auzind ca în treacăt de numele tău, sămânţa binecuvântării cade şi în sufletele noastre, aducând roadă îmbelşugată de minuni şi binefaceri. Ajută-ne să vestim şi altora minunile şi numele tău, ca plinindu-se lucrarea lui Dumnezeu să ne facem şi noi părtaşi dragostei tale celei veşnice.
(Sfântul Efrem cel Nou. Minuni în România, vol. II, Editura Sophia, 2013, pp. 70-71)

Vechea ctitorie a voievodului Alexandru Lăpușneanu, Mănăstirea Socola a fost spațiul unei adevăratei minuni, trăită și mărturisită de către mari personalități ale epocii, dar și de către simpli credincioși.
Episcopul Melchisedec Ștefănescu, la vremea aceea în vârstă de 32 de ani, profesor al Seminarului și martor ocular al acestor fapte, a relatat minunea în foaia politică „Zimbrul” (anul III, nr. 35):
„În biserica seminariei din Mănăstirea Socola, de la 1-a zi a curentei lui februarie, au început a curge din ochii icoanei Maicii Domnului din catapeteasmă nişte picături de apă în forma lacrimelor. Dintr-întâiu ele se ivesc în formă mică în pupilele ochilor, după aceea treptat se măresc, apoi curg în jos pe locul obişnuit al lacrimilor, uneori în distanţe numai ca de o palmă şi apoi se usucă; iar alteori, formând două şiroaie, mai mult sau mai puţin late, se scurg până la marginea de desupt a icoanei şi apoi iarăşi se usucă, lăsând însă urme şi după uscare.
Aceasta se repeteşte din nou, însă nu regulat: la 2, 3, 4 zile; acum de la 16 ale acestei luni, până la 20, a urmat tot a treia zi; iar de la 20 până la 23 – în toate zilele. La cea întâi dată, nimeni nu întorcea luarea-aminte, socotind că poate acele şiroaie, care cu deosebire au fost mari la început, ar fi rămas pe icoană din stropiturile de agheasmă ce se săvârşise în acea zi în biserică; şi pentru aceea eclesiarhul le-a şters. Dar când, după o jumătate de ceas, şiroaiele curgânde s-au aflat iarăşi la loc, toţi au venit în nedumerire.
Spre a înlătura orice presupunere, s-a orânduit o de aproape privigheare şi intrarea în biserică, afară de timpurile rugăciunilor, s-a îngăduit numai pentru o persoană de încredere. Însă fenomenul, după câteva zile, iarăşi s-a ivit. S-a observat cu deamănuntul icoana, dar nimic deosebit de alte icoane la ea nu s-a găsit: o scândură de tei uscată, zugrăvită cu aceleaşi zugrăvele ca şi toate celelalte icoane din biserică, aproape 30 ani în urmă.
Toată nedumerirea stă 1) în aceea că atunci când toate celelalte icoane sunt uscate, din aceasta izvorăşte apă; 2) că apa curge anume numai din ochi şi toată icoana în celelalte părţi este uscată; 3) picăturile acestea au o mare asemănare cu lacrimile ordinare. Un fenomen aşa de extraordinar merită toată luarea-aminte a oamenilor cu cuget, care nu sunt stăpâniţi de un scepticism orb, de a nega şi ceea ce se vede cu ochii, dacă nu pricep cauza. Mai cu seamă, învăţaţii noştri ar dori să nu închidă ochii, ci să explice aceasta într-un chip vrednic de experienţă şi de ştiinţă; iar a nu se linişti numai pe nişte păreri şi socotinţe prunceşti, precum d.e. persoana şi-a dat socotinţa că aceasta ar proveni de la un ciot ce se vede în dosul icoanei, care, după socotinţa acelei persoane, ar avea putere de a absorbi umezelile din aer şi a le transmite prin icoană afară; căci, lăsând a zice că acel ciot nu răspunde în dreptul ochilor, nu se poate pricepe pentru ce asemenea fenomen nu s-a ivit şi până acum, dacă cauza lui este aşa de firească; iar pe de altă parte, după această socotinţă, nu numai toate icoanele, ci şi toate scândurile, care nu pot fi fără asemenea cioturi, ar trebui să producă astfel de fenomene; însă aceasta este contra experienţei.”

Sursa:
johnsanidopoulos.com
Tratând-o cu multă dragoste, Vaso a observat caracterul frumos al soțului, bucurându-se și el la rândul său de dragostea soției sale. Dar într-o zi Taki a întrebat-o:
‒ Vaso, am văzut că faci de fiecare dată orice-ți cer și nu mă refuzi niciodată. Eu cu ce ți-aș putea răsplăti?
‒ Am tot ce mi-aș putea dori, i-a răspuns ea, nu vreau nimic altceva.
Însă el a insistat:
‒ Dar eu îmi doresc să te pot răsplăti cumva. Doar spune-mi, și orice îți dorești eu voi face pentru tine.
‒ Dacă insişti, atunci îţi voi spune. Singurul lucru pe care mi l-aș dori ar fi să-ți faci și tu semnul Sfintei Cruci atunci când mâncăm, când mergem la culcare…
Taki a devenit puţin neliniştit, dar, cucerit de bunătatea şi supunerea soției sale, i-a răspuns:
‒ Aşa va fi scumpa mea! Dacă asta îţi doreşti, aşa voi face.
Şi astfel s-a deprins să își facă semnul crucii.
Cum de a reușit Vaso să îl convingă? A reușit pentru că nu l-a constrâns, nu l-a stresat cu nenumărate sfaturi, întrucât știa că astfel nu va ajunge la nici un rezultat. L-a tratat cu bunătate, răbdare și dragoste, iar Taki s-a simțit atât de fericit, încât a vrut să îi răsplătească iubirea.
(Mitropolitul Meletios de Nikopoleos)

Doamna Katerina Ţekoma, de 35 de ani, care locuieşte în Kipseli, ne-a povestit despre modul în care a intrat în viaţa ei Sfântul Partenie şi i-a făcut bine.
Doamna Katerina cu soţul ei, funcţionar la Mi*nisterul Apărării Naţionale, trăiau, timp de patru ani după căsătoria lor, o mare dramă: nu puteau să aibă copii. Alergau întruna pe la medici, care nu găseau nici o cauză patologică. „Sterilitate inexplicabilă” era concluzia lor, de aceea cauza problemei lor o puneau pe seama stresului, pe care sarcina îndelung aşteptată a creat-o cuplului.
Pe măsură ce trecea timpul, ei erau tot mai disperaţi şi începură să recurgă la toate mijloacele de care dispune ştiinţa secolului nostru în acest domeniu. Doamnei Katerina i se administrau hormoni, dar nu se întâmpla nimic. În cele din urmă recurseră la fertilizare artificială, dar nici în acest fel nu reuşiră ceea ce îşi doreau atât de mult.
Însă, pentru că amândoi sunt oameni credincioşi, în toţi aceşti ani nu cerură ajutor numai de la medici, ci şi de la Dumnezeu şi sfinţii Lui. Alergau mereu la mănăstiri şi biserici şi îi rugau pe sfinţi şi mai presus de orice pe Maica Domnului, ca mamă ce este, să i se facă milă de ei.
Timp de patru ani nu obţinură nimic, cu toate eforturile lor pline de nerăbdare şi cu toate rugăciunile lor. Katerina a obosit să mai alerge pe la medici şi să încerce fiecare metodă nouă care i se propunea ca să facă copil; aşa că s-a hotărât să oprească toate acestea şi să lase totul în mâinile lui Dumnezeu, pe Care Îl rugau tot mai mult.
Trecură cinci luni, până când prietena ei, Dimitra, o fată care a crescut la Fundaţia Lyrios, iar acum este căsătorită cu copii, îi vorbi de Sfântul Partenie, un sfânt cu totul necunoscut pentru ea.
Într-o zi, pe 14 februarie 1999, în zi de duminică şi la o săptămână după prăznuirea zilei de pomenire a sfântului, o conduse la Fundaţia Lyrios. Acolo ajunse disperată şi dezamăgită. Împreună cu soţul ei şi cu Dimitra, spuseră problema lor părintelui Emmanuil Makri, care, după ce-i ascultă, le propuse să facă o rugăciune şi să-l roage cu toţii pe Sfântul Partenie.
Au urcat la bisericuta lui şi au făcut rugăciune, rugându-l fierbinte să-i miluiască, pentru că speranţele lor ca să seîmplinească marea lor dorinţă se micşorau întruna.
Luând sfârşit rugăciunea, părintele Emmanuil le-a dat câteva sfaturi: le-a spus să se spovedească, să aibă credinţă, iar Dumnezeu o să-i ajute. Când coborâră la Fundaţie, i-a mângâiat cu ştirea că sfântul trebuie să fi auzit rugăciunea lor, întrucât a dat semn în timpul rugăciunii lor: candela care se află în faţa marii sale icoane, s-a mişcat într-un fel deosebit, pe toată durata Paraclisului. Acest amănunt nimeni altul nu l-a băgat în seamă.
Cu adevărat, în ajun de 25 martie, primind rezultatul testului de sarcină pe care l-a făcut la îndemnul medicului (ea însăşi nici nu a vrut să-l mai facă, pentru că era disperată să facă teste care ieşeau toate negative), constată că rămăsese însărcinată în intervalul de la 14 februarie, cănd făcuse Paraclisul Sfântului, până la 4 martie.
Bucuria lor a fost de nedescris. Sfântul, pe care nu-l cunoscuseră până atunci, le-a dăruit copilul pe care l-au aşteptat timp de cinci ani. Astfel, în noiembrie 1999 Katerina a adus pe lume un băieţel sănătos, iar acum ţine fericită în braţe marele dar al sfântului, marele dar al lui Dumnezeu şi Îl preamăreşte pe Dumnezeu şi pe Sfântul Partenie, care i-a binecuvântat familia, rugându-l, dacă este voia lui Dumnezeu, să-i trimită şi alţi copii.
(Maria Meletiou-Makri, Un sfânt din vechime viu printre noi, Sfântul Partenie din Lampsakos (Sfântul ocrotitor al bolnavilor de de cancer), Editura Bunavestire, p. 64-66)

Un băiat de 14 ani, Dimitri Sabanieiev, se îmbolnăvi la Sankt Petesburg, în anul 1864. Mama sa era foarte întristată atât din pricina bolii fiului ei, cât și din pricina faptului că el trebuia să dea examen tocmai pe atunci pentru a intra la Institutul de Studii Superioare. Boala sa amenința intrarea la institut. Doamna Sabanieieva, care era cu totul devotată părintelui Serafim, îi ceru ajutorul în rugăciune. Chiar în noaptea următoare, ea îl văzu pe Bătrân în vis și acesta îi spuse: „Fiul tău se va însănătoși și va trece examenul”.
Trezindu-se cu un simțământ de bucurie, ea se duse de îndată la infirmeria școlii navale, unde se aștepta să-și găsească fiul încă bolnav. Dar i se spuse că el se simțea deja bine și că plecase să-și susțină examenul. Când se vazură, se îmbrățișară plini de duioșie.
Bucuria mamei se preschimbă în uimire atunci când află că fiul ei, care ca și ea avea o adâncă venerație față de părintele Serafim, îl văzuse de asemenea pe Bătrân în vis și auzise de la el aceleași cuvinte: „Te vei face bine și vei trece examenul”.
(Sfântul Serafim de Sarov, O biografie spirituală de Arhimandritul Lazarus Moore, Editura Agapis București, p.336)

www.johnsanidopoulos.com
Multă lume se întreabă de ce Sfântul Nectarie, sfânt al vremurile noastre, face atât de multe minuni în ziua de astăzi. Răspunsul este pentru că a suferit mult în timpul vieții, adesea fiind acuzat pe nedrept de neștiutori. Calomniile, batjocura și acuzațiile pe nedrept, toate sunt o binecuvântare pentru creștini atunci când sunt îndurate cu smerenie, răbdare și încredere în Dumnezeu. Cei umiliți sunt proslăviți.
Când Sfântul Nectarie a întemeiat o mănăstire de maici pe insula Eghina, localnicii au mers atât de departe încât l-au acuzat chiar de fapte imorale și că folosea mănăstirea în scopul acestora. Spuneau că maicile nasc copii ilegitimi pe care îi aruncă în fântână ca să moară.
O femeie din Eghina avea o fiică în vârstă de 16 ani pe nume Kerou, plină de har și frica lui Dumnezeu. Mama sa avea o manie de a o persecuta pentru asta și a încercat de mai multe ori să o ucidă dar tânăra a găsit în final refugiu la mănăstirea Sfântului Nectarie. Sfântul a primit-o și i-a oferit protecție. Kerou în schimb a început să îl ponegrească. Un procuror a primit o plângere de la ea și a venit a doua zi la Eghina însoțit de doi polițiști. A trecut de ușă în ciuda regulilor de la mănăstire și a mers direct la chilia Sfântului. Maicile s-au tulburat și au început să plângă. Sfântul Ierarh s-a ridicat, întâmpinând oaspeții cu zâmbetul său obișnuit. Furios, procurorul i-a spus părintelui: Bătrân nenorocit, unde sunt copiii pe care îi faci? Asta faci aici? Apoi l-a prins de gulerul dulamei și amenințându-l i-a zis: Am să îți smulg barba fir cu fir!
Sfântul nu spunea nimic. A ridicat mâna și a zis: Dumnezeu vede! Dumnezeu știe!
Și într-adevăr, procurorul care l-a acuzat și care a ridicat mâna asupra Sfântului într-o săptămână s-a îmbolnăvit. Avea dureri groaznice, iar mâna cu care l-a ridicat pe Sfânt i s-a uscat. Văzând greșeala sa, a simțit nevoia să meargă la Sfântul Nectarie pentru a-i cere iertare, iar Sfântul din bunătate și îndelungă suferință s-a rugat mult pentru acesta. Însă în doi ani mâna procurorului a trebuit să fie tăiată.
Între timp, mănăstirea Sfântului Nectarie prospera și se mărea. A devenit un spital duhovnicesc, care oferea odihnă sufletului și lumina poporul lui Dumnezeu.

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
ΣΤΡΑΤΙΩΤΗΣ ΠΟΥ ΝΗΣΤΕΥΕ ΚΑΤΑ ΤΗΝ ΔΙΑΡΚΕΙΑ ΤΗΣ ΘΗΤΕΙΑΣ ΤΟΥ ΣΤΗ ΣΥΜΗ, ΔΕΝ ΜΠΟΡΟΥΣΕ ΝΑ ΑΝΤΑΠΕΞΕΛΘΕΙ ΟΙΚΟΝΟΜΙΚΑ ΣΤΗΝ ΑΓΟΡΑ ΦΑΓΗΤΟΥ ΚΑ
„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni” (Psalmi 54, 25).
Mă întorc cu gândul nostalgic în urmă cu câțiva ani, când îmi efectuam stagiul militar în îndepărtata Symi. Evenimentul minunat pe care urmează să vi-l povestesc s-a petrecut în timp ce mă aflam în postul de gardă militară al Mănăstirii Panormitului (n.r. - Sfântul Arhanghel Mihail) și mi s-a arătat, într-un mod cu totul viu, îndrăzneala pe care o are Arhanghelul Mihail din Symi la tronul lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege cititorul cele ce urmează, trebuie să menționez că în acea vreme mănăstirea era unită de orașul Symi prin drumul actual, care pe atunci era încă în majoritate neasfaltat, iar din cauza ploilor de iarnă de multe ori devenea aproape de necirculat. Singurele vehicule care îndrăzneau să circule pe acolo în perioada iernii erau cele agricole, care transportau muncitorii mănăstirii, dar și jeep-ul militar care ne aproviziona cu alimente. De asemenea, cele două magazine ale mănăstirii, care acopereau nevoile închinătorilor pe timpul verii, rămâneau închise pe timpul iernii. Am așteptat odată o săptămână alimentarea postului de gardă, lucru pe care îl asigura unitatea noastră.
Se apropia Postul Mare, mai exact trecea săptămâna lăsatului sec de brânză. În aceste zile îmi amintesc că mă preocupa intens problema postului care urma să înceapă curând. Rația zilnică de hrană nu prevedea fructe de mare (caracatiță, kalamar, sepie ș.a.) pentru perioada Postului Mare (n.r. - mâncare de post foarte des consumată în Grecia). Desigur că mă gândeam că va fi mult mai ușor pentru zilele săptămânii, deoarece proviziile postului de gardă în materie de paste făinoase și legume erau bogate. Pentru sâmbătă și duminică, însă, nu puteam să mănânc nimic din fructele de mare amintite mai sus, din simplul motiv că erau... inexistente. Nu aveam nici o soluție, pentru că nu exista nici o modalitate să cumpăr din oraș și nici bani nu aveam. Așa că am decis să „ofer” această problemă a mea Arhanghelului.
Am avut marea binecuvântare să-mi permită programul militar zilnic vizita la Mănăstirea Arhanghelului și, desigur, participarea la Sfintele Slujbe, pe care le săvârșea în acei ani cu multă evlavie fericitul stareț Gavriil.
Se lumina de ziuă în sâmbăta Săptămânii Albe. Cum am auzit clopotele Utreniei, am pornit de la postul de gardă înspre mănăstire. În timp ce mergeam, pășind pe mica plajă ce se găsește acolo, am sesizat ceva ce m-a făcut să rămân nemișcat și fără glas. Exact în momentul când valul s-a ridicat deasupra nisiului fin, la doar doi metri distanță de mine, am văzut o uriașă caracatiță, avea sigur peste două kilograme, cum se rostogolea extenuată. Era prima oară când vedeam așa ceva și nu puteam să cred! Neîncrezător, m-am aplecat și am luat de jos caracatița găsită pe neașteptate, ca să mă asigur că nu visam. Am îndepărtat-o de apa mării și, plin de recunoștință, mi-am continuat drumul către mănăstire.
Am intrat cu emoție în biserică și am stat cu teamă în fața icoanei făcătoare de minuni a Arhanghelului Mihail. I-am mulțumit cu căldură din toată inima mea, pentru că îmi auzise rugăciunea și îmi trimisese acest dar special. După terminarea Utreniei, m-am întors în grabă către locul cu pricina. Am luat caracatița și am împărțit-o în cinci părți, pe care le-am gătit în cele cinci duminici ale Postului Mare care a urmat.
Acest eveniment minunat a târnosit legătura mea duhovnicească cu Sfântul Arhanghel Mihail Panormitul, pe care l-am desemnat ca ocrotitor și conducător al vieții mele de după aceea. Iar darurile pe care mi le-a oferit mai târziu au depășit cu mult mai mult ca valoare duhovnicească și folos hrana marină pe care mi-a dăruit-o în acel neuitat Post Mare.
(Istoricul și minunile Panormitului din amintirile unui soldat)

Unul dintre cei cărora le-a fost dat să cunoască puterea vindecătoare a Sfântului Nectarie a fost şi părintele Nectarie Vitalis.
Născut în 1930 din părinţi evlavioşi, părintele Nectarie a fost hirotonit în anul 1960 şi a slujit la una dintre enoriile din cartierul Pireu al Atenei. Din 1965, din cauza problemelor de sănătate, i s-a recomandat de către doctori să caute o regiune mai puţin poluată şi să se mute acolo. Astfel a ajuns să slujească în Biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” din Kamariza.
Încă din primele zile în care a ajuns aici, părintele Nectarie a început să primească în vis vizita Sfântului Nectarie, care-i spunea că, în viaţă fiind, îşi dorise să locuiască aici. De aceea îl rugă să ridice în cinstea sa un mic paraclis. Fără să stea pe gânduri, părintele Nectarie a ridicat în cea mai frumoasă zonă a satului un mic paraclis cu hramul Sfântului Nectarie. Între timp însă, mulţimea închinătorilor care venea să se închine la acest sfânt locaş devenise atât de mare, încât a hotărât să construiască o nouă biserică mult mai mare, mai încăpătoare.
În 1980, după zilele încărcate de sărbătorile Crăciunului şi Epifaniei, simţind o mare slăbiciune, părintele am hotărât să meargă la medic. La unul dintre spitale, profesorul universitar Papaconstantin i-a spus că are cancer la plămâni şi că nu mai are de trăit mai mult de două luni şi jumătate.
În acest context dramatic, părintele i-a cerut Sfântului Nectarie să-l lase măcar să termine biserica, să slujească doar o Sfântă Liturghie şi după aceea poate să moară liniştit.
Într-o zi, pe când se afla în biserică, părintele Nectarie Vitalis a avut parte de un oaspete neaşteptat: Sfântul Nectarie. La sfârşitul întâlnirii, Sfântul Ierarh din Eghina l-a încredinţat: „O, copilul meu, Nectarie, nu te mai supăra atât. Este doar o încercare. Te vei face bine şi se va auzi aceasta în toată lumea!”. Apoi, deşi uşa era închisă, s-a făcut nevăzut.
Cu toate acestea, starea sănătăţii părintelui Nectarie nu s-a ameliorat. Au urmat două luni de dureri îngrozitoare. În sfârşit, a sosit ziua de 2 iunie 1980, zi în care era programat pentru operaţie la spitalul „Sfântul Sava”.
Imediat după anestezie, părintele Nectarie a auzit o voce groasă, bărbătească, care i-a spus: „Eu sunt Sfântul Nectarie şi m-am coborât acum de la Tronul lui Dumnezeu, ca să îţi aduc un mesaj de la Mântuitorul Hristos şi anume că nu îi vom lăsa să te opereze. Te vei face bine copilul meu, se va petrece minunea şi se va afla în lumea întreagă!”. După trezirea din anestezie, unul dintre doctori şi i-a spus: „Nu te nelinişti! Sfântul Nectarie nu ne-a lăsat să te operăm! Mai înainte de a te opera, a venit profesorul şi te-a mai consultat o dată cu atenţie. Ţi-a introdus pe căile respiratorii un instrument special de investigare şi a constatat că tumorile canceroase pe care le aveai şi apăreau pe radiografie au dispărut între timp. Nu mai ai nevoie, deci, de operaţie. Deja nu mai ai cancer. Să te rogi, deci, de aici înainte şi pentru noi toţi cei de aici!”.
Ştirea s-a răspândit cu repeziciune pretutindeni. Erau foarte mulţi cunoscuţi care aşteptau cu înfrigurare rezultatul operaţiei. În satul părintelui, clopotele au început să bată în ritm de mare sărbătoare. Îndată după întoarcerea acasă, a fost săvârşită o slujbă de mulţumire către Dumnezeu şi către Sfântul Nectarie.
A urmat apoi o perioadă de refacere a sănătăţii, după care părintele Nectarie s-a apucat din nou să lucreze la ridicarea bisericii. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Sfântului Nectarie, părintele a terminat biserica şi, în vreme ce ceruse de la Sfântul să săvârşească măcar o Sfântă Liturghie în noua biserică, a trăit încă aproape 38 de ani. Cuviosul Nectarie Vitalis a trecut la Domnul în ziua de 8 februarie 2018 şi a fost prohodit vineri, 9 februarie.
(Notă: La alcătuirea articolului au fost folosite fragmente din volumul Diac. drd. Morlova Nicuşor, Sfântul Nectarie Taumaturgul, Editura Bunavestire)

Vara anului 2008. O fetiță de patru ani a suferit un accident și și-a rupt un deget de la mână. Era agățat doar de puțină piele atunci când au dus-o la doctor. Aceia au încercat să-l sudeze. Au avut loc trei intervenții chirurgicale. La degetul respectiv însă nu se făcea sângerarea și de aceea era negru. Toate arătau că fetița își va pierde degețelul.


《Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Θεραπεία τῆς Παναγίας σὲ μικρὸ κοριτσάκι》

În acele zile a fost înștiințată de dureroasa întâmplare și o prietenă credincioasă a familiei. Aceasta a adus copilului ulei de la icoana Maicii Domnului Varnakova și a uns degețelul aproape mort. Și desigur, cu toții au făcut rugăciune fierbinte, mai ales mama fetiței. În ziua următoare, dimineața, cum s-a trezit copilașul, privește mama lui și ce să vadă? Degețelul era alb și normal, la fel ca și celelalte. Ajutorul dumnezeiesc a venit imediat!
Toată familia împreună cu prietenii s-au bucurat, au slăvit pe Dumnezeu și pe Maica Sa. Fetița, în ziua următoare, când a mers la medic, i-a spus:
- Domnule doctor, Maica Domnului mi-a readus la viață degețelul!
Și acela, om credicios cum era, a răspuns:
- O adevărată minune! Și mie Dumnezeu mi-a vindecat fiul. Eu cu știința de multe ori nu pot să ajut. Dumnezeu însă toate le poate!
(Din cartea „Maica Domnului Varnakova”, Minuni ale Maicii Domnului și paraclisul ei, 2011)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Συγκλονιστική μαρτυρία ενός μεγάλου Θαύματος του Αγίου Εφραίμ
Vreau să mulțumesc lui Dumnezeu și Sfântului Efrem pentru minunea pe care am fost învrednicită să o trăiesc. Eram însărcinată și 29 decembrie 2001 era data la care doctorii mi-au spus că voi naște. Când am ajuns în respectiva zi, doctorul mi-a dat încă o saptămână. Pe 2 ianuarie 2002 m-au luat durerile de dimineață. Am pornit spre spital unde, după ce m-a examinat, moașa m-a anunțat că se apropie momentul.
Am născut în următoarea zi, ziua descoperirii moaștelor Sfântului Mucenic Efrem cel Nou. Copilul, din lipsă de oxigen, s-a născut vânăt și a plâns după 30 minute. Din această cauză, am fost pusă și eu în pericol. Copilul a suferit de apnee, dar nu l-au pus în incubator pentru a-l ajuta cu oxigen, deoarece avea convulsii. A fost transportat de urgență în aceeași după-amiază la Spitalul de copii „Sfânta Sofia” - unde medicii au constatat că suferise un edem cerebral. Mi-a fugit pământul de sub picioare când am auzit, iar doctorii nu dădeau mari speranțe. Ne-au spus să ne rugăm să moară, pentru a nu suferi - căci organismul lui era în stare vegetativă, convulsiile distrugându-i toate organele vitale. Inimioara bătea fără putere.
Situația a rămas critică, iar singura noastră nădejde era Dumnezeu și la Sfântul Efrem, la care ne rugam în fiecare zi. În 13 zile i-au făcut o a doua encefalogramă, în urma căreia medicii nu vroiau să ne spună rezultatul, pentru a nu ne da curaj. După ce au trecut două zile, ne-au comunicat că bebelușul nostru este întru totul bine și nu înțelegeau cum s-a întâmplat aceasta, de vreme ce așteptau moartea lui. În acest moment trebuie menționat faptul că, în cele 13 zile, Sfântul Efrem ni s-a arătat în multe feluri.
O mătușă de-a mea a avut un vis: se găsea într-o biserică de-a Sfântului Efrem și acolo se afla un copilaș care plângea continuu. S-a aplecat pentru a-l liniști, iar acela s-a ridicat și a mers. Când ne-a spus acest lucru, matușa mea s-a dus împreună cu mama la acea biserică. Pe drum, mama mea cerea de la Sfântul Efrem să-i arate un semn. În timp ce-i aprindea candela, aceasta s-a stins și ea a considerat că bebelușul meu va muri. Însă, după câteva secunde, candela s-a reaprins singură. Atunci a înțeles că bebelușul va trăi și-l va ajuta marele Sfânt Efrem.
Copilașul a fost internat 17 zile la terapie intensivă. După aceea a fost transferat într-un salon normal, în care timp de 13 zile a început să primească ușor-ușor lapte. Mai apoi l-am adus acasă.
Timpul trecea și trebuia să-l ducem la reexaminare, după două luni. Cu câteva zile înainte, o altă mătușă a avut un vis: era la noi în vizită, alături de un tânăr cu cămașă albă și pantaloni negri. Tânărul respectiv venise pentru prima oară în casa mea și eu am început să-i arăt casa. Înainte de a reuși să-i prezint dormitoarele, a intrat singur în camera în care aveam bebelușul și a început să-și desfacă nasturii de la mânecă. În timp ce eu pregăteam ceva ca să-l cinstesc, mătușa a mers să-l strige, iar acela i-a răspuns:
- Pleacă, eu voi rămâne să am grijă de bebeluș.
Atunci m-am liniștit, deoarece am înțeles din visul mătușii că Sfântul Efrem va fi ocrotitorul bebelușului meu pe toată viața. La prima reexaminare, totul a mers foarte bine, iar o profesoară universitară a spitalului, atunci când a citit istoricul copilului, a strigat către unii colegi de-ai săi, spunându-le:
- Veniți să vedeți minunea secolului!
Toată această peripeție prin care a trecut copilul meu i-a lăsat ca urmă doar slăbirea nervilor de auz și de aceea poartă aparat auditiv. Mulțumesc din adâncul inimii Atotputernicului Dumnezeu, Care este împreună cu noi și dă putere Sfinților să facă minuni și să ne ocrotească în vremurile acestea grele ce le trăim!

Pe durata jumătăţii de veac în care Sfântul Nicolae a liturghisit fără întrerupere (deoarece nu s-a îmbolnăvit niciodată), se mai întâmpla câteodată să nu aibă prescuri. Deşi nu avea, găsea uşor la brutăriile din jur sau îi aduceau creştinii aproape întotdeauna. Aşa că, până la urmă, totdeauna avea prescuri.
Într-o zi, Utrenia avansase binişor, dar prescură nu se găsea nicăieri. A trimis două femei din obştea lui să meargă pe la brutării, pe la văduvele pe care le ştia că întotdeauna aveau prescuri, s-a uitat atent în dulapurile din Sfântul Altar, dacă nu cumva celălalt preot a lăsat pe undeva vreo pres*cură, dar nimic! După un şir neîntrerupt de Liturghii, să se facă acum întrerupere!... S-a mâhnit până la lacrimi... Când, deodată, îl văd că iese între Sfintele Uşi ţinând o prescură, cu totul proaspătă. Prescura aceasta o găsise pe...Sfânta Masă.
Emoţionat de bucurie, ne spuse: „Priviţi, fiilor, ce semn mi-a dat Dumnezeu!”. Toate minunile le numea „semne”. Nu intra în profunzimea acestor fenomene, ci le considera fireşti ‒ eu nu ştiu cum să caracterizez aşa ceva ‒, şi aceasta deoarece avea o credinţă puternică şi mare. Nu le comenta mult, ca să nu se scoată în evidenţă pe sine însuşi. Aşa cum vedem în Vieţile Sfinţilor, că Îngerul Domnului îi slujea pe pustnici în pustie, prin descoperiri şi ajutor mai presus de fire, unele ca acestea le vedem şi la Părintele Nicolae.
Oare un înger nu putea să-l slujească şi pe cel ce trăia în lume, dar în afara ei, pe lucrătorul cel curat al Domnului, pe pustnicul pe care nu arareori ziarele îl menţionau prin articole de genul celui intitulat: „Pustnici în Atena”, şi îl lăudau pentru aleasa sa evlavie şi virtute?
„Toate sunt cu putinţă celui ce crede!”
(Monahia Maria, SfântulNicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriţi, Editura Evanghelismos, pp. 57-58)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Νέο Θαύμα Αγίου Ραφαήλ - Το έμβρυο που δεν φαινόταν και η καρδούλα που δεν χτυπούσε
Aș vrea să vă împărtășesc minunea pe care a mijlocit-o Sfântul Rafael pentru mine. Sunt Elena X. din Alexandria Imathias.
În noiembrie 2011 am aflat în urma unui control ginecologic că sunt însărcinată cu al doilea copil al meu. Mi-a spus doctorul că trebuie să vin în următoarea lună, în decembrie, să ascultăm cum bate inimioara bebelușului.
Timpul a trecut și a venit ziua în care trebuia să facem examenul medical pentru a putea auzi inimioara copilului. Mergem la doctor, mi se face controlul respectiv, însă nimic. Pântecele îmi crescuse mai mult decât la prima sarcină, însă era gol. Nu se vedea nimic. Eu şi soţul meu am îngheţat. L-am auzit pe doctor spunându-ne că nu aude inimoara bebelușului și nu vede nici un embrion înăuntru. Ne-a chemat în biroul său și ne-a spus că trebuie să intervină medical, printr-un chiuretaj, ca să nu rămână în interiorul uterului oarecare rămășițe, deoarece este periculos și mi-ar putea provoca septicemie sau chiar moarte.
Era marți când s-au întâmplat toate acestea. Ne-a făcut o programare după trei zile. Pe durata acestor zile, am fost extrem de îngrijorați. I-am dat un telefon unui părinte din Asociația „Sfântul Rafael” (Ano Souli Marathonos), pe care-l cunoșteam doar din convorbirile noastre telefonice. Cu multă durere i-am povestit tot ce se întâmplase și l-am rugat să facă rugăciuni pentru mine și bebelușul meu. Acela m-a încurajat și mi-a dat puțină putere. Mi-a zis să nu deznădăjduiesc, ci să am credință în Dumnezeu și în Sfinții Lui.
Mi-a spus că se va ruga, dar să mă rog și eu, să-l chem în ajutor pe Sfântul Rafael să preia situația și să spun Sfântului: „Sfinte Rafael, mergi tu înainte și eu te voi urma!”. Acest lucru l-am și făcut. A venit și ziua de vineri și am mers la doctor să facem intervenția. Ajungând la spital, am aflat că doctorul respectiv era la chirurgie, deoarece asista la o naștere. Am așteptat puțin timp împreună cu soțul meu și cu o prietenă.
La un moment dat, medicul meu l-a sunat pe responsabilul de la recepție, întrebând dacă am sosit. Aflând că sunt deja acolo, mi-a spus să aștept să mă consulte din nou, ca să îmi dispară orice îndoială, și apoi să facă intervenția. Am început examinarea. Soțul meu, sigur pe el că nu există bebeluș înlăuntrul pântecelui meu, a rămas afară și mă aștepta. Când a pus doctorul aparatul pe burta mea, ce să vadă! Puteam vedea bebelușul și inimioara îi bătea normal! Doctorul s-a pierdut cu firea. Mi-a refăcut echografia de două-trei ori, apoi a ieșit afară năucit, a mers în biroul său și s-a uitat pe istoricul meu medical. De unde să fi știut bietul de el că Sfântul Rafael intervenise... După puțin timp, s-a întors în cabinetul de consultație, l-a chemat și pe soțul meu înăuntru și ne-a anunțat că intervenția nu poate să se producă, deoarece copilașul există, se vede clar în uter, iar inimioara lui bate cât se poate de normal. Bucuria noastră a fost așa de mare, încât nu se poate descrie în cuvinte!... Eram foarte, foarte fericiți!
Primul meu gând atunci când am ieșit din spital a fost să merg să aprind o lumânare de mulțumire Sfântului Rafael! I-am mulțumit Sfântului Rafael din toată inima noastră pentru minunea pe care o mijlocise pentru noi. Acum este ocrotitorul meu, așa cum sunt și Sfântul Arhanghel Mihail și Preasfânta Fecioară Maria.
Îi voi mulţumi Sfântului Rafael toată viaţa mea!
Sfântul Rafael, în afara faptului că este ocrotitorul celor bolnavi, este şi ocrotitorul femeilor însărcinate. La fel ca mine, multe femei au simţit prezența Sfântului, multora li s-a arătat în vis, îndemnându-le să-l cheme în ajutor pentru a le proteja, atât pe mame, cât și pe copiii din pântecele lor, pentru a avea o naștere ușoară.

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Μία θαυμαστή διήγηση για το Σαρανταλείτουργο
Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.
Între timp, salvatorii încercau să îndepărteze rocile căzute. Scoteau încontinuu mulți oameni morți. La un moment dat, au auzit din adâncuri o voce:
‒ Aveți grijă, trăiesc!Săpați cu atenție, pentru că deasupra mea sunt două pietre. Dacă vor cădea, mă vor omorî.
Uimiți, salvatorii au săpat cu grijă din părțile laterale și au găsit pe omul acela viu. Era soțul doamnei Arghiros!
Spre nedumerirea tuturor, întrebându-l cum a supraviețuit atâtea zile fără hrană, el a răspuns:
‒ În fiecare zi, cineva îmi dădea, fără să-l văd, o pâine, o sticluță cu vin și o lumânare mare aprinsă, ce strălucea în fața mea. Așa mâncam, în afară de trei zile când nu am mâncat nimic, nici lumină nu am văzut și m-am amărât mult, deoarece am crezut că pentru păcatele mele s-a oprit mâna lui Dumnezeu să mă ajute. Și în timp ce așteptam să mor de foame și sete, am văzut din nou lumânarea aprinsă, pâinea și vinul, ca întâia oară. Am slăvit pe Dumnezeu, Care nu m-a părăsit până la sfârșit.
Plini de admirație au slăvit atunci toți pe Dumnezeu.
Evenimentul de mai sus arată marea importanță a Sfintei Liturghii pentru viața noastră. Sfânta Liturghie este lucrarea cea mai mare pe care putem să o facem pe acest pământ. Și nu aduce foloase doar celor vii, ci și celor adormiți. „Pentru că Atotbunul Dumnezeu este învins de iubirea Lui de oameni, spune Sfântul Ioan Damaschinul. Și Se va învinge în continuare, până în momentul răsplății ultime la A Doua Venire, unde se termină timpul ajutorului. Până atunci, El vrea ca fiecare să se grăbească la ajutorul dat aproapelui lui și toți să facem fapte bune între noi, atât față de cei vii, cât și față de cei adormiți.
Biserica oferă Sfânta Liturghie totdeauna și pentru cei adormiți, pentru că aceasta mulțumește într-o măsură foarte mare pe Domnul. Dacă acesta nu era un lucru primit în fața lui Dumnezeu, ar fi desigur de mult părăsit. În mod contrar însă, purtătorii de Dumnezeu părinți și dascăli ai Bisericii validează această lucrare și îi dau o și mai mare valoare, accentuând marele câștig pe care îl au sufletele celor adormiți de la prinosul Sfintei Liturghii și al tuturor rugăciunilor și milosteniilor noastre pentru ele”.
„Dacă nu ai apucat, cât trăiai, să-ți pui în ordine toate cele legate de sufletul tău, spune Sfântul Ioan Hrisostom, spune-le celor din familia ta să îți trimită după moarte lucrurile tale (bagajele tale). Să te ajute, cu alte cuvinte, cu fapte bune: milostenii și Sfinte Liturghii. Nu cumva să se omită ceva din acestea. Pentru că la învierea morților vom fi acuzați de către rudele noastre că am neglijat să facem cele de trebuință pentru ei.”
Pe direcția aceasta vin să ajute și cele 40 Sfinte Liturghii pentru vii și pentru adormiți. Să facem acest lucru toți dintre noi, dar într-un mod corect. Nu doar să achităm și să dăm un pomelnic preotului. Ci cu participarea noastră reală la Sfânta Liturghie, până când „pe voi, pe toți, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru Împărăția Sa. Amin!”.

Pentru mine, care aveam patruzeci şi trei de ani, anul 2001 a fost foarte greu, deoarece în luna noiembrie am fost diagnosticată cu „metropatie hemoragică, fibrom uterin”. Am urmat tratamentul prescris de medicul de la Spitalul Clinic de Urgenţă Militar Central din Bucureşti şi de la Policlinica Elias (C.M.D.T.A.), dar starea mea de sănătate se înrăutăţea din zi în zi. Am făcut foarte multe ecografii la doamna doctor Tatomir Adina - Maria şi de fiecare dată mi se spunea că nu este bine. Simţeam şi eu acelaşi lucru şi nu ştiam dacă voi mai trăi. Dar Bunul Dumnezeu, care lucrează prin sfinţii Săi „doctori fără de arginţi”, m-a tămăduit într-un mod miraculos.
După un an mi s-a produs o hemoragie care a durat optsprezece zile, nu mai puteam merge pe picioare, şi atunci am intrat în panică. Am apelat la o salvare de la Policlinica Elias. Mi s-a spus că nu pot să-mi trimită salvarea pentru că atunci, în noiembrie 2002, sosise preşedintele Americii şi trebuia să-i asigure securitate şi asistenţă medicală. Am rugat-o pe verişoara mea, care lucra şi ea la o policlinică, să vină cu un taxi pentru că mă simţeam foarte, foarte rău. Dar, spre bucuria mea, ea a venit însoţită de salvare, pentru că persoana la care trebuia să ajungă salvarea îşi rezolvase cazul.
Am mers la Policlinica Elias cu salvarea şi când am intrat în cabinet doctoriţa m-a certat, spunându-mi că se mira cum de mai trăiesc după atâta hemoragie. Am fost consultată şi mi-a zis că trebuie urgent să fac operaţie pentru că dau în septicemie şi mor. Mi-a făcut biletul de trimitere la Spitalul Elias, dar eu, ştiind că nu am posibilităţi financiare pentru a face această operaţie am întrebat-o ce consecinţe are şi dânsa mi-a spus că îmi va scoate totul, eliminând fibromul.
Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru tot, am luat biletul de trimitere şi m-am îndreptat spre casă, gândindu-mă ce voi face. Seara, cu credinţă şi nădejde în Bunul Dumnezeu şi în Sfânta Fecioară Maria, m-am rugat din tot sufletul. „Doamne, ştiu că mă iubeşti, te rog să ai milă şi de mine, păcătoasa, să-mi alini durerile şi, dacă mai am treburi pe Pământ, te rog să mai îngădui să trăiesc, iar dacă nu, să mor făcând voia Ta!”
Am adormit şi la ora 3.00 noaptea m-am trezit cu o lumină puternică în cameră şi cu un miros de bună mireasmă. Am constatat că hemoragia se oprise, semn că nu trebuia să mai fac această operaţie. Mai târziu am ajuns la Mănăstirea Curtea de Argeş, la Sfânta Muceniţă Filofteia, cu o prietenă, la Sfântul Maslu şi la plecare am luat Acatistul Sfinţilor doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian şi pe al Sfântului Ierarh Nectarie Taumaturgul. Am citit Acatistul Sfântului Nectarie şi vineri am mers la Mănăstirea Radu Vodă, la moaştele sfântului, să mă rog. „Sfinte Nectarie, te rog să mijloceşti la Bunul Dumnezeu, Iisus Hristos şi Sfânta Fecioară Maria să fiu şi eu ajutată în această suferinţă grea. Nu ştiu cine eşti, dar te rog să faci şi tu cu mine ce a făcut Dumnezeu cu tine”. Am fost miruită cu ulei din candela Sfântului Nectarie şi am simţit o pace, o linişte şi o bucurie deplină.
Vineri seara mi-a apărut Sfântul Nectarie în vis. M-a mângâiat şi mi-a spus: „Gheorghiţa, în această noapte te-am operat eu, a fost de faţă Măicuţa Domnului, ţi-am scos afară tot ce era mai rău (fibromul). Te rog să mergi la doctoriţa Maria Adina să-ţi facă o ecografie şi ai să vezi că nu mai ai nimic”.
Am rămas foarte mirată pentru că într-adevăr, mă simţeam foarte bine. Am mers la Policlinica Elias şi, urmând Sfântului Nectarie, am rugat-o pe dânsa (pe doctoriţa Maria Adina) să-mi facă o ecografie, dar nu i-am spus ce mi s-a întâmplat în vis.
A început să-mi facă ecografia şi să-mi spună că se bucură că m-am operat pentru că operaţia este cicatrizată şi nu mai există acel fibrom. Nu mai am nimic.
Am început să plâng şi să-I mulţumesc Bunului Dumnezeu, Sfintei Fecioare şi Sfântului Nectarie pentru tot ajutorul primit.
Deşi au trecut opt ani de când s-a petrecut acest miracol cu mine, încă mi se pare incredibil - pentru că nu mai am nimic! Bun este Dumnezeu şi minunate sunt lucrurile Lui, prin sfinţii Săi aleşi. Slăvit să fie Domnul întru sfinţii Săi!
(Gheorghiţa Ozunu, Bucureşti)
(Sfântul Nectarie minuni în România, ediție îngrijită de Ciprian Voicilă, Editura Egumenița, 2010, pp. 140-142)

O femeie oarecare, de neam bun şi îmbunătăţită, avea două fiice foarte frumoase pe care le sfătuia să-i urmeze ei la petrecerea cea după Dumnezeu, şi mai ales la multa evlavie pe care o avea faţă de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.
Iar după moartea bărbatului ei a sărăcit foarte şi nu avea cu ce să-şi mărite fetele ei. Deci se amăra, temându-se ca nu cumva să vândă cinstea lor din pricina sărăciei. Însă având credinţă către Dumnezeu, s-a dus cu dânsele la biserică şi stând înaintea Presfintei Născătoare de Dumnezeu a zis acesteia, cu lacrimi:
„Stăpâna îngerilor, Maica sărmanilor şi ajutătoarea săracilor, în îngrijirea şi sub acoperământul tău dau, din tot sufletul meu, pe aceste două sărmane fiice ca să le chiverniseşti; că nu pot să le păzesc eu fără de paguba sufletului şi a trupului, din sărăcia şi neajungerea mea. Şi tu, cu dumnezeiasca ta mai înainte purtare de grijă, după nemărginita ta milostivire să le acoperi şi să le păzeşti, ca să nu-şi întineze fecioria lor”.
Acestea zicând mama cea evlavioasă, a apucat mâinile fiicelor ei şi le-a apropiat de Sfânta icoană spre semn de legătură, ca să fie Preasfânta Născătoare de Dumnezeu mama lor, din ceasul acela, şi ea mai mult nu. Aceasta făcând, s-a întors la casa lor.
Deci când s-au apropiat de uşă, iată un tânăr în chipul fulgerului, care ţinând o pungă plină de arginţi, îi zise ei: „Împărăteasa cea Cerească îţi trimite banii aceştia ca să chiverniseşti fiicele tale”. Luând femeia banii în dar, îngerul s-a suit în Ceruri, iar dânsa a căzut la pământ cu lacrimi, mulţumind Făcătoarei de bine celei bogat dăruitoare, pentru grabnicul ajutor şi grabnica sprijineală. Apoi cheltuind, le-a îmbrăcat pe fete şi le-a cumpărat cele de nevoie ale vieţii lor.
Însă vecinii cei răi, ştiind sărăcia lor cea dinainte, le grăiau de rău şi le huleau pe dânsele cu nedreptate şi cu ruşine, osândindu-le şi zicând cum că maica lor le-a vândut cinstea vreunuia din cei bogaţi şi a luat bani. Clevetirea aceasta cumplită auzind-o evlavioasa femeie, socotească fiecare câtă durere şi necaz a suferit! Şi pe cât timpul trecea, pe atâta şi osândirea creştea, încât s-a înştiinţat de aceasta toată cetatea. Deci mama lor, neputând să mai sufere cuvintele oamenilor, a zis fiicelor: „Duceţi-vă la Maica voastră cea milostivă, şi vă rugaţi bunătăţii ei cu lacrimi şi cu inimă smerită, ca să vă ajute să vă izbăviţi de gurile oamenilor, şi dacă vă veţi ruga cu neîndoită credinţă, vă va auzi pe voi Maica înduratului Dumnezeu cea mult milostivă, după cum şi mai înainte ne-a auzit şi ajutat”.
Deci ascultând ele învăţătura mamei lor, s-au dus la dumnezeiasca biserică, şi au făcut după cum le-a învăţat. Şi după ce s-au rugat în destul, vărsând lacrimi, cu credinţă fierbinte, s-au întors la casa lor, nădăjduind la Împărăteasa cea Atotputernică, că le va trimite ajutor din Cer, după cum s-a şi făcut. Că Împărăteasa, hrănitoarea săracilor, primind smerita rugăciune şi lacrimile nevinovatelor tinere, le-a ascultat pe dânsele şi cu minune le-a ajutat întru acest chip:
La un praznic, la care era tot norodul cetăţii în Mitropolie adunat şi dădea învăţătură un duhovnic, era şi femeia cea zisă mai sus, cu fetele ei. Şi iată pe la mijlocul învăţăturii, când se ostenise duhovnicul, văzură toţi un înger preafrumos, că a intrat pe o fereastră, ţinând în mâini două cununi frumoase şi minunate, alcătuite din flori de trandafir alb şi din alte flori prea bine mirositoare, şi zise aceste cuvinte către cele două copile, întru auzul tuturor: „Aceste două cununi de flori albe vi le-a trimis din ceruri Împărăteasa, pentru semnul fecioriei voastre”.
Acestea zicând, a pus pe capetele lor cununile şi îndată s-a făcut nevăzut. Câtă veselie socotiţi, o!, ascultătorilor că au luat fecioarele şi câtă înspăimântare cei ce stăteau împrejur! A rămas învăţătura neisprăvită; au alergat Arhiereul şi boierii ca să sărute cununile cele cereşti şi, în scurt, tot norodul se întrecea, cine să cinstească pe fecioare mai mult; şi mai pe urmă decât toate, le-au petrecut până la casa lor. Însă ele nu s-au mândrit în deşert pentru această cinste ce li s-a făcut, ci cu multă smerenie au mulţumit Împărătesei celei vrednice de cinste.
Iar Arhiereul şi cei mai mari boieri au cheltuit averi nenumărate, zidind două mănăstiri prea frumoase în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Şi au hotărât pe o fecioară stareţă într-o mănăstire şi pe alta în cealaltă mănăstire. Şi petreceau ele cu aşa fapte bune şi viaţă minunată, încât multe fecioare de bun neam ale boierilor, nu numai din acea cetate, ci şi din alte cetăţi, auzind de vestea cea bună, şi de petrecerea cea plăcută lui Dumnezeu, au lăsat bogăţia cea curgătoare, cum şi slava cea deşartă şi au venit la ascultarea lor. Şi atâta au crescut aceste două mănăstiri, avându-le toţi în mare evlavie, încât socotea o mare fericire cineva, dacă s-ar fi învrednicit să se numere împreună cu această binecuvântata tagmă. Iar acele două starețe minunate s-au săvârşit cu sfinţenie, şi sfintele lor moaşte bine au mirosit; iar fericitele lor suflete s-au dus întru Împărăţia cea Cerească, pe care, o!, de ar da Dumnezeu ca noi toţi să o dobândim. Amin.
(Din minunile Maicii Domnului, Editura Doxologia, Iași, 2013)

Minunea Acatistului Bunei Vestiri
Acatistul Bunei Vestiri are o uriașă însemnătate pentru mântuirea noastră, atunci când îl citim sau îl rostim pe de rost cu evlavie. Ne dăruiește ajutor grabnic în strădania și în nevoința noastră, pe care o facem în fiecare zi ca să ne biruim pati*mile; ca să biruim răul, păcatul care ne împresoară. De altfel, Maica Domnului ne îndeamnă și ne spune mereu: „Chemați-mă!”, „Chemați numele meu și eu vă voi ajuta întotdeauna”. Părintele Arsenie Papacioc spunea adesea: „Maica Domnului este supărată pe noi, fiindcă nu apelăm la ea, fiindcă nu-i cerem nimic”. Așadar, să cerem, să ne rugăm și ni se va da. Ocrotirea ei e minunată, cum veți asculta și în pilda care urmează. Mai demult, adică mai înainte de anul 1800, existau mulți tâlhari, așa cum este cunoscut, care se ascundeau pe la răscrucile drumurilor și atacau prin surprindere pe trecători. Unul dintre aceștia, un căpitan de tâlhari, pusese pe unii din tovarășii săi la o astfel de răscruce pe unde treceau oamenii dintr-un oraș în altul. Și cei care treceau, fie unul singur, fie mai mulți, erau atacați și jefuiți. Nu le făceau nici un rău, nu-i răneau, nu-i băteau, ci le luau banii și îi lăsau să plece. Odată a trecut pe la acea răscruce și un monah cu viață îmbunătățită. Tâlharii l-au oprit, dar neavând ce să-i ia, l-au lăsat să plece. Acela însă nu a plecat, ci i-a rugat pe tâlhari să-l ducă acolo unde se ascunsese căpitanul lor. Atunci aceia l-au întrebat: „Ce vrei de la el?” „Vreau să vă spun ceva foarte important. Peste puțin timp va trece pe aici un negustor foarte bogat, încărcat cu dia*mante. Iar căpitanului vostru vreau să-i descopăr cum este îmbrăcat acela, ca să vă fie ușor să-l prindeți.” Așa s-a și făcut, nu pentru ca să-i facă hatârul monahului, ci pentru câștigul ce-l nădăjduiau. Și astfel l-au dus la șeful lor. De îndată ce s-au întâlnit, monahul i-a spus căpitanului să-i cheme pe toți oamenii lui. Acela a poruncit și toți au venit de față. „Unul lipsește, a spus monahul. Aduceți-l și pe acela aici!” „Nu poate veni, pentru că acum face mâncare pentru amiază.” „Nu se poate, trebuie să-l aduceți și pe acela!” Atunci căpitanul a trimis pe unul dintre ei să-l cheme, dar acela nu voia să vină, însă l-a apucat cu sila și astfel l-a adus înaintea monahului. De îndată ce bucătarul l-a zărit pe monah, nici nu voia să se uite la el. Însă nici monahul nu s-a întors să-l privească. Deodată bucătarul a început să tremure din totul trupul lui. Atunci monahul l-a întrebat: „Bucătare, de ce tremuri?” Acela, fiind silit, a fost nevoit să mărturisească că este diavol și s-a prefăcut în om, ca să-l urmărească de aproape pe căpitanul de tâlhari. De ce?
Tâlharul acesta avea un obicei bun: se ruga la Maica Domnului în fiecare zi. Și cum se ruga? Îi citea acatistul în fiecare dimineață. Acest obicei bun îl dobândise de la mama sa, încă de când era acasă copil mic, unde învățase pe de rost icoasele și condacele acatistului. Mai târziu, după ce s-a făcut mare, a luat-o pe un drum greșit și s-a făcut tâlhar, dar cu toate acestea nu a lăsat nici o zi fără să rostească acatistul. Și astfel Maica Domnului se afla mereu lângă el și-l păzea. Și-l păzea pentru că Maica Domnului aștepta o ocazie ca să-l mântuiască; aștepta să-l aducă la pocăință, să-și schimbe viața și astfel să-l mântuiască.
Demonul în chip de bucătar a fost trimis și el de căpetenia demonilor ca să-l omoare și să-i ia sufletul lui în iad. Însă nu putea, pentru că-l împiedica rugăciunea către Maica Domnului. Aștepta și el o ocazie, atunci când avea să uite, chiar și o singură dată, să rostească acatistul. Atunci ar fi fost descoperit, fără ocrotirea Născătoarei de Dumnezeu, ar fi pricinuit între tâlhari vreo neînțelegere în privința împărțirii prăzilor, iar aceia, desigur la îndemnul diavolului, l-ar fi omorât pe căpitan și i-ar fi luat sufletul în iad. Însă Maica Domnului îl apăra; îl apăra datorită acatistului ei. Acel om era tâlhar, însă nu era ucigaș. Deși viața lui era urâtă, rea, însă Dumnezeu, Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu, și Care auzea rugămințile Preasfintei Sale Maici, i-a dat prilejul să se mântuiască. De îndată ce căpitanul de tâlhari a auzit această mărturisire a demonului-bucătar, într-o clipă s-a luminat. Și-a dat seama de marile lui păcate și în acea clipă s-a pocăit și s-a mântuit. Pocăința lui i-a mișcat sufletește și pe ceilalți tâlhari care, prin sfătuirile acelui monah sfânt, cu toții au fost povățuiți la marea Taină a milostivirii lui Dumnezeu, adică la Taina Spovedaniei. Și după ce s-au îndreptat în faptă, întorcând tuturor cele furate, toți tâlharii, dimpreună cu căpitanul lor, s-au călugărit. I-a mântuit rugăciunea Acatistului Maicii Domnului. (Preluare de pe site-ul http://marturieathonita.ro/valoarea-...bunei-vestiri/)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
ΤΟ ΘΑΥΜΑ ΤΟΥ ΠΑΝΟΡΜΙΤΗ ΤΗΣ ΣΥΜΗΣ ΣΤΟΝ ΜΙΚΡΟ ΠΟΥ ΗΤΑΝ ΕΚ ΓΕΝΕΤΗΣ ΤΥΦΛΟΣ
Povestește domnul Argiris Malidakis, în vârstă de 91 ani, locuitor din Kalimnos, minunea pe care a trăit-o ca martor ocular în Mănăstirea Panormitului din Symi, în timpul sărbătorii Sfântului Arhanghel Mihail, acum aproximativ 50 ani:
„Mă pregăteam, împreună cu soția și cu copii mei, să mergem să ne închinăm Taxiarhului în Symi, pentru sărbătoarea acestuia, dar nu exista vreun mijloc de transport. Căpitănia portului ne-a anunțat că va trece un vas care transportă lemne și fier pentru mănăstirea din Symi și că doar acesta ar putea să ne ia și pe noi.
Ne-am îmbarcat pe vas. Acolo am întâlnit o femeie care mergea împreună cu copilul ei orb să se închine, la fel ca noi. Și astfel ne-am cunoscut pe durata călătoriei.
Când am ajuns la Panormit, era foarte multă lume și era greu să găsim un loc unde să ne odihnim. Într-un sfârșit am găsit un pat unde i-am culcat pe copiii noștri împreună cu celălalt copilaș orb.
În timpul nopții am auzit că era slujba Sfintei Liturghii în biserică, iar mama copilașului l-a trezit pe acela spunându-i: „Mergem, copilul meu, să te facă Sfântul Mihail bine!”. Cu acest motiv ne-am sculat și noi și am mers toți la slujbă. Întâi s-au închinat icoanei Sfântului Arhanghel copilul orb împreună cu mama sa, apoi am urmat noi ceilalți. După aproximativ 10 minute, copilul acela a început dintr-odată să facă câteva mișcări bruște și neobișnuite cu mâinile și să strige: „Mamă, mamă, mamă, văd!”. Mama lui atunci a început să strige: „Copilul meu vede, copilul meu vede, copilul meu vede!”.
S-a îndreptat îndată spre icoana Sfântului Arhanghel Mihail, a îmbrățișat-o și apoi a continuat să strige și să se bucure. Credincioșii care se aflau în biserică au ridicat copilul pe brațele lor și au mers în fața icoanei pe care au sărutat-o cu toții.
Vestea minunii s-a răspândit repede, astfel că veneau zilele următoare mulți oameni, din diverse zone, pentru a-l vedea pe copilul care se vindecase și să se închine Marelui Arhanghel Mihail”.

S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.
L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.
Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.
Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.
Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.
Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.
Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.
Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.
Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul, la Iași.
(Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11)

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeți că taina jertfei pe Cruce s-a mai repetat uneori și în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.
Într-o casă oarecare bolea un biet creștin sărac și era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:
- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor și la urmă va rămâne la niște nepoți ai mei.
Când a murit creștinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către creștini, a lăsat icoana pe perete și își vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu și i-a zis:
- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!
Iar el a răspuns:
- Așa am găsit casa când am venit și n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!
Însă evreul acela, fiind rău și necredincios, a cerut icoana și nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Și a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat și pe alții și le-a zis:
- Să facem și noi cu icoana lui Hristos cum au făcut părinții noștri!
Și au pus icoana pe un stâlp și au răstignit-o cu cuie. Unde erau pictate mâinile Mântuitorului au bătut cuie și, după ce au pus sfânta icoană acolo, au început a o lovi în față, bătându-și joc de ea. Unii Îl scuipau, alții strigau: „Hoo, coboară-Te de pe cruce!”. Și în fel și chip ziceau. După cum au făcut părinții lor, așa au făcut și icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părinții lor. Iar unul din ei a zis:
- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulița în coastă!
Și în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o suliță și au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-a cuprins spaima pe toți, si au fugit la școala lor și au spus rabinului:
- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos și, când am împuns-o, a curs sânge!
Și a venit învățătorul lor, rabinul, și a văzut adevărul. Apoi a zis:
- Vedeți? Acum s-a stabilit mai tare și mai clar decât toate că părinții nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu și de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toți vinovați de sângele Lui și trebuie să ne botezăm!
Și, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toți aceia, toată școala lor, și mult popor evreiesc a trecut la dreapta credință, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.
(Ne vorbește Părintele Cleopa 7, ediția a doua, îngrijită de Arhimandrit Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, Vânători-Neamț, 2001, pp. 47-49)

Pururea pomenitul Stareţ, Părintele Haralambie, în lupta sa dusă împotriva patimilor şi puterilor întunericului, a dobândit multe cununi. Dar cununa cea mai preţioasă a dobândit-o în lupta sângeroasă dusă împotriva patimii akediei. Cu toate că aceasta se vede din descrierea vieţii lui, am considerat că este folositor să afierosim un capitol separat despre aceasta, alcătuit din convorbiri cu fiii lui duhovniceşti.
Redau aici convorbirea cu un monah din mănăs*tirea vecină.
Stareţul: Cât despre akedie, de care te-ai înfricoşat atât de mult, trebuie să ştii că este una dintre cele mai puternice arme ale satanei. Dar ca să îngăduie Dumnezeu să te chinuie această patimă, înseamnă că şi tu ai dat un oarecare drept. Atunci când un începător doreşte să înceapă nevoinţa privegherii în fiecare noapte, nu poate birui această patimă fără un povățuitor iscusit. Akedia este prietenă nedespărţită a celor ce umblă după voia lor şi a celor mândri. Dacă auzi pe vreunul care umblă după voia lui, susţinând că a dobândit rugăciunea minţii, să fii sigur că acela este înşelat.
Aşadar, să-ţi spun câteva lucruri despre cum poţi să priveghezi noaptea.
Mai întâi trebuie să înţelegi că privegherea înseamnă întâlnire, înseamnă convorbire cu Însuşi Dumnezeu. Fireşte, în această întâlnire cererea cea mai mare este „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. Dar ca să ne miluiască, a făcut El Însuşi o înţelegere cu noi în Evanghelie spunând: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Matei 5, 7). (Starețul Haralambie)
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie ‒ Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 216-217)

După ce a petrecut doi ani cu Părintele Nicodim, Grigorie a avut parte de o vedenie dumnezeiască. Într-o zi, pe când se îndeletnicea cu rugăciunea minții, i s-a arătat un bărbat măreț și străluminat. Grigorie l-a recunoscut pe Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, Fiul Tunetului, ucenicul cel iubit și prietenul lui Hristos.
Privindu-l pe Grigorie cu bunăvoire, Apostolul a spus:
- Din lumea cealaltă am venit la tine ca sol al Stăpânei a tot ce este sfânt, ca să te întreb pentru ce strigi mereu, zi și noapte, și în tot ceasul, „Luminează întunericul meu, luminează întunericul meu”?
Grigorie a răspuns:
- Ce altceva aș putea zice în rugăciunea mea către Dumnezeu, fără numai a cere milă și luminare ca să cunosc și să fac voia Lui, om pătimaș fiind eu, și plin de păcate?
Atunci, ucenicul cel iubit al lui Hristos a răspuns:
- Stăpâna tuturor ți-a poruncit să nu te temi, nici să șovăi, că eu voi fi ajutorul tău.
Apoi, Grigorie a întrebat:
- Oare în viața de acum ori în cea viitoare vrei a-mi ajuta ca împreună-lucrător al Maicii Domnului?
Marele Evanghelist al celor înalte a răspuns cu bucurie și dulceață:
- Te-am ajutat și mai înainte, și te ajut și acum, și încă și în viitor te voi ajuta!
Deci, după ce Evanghelistul i-a vestit despre acest dar mai presus de fire și negrăit al Maicii Domnului, s-a făcut nevăzut. Din această vedenie, putem înțelege că harul dumnezeiesc îl pregătea pe Sfântul Grigorie a păși pe urmele „Theologului”.
(Viaţa şi nevoinţele celui între sfinţi părintelui nostru Grigorie Palama, Arhiepiscopul Thessalonicului, traducere de Constantin Făgeţan, Editura Egumenița, București, 2006, p. 13)

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
ΘΕΡΑΠΕΙΑ ΚΟΥΦΑΛΑΛΟΥ ΠΑΙΔΙΟΥ ΑΠΟ ΤΟΝ ΤΑΞΙΑΡΧΗ
Era luni, într-o dimineață de iarnă. În biserica Sfinților Arhangheli se săvârșise Sfânta Liturghie. O tânără doamnă, ținând de mână o fetiță, s-a înfățișat cu multă evlavie să ia anaforă. Sărutând mâna preotului, i-a spus aceluia în taină:
‒ Părinte, aș vrea să vă vorbesc puțin, se poate?
‒ Da. În puțin timp voi fi la birou. Veniți acolo.
Într-adevăr, peste puțin timp în birou intra o doamnă împreună cu soțul ei și copilul lor, însoțiți de un alt cuplu.
‒ Părinte, nu pot să mai țin în mine. Vreau să vorbesc. Cred că nu am făcut bine că nu am vorbit până acum. Însă simt înlăuntrul meu o greutate și vreau să fiu ușurată.
‒ Te ascult, copilul meu. Spune.
‒ Mă numesc Milona Eleni. Eu și soțul meu suntem militari. Pe 8 aprilie a venit din Germania sora mea împreună cu fetița ei, care fusese supusă unei operații pe inimă, în acea țară. Un efect nedorit al acestei intervenții asupra fetiței a fost că ea a rămas surdo-mută. Copilul avea atunci șase ani.
Sora mea citise despre Arhanghelul Mihail din Mantamados și despre minunata sa icoană. Credea în mijlocirea lui și a călătorit din Germania pentru el. Am venit imediat împreună aici, la biserică. Seara, după rugăciunea și paraclisul pe care le-am făcut în fața icoanei Arhanghelului, am urcat în camerele noastre.
Am rămas în cameră împreună cu nepoțica mea, Evghenula. Nu adormisem, pentru că se făcuse foarte frig și aveam grijă de micuța nepoată să nu se dezvelească, când am auzit pași grei pe scara de lemn a verandei. M-am temut, deoarece camera noastră era prima, numărul 1, exact lângă scară, o cameră cu 2 paturi. M-am ghemuit în păturile mele și așteptam... Pașii continuau să se audă, s-au oprit pentru puțin timp și după aceea s-au îndreptat spre camera noastră. M-am acoperit mai mult în pături și am lăsat în afara acestora doar ochii mei, pentru a vedea ușa.
Zăvorul ușii s-a mișcat și aceasta s-a deschis larg. Un tânăr, înalt, foarte frumos, îmbrăcat foarte bine, ce iradia în jurul lui o lumină puternică, a intrat în cameră.
A stat destul timp aplecat deasupra copilului. Camera se încălzise ca și cum ar fi fost vară și toate obiectele din cameră se vedeau erau ca și cum ai vedea un vis minunat. Cât timp a rămas tânărul acela nu pot să vă zic, parcă timpul nu curgea, ci s-a oprit.
Toată noaptea nu am dormit, ci m-am rugat. Nici nu îndrăzneam să ies și să merg în camera alăturată, la sora mea. Dimineața, Evghenula s-a trezit bucuroasă și bine dispusă. Sora mea, împreună cu toți cei din grupul ei, alături de fetița ei, au postit pentru a se putea împărtăși.
Am coborât în biserică și am participat la Sfânta Liturghie. La sfârșit, s-a împărtășit și nepoata mea, alături de ceilalți credincioși. Apoi, sfinția voastră ați încheiat slujba, închizând Sfintele Uși, când noi am mers înspre icoana Arhanghelului pentru a primi binecuvântarea lui și pentru a ne lua rămas bun. Atunci, o, Dumnezeul meu, ce mi-a fost dat să văd! Fața Arhanghelului Mihail a luat forma, culoarea și vioiciunea unei fețe de om cu totul viu! În timp ce o duceam pe Evghenula să sărute icoana, din marii și expresivii ochi ai Sfântului Arhanghel au curs lacrimi! Am scos repede puțină vată din geanta mea și le-am șters. Mai apoi am strecurat vata în gura nepoțelei mele. Nu am avut timp să stăm, deoarece trebuia să plecăm. Pe drum, Evghenula a început să audă și în puțin timp a început să strige tare:
‒ Maaaamaaaa!
Înțelegeți ce bucurie, ce surpriză și ce emoție ne-a cuprins! Am plâns, ne-am îmbrățișat și ne-am făcut semnul Sfintei Cruci. Evghenia noastră auzea și vorbea!
Când sora mea a ajuns în Germania, și-a dus fetița la spitalul unde făcuse operația atunci când era mai mică și unde rămăsese fără auz și fără glas. Acolo, medicul cardiolog grec Aramos a dus-o la consiliul chirurgilor, a arătat-o doctorilor și a subliniat:
‒ Această întâmplare minunată este o mărturie evidentă a puterii credinței noastre ortodoxe.
De atunci, fetița a început să se comporte și să trăiască normal, să audă și să vorbească. Acum este în vârstă de 12 ani și paradoxal este faptul că are și mari reușite la muzică. Se numește Evghenia Varuti și locuiește în Düsseldorf, Germania.
(Istoric poetic al bisericii și minuni ale Arhanghelilor din Mantamados, volumul IV, p. 116)

Icoana Maicii Domnului „Pantanassa”
Prima dovadă că această icoană are un har deosebit a fost următoarea întâmplare:
Într-o zi, un tânăr din Cipru a intrat în biserică să se închine. Îndreptându-se către icoană, Gheron Iosif a văzut deodată că faţa Maicii Domnului străluceşte. În acelaşi moment, o putere nevăzută l-a aruncat pe tânăr la pământ. Îndată ce şi-a revenit, a mărturisit cu lacrimi părinţilor că era necredincios, dispreţuind poruncile lui Dumnezeu şi se ocupa cu vrăjitoria. Astfel, intervenţia miraculoasă a Născătoarei de Dumnezeu l-a convins pe tânăr să-şi schimbe viaţa şi să devină un bun credincios.
Această icoană are de la Dumnezeu şi harul deosebit de a vindeca înfricoşătoarea boală a cancerului. Sunt cunoscute foarte multe cazuri de canceroşi vindecaţi recent, după citirea acatistului sau a paraclisului Maicii Domnului „Pantanassa”.
De asemenea, multe minuni au avut loc în ultimii ani în Rusia, după ce au fost duse – la cererea Patriarhului Moscovei – trei copii ale icoanei „Pantanassa”: una la biserica Tuturor Sfinţilor din Krasnoe Selo, Moscova, a doua la Mănăstirea Schimbării la Faţă a Mântuitorului din Novospaski, iar a treia la Mănăstirea Valaam.
Câteva icoane ale Maicii Domnului „Pantanassa” vindecătoare de cancer – copii după original – pot fi găsite spre închinare şi în România: la Biserica Rusă din Bucureşti, la Mănăstirea Oaşa din judeţul Alba şi la Mănăstirea Şinca Nouă din judeţul Braşov.
De asemenea, parohia ortodoxă română „Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Mucenic Alban” din Luton, Marea Britanie, a primit în primăvara anului 2014, ca binecuvântare, o copie a icoanei Maicii Domnului „Pantanassa” de la Mănăstirea Vatoped.
Aşadar, să alergăm cu credinţă la ajutorul acestor icoane, cerând ulei de la candela Maicii Domnului şi aghiasmă şi citind în faţa icoanei acatistul sau paraclisul Maicii Domnului.
La Mănăstirea Vatoped, icoana Maicii Domnului „Pantanassa” este sărbătorită pe 15 Octombrie, în timp ce la Metocul „Sfântul Nicolae” din Porto Lagos prăznuirea se face pe 11 septembrie.
În Rusia, icoana este sărbătorită pe 18 August.

Într-o zi a fost adus la Sfantul Pantelimon un orb care cerea tămăduire şi zicea: - Mă rog ţie, ai milă de mine, cel care nu văd lumina. Căci am fost la toţi doctorii din cetate şi nici un folos nu mi-au adus. Ba am mai cheltuit şi toată averea mea cu ei. - Dacă ai fost la toţi doctorii şi nu ai avut nici un folos şi le-ai dat şi toată averea ta, dacă vei primi tămăduire de la mine şi vei vedea, ce-mi vei da mie? - Cea mai de pe urmă rămăşiţă pe care o am, ţi-o voi da, a răspuns orbul. - Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminii, Dumnezeu cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar ceea ce zici că îmi vei da, să împarţi săracilor. Auzind acestea, tatăl Sfântului i-a zis: - Fiul meu, ce vorbe sunt acestea? Să nu te atingi de acesta ca să nu te faci şi tu de râs. Căci ce poţi face tu mai mult decât ce au făcut doctorii cei mai pricepuţi, decât tine? Sfântul a răspuns: - Nici unul dintre acei doctori nu are doctoria pe care o am eu. Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea acestei doctorii. Apoi s-a atins cu degetele de ochii orbului, zicând: - În numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi! Îndată, ochii orbului s-au deschis şi acesta a văzut. Din acel ceas, tatăl sfantului a crezut în Hristos şi, împreună cu orbul tămăduit, au cerut să fie botezaţi. După aceea, tatal sau,a mai trăind puţină vreme,si s-a mutat la Domnul.
Astazi,multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.
In tara ,dar mai ales In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului - Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

„Am să vă povestesc azi despre o întâmplare, ce a avut loc la câteva ore după ce am fost la mormantul parintelui Arsenie Boca. Era pe data de 7 Ianuarie, anul acesta. Era chiar in ziua de SF. Ion, o zi geroasă, -25 de grade. Fiind foarte frig, la Mănăstirea Prislop nu era prea multă lume. Drumul mi s-a părut de basm. M-am închinat, m-am plimbat și apoi m-am întors la superbul conac Archia, de lângă Deva, unde eram cazat.
Seara am ieșit să alerg. Am alergat vreo 14 km. pe o vreme cumplită, și eram foarte fericit că am rezistat. Nimic nu prevestea nenorocirea prin care era să trec… Se făcuse 1 noaptea și m-am dus să fac un duș. N-am apucat să intru in cadă pentru că am alunecat pe gresia care era udă. Am căzut din picioare la pământ intr-o fracțiune de secunda. În cădere m-am izbit cu capul de cadă și apoi de gresie. Am amețit și am început să văd negru în fața ochilor, am realizat că ăsta poate fi finalul… Simțeam cum mă lasă puterile. Mă luase frica. Frica de moarte și pt. că nu eram pregătit pt ce va urma. Am început să mă rog încontinuu: Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine păcătosul robul tău Daniel și Sfinte Părinte Arsenie Boca roagă-te pentru mine, pânâ mi-am revenit cât de cât. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplase și mai ales cât de rapid a fost totul, fulgerător!
După un timp am realizat că mâna dreaptă parcă nu mai exista. Îmi sărise din umăr și nu mai puteam s-o bag înapoi, n-o mai puteam mișca. Eram speriat să nu fac gangrenă și să se ajungă la amputare… Apoi au venit cei de la 112, iar la Spit. Jud. din Deva mi-au băgat mâna în umărul care era făcut praf. Am ajuns la București unde a urmat o operație de 5 ore, cu cui de titan, ca să fie treaba bună
În fine, trec peste durere, lunile grele de recuperare și peste sperietură și vreau să vă spun că perioada aceea a fost una foarte benefică sufletului meu, m-am întors la Dumnezeu, am fost mai aproape de El, m-am regăsit, mergând aproape în fiecare seară la biserică, la Patriarhie sau la Mănăstirea Radu Vodă. A fost o perioadă în care am fost foarte optimist și asta m-a ajutat mult, să trec foarte ușor peste acest necaz!
Dacă nu nădăjduiam în Dumnezeu aș fi fost deprimat, dezamăgit de viață, nervos, frustrat ș.a.m.d. Credința in Dumnezeu ne dă liniște sufletească în orice împrejurime ne-am afla! Da, da chiar în orice împrejurare! Suferințele prin care trecem, inevitabil se întâmplă cu un rost. Mi-am dat seama că nu întâmplător am pățit chestia asta la câteva ore de la prima mea vizită la mormântul părintelui Arsenie Boca.
Dacă nu poţi muri pentru Dumnezeu, atunci poţi trăi pentru El.
Daniel Buzdugan

Auzind evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu de egumenul Ioan, din ţinutul Argeşului şi iubindu-l mult pentru înţelepciunea lui, în anul 1692 îl numeşte egumen şi ispravnic al renumitei sale ctitorii de la Horezu, care atunci se zidea. Şi a povăţuit cuviosul arhimandrit Ioan timp de 33 de ani marea lavră de la Horezu, fiind întru toate râvnitor la cele sfinte, asemenea Mariei, şi prea iscusit iconom al celor din afară, asemenea Martei.
Arhimandritul Ioan a condus mai întâi lucrările de zidire ale Mănăstirii Horezu (1692-1697). Apoi a împodobit-o cu aleasă pictură, învrednicindu-se să fie şi el zugrăvit alături de familia marelui ctitor. A condus, de asemenea, lucrările de zidire ale bolniţei (1696) şi ale paraclisului ctitoricesc din incintă, prin dania soţiei evlaviosului domn. A ajutat personal la zidirea Schitului „Sfântul Ştefan”, peste apa Horezului, ctitorită de Ştefan, fiul lui Constantin Brâncoveanu (1698), iar în partea de nord a mănăstirii a ctitorit personal Schitul „Sfinţii Apostoli” (1700), pe care apoi îl închină lavrei.
Cuviosul egumen Ioan a condus lucrările de zidire şi înnoire şi la alte mănăstiri, precum: Polovragi (1703); Surpatele, ctitorită de doamna Maria (1706); paraclisul Mănăstirii Cozia (1710) şi altele, fiind considerat în vremea sa cel mai iscusit „ispravnic” de biserici şi mănăstiri din Ţara Românească. Iar călugărilor care se nevoiau în bisericile zidite de el le cerea numai să-l pomenească la rugăciunile lor, precum singur spune: „Cu plecăciune mă rog ca în toate joile de peste an, într-o săptămână o dată, să nu lipsească Sfânta Liturghie, ca să se bucure şi sufletul meu de acea rugăciune a sfinţiilor voastre, şi să aibă ticălosul meu suflet nădejde întru slava lui Dumnezeu...”.
Cuviosul Ioan arhimandritul era, totodată, cel mai apropiat sfetnic de taină, colaborator şi duhovnic al familiei domnitorului martir Constantin Brâncoveanu. Iar după mucenicia sa şi a celor patru copii la Constantinopol (1714), egumenul Ioan era singurul părinte şi mângâietor, după Dumnezeu, al soţiei fericitului ctitor, rămasă văduvă cu şapte copii.
Săvârşind bine călătoria acestei vieţi, Cuviosul egumen Ioan şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, în vara anului 1726, fiind înmormântat de obştea mănăstirii în biserica voievodală.
Arhimandrit Ioanichie Bălan

In Biserica Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Markopulos din partea de miazăzi a insulei Kefalonia, la 25 km de Argostoli, în fiecare an, de la 6 până la 15 august, se petrece un fapt minunat, pe care locuitorii l-au legat de icoana Maicii Domnului.
Pe coasta dealului unde este zidit satul, cu mulți ani înainte s-a săvârșit o minune care este legată de icoana Maicii Domnului. Odată, sătenii au văzut cum un copac fusese cuprins de flăcări și au alergat înspre el, crezând că s-a aprins un foc în pădure. Dar când au ajuns acolo, au observat un fapt minunat. Deși copacul arsese până la rădăcină, pe ea se afla icoana Maicii Domnului pe care focul nu o atinsese.
Locuitorii, plini de emoție, s-au închinat icoanei, după care au luat-o și au dus-o în biserica din satul lor, unde și ceilalți săteni au avut ocazia să se închine ei. A doua zi dimineața, când numărul celor ce voiau să se închine icoanei se înmulțise mult, cu toții au constatat că icoana lipsește. În cele din urmă, în urma mobilizării sătenilor, icoana a fost aflată la locul ei de mai înainte. Era iarăși așezată pe rădăcina copacului ars. Icoana a fost adusă din nou în biserică, unde a fost încuiată. În următoarea zi, au găsit-o la același loc. După ce s-a săvârșit aceasta de trei ori, sătenii au fost convinși că voia Maicii Domnului este ca icoana să rămână acolo, pe rădăcina copacului ars. De aceea au construit o biserică deasupra rădăcinii copacului și au așezat în ea icoana.
Mai târziu, s-a zidit acolo o mănăstire de maici. Într-o zi, s-au apropiat de locul acela mai multe corăbii cu pirați. După ce au coborât pe uscat, pirații s-au îndreptat spre mănăstire cu scopul de a o prăda. Atunci monahiile s-au rugat Maicii Domnului ca să ocrotească mănăstirea și pe ele. Îndată s-a săvârșit minunea. Mănăstirea a fost înconjurată de șerpi, care i-au pus pe fugă pe pirați. Faptul acesta a fost considerat un semn de la Maica Domnului, prin care s-au izbăvit și monahiile și mănăstirea. De atunci în fiecare an se arată șerpii, chiar și în interiorul bisericii – stau agățați chiar și de icoane, de candele sau de strane, iar la 15 august pleacă.
Dacă într-un an șerpii nu se arată, aceasta este un semn prevestitor de nenorociri pentru insulă, așa cum s-a întâmplat în 1940 și în 1953, când insula a fost zguduită de cutremur. Nimeni dintre specialiștii care au cercetat șerpii nu-i poate încadra într-una din cunoscutele specii de șerpi. Sunt de culoare gri, subțiri, iar lungimea lor nu depășește un metru. Au pielea catifelată, iar pe cap, precum și capătul limbii, formează o cruce mică.
Așa cum este bine cunoscut, șerpii sunt considerați tămăduitori și neprimejdioși, de aceea și credincioșii îi ating fără frică. De altfel, ei constituie unul dintre motivele pentru ca oricine să viziteze insula în Postul Maicii Domnului (luna august).
Sursa: marturieathonita

Traducere și adaptare: Pr. Elisei Roncea
Sursa:
Ενα θαύμα του Αγίου Φανουρίου
Textul de mai jos este al unui cititor de-al nostru care a încercat să descrie o minune care i-a schimbat viața lui și a familiei lui:
„Mi s-a întâmplat ceva în viață, fapt pentru care este de datoria mea să fac cunoscut lumii întregi acest lucru.
Pe 27 iulie 2002, în timp ce mă aflam în satul Chania, am fost sunat să merg în Atena pentru că Andrei, fiul meu, era foarte bolnav. De aceea, în ziua următoare m-am aflat în casa celui mai mic fiu al meu, în Kalithea, Atena.
Atunci am aflat cum au evoluat lucrurile până în acel moment. De o săptămână, Andrei avea o febră oscilantă și probleme digestive, astfel că s-a dus la Spitalul Tzaneio pe 20 iulie. Doctorii i-au spus că este o problemă intestinală și că ar trebui să fie internat în spital. Fusese la spital împreună cu un prieten care s-a oferit să-l însoțească. Într-un final au hotărât să nu rămână atunci la spital și au plecat. Însă până pe 26 iulie starea lui era aceeași. Ca urmare a insistenței soției sale, a hotărât să-l cheme pe același prieten și, în ziua Sfintei Mucenice Paraschevi, au mers la Spitalul Genimatas. Din ceea ce spune însoțitorul său, Andrei, la intrarea în spital, nu arăta deloc bine. Doar ce l-au văzut medicii, au constatat gravitatea situației lui și într-un timp foarte scurt toată secția de gardă se afla în jurul lui.
Bolnavul îndată a intrat în comă și a fost introdus la Terapie Intensivă, iar de acolo s-a trezit la Spitalul Sismanogleio. Pe durata transferului său la acest spital, doctorii însoțitori au spus prietenilor acelui bolnav că în acel moment doar inima funcționa singură, în rest toate celelalte organe funcționau prin susținere.
Eu ajuns la Spitalul Sismanogleio pe 28 iulie, chiar de ziua mea de naștere. Atunci l-am văzut pe Andrei într-o stare jalnică, era conectat la aparate, schimbat la față, cu picioarele învinețite de la genunchi în jos. Medicii erau panicați, încă nu reușeau să identifice virusul care îi provocase această situație.
Din cauza instabilității stării lui de sănătate, era suspect de leptospiroză.
Între timp, doctorii i-au administrat antibiotice. În cele din urmă i-au găsit un virus care, după ne-au spus, nu este comun Greciei.
La un moment dat, bolnavul a avut nevoie inclusiv de o traheotomie. Trecuse exact o lună și Andrei nu-și revenise deloc, în timp ce doctorii ne susțineau cum puteau.
Pe 26 august, la ora 13.00, când ca de obicei sunt informate rudele bolnavului, am intrat și eu să vorbesc cu profesorul de la terapie intensivă. Informarea a fost exact aceasta: „Bolnavul dumneavoastră nu prezintă nici o îmbunătățire, dimpotrivă CT-ul ne arată că în mare parte creierul lui este mort”.
Cu alte cuvinte, nu aveam nici măcar o speranță cât de mică. Acest lucru îl arătau organele lui, pentru că, în ciuda tuturor încercărilor medicilor de a-l trezi, era imposibil.
Însă a doua zi dimineața, pe 27 august, doctorul de gardă l-a văzut cum se trezește. Medicul i-a spus a fost că are o soție bună, care ai-a stat alături, iar Andrei i-a răspuns cu greutate, din cauza traheotomiei, cu un simplu „da”.
În aceeași zi am mers la spital cu fiul meu Giorgos. La ora 12.30 a intrat doar el la terapie intensivă, în timp eu am rămas pe culoar. Deodată văd pe fiul meu cum vine plângând!
În acel moment, chiar dacă niciodată nu mi-am pierdut credința, m-am gândit că „totul s-a terminat”.
M-am apropiat de el și în hohote de plâns mi-a zis: „Tată, am vorbit cu Andrei, se simte mai bine!”. Nu pot să descriu ce sentimente am trăit atunci! Ne-am întors la același profesor pentru înștiințare și, surprins fiind și acesta, ne-a spus că există o îmbunătățire generală.
Bolnavul se vindecase aproape complet, în afară de mișcare. După 10 zile, Andrei s-a întors la spitalul Genimatas, de unde aparținea, de acolo a fost transferat la Boula și, după o anumită perioadă de timp, a mers acasă și s-a întors la muncă.
Pentru mine a fost o minune! În ziua când Andrei s-a trezit pentru prima oară, în acea noapte am văzut în vis un ostaș roman. Sunt creștin ortodox, dar nu merg regulat la biserică și de aceea nu știam icoana Sfântului Fanurie. Am văzut în vis acest ostaș roman deasupra unei case dărâmate, nu mi-a vorbit, nu am avut nici o discuție.
Cuprinși fiind de bucurie, în acea zi o femeie ne-a spus că este ziua Sfântului Fanurie și că ar trebui să mergem să aprindem o lumânare. Am mers, așadar, la o biserică din apropiere și acolo, aplecându-mă să mă închin, am văzut icoana ostașului roman pe care îl visasem în ajun, care nu era altul decât Sfântul Fanurie! Mare să fie harul lui și slăvit numele lui!
Eu spun că Sfântul Fanurie, a cărui zi de prăznuire este pe 27 august, a făcut o minune și l-a readus la viață pe fiul meu. Nu vreau să conving pe nimeni că este minune. Pur și simplu am trăit aceasta, o trăiesc și-I voi mulțumi lui Dumnezeu și Sfântului Fanurie în fiecare ceas al vieții mele.
Singura făgăduință pe care am făcut-o sfântului a fost ca această minune să o afle cât mai mulți oameni, chiar dacă sfântul – cu siguranță – nu are nevoie de a mea mărturisire”. (Emmanuel Pantelakis)

Minunile Sfintei Paraschevasunt nenumărate. Nu găsesc cuvintele şi nu cred că aş reuşi să scriu despre toate „intervenţiile fericite” ale Cuvioasei în viaţa mea!
Nu merit nimic, sunt păcătoasă şi nevrednică, dar Sfânta m-a ascultat! Atunci când mi-a fost mai greu, am simţit mângâiereaei: tatăl meu s-a simţit mai bine, medicii l-au ţinut o zi la oxigen, apoi au fost surprinşi de evoluţia bolii; fratele meu a depăşit multe obstacole; s-au rezolvat probleme de sănătate şi financiare ale familiei.
Sfânta m-a mângâiat; parcă simt cum îmi dă putere şi curaj să merg mai departe, să lupt, să ţin piept obstacolelor şi ispitelor.
Ce impresionant este la sărbătorile Sfintei, în octombrie: frumoasele slujbe, mulţimea de oameni veniţi de la sute de kilometri, chipurile lor luminate, cu totul schimbate în faţa sfintei racle. O, mare minune, Doamne! Nici nu ne dăm seama de imensa comoară pe care o avem la Iaşi! Suntem orbi sufleteşte din cauza păcatelor!
Doamne, n-o merităm pe mult-milostiva şi grabnic ajutătoarea dăruită nouă spre a ne ocroti când ne este mai greu în călătoria pe marea învolburată a vieţii! (T.M., Iaşi)
(Binefacerile Sfintei Cuvioase Parascheva. Mărturii ale închinătorilor, volumul II, Editura Doxologia, 2014, pp. 94-95)

Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei.
Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi diavolul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322).
Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”.
Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic ne*curat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9).
Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”.
Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”.
Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă!”. Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332).
Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am po*vestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN!
Pr.CLEOPA Ilie

In general, viata ne ofera multe surprize. Legea compensatiei exista aici pe pamant si dincolo. Multe lucruri pe care le facem la tinerete isi gasesc corespondenta si au repercusiuni la batranete.
Am intalnit un caz cu un crestin care avusese in viata sa o functie importanta, sotia sa de asemenea, si s-au ferit toata viata de a naste mai mult de un copil. Totul a fost bine la tinerete: comoditati, grija numai a unui copil. De la 50 de ani au inceput problemele: barbatul operatie de prostata, peste un an tumoare la creier, dupa aceia preinfarct, accident vascular, operatie de hernie, fractura de picior, etc. Sotia, de asemenea, a inceput cu boli genitale, cancer mamar, boli psihice, operatie de inima.
Copilul a ajuns la 33 de ani si nu se putea casatori, era bolnav mereu, serviciu foarte greu gasea, desi avea doua facultati, nu se putea imprieteni nici cu fetele nici cu baietii. Nu avea niciun prieten de suflet la care sa se confenseze si cu care sa se sfatuiasca. Parintii au ajuns la 65 de ani si erau epuizati si bolnavi mereu nu aveau nicio reusita, nicio satisfactie, credinta foarte putina, consolare la fel. Pe langa toate acestea le-au mai facut niste vecini rai farmece la casa, adica au gasit niste obiecte suspecte in casa si au dedus ca este ceva in neregula.In cele din urma au ajuns la manastire debusolati, deceptionati, descurajati de viata, fara pic de credinta, ca si cum ar fi fost foarte drepti in viata si toate aceste necazuri le-ar fi venit pe nedrept. Atunci am stat impreuna de vorba, i-am spovedit, am incercat impreuna sa derulam tot filmul vietii de la inceputul casniciei lor pana la acea data. De unde am dedus ca viata lor nu fusese deloc in conformitate cu morala crestina. Pacatele multe si continue din tinerete s-au strans si s-au repercutat la batranete peste ei si peste unicul lor copil. Le-am spus ca nu poate fi altfel. Copiii, peste 10, pe care i-au avortat, i-au omorat, striga “razbunare” inaintea lui Dumnezeu. De ce au dat viata numai la unu, iar celor zece nu le-au facut bucuria sa vada lumina zilei, ci se chinuiesc in intuneric pana la sfarsitul lumii.
Deci, au comis un dezechilibru cosmic, din start, prin nenasterea acelor prunci din comoditate, din indiferenta, din neconstientizare. Actul a fost facut. Acei 10 copii au fost conceputi ca fiinte umane, dar nu s-au nascut. Ei sunt fiinte si au suflet din momentul conceperii. Comoditatea si minima suferinta de a naste si creste copii aduce la batranete acea suferinta mult mai amplificata peste acei oameni. daca fugim de suferinta la tinerete, ea vine peste noi la batranete. Si atunci vine pentru compensare. Aceste necazuri i-au facut pe cei doi crestini sa ajunga in final la manastire, sa ajunga la biserica si mai ales bucuria cea mare a fost ca ei au constientizat si si-au recunoscut toata greseala vietii lor. Era tarziu. Insa nu prea traziu de a o repara. “Trebuie sa facem pocainta pana la ultima suflare a vietii” le-am spus. Dumnezeu este bun si ne va ierta daca ii vom cere din toata inima iertare.
Problema avorturilor este cea mai delicata. Majoritatea Sfintilor Parinti recomanda canon cu oprire de la impartasanie un numar de ani pentru orice pacat, insa pentru avort nu recomanda niciun numar de ani. Deci, este nevoie de pocainta pentru toata viata.
Deoarece un pacat cand il facem fata de un om ne putem cere iertare, sau se poate uita intr-un final. Dar un avort, o ucidere de om, nu se poate ierta aici pe pamant. Trebuie sa te intalnesti cu el sa-ti ceri iertare. Or, cu un copil nenascut pe acest pamant este mult mai grav si nu te mai poti intalni. Acei copii avortati stau intr-un intuneric pana la sfarsitul lumii, ei se chinuiesc, plang mereu inaintea lui Dumnezeu, si cer razbunarea sangelui de la mama.
Atat mama cat si tatal, toata viata trebuie sa se roage la Dumnezeu sa-i ierte, sa dea de pomana pentru acei copii avortati, sa aprinda lumanari pentru ei, sa boteze copii cel putin cat numarul celor pe care i-a avortat, sa imbrace copiii oamenilor saraci si mai ales sa sfatuiasca pe cei pe care ii cunosc sa nu faca avort.
Daca o femeie vrea sa faca avort si tu ii dai sfat sa nu faca avort, dimpotriva insisti sa nasca copilul si, daca datorita insistentei tale reusesti si nu face avort si naste acel copil, acel prunc nascut iti va fi ca stergerea unui avort, a unui pacat al tau. Dupa cum nasterea unui copil pe acest pamant este o taina mare, este o bucurie mare, atat pe pamant cat si in ceruri, la fel si nenasterea unui copil sau uciderea lui este durere foarte mare mai ales in ceruri, daca pe pamant oamenii nu costientizeaza ce act mare refuza sa faca.
Prin aceasta infidelitate si egoism omul refuza sa inmulteasca neamul omenesc pe pamant si, de ce nu, sfintii in ceruri, deoarece un copil avortat poate ajunge un sfant inaintea lui Dumnezeu daca se nastea pe pamant. Cand ai avortat un copil, trebuie sa constientizezi ca poate ai avortat un mare om de stiinta, un profesor, un preot, un ministru, un medic… un sfant.
Cand vin necazurile peste noi sa le primim ca de la Dumnezeu. El este cel ce le ingaduie pentru ispasirea unor pacate ale noastre. Niciodata sa nu invinovatim pe nimeni ci totdeauna noi sa ne socotim vinovati de ceea ce ni se intampla. Si sa nu ne miram.
De ce? Acel “de ce?” sa ni-l impropriem si sa gasim raspunsul in propria noastra fiinta. Daca privim in jurul nostru la familiile care au numai un singur copil voit, iar pe celilalti pe care i-au zamislit nu i-au dorit si i-au avortat, observam o nefericire si o multime de necazuri, boli, certuri, etc. In unele cazuri chiar acel singur copil pe care l-au nascut a ajuns sa-i bata, sa-i batjocoreasca pe proprii lui parinti creandu-le multa suferinta si lacrimi.
Arhimandrit IOACHIM PARVULESCU

La Chilia Sfântului Ioan Gură de Aur, care aparţine de Schitul Sfântul Panteleimon al Mânăstirii Koutloumousiou, monahul Daniil este încă în viaţă luptând pentru cele duhovniceşti. Precum ne încredinţează el însuşi, şi după cum am auzit de asemenea de la alţi părinţi, el a fost bolnav mai bine de 20 de ani: capul său, spatele, rinichii, inima, picioarele şi câteodată tot trupul îl durea. El a fost la mulţi medici şi a făcut multe investigaţii, raze X şi radiografii, toate cu acelaşi rezultat.
Medicii nu au putut găsi nici o dereglare trupească; cu toate acestea, monahul continuă să sufere de o boală inexplicabilă, iar medicii şi ştiinţa sunt neputincioşi în a-l ajuta.
Acum câţiva ani, pe 27 iulie, în timpul privegherii de praznicul Sfântului Panteleimon, părintele Daniil, cu mare credinţă şi lacrimi în ochi, l-a rugat stăruitor pe Sfântul Panteleimon cu aceste cuvinte:
,,O, Sfinte al lui Dumnezeu şi patron al schitului nostru, tu care eşti medic şi care, pentru dragostea lui Hristos, ai fost muncit şi ţi-ai vărsat sângele, roagă-L fierbinte pe Hristos Stăpânul nostru să-mi dăruiască sănătate, astfel ca şi eu să pot să slăvesc numele Lui şi să cânt în timpul privegherilor sănătos fiind”.
Sfântul Mare Mucenic Panteleimon, doctorul cel mult milostiv şi grabnic ajutător
Spunând acestea, de durere şi cu totul istovit, monahul Daniil a căzut într-un somn uşor şi l-a văzut pe Sfântul Panteleimon în vedenie îngenunchind înaintea scaunului lui Dumnezeu şi cerând să-i înapoieze sănătatea călugărului.
Monahul Daniil L-a auzit pe Hristos Stăpânul spunându-i Sfântului Panteleimon: ,,Fratele meu, Mare Mucenice Panteleimon, eşti tu cumva mai plin de milostivire decât Mine ? Sau ai tu mai multă dragoste pentru oameni decât Mine ? Ştiu că ţi-ai vărsat sângele de dragul Meu, dar nu mi-am vărsat şi Eu Sângele şi continui să Mi-l vărs zi de zi pentru mântuirea sufletelor oamenilor ? Să cunoşti că este voia Mea, şi este adesea spre folosul cuiva, ca trupul să-i fie bolnav, ca sufletul său să poată fi mântuit. Aşa doresc să se mântuiască mulţi oameni”.
Când părintele Daniil a auzit aceste cuvinte, el s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, mulţumind de asemenea Sfântului Panteleimon pentru strădaniile şi mijlocirea sa. Şi de îndată, precum ne-a spus el însuşi, o povară a fost ridicată de pe el şi a fost încredinţat în sinea lui că trebuie să-şi poarte crucea şi boala sa cu răbdare şi mulţumire.

"În 2007, când aveam 15 ani şi îmi pierdusem tatăl, rugăciunile mele din fiecare noapte ascundeau o anumită nemulţumire, pentru că Dumnezeu îl luase pe tatăl meu aşa devreme şi chiar dacă am cerut să-l văd măcar într-un vis, această dorinţă a mea nu s-a împlinit.
Răspunsul lui Dumnezeu la durerea mea nu s-a lăsat aşteptat; a venit pe calea unui vis. În visul meu, mă aflam într-o biserică stranie şi stăteam la o coadă alături de alţi pelerini. În faţa mea erau copii de diferite naţionalităţi. În timp ce aşteptam la capătul cozii, unii oameni de la balcon mi-au făcut semn să înaintez, şi la aceste îndemnuri copiii ascultători mi-au făcut loc.
M-am trezit că mă aflam în faţa unei icoane a unui sfânt pe care nu-l mai văzusem niciodată înainte. Era bătrân şi avea o barbă cenuşie. Pe când mă uitam la icoană, sfântul a ieşit din ea ca o apariţie şi mi-a spus să merg către dreapta. În direcţia pe care mi-a arătat-o, am văzut o raclă din care a ieşit acelaşi bărbat bătrân pe care îl văzusem în icoană. De data aceasta, însă, nu mai era o apariţie, pictată în culorile folosite de iconari, ci trup şi sânge.
Copii alături de un părinte la racla cu moaştele Sfântului Ioan Maximovici
aflată în Catedrala Bucuria tuturor scârbiţilor din San Francisco
M-am apropiat de el şi amândoi ne-am aşezat pe raclă. Nu m-a înfricoşat; m-am simţit ca şi cum şedeam cu un prieten pe o bancă şi nu cu un sfânt pe o raclă. M-a privit în ochi cu dragoste şi blândeţe. Ochii săi transmiteau dragoste şi afecţiune şi împodobeau trupul său bătrân şi încovoiat. Îmbrăţişându-mă ca un tată, mi-a vorbit într-o altă limbă – nu greacă, sau alte limbi pe care le vorbesc oamenii. Era ca şi cum sufletele noastre comunicau. Mi-a spus că de acum încolo el va fi tatăl meu. Îmbrăţişarea lui mi-a umplut sufletul de linişte şi mireasma lui a făcut visul real.
M-am trezit gândindu-mă la el şi având multe întrebări referitor la cine era bătrânul. Pe lângă întrebări însă, aveam şi un răspuns la întrebarea mea: ,,Am un tată ?” Bineînţeles că aveam; doar că nu ştiam numele lui. Am cerut ajutorul mamei mele, care este catihet şi ştie multe lucruri despre sfinţi şi vieţile lor. Cu toate acestea, nici unul dintre cei pe care i-a pomenit ea nu corespundea cu descrierea pe care am făcut-o. Ştiam doar că avea o barbă cenuşie, era bătrân, mic de stat şi încovoiat, şi oricum era un străin pentru că biserica nu arăta ca una grecească, nici ceilalţi pelerini nu erau greci şi el nu îmi vorbise în limba greacă.
Mama m-a sfătuit să mă rog lui ca să-mi dezvăluie cine este. Răspunsul la rugăciunea mea nu a venit de data aceasta printr-un vis, ci mai degrabă printr-un cadou de ziua mea de naştere de la duhovnicul meu, căruia nu îi povestisem deloc visul. Am deschis cadoul şi am văzut că era o carte. Când am deschis-o, am văzut biserica ,,stranie” – ,,stranie” pentru mine, fiindcă era rusească – pe care o văzusem în visul meu, icoana sfântului, racla cu sfintele lui moaşte şi pe el însuşi ! Aşa am aflat numele lui: Sfântul Ioan Maximovici, protectorul orfanilor. Astfel am aflat numele părintelui meu – părintele tuturor orfanilor, celor îndureraţi, celor sărmani şi celor nedreptăţiţi. Sfântul nu mă părăseşte niciodată, ci este întotdeauna aproape de mine şi adesea îmi apare în vise pentru a-mi da sprijin, mângâiere şi sfat în clipele grele.
Dumnezeu l-a luat pe tatăl meu (biologic), dar tot El a avut grijă să-mi trimită unul nestricăcios (moaştele nestricăcioase ale sfântului se află în San Francisco), care este şi pe pământ şi care ne aminteşte că oricine Îl urmează pe Hristos nu are nici un motiv să se teamă de moarte.
Mă simt norocoasă; dar în acelaşi timp pentru că Dumnezeu a îngăduit să mi se întâmple aşa un lucru, mie celei mai păcătoase, am responsabilitatea de a ajuta cât mai mulţi oameni să afle despre Sfântul Ioan Maximovici astfel ca, aşa cum eu m-am schimbat, el să poată aduce o schimbare pentru mulţi alţi oameni care citesc acum aceste cuvinte şi care caută un loc de adăpost şi o îmbrăţişare părintească. Singurul lucru pe care l-am putut face având 15 ani a fost să înfiinţez o pagină pe Facebook numită Sfântul Ioan Maximovici, care numără astăzi peste 3000 de membri. În îmbrăţişarea pe care mi-a dat-o, avem loc toţi !"
Maria Tsalla, Grecia

Era un călugăr pustnic, ascet mare în pustie în partile Alexandriei, cu numele Ilarion, mare sihastru. Avea aproape o suta de ani.
S-a rugat lui Dumnezeu câtiva ani de zile: “Doamne, sa-mi arati mie care este sfatul dracilor cu care ei câstigă cele mai multe suflete pentru împărăția iadului! Care-i meșteșugul lor și metoda de a-i întoarce pe oameni de la calea cea bună, pentru a-i face robi păcatului, și a-i duce în iad. Cum câstigă ei mai multe suflete pentru iad, decât îngerii pazitori pentru împaratia cerului?” S-a rugat parintele un an, doi, trei și nu i-a raspuns Dumnezeu.
Într-o noapte, stând el la rugăciune, în puterea nopții fiind, afară era lună ca ziua, aude un glas: “Avva Ilarioane!” “Ce este, Doamne?” “Ia Sfânta Cruce în mâna, ia toiagul tău, fa semnul Sfintei Cruci, ieși din chilie și mergi pâna în poiana din apropiere și, când vei ajunge în poiană, stai lângă un copac, acolo. Dar să nu te temi de ce vei vedea! Stai acolo și uită-te în mijlocul poienii pâna voi veni”.
El, când a auzit că l-a învățat să se înarmeze cu semnul Sfintei Cruci, a cunoscut că este de la Dumnezeu chemarea. S-a dus bătrânul, zicând în minte rugăciuni, și a ajuns în poiană. Era liniște mare; nu bătea vântul în noaptea aceea. Numai luna și stelele se vedeau. S-a dus batrânul călugăr lânga un copac și stătea luând aminte.
Deodată, vede că în mijlocul poienii apare un jilt, un tron împărătesc. Parcă era de fulgere, ca para focului. Întâi scaunul a aparut și s-a minunat. Dupa aceea vede că vine satana și se așază pe scaun. Avea umerii ca nicovala. Pielea lui era ca cerneala, cu peri ca de urs, cu gheare puternice. Avea o coroană făcută numai din șerpi, și ținea în mână un toiag în chip de balaur.
Când l-a văzut, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci. Satana s-a așezat pe scaunul acela și a bătut de
trei ori din palme. Când a bătut, s-a umplut văzduhul de cete drăcești. Polcuri de draci, mii și milioane. Unii, care pareau să fie cei mai mari, boieri de-ai iadului, stăteau aproape de el. Alții, deasupra pădurii și alții, prin văzduh; cât vedeai, numai cete drăcești.
Când a văzut călugărul atâta amar de iad acolo și atâția diavoli, și-a adus aminte de cuvântul din chilie, care i-a zis “să nu te temi”, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și stătea atent.
Atunci, după ce s-au adunat cât nisipul mării, în toate parțile nu se vedeau decât cete de diavoli, s-a sculat satana în picioare și a zis:
– V-am adunat în noaptea asta, în miezul nopții aici, că vreau să fac un examen cu voi. Trebuie sa dați un examen greu. Știți voi de ce v-am chemat?
Și a zis unul:
– Stăpâne, nu stim!
– Iată de ce v-am chemat aici. Să iasă la raport fiecare din voi, care știe cel mai bun meștesug de a înșela oamenii și a-i aduce în împărăția mea. Și să-mi arate cum înșeală el lumea și cum îl prostește pe om și-l înșeală de-l aduce la munca cea veșnica și la împărăția noastră. Care-i metoda, care-i meșteșugul vostru, că voi în toată lumea, această treabă aveți, să înșelați sufletele oamenilor? Să vă văd cât de iscusiți sunteți voi în a înșela sufletele oamenilor!
Cel ce mă lovește în gândire, dacă are să-mi spună un sfat cum înșeală lumea așa cum gândesc eu, iată îi voi da să conducă trei minute iadul, îl voi pune împărat trei minute în locul meu, si-l voi face mare general peste ceilalti.
Atunci a ieșit unul din mulțime și a zis:
– Să trăiești, întunecimea ta! Am venit să dau raport, cum înșel eu pe oameni!
– Ei, să vedem! – Eu, zice el, îi spun omului așa: “Măi omule, mai du-te la biserică, mai postește, mai roagă-te, mai fă chiar și milostenie, și alte fapte bune. Măi, dar nici cu dracul nu te strica! Mai du-te la restaurant, mai mergi la crâșmă, la jocuri, la petreceri, la jocuri de noroc, ca și cu lumea asta sa te mai veselesti!”
Cu această metoda am înșelat pe foarte mulți. Le dau în gând, că alta putere n-am! Din iad altă putere nu ni s-a dat nouă. Îngerii din rai au putere de la Dumnezeu numai să-i dea în gând omului să facă bine. Noi avem putere numai să-i dăm în gând omului să facă rău. Da ca să-l silim, nu putem, că omul are de sine stăpânirea lui dată de Dumnezeu. Nu putem cu sila să-l facem să păcătuiască; numai dacă-i prost și ne ascultă ce-i dăm în gând.
Și așa am amăgit pe foarte mulți. Când ies de la biserica, unii se opresc la cârciumă. Acolo fiecare se întânește cu neamuri, cu prieteni. Mai ia o țuică, mai ia un pahar; unul mai ia o țigară, mai vine un lăutar să-i mai cânte. Din cauza asta omul s-a împiedicat, nu i-a mai folosit nimic că a fost dimineața la biserică, căci seara s-a întors de la slujba noastră. Și tot așa fac cu fiecare.
Și a întrebat satana:
– Pe mulți ai înșelat?
– Să traiesti, întunecimea ta, pe mulți!
– Ai înșelat pe cei mai proști decât tine, dar n-ai făcut nici o ispravă.
– De ce, întunecimea ta? – Tu îi spui omului să mai meargă și la biserică, să mai meargă și la cârciumă, să meargă și la petreceri, să se mai roage, pe urmă să meargă la distracții nepermise, dar Hristos îi spune în Evanghelie: Nimeni nu poate sluji la doi domni! adica și mie si Lui.
L-ai îndemnat tu, poate omul n-a fost pregătit sufletește și se duce de câteva ori, dar după o vreme vine îngerul și-i dă în gând: “Măi omule, nu poți umbla pe două cărări; ori cu dracul, ori cu Dumnezeu”. Și omul, fiind certat de frica de Dumnezeu, se lasă. “Măi, mă țin de una, că nu este mântuire umblând pe doua cai!”
– Ai pățit așa?
– Am pățit și așa!
– Vezi! Ți-am spus eu că tu ai înșelat pe cei mai proști decât tine. Deci să știi că n-ai raspuns bine.
Și a chemat pe un comandant, de acei mari, un căpitan și i-a zis:
– Ia-l în spate, du-l în adunare și dă-i zece toiege la spinare și să-l trimiți în fundul iadului că-i prost!
L-a bătut, în loc să-i mulțumească! Nu i-a plăcut sfatul lui. Caută altul mai bun.
Iese altul la raport:
– Să traiești, întunecimea ta! Dacă nu te-oi mulțumi eu, altul nu te mulțumește.
– Să te vad, viteazule! Cum te cheama?
– Scărăbuță mă cheamă.
– Cum înșeli tu pe oameni?
– Iată cum, măria ta. Eu îi spun omului asa: Măi omule, nu este Dumnezeu, nu este drac, nu este înger, nu este iad, nu este rai, nu este muncă veșnică, nu este slavă veșnică, totul este aici în lumea asta! Dacă ai ce mânca și ce bea și ai femei și bani mulși, dacă ai cinste de la oameni, casă și bogății multe, aici este raiul. Și dacă n-ai, aici este iadul. Deci atâta-i, cât îi omul pe lumea asta.
– Și ai înșelat mulți?
– Mulți am înșelat!
– Și tu ai înșelat pe cei mai proști decât tine. Știu eu că ai înșelat, dar pe cei proști, că pe cei ce știu Scripturile nu poți să-i înșeli. Pentru că Scriptura îi spune omului că este Dumnezeu, că este drac, că este înger, este iad, este rai, este muncă veșnica, este pedeapsă pentru pacat, este răsplată pentru fapta bună în ceruri. Scriptura este plină de acest fel de învățături și cei care o citesc, nu te cred pe tine.
《URMEAZĂ 》

《CONTINUARE 》

Ba și mai mult. Dumnezeu, când l-a sădit pe om a pus în sufletul și trupul lui simțirea de Dumnezeu. Cât de pagân ar fi cineva, simte ca este o putere nevazuta în sufletul lui și aceasta este conștiința. Conștiința îl mustră când face rău și-l bucură când face bine. Și glasul conștiinței nu poate fi un reflex al materiei, ceva material, că-i de natură nevazută.
Conștiința este glasul lui Dumnezeu în om și, îndată ce a greșit, îl mustră: “De ce ai făcut așa? Poate să nu-l mustre nimeni când face păcatul. Oricând gresește, această lege pusă de Dumnezeu lui Adam întâi, numită și legea firii sau a conștiinței, îl mustră imediat.
Uneori așa de tare îl mustră, dacă este păcatul mare, încât îl dă aproape în deznădejde. Se împlinește atunci cuvântul care spune în psalmi: Întru mustrări pentru fărădelege ai pedepsit pe om și ai subțiat ca pânza de paianjen sufletul său (Psalm 38, 14-15). Adică se subție nădejdea că pânza unui păianjen și, de mare mustrare de cuget, mai că-și pierde nadejdea.
Conștiința, dacă se pătează cu multe păcate, așa de tare îl mustră pe om uneori, că se face lui aceasta mustrare chinuirea chinuirilor. Din cauza conștiinței nici nu poate mânca bine, nici nu mai poate dormi, nici pace nu mai are, nici nu se poate ruga. Conștiința roade, roade ca și cariul în lemn. “De ce ai făcut și de ce ai mâniat pe Dumnezeu cu asemenea păcate?”
Deci, degeaba îi spui tu că nu-i Dumnezeu, căci conștiința îi spune și, după conștiintă, îi spune și Scriptura. Tu zici că-l înveți pe om că nu-i Dumnezeu, că nu-i drac, că nu-i înger, că nu-i iad, că nu-i rai, dar conștiința îi spune că este și Scriptura este plină de mărturii din care se arată că există Dumnezeu, că este înger, este muncă veșnică, este slavă veșnică. Deci și tu – i-a zis satana la acel cu raportul, care se lauda ca prin acest sfat înșeală multă lume – ești prost și nu aduci mare aport pentru împărația iadului; nu aduci mare folos!
Așa a pațit și acest drac care a venit cu al doilea raport înaintea satanei, cum a pațit și cel dintâi care se lăuda că a făcut mare isprava. Adică în loc să-l laude, să-l făca mai mare peste multe cete de draci, l-a batut și cu rușine l-a trimis în fundul iadului, că-i prost și nu știe să înșele pe oameni.
A înșelat, dar a înșelat prea puțin și prea puține suflete a dus la iad! A pațit și acest diavol ca și cel dintâi care învața pe om să meargă și la biserică și la crâșma și să facă și de-ale lui Dumnezeu și de-ale satanei. Deci și acesta a iesit rau.
Și acum dintre cetele dracilor care erau de față a chemat pe altul la raport. Și era o tăcere între polcurile dracilor, că erau milioane de demoni în jurul pădurii și a poienii aceleia, și nu ieșea nici unul, că se temeau că vor pați ce au pațit ceilalti, ca, în loc de laudă, îi bate și îi trimite în fundul iadului.
Satana stătea pe scaun și aștepta să mai iasă vreo unul la raport, zicând:
– Dăca cel ce iese a treia oara, mă lovește în gândire, adică îmi spune un plan de a câștiga suflete pentru împărăția iadului, mai bun decât al celor doi care mi-au dat raportul mai înainte, atunci eu pe acela îl voi face general peste multe oștiri drăcești și-l voi pune să stea pe scaunul meu de împărat al iadului trei minute.
După ce-a zis satana așa, din polcurile cele nenumărate de draci n-a vrut să mai iasa nimeni, pentru că se temeau să nu pățească ce au pațit ceilalti doi, care au raportat mai înainte și nu i-a plăcut lui.
Totuși după un timp iese unul ghebos, cu patru rânduri de coarne, un picior de rață, unul era de cal. Avea semnele iadului pe fruntea lui, coada era lungă, de nu stiu câti metri în urma. Și când a ieșit, s-a dus înaintea satanei, cum stătea pe scaun acolo în mijlocul poienii, și i-a spus:
– Să trăiești, întunecimea ta! Satana îl întreabă:
– Cum te cheamă?
– Sărsăilă, mă cheamă!
– Ehei, te văd bătrân și grebănos. Mi se pare că știi tu ceva meșteșuguri de a înșela suflete, să le aduci la împărația mea. Sărsăilă a spus:
– Nici întunecimea ta nu știi ce știu eu!
– Să te văd! Mi se pare că ești mare meșter de a câștiga suflete.
– Nici tu nu știi ce știu eu! Eu am un meșteșug, că am îmbătrânit în lupta cu sufletele oamenilor de atâtea mii de ani, prin care multe suflete duc la iad. Cum cad primavara fulgii de zapada, așa cobor suflete în iad în fiecare zi.
– Și cum ai reușit să aduci atâtea suflete la împarația mea?
– Eu n-am să spun nici ca diavolul cel dintâi, care a ieșit la raport, pentru că se întâmplă cum ai zis întunecimea ta. Omul știe că nu poate sluji la doi domni si îndată îl câștigă îngerul de partea lui. Dar, nici n-am să-i spun omului, ca celălalt prost, că nu-i Dumnezeu, nu-i drac, nu-i înger, nu-i iad, nu-i rai. Nu! Pentru că Scriptura spune că este și Dumnezeu și drac și înger și iad.
Eu atât îi spun omului: “Măi omule, este Dumnezeu, este drac, este înger, este muncă veșnică pentru păcat și slavă veșnică pentru fapta bună, dar mai ai vreme! Ești prost? Chiar de azi începi fapta bună?”
Dacă-i copil îi spun: “Măi băiete, tu de acum ai de trăit! Vine tinerețea, trebuie să te casătorești, trebuie să petreci în lume! Nu cumva să-ți pierzi tinerețea așa degeaba, doar viața trebuie trăită!”
Iar dacă-i tânar îi spun: “După ce te vei căsatori și îti vei face o gospodărie, după aceea ai să începi fapta buna. Acum mănânca, bea, distrează-te, fă toate răutațile, că doar ești tânar. Te va ierta Dumnezeu, că El știe neputința omului. Pentru pocăință mai lasă pe mâine, lasă pe poimâine, lasă pe la anul, mai încolo!”
Îl învăț pe om să amâne pocăința de azi pe mâine, de mâine pe poimâine! “Ce milostenie vrei să faci acum? Taci din gură! Te pocăiești aproape de moarte! Vrei să postești acum, să-ți cheltuiești sănătatea trupului? Lasă la bătrânețe, că postul este pentru cei bătrâni! Vrei să te rogi? Să pierzi tu atâtea ceasuri rugându-te lui Dumnezeu? Apoi acum ai treabă. Iată, ai să crești copii, ai de făcut casă și zestre la fete, ai de însurat și măritat. Ai atâtea!”
Și-l încurc cu grijile vieții și tot îi spun: “Lasă pe altă dată”. Când vine îngerul și-i spune: “Măi, omule, fă un praznic pentru morți!” Eu îi spun: “Dar ești prost? Acum ai de îmbrăcat copiii, ai de făcut nunta, ai de făcut cutare!” Îngerul vine și-i spune: “Măi, omule, ia începe a posti posturile de peste an, miercurea și vinerea!” Eu îi spun: “Nu posti că îți pierzi sănătatea! Tu trebuie să muncești, să aduni averi, ai de crescut copii!”
Sau vine îngerul și-i spune: “Măi omule, spovedește-te și lasă păcatul, lasă desfrâul, lasă beția, lasă tutunul, lasă înjurăturile!” “Ei, dar de pe acum? Mai încolo, aproape de moarte, m-oi spovedi la un preot, mă va dezlega și gata. Doar cartea spune să te apuce sfârșitul cel bun, dar până atunci poți petrece așa!”
Cu aceasta mă ascultă toți, zice diavolul, și fapta buna tot o amână de azi pe mâine.
Sfânta Scriptură spune altfel. Duhul Sfânt îi trezește pe oameni, zicând: Astăzi de veți auzi glasul Lui, să nu vă învârtoșati inimile voastre (Evrei 37,8). Și cum am spus, glasul lui Dumnezeu în om este conștiința, care-l mustră pentru păcat și-i spune: “Omule, părăsește păcatul! Lasă-te de furat, lasă-te de curvit, lasă-te de înjurat, lasă-te de beție, lasă-te de fumat, lasă-te de lucruri rele, de zavistie, de pizmă, de ceartă”. Dumnezeu îi poruncește azi, iar noi îi spunem lui: “Nu astăzi, ci mâine, poimâine, la bătrânete!”
Și-i zicem așa: “Dă-mi mie ziua de azi și tu ia-o pe cea de mâine!” Și așa, zice, este păcatul la om cum, ai lua un cui mare și cu o bardă începi a-l bate într-un lemn de stejar uscat. Dacă-i dai un ciocan, după, trei, cuiul îl poți scoate usor. Dacă-l bați pe jumătate, este mai greu, iar dacă îl bați de tot, trebuie să crapi lemnul!
Așa-i și păcatul! Se bate în fire prin obișnuință. Și dacă omul nu lasă azi păcatul, când este proaspăt, cu cât se învechește, cu atât mai greu se poate dezobișnui de dânsul.
Cuviosul Paisie Aghioritul

După plecarea Sfântului Nifon din Țara Românească, au început mari tulburări și necazuri, după proorocia Sfântului. Domnul Radu s-a îmbolnăvit de o boală nevindecabilă și i s-a găurit tot trupul. Atunci a trimis să-l caute pe Sfântul Nifon, dar l-au aflat trecut la cele veșnice. Radu a murit în chinuri și a fost îngropat la Mănăstirea Dealu, ctitoria sa. După îngropare, trei zile și trei nopți i s-a cutremurat mormântul (precum oarecând împărătesei Eudoxia, prigonitoarea Sfântului Ioan Gură de Aur). Atunci, frică mare a cuprins pe tot poporul și ziceau că pentru izgonirea Sfântului Nifon s-au întâmplat toate acestea.
Ajungând domnitor, Sfântul Neagoe Basarab a trimis la Sfântul Munte Athos o delegaţie ca să aducă în Ţara Româneasca moaştele Sfântului Nifon „ca să curăţeasca greşeala Radului şi a altora, care făcuseră rău sfinţiei sale”.
Dezgropând trupul Sfântului Nifon şi aşezându-l în coşciug de lemn, delegaţia trimisă de Neagoe Basarab, împreună cu câţiva călugări din Mănăstirea Dionisiu şi cu mitropolitul Neofit de Anchialos, l-au adus în Ţara Românească, unde l-au dus cu alai mare la Mănăstirea Dealu şi l-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. În tot timpul nopţii, în Mănăstirea Dealu s-au făcut rugăciuni pentru iertarea păcatelor domnitorului Radu cel Mare.
În timpul Privegherii, ațipind domnitorul puțin, din cauza ostenelii, a văzut în vedenie că s-a deschis mormântul lui Radu și se vedea trupul lui negru și rău mirositor, curgând din el puroi și putreziciune. Neputând domnitorul să sufere acea priveliște, s-a rugat Sfântului să-și facă milă de nefericitul Radu. Deodată, vede o apă curată ieșind din racla Sfântului Nifon și pe Sfânt, care spăla trupul lui Radu. După spălare, Radu a devenit frumos și strălucit. Apoi l-a închis din nou în mormânt și venind spre Neagoe, i-a zis: „Iată, fiule, că am ascultat rugăciunea ta. Îți mai poruncesc să ai pace întotdeauna cu poporul tău, iar moaștele mele să le trimiți din nou la mănăstirea mea, pentru mângâierea fraților ce viețuiesc acolo”. Acestea spunând, a intrat iarăși în raclă. Deșteptându-se domnitorul Neagoe, a dat slavă lui Dumnezeu și Sfântului Nifon.
Apoi, cu voia părinților de la Dionisiu care însoțeau moaștele, a oprit capul și mâna Sfântului Nifon și a dat în locul acestora mâna dreaptă a Sfântului Ioan Botezătorul, îmbrăcată în aur foarte frumos lucrat. Restul moaștelor Sfântului le-a pus într-o raclă de argint poleită cu aur şi înfrumuseţată cu pietre scumpe şi cu smalţ. Pe interiorul capacului este pictată icoana Sfântului Nifon, alături de voievodul Neagoe Basarab, care ia binecuvântare de la el. Pe o fâşie îngustă sta încrustat în greceşte: „Această cinstită şi sfântă raclă este a Prea Sfinţitului Arhiepiscop al Constantinopolei, Romei celei noi şi patriarh ecumenic chir Nifon. S-a pus la cale şi s-a săvârşit întru Hristos Dumnezeu, de către prea credinciosul şi iubitorul de Hristos Domn Neagoe. Patriarhul a adormit acolo în venerată şi sfânta mănăstire a cinstitului Înainte Mergător şi Botezător Ioan, la anii 7023 (1515)”. Apoi a trimis racla cu Sfintele Moaşte la Dionisiu.
Capul şi o mână din Moaştele Sfântului Nifon au fost aşezate în Mănăstirea zidită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş. În secolul al XVIII-lea, moaştele au fost ferecate în argint.
Sursa: doxologia