Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Tainele Ortodoxiei > Pocainta
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 20.02.2013, 21:18:06
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Povesti adevarate , de prin lume adunate !

Testamentul unui copil condamnat la moarte


Când moare un copil cu toții ne punem întrebarea „De ce?”, indiferent de gradul de rudenie, de credință sau de sensibilitatea sufletească. De ce trebuie să moară? Cu ce a greșit? Cum de lasă Dumnezeu să se întâmple așa ceva? De ce totul merge bine și la un moment dat, într-o clipă, bucuria dispare și sufletul explodează de durere? Zeci de astfel de întrebări apar într-o asemenea situație, însă nu există o explicație sau un răspuns rațional universal valabil, ci doar acțiuni divine care diferă de la o situație la alta.

Nimic nu se compară cu suferința unei mame atunci când își pierde copilul. La 30 de ani, Iulia își amintește cu dragoste și cu durere în același timp, de copilul pe care l-a pierdut în urmă cu șase ani. O fetiță minunată, a cărei privire inocentă dăinuie prin fotografiile păstrate de mama ei. Ochii mari, negri, nu spun nimic, nu cer nimic, nu caută nimic, nu sunt curioși. Și tocmai asta este năucitor. Stai și te întrebi și tu: “De ce?”.
“Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri...”
Iulia s-a căsătorit la 20 de ani și Dumnezeu a binecuvântat familia cu un băiețel frumos și sănătos. Între timp, soțul ei a devenit preot, iar la 24 de ani, Iulia a rămas însărcinată a doua oară. “A fost un copil foarte dorit, pentru că noi ne-am dorit mereu copii. Ziceam că până la 30 de ani o să avem 3-4 copii, să fie casa plină, să fie veselie mereu în casă, dar Dumnezeu ne-a rezervat, se pare, altceva”, povestește Iulia. Când era în luna a cincea de sarcină, medicul a descoperit că are un sindrom foarte rar, ce apare într-un caz la 30.000, numit Dandy-Walker, care afectează dezvoltarea creierului. Cu alte cuvinte, diagnosticul medicilor a condamnat acel copil la moarte înainte de a se naște, iar pe părinți la o suferință fără sfârșit. “Nu pot să nu-mi amintesc…îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri… a fost practic un șoc mai mare atunci când am aflat, pentru că s-a văzut foarte bine. Pot să zic că a fost o foarte mare luptă sufletească, zbucium interior și mii de întrebări: De ce noi? De ce eu? De ce mie? Bineînțeles, aveam «încurajări» din toate părțile să facem avort, pentru că eram prea tineri, aveam 24 de ani”, ne-a mărturisit Iulia.
A urmat o perioadă de nesiguranță, de gânduri și alegeri, de incertitudini pe toate planurile. Pe de o parte era credința în Dumnezeu, pe cealaltă parte presiunea celor din jur de a nu naște un copil ce nu va fi niciodată fericit. Conștiința păcatului i-a ajutat pe părinți să lupte cu ispita. „Am vorbit mereu cu Maica Domnului și cu Dumnezeu și îi întrebam mereu «De ce eu?», pentru că am fost împotriva avortului mereu. Dar, la un moment dat, mi-am dat practic copilul în mâna lui Dumnezeu. Mă rugam și spuneam că așa cum Sfinții Ioachim și Ana au dăruit-o pe Maica Domnului lui Dumnezeu, așa dăruiesc și eu acest copil. Și din clipa aceea m-am liniștit, am căpătat o forță interioară care nu era de la mine. Nu-mi amintesc pe cineva care să-mi spună: aduceți pe lume acest copil. Toți se gîndeau la noi că eram foarte tineri și ne condamnam pe viață, pentru că nimeni nu-mi spunea cât va trăi copilașul”, își amintește Iulia cu lacrimi în ochi și cu vocea tremurată.
În acele clipe Dumnezeu îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna Lui
Odată cu nașterea fetiței, lupta părinților abia a început. Totuși, cea mai mare dorință li s-a împlinit: să se nască Maria Ecaterina și să fie botezată. Prognosticul medicilor din timpul sarcinii a fost unul foarte trist: era aproape o certitudine faptul că ea nu se va putea mișca și nu va vedea. Cu sufletul îndurerat, Iulia își mai amintește doar lucrurile frumoase din acea perioadă, cu toate că șase luni de zile, cât a luptat Maria să rămână în viață, a stat mai mult prin spitale: „acum nu-mi amintesc lucrurile grele. Două luni de zile am alăptat-o, am văzut-o gângurind, am văzut-o jucându-se cu frățiorul ei cât de cât, recunoscându-ne vocea, chipurile, chiar dacă, teoretic, acest sindrom nu-i permitea să facă nimic. Dar ea se juca cu mânuțele, cu jucăriile. Adică, pentru noi, ea a fost o minune”. Povestind despre fetița sa, Iulia încearcă să-și păstreze calmul, spunând mereu că totul a fost posibil din bunătatea lui Dumnezeu și că în acele clipe El îți dă o putere foarte mare, dar doar dacă te lași în mâna lui.
La doar două luni, Maria a făcut hidrocefalie, o complicație firească a bolii care o condamnase. După internarea în spital, la analizele făcute de medici, aceștia au descoperit încă două malformații care necesitau intervenții chirurgicale de urgență. După prima operație la nivelul capului, la nici trei ore, Maria era trează și se juca și gângurea și își încuraja părinții prin comportamentul ei. Cu rugăciunile celor apropiați protejându-le mereu, au petrecut așa cam patru luni de zile, cu mici pauze de o câteva zile, când se întorceau acasă și puteau fi o familie obișnuită.
„După zece ani de zile aș lua totul de la capăt”
Atunci când un copil are probleme de sănătate încă din timpul sarcinii, multe mămici nu stau de două ori pe gânduri în alegerea pe care o au de făcut. Avortul este soluția cea mai simplă. Ce rost are să chinui un copil nevinovat și să pedepsești doi oameni? În timp ce încurajările din toate părțile mergeau în această direcție, părinții Mariei au considerat că nu au aflat în zadar atât de devreme despre boală, ci pentru a se putea pregăti cum trebuie pentru moartea ei. „După 10 ani de zile de căsătorie aș lua totul de la capăt. Tot ce ni s-a întâmplat, cu bun și rău. Important e ca în viață, din orice experiență, să iei ce e mai bun. Și pot să spun că acest copil a fost pentru noi un exemplu de luptă. Nu cred că am fost vreodată atât de apropiată de Dumnezeu ca în acea perioadă și nu știu dacă voi mai fi vreodată. M-a responsabilizat din punct de vedere creștinesc, pentru că am trăit minunea prezenței lui Dumnezeu în viața noastră, în fiecare zi”, mărturisește mămica.
Nu este ușor să crești și să ai grijă de un copil cu probleme. Iulia și-a susținut examenul de licență în timp ce Maria era pe patul de spital.“Când Mariaa murit, pe 1 august 2007, la începutul postului Sfintei Marii, m-a durut, dar acum stau și mă gândesc că m-a durut mai tare atunci când am aflat de boala ei decât atunci când a murit. Câteodată mă simt vinovată, dar, într-un fel, Dumnezeu ne-a liniștit. El a ales momentul, iar noi am luat-o ca atare. E în sufletul meu, am amintiri foarte frumoase despre ea. Dar dacă așa a fost să fie, să o am doar șase luni, sunt mulțumită. Sunt foarte mulțumită”, ne-a explicat Iulia.
Din momentul conceperii unui copil orice este posibil. În orice clipă se poate întâmpla ceva. Diferența dintre un copil bolnav și unul sănătos este că primul dintre ei are parte de foarte multă rugăciune. Părinții Mariei au trecut printr-o suferință care trebuie să ne fie tuturor lecție de viață. Este greu să-ți păstrezi credința în Dumnezeu atunci când copilul tău este pe moarte. Dar parcă și mai greu este să-ți păstrezi credința când nu ai nici o problemă. Părinții au fost tot timpul conștienți de situația în care era copilul lor. „Noi am avut speranțe, dar visuri foarte mari nu am avut. Nu cred că mi-am imaginat vreodată că o țin de mână. Eu doar trăiam clipa, că o am lângă mine, și mă bucuram de fiecare zâmbet al ei. Ea a fost o minune în viața noastră”, ne-a povestit Iulia. Părinții Mariei au apreciat fiecare moment și s-au bucurat ca și cum ar fi fost ultimul. I-au mulțumit Domnului pentru binecuvântare și și-au pus toată nădejdea și speranța în mâinile Lui. Poate acesta este testamentul pe care Maria Ecaterina l-a lăsat pe lume. O lecție de credință în Dumnezeu. Copiii noștri sunt darul lui Dumnezeu. Singurul și cel mai valoros pe care ni-l putea dărui. Trebuie să-I mulțumim în fiecare clipă, să-L slăvim și să-L răsplătim ducând mai departe învățătura creștină și învățându-ne copiii că El este sensul vieții.


Doxologia
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #2  
Vechi 21.02.2013, 20:21:02
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Parintele Sofronie de la Essex, focul care a ars Ghetarul

Părintele Dionisie Ignat slujește la mânăstirea de maici de la Albac, jud. Alba. După terminarea liceului în 1982 a lucrat în fabrică până în 1989, când s-a hotărât să facă teologia. A absolvit Facultatea de Teologie Ortodoxă de la Sibiu, în 1993. A fost preot celib timp de 11 ani, iar din 2003 a intrat în monahism. De atunci este duhovnicul mânăstirii Albac.

„sper să fiți pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”

Această poveste a început acum 43 de ani, când Dumnezeu a trimis pe cineva să aprindă un foc pe un Ghețar. Era un Ghețar mare și frumos, dar totuși un Ghețar. Pentru omul raționalist și logico-gândirist, aceasta ar putea fi culmea prostiei (să pui un foc pe apă și să mai și ardă), iar acest lucru desigur numai un nebun poate crede că va merge.
Autoritățile Ghețarului nici măcar nu i-au acordat atenție Nebunului (ne-bun citește smerit, căci bun este numai Dumnezeu), care s-a apucat de acest lucru. Și-a găsit Omul nostru un loc mai la marginea Ghețarului, ca nu cumva să încurce cu ceva pe oarecine, nici pe pompierii care cine știe cum s-ar fi gândit să stingă cu apă focul din gheață. Așa că având lucruri mult mai importante de făcut, privitoare la consolidarea statului de mare Ghețar al lumii, l-au lăsat pe Nebun în pace, uitând de el.
Când după mulți ani și-au adus aminte de el și de trăsnita lui experiență, s-au gândit să vadă ce mai face Nebunul și flacăra lui, și i-au făcut o vizită. Ajungând la marginea Ghețarului lângă mare, unde Nebunul își făcuse un mic bordei ajutat de câțiva tineri, au rămas puțin uimiți când au văzut că flăcăruia ardea. Dar acest lucru nu i-a mișcat prea mult, căci neavând pentru timp o altă noțiune decât „time is money”, nu și-au dat seama de când arde. Așa că l-au întrebat din politețe ce mai face și cum se simte pe ghețarul lor, amintind în treacăt, nu fără ironie, de flăcăruia lui și de interesanta lui experiență de a semăna foc în apă, atrăgându-i cu un aer superior și batjocoritor atenția: vezi să nu dai foc la Ghețar, căci știi... legea este lege. Bătrânul le-a mulțumit pentru amabilitatea și marele deranj care l-au făcut pentru un biet Nebun, și că l-au lăsat să încerce pe acest frumos și necucerit Ghețar, nebunatica lui experiență. Apoi cu un zâmbet hâtru în colțul gurii le-a spus: „Sper să fiți totuși pe aproape când se va aprinde Ghețarul, că nu știu cu ce o să stingeți apa care se va transforma în foc”. Ei au râs, ca să nu pară că nu au înțeles gluma Bătrânului și au plecat, zicându-și unul altuia: „e...lucruri și vorbe de nebun”.
Dar Nebunul, după ce au plecat, a mulțumit lui Dumnezeu că nu au observat ceea ce se întâmplase, și nici măcar câți ani trecuseră de când venise, căci el trăia cu o altă concepție despre timp. Pentru el timpul însemna posibilitatea unirii cu Dumnezeul cel Veșnic. De aceea el nu a spus nimănui și niciodată N-am timp, căci pentru el timpul nu era aur, ci îmbrățișând cu flăcăruia lui pe fiecare din cei impulsionați de inimă să-l cunoască, le spunea: „Timpul este fructul dragostei, hai să gustăm acest fruct”; și pentru că dragoste avea din belșug spunea: „Dragostea niciodată n-are timp, căci e mereu ocupată să te ducă dincolo de timp”.
Trebuie să știți că Nebunul acesta nu era ca alți nebuni, ci unul special, care avusese ca învățător întru ale nebuniei, unul mai Nebun ca el și care învățase nebunia crucii tocmai de la Nebunul Nebunilor. Iar flacăra pe care o adusese cu el pe Ghețar, nu era ca orice flacără, ci era un foc special, moștenit de la Învățătorul lui care și el îl primise în dar de la Nebunul Nebunilor. Numele acestui foc special care arde și în apă este – FOCUL DRAGOSTEI.
Din cauza aceasta zâmbea Bătrânul întru ale nebuniei, căci obișnuiți cu zâmbete și flăcări de suprafață, ghețaromanii nu știau că Nebunul avea un foc care arde prin interior. De aceea nici nu au văzut mare lucru la suprafață, ci doar un nebun și o flăcăruie care pâlpâia, dar care prin interior topise mult din Ghețar. Dar acolo se petreceau lucruri minunate: gheața rece se prefăcea în apă, iar apa aceea se transforma printr-o tainică putere în flăcăruie care începea să ardă și să facă și ea noi tunele subterane, ajungând până la marginea Ghețarului, topindu-l încetul cu încetul.
Într-un târziu când au băgat de seamă mai marii Ghețarului că ceva se petrece totuși cu experiența Nebunului, s-au alertat și au trimis pompierii și poliția, dar totuși nu vedeau mare lucru (pentru că ochii lor erau ținuți să nu vadă), ci doar o flacără ceva mai mare și împrejurul bătrânului nebun câțiva oameni, bărbați și femei, probabil nebuni și ei, care-l ascultau cu dragoste și respect. Iar în locul colibei erau ridicate acum, cu acordul lor bineînțeles, clădiri noi. I-au controlat dacă au plătit taxele, le-au verificat odăile, dar nu au descoperit nimic în afară de faptul că erau ...persoane drăguțe.
Și veneau tot mai mulți și mai mulți, și se auzea tot mai tare că la Tiptree village, un nebun băgase în gheață o sămânță de foc și că acum crescuse un copac de foc sub Ghețar, iar în vârful copacului (Tiptree) este o flacără mare. Deci s-au decis să trimită pompierii din nou, să stingă focul, să taie copacul, și să-l ia pe batrân. Dar ajunseseră prea târziu, căci pe bătrân îl luase Altcineva, înaintea lor, iar copacul cu pricina fiind de foc și cu rădăcinile mult prea extinse sub Ghețar nu aveau cum să-l mai taie și nici cu ce să stingă atâta apă care mereu se transforma în foc. Deci au întocmit un raport în care au consemnat că tot ceea ce auziseră despre acest foc era adevărat, dar că nu este cazul să își facă probleme pentru că:
1. Focul acesta, nefiind material, nu arde ceea ce interesează Guvernul, ci doar lucruri nemateriale, cum ar fi suflete, așa că nu e o problemă.
2. Copacul respectiv, chiar dacă e de foc și arde încontinuu pe dedesubt, la cât este de mare Ghețarul nostru nu este cazul să ne facem griji.
3. Oamenii care trăiesc acolo, pe acel foc, sunt destul de amabili și drăguți, chiar dacă s-au molipsit de nebunia bătrânului. În plus, considerăm că prin afluența de străini care vin acolo, avem numai de câștigat, căci doar e vorba de Ghețarul nostru.
4. Iar bătrânul nebun care a adus focul și l-a semănat în Ghețar a murit. Ei zic că trăiește, alții că e sfânt mare. Dar știți...vorbe de nebuni.

Au semnat raportul și au plecat.
La câțiva ani după ei am venit noi, alți sinistrați de prin alte zări. Am venit căci am văzut de departe lumina flăcării de pe Ghețar, care, ca pe un far o văd doar cei care-și dau seama că au rătăcit drumul. Ajungând aici am văzut și noi minunatul copac de foc împodobit ca un pom de crăciun, iar pe Bătrânul întru smerenie, strălucind în vârful copacului (Tiptree) ca o stea călăuzitoare, luminând nașterea unui altuia, și unui altuia, și multor hristoși în devenire, îmbrățișându-i cu crengile lui ca niște mâini iubitoare și spunând tuturor: să ne iubim unul pe altul, căci dragostea ne va duce în Rai, unde vă voi aștepta.
Acum este timpul să încheiem această povestire despre părintele Sofronie Saharov și mânăstirea de la Essex din Marea Britanie, și să ne luăm rămas bun de la iubiții frați și surori ai acestei mânăstiri. Vă mulțumim pentru îngăduința de a ne scălda și noi în scăldătoarea Siluanului, și dacă este să interpretăm numele satului în care este Mânăstirea – Tollshunt Knight – ca însemnând cavalerii fântâniței lui Tolle, atunci nu o să vă spunem „Goodbye Tollshunt Knight”, ci o să vă spunem „Goodbye Siluanriver Knight” (La revedere, cavaleri ai fluviului lui Siluan).


Autor: Părintele Dionisie Ignat, mânăstirea Albac
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #3  
Vechi 24.02.2013, 14:37:25
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Marturia unui vrajitor devenit crestin

"Am vindecat multi oameni, insa n-as fi putut face nimic fara ajutorul Satanei. Imi era imperios necesar sa ma aflu intotdeauna cu el intr-o legatura directa, pentru a ma putea calauzi in toate actiunile mele. De fiecare data cand eram chemat la un bolnav, il intrebam in prealabil pe Diavol daca trebuie sa merg. Uneori imi spunea: "Poti merge, caci vreau sa-l vindec pe bolnav", si atunci porneam la drum. Insa alte dati imi raspundea: "Nu vreau sa-l vindec." (Legat de aceasta, parintele Paisie Aghioritul atragea atentia asupra faptului ca Satana nu poate vindeca decat bolile pe care le-a provocat el insusi.)
Imi era ingaduit sa-i pun Satanei orice intrebare, iar el imi raspundea. Ori de cate ori eram intrebat ceva in calitatea mea de vrajitor, trebuia sa cer mai intai raspunsul Satanei. Absolut tot ceea ce realizeaza un vrajitor se datoreaza puterii Satanei. Daca Satana il paraseste, va deveni un om obisnuit.
Multi veneau la mine deoarece prin mine intrau in legatura cu o putere care era infinit mai mare decat a lor. Vedeau cum vizitam un om bolnav, ii deschideam gura si scuipam inauntru, in timp ce il chemam pe Satana si il rugam. Minunea se producea pe data: Satana il ridica din pat.
Ii uimeam pe toti intr-o asemenea masura incat imi puteam permite orice. In apropiere de locuinta mea se afla un vast teren de aplicatii militare, unde numai soldatilor le era ingaduit sa intre. Cu toate acestea, eu aveam acces nerestrictionat. Oriunde mergeam, lumea isi etala admiratia. Manifestau deplina obedienta si obisnuiau sa-mi ofere daruri substantiale. Multi dintre ei imi aduceau cu regularitate vaci, capre, gaini... Am devenit foarte repede un om din cale afara de bogat.
Noi, vrajitorii, ne aflam intr-o permanenta conlucrare. Ne sustineam reciproc sub toate aspectele si, in acelasi timp, primeam noi membri in cercul nostru. Ceilalti vrajitori ma cinsteau ca pe cel mai mare. Eu conduceam ceremoniile in cadrul carora il cantam si il invocam pe Satana la initierea unui nou membru. Cantecul care se intoneaza special in aceasta ocazie se numeste Anga. Puneam tamaie in foc. Cand fumul se inalta in vazduh, atunci sosea momentul initierii. Tanarul vrajitor trebuia sa se inchine focului si sa inhaleze tamaia care fusese oferita Satanei. Atunci spiritul intra in el si Satana venea la noi toti, astfel incat vorbeam cu vocea lui. Folosea limba noastra pentru a spune ceea ce dorea.
Tanarul vrajitor imi dadea mana stransa pumn, ca semn si fagaduinta ca ma va urma intru totul. Eu ii deschideam palma, luam putin din tamaie si ii scuipam in palma. Apoi ii dadeam in numele Satanei binecuvantarea de a deveni vrajitor ca si mine. Acum Satana salasluia in el. Se intorcea acasa cu o putere noua. In satul sau trebuia sa aduca dovada ca Satana se gaseste cu adevarat inlauntrul sau. Proba se desfasura in intunericul noptii. Aprindeau focuri, iar el incepea sa-l roage pe Satana. Dupa putin timp era luat in stapanire de catre spirit, cadea in extaz si vorbea cu o alta voce. Sarea in foc, in vreme ce oamenii priveau incremeniti si strigau: "Arde, arde!". Cand sarea inapoi afara din foc, lumea blestema si injura de frica, intrucat stiau cu totii ca oricine s-ar atinge de piciorul lui se va imbolnavi de moarte. Tanarului vrajitor nu i se ardea nici macar un fir de par din cap. Era ocrotit de Satana.
Dupa o vreme, oamenii prindeau curaj si se apropiau, formand un cerc in jurul sau. Urma cel de-al doilea test. Puneau un cutit in flacara focului si il lasau acolo pana ce devenea rosu. Tanarului vrajitor i se atingeau apoi cu cutitul incandescent ambii obraji si buzele. Nu se alegea nici macar cu vreo basicuta de pe urma focului. Era limpede pentru toti ca in fata lor se afla cineva care dobandise capacitati supraomenesti.
Se temeau de el. Cu toate acestea, o putere nevazuta il facea sa atraga lumea. Oamenii ajungeau sa se roage spiritului care salasluia inlauntrul sau. Faceau tot ce puteau ca sa nu trimita asupra lor blestemul si osanda.
La varsta de 40 de ani mi s-a intamplat sa fiu atacat de trei indivizi. Unul voia sa-mi taie gatul, celalalt imi fixase teava unui pistol in spinare, in vreme ce al treilea le propunea sa ma lege de maini si de picioare si sa ma azvarle in lacul cu crocodili. S-au invoit catre aceasta ultima varianta. Asadar, ma tarau spre lac, legat de maini si de picioare. Brusc, o entitate invizibila m-a rapit din mainile lor si am inceput sa zbor in aer ca o pasare. Nu mi-am putut explica foarte limpede cele intamplate, insa stiam ca Satana imi salvase viata.
Cand am devenit vrajitor, credeam ca toata viata mea va fi o desfatare, mai ales ca puteam face orice lucru cu maxima usurinta, oamenii mi se inchinau oriunde mergeam, si deveneam din ce in ce mai bogat. Dar incetul cu incetul am observat ca Satana este un stapan lipsit de mila. Se mania cateodata pe mine si se dezlantuia asupra mea cu salbaticie. Atunci trebuia sa-i cer iertare in diverse feluri, sa-i aprind tamaie si chiar sa suport noi ritualuri initiatice pentru a ma sustrage blestemului sau si a-l recastiga ca si colaborator.
Cu timpul, am devenit tot mai nelinistit; nu aveam pace deloc si simteam o frica adanca. Sotia mea a fost luata in stapanire de un spirit rau care spunea prin ea ca pruncul pe care urma sa-l nasca va muri. A nascut fara probleme, dar la scurta vreme s-a aratat Satana si ne-a luat copilul pentru totdeauna. Atunci am inteles in ce stare infricosatoare ajunsesem. Am inceput in acea perioada sa-L caut pe Hristos. imi doream sa gasesc adevarata cale catre Dumnezeu. In cele din urma, Hristos m-a chemat langa El. Atunci am distrus toate lucrurile din casa mea care aveau vreo legatura cu Satana. Hristos este Cel care m-a calauzit si m-a ajutat clipa de clipa pe acest drum, caci singur n-as fi avut niciodata puterea sa ma ridic din prapastie. (A.P.)"
Vrajitorul cu pricina se numeste Yelo, pana la 55 de ani el fiind unul dintre cei mai mari vrajitori de pe continentul african; puterea Satanei se concentrase in el si se manifesta in cele mai diverse chipuri. Astazi, el este insa crestin, luptand cu toata puterea impotriva patimilor si a diavolilor.


Istorie consemnata de Dyonysios Farasiotis.
Extras din cartea "Mari initiati ai Indiei si Parintele Paisie".
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #4  
Vechi 01.03.2013, 17:47:36
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Povestea unui balon sau drumul dintre tinerețe și maturitate

Povestea unui balon sau drumul dintre tinerețe și maturitate

Viața noastră este plină de baloane. Stăm agățați de ele și mai spargem din când în când câte unul, pentru a merge într-o direcție sau alta. Avem baloane cu fericire, cu temeri, cu tristeți sau cu speranțe. Avem de făcut alegeri și de multe ori uităm că baloanele nu se termină niciodată. Pentru că ele ne duc sus, către Dumnezeu, iar El nu ne va lăsa să cădem.

Ne uităm mereu în jos, sau în jur, când de fapt răspunsul este sus, undeva. Sunt momente în viață când ne ținem agătați de balonul plin ochi cu disperare, și nu-l spargem din teama de a cădea. În acele momente trebuie să căutăm ajutorul la Dumnezeu și la oamenii prin care El lucrează.
Sfârșitul lumii nu vine în fiecare zi
Povestea Roxanei începe în primul an de facultate. Când a aflat că este însărcinată, ea a simțit că totul s-a terminat. Nu știa ce va face, cum se va descurca, ce se va întâmpla mai departe. Într-o lume în care femeia însărcinată necăsătorită este privită ca o paria, ea era singură, sufocată de sentimentul că lumea s-a sfârșit. Se gândea, ca orice tânără fără stabilitate socială și financiară, că e o situație fără scăpare și că avortul este singura soluție.
Tatăl copilului a părăsit-o fără să stea pe gânduri, când a aflat că va avea un copil. Ulterior, Roxana a mers la un control medical și a aflat că este însărcinată în 17 săptămâni. Opțiunea avortului nu mai era legală, însă rămânea o alegere viabilă. „Prima oară când am făcut ecografie și am aflat că este mare sarcina și că nu mai este legal avortul, medicul mi-a zis că sunt doctori care totuși fac în spital. Dar fiind tânără și la prima sarcină, riscurile la care m-aș fi expus erau uriașe”, ne-a povestit Roxana. A ales varianta mai puțin ușoară, dar și mai puțin dureroasă. A spart balonul cu probleme și a refuzat să aleagă o soluție aparent la îndemână, dar care ar fi condamnat-o la suferință pentru tot restul vieții.
Părinții au respins-o și ei, rușinați fiind de ceea ce făcuse fiica lor. A plecat de acasă, după îndelungi presiuni să facă avort. Minunea din burtica ei începuse să miște, o simțea că e acolo, vorbea cu ea, trăia cu ea, râdea cu ea și tot ce făcea pentru ea era. „Când le-am spus părinților de sarcină, ei mi-au zis să merg la spital să fac avort și stăteam atunci și mă gândeam cum aș mai putea să trăiesc după asta, pentru că ea deja mișca în burtică. Să te duci la spital și să faci avort și deodată să te trezești că nu mai ai nimic,că nici nu mai mișcă, nici nu ai văzut-o.măcar. Și le-am zis părinților că dacă mă duc forțat la spital, eu nu aș mai putea trăi după aceea, nu aș mai fi om. Așa simțeam la momentul respectiv, că aș înnebuni dacă aș face avort”. Prietenii au încurajat-o că totul va fi bine și că vor fi alături de ea. Între timp, și mama ei s-a înduplecat, dar nu o putea ajuta decât cu vorbe și încurajări. Era singură și cel mai dureros lucru pentru ea, după abandonul tatălui, a fost respingerea familiei.
Dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, avortul era ca și făcut
Roxana ne-a mărturisit că, dacă ar fi aflat mai devreme de sarcină, înainte de a simți cum crește o viață în pântecele ei, cel mai probabil ar fi ales să facă avort. Trăgând linie la final, nu regretă nici o clipă că a aflat atât de târziu de copil. Atunci când faci o alegere, chiar dacă nu e cea mai ușoară, Dumnezeu te sprijină, dacă ceea ce faci este pe placul Lui. „A trebuit să plec de acasă. Am locuit la niște prieteni de familie o perioadă de câteva luni, apoi am stat în Iași la căminul studențesc. Am tot sperat că se va îmbuna tata, pentru că el este cel de care depinde totul, el este cu sprijinul financiar. Medicul ginecolog mi-a povestit de asistența socială. Și pentru că nu puteam să mă întorc la cămin cu copilul, am apelat la asistența socială. Și așa am aflat de Provita”, ne-a povestit Roxana. Departamentul Pro Vita al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei a luat-o pe Roxana sub aripa sa, prin centrul Praesidio, care se dedică ajutorării femeilor însărcinate, oferind o soluție la avort.
De aici, lucrurile au luat drumul firesc. Roxanei i s-a oferit o locuință, într-un apartament special achiziționat pentru astfel de cazuri. I s-a oferit sprijin moral și material în măsura în care a fost nevoie. Iar la mai puțin de o lună s-a născut micuța Ștefania, înconjurată de iubire și de sprijin. Cosmin Brînză, coordonatorul centrului pentru mame aflate în dificultate, ne-a povestit câte ceva despre modul în care cei de la Praesidio au abordat problema: „Problema la ea nu a fost una financiară. Provine dintr-o familie înstărită, părinții au investit în ea de mic copil, iar în momentul când a rămas însărcinată, tatăl ei i-a tăiat toate fondurile. Și atunci s-a aflat în imposibilitatea de a crește copilul. Îi acordăm ajutor material în condițiile în care și noi putem, servicii de asistență socială, asistență medicală, în sensul că am încercat să intermediem serviciile medicale pe care le-a primit. Noi avem un plan strategic în ceea ce o privește, cum avem cu fiecare caz, în funcție de problemele care sunt”. Cosmin Brînză ne-a explicat și că, pentru o bună soluționare a acestor cazuri, este necesară o analiză preliminară și o prioritizare a problemelor, pentru că de multe ori se întâmplă, în cazurile sociale, să vină oamenii și să ceară, de exemplu, bani, însă banul nu este o problemă reală. De aceea, este necesară o implicare rațională înainte de cea emoțională.
Biserica este o realitate mântuitoare
Oamenii care te înconjoară și societatea au puterea de a te îngropa în pietre sau de a te purta pe brațe, atunci când faptele tale sunt condamnabile. În cazurile femeilor însărcinate, atunci când vorbim de copii în afara căsătoriei, de familiile cu mulți copii, de copiii care au probleme de dezvoltare sau orice altă situație care nu se încadrează în obișnuit, oamenii nu sunt prea empatici. Apar întrebări: de ce nu a făcut avort dacă știa că va avea un copil cu handicap? Sau de ce nu a folosit metode contraceptive dacă mai avea cinci copii acasă sau dacă avea o relație în afara căsătoriei? Sunt situații pe care noi le condamnăm, dar care își găsesc rezolvarea în sânul Bisericii. Centrul Pro Vita este unul dintre intermediarii dintre oameni și biserică. Pentru că de multe ori mamele cu probleme fug de responsabilitatea morală, un astfel de intermediar are rolul de a le apropia de calea cea dreaptă fără a le constrânge și fără a avea o abordare fanatică.
Voluntarii de la centrul Praesidio au un adevărat plan în ceea ce privește ajutorul pe care i-l vor acorda în continuare Roxanei. „În primul rând, este important să intre în postura de mamă, să știe cine este și ce vrea, în urma noului ei statut. Următorul pas este să încercăm să o reconectăm cu familia, pentru că nici noi nu o putem găzdui permanent, șederea ei în apartamentul Praesidio fiind temporară. Vom lucra cu ea pe partea de orientare profesională, pentru că noi vom încerca, prin intermediul unor consilieri specializați, să o ajutăm să-și găsească o oarecare direcție de dezvoltare profesională și personală. I-am pus la dispoziție niște materiale duhovnicești, prin care încercăm sa-i creăm o aură frumoasă în jurul căsătoriei, urmând ca mai apoi să intrăm în problemă mai în profunzime, prin discuții cu un psiholog sau cu un preot, vizavi de aceste aspecte ale familiei. Nu trebuie să fie o mamă singură”, ne-a explicat Raluca, unul dintre voluntarii implicați. Nici aspectul religios nu va fi lasat la o parte, pentru că, pentru o bună dezvoltare a copilului și a ei ca mamă, relația cu Biserica este cât se poate de necesară.
Roxana a trecut prin această experiență de la stadiul de tânăr, căruia i se înțeleg anumite greșeli din virtutea tinereții, la o etapă a maturității, care presupune și implicarea Bisericii ca realitate mântuitoare. Învățătura ei începe cu un balon al disperării și se termină cu un copil în brațe. Dar povestea nu se termină aici. Și nu se va termina niciodată, ci va continua atâta timp cât vor trăi copiii ei, nepoții și strănepoții...


O poveste adevarata semnata de :

Daniela Balinisteanu
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #5  
Vechi 03.03.2013, 01:46:01
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Un ajutor minunat , neasteptat din partea Sfantului Nectarie

Ne povesteste Iulian B.:
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că mi-a dat să îl cunosc și eu nevrednica pe Sfântul Nectarie! Deși am primit educație religioasă din fragedă copilărie și cunoșteam viețile mai multor sfinți și faptul că aceștia mijlocesc pentru noi înaintea lui Dumnezeu, trebuie să recunosc că la acea vreme, eu mă rugam doar Maicii Domnului, Mântuitorului Iisus Hristos, Prea Sfintei Treimi și mai rar Sfântului Ierarh Nicolae (ocrotitorul copilăriei mele). Eram prietenă de trei ani cu actualul meu soț, eram studentă în anul IV de facultate și așteptam cu nerăbdare să termin facultatea pentru a ne împlini în sfârșit dragostea prin Sfânta Taină a căsătoriei. Însă lucrurile nu au decurs atât de simplu cum ne așteptam noi și Bunul Dumnezeu a îngăduit să trecem printr-o serie de încercări cu menirea de a ne căli și întări dragostea și credința. Ne iubeam mult, aveam o prietenie frumoasă și curată (cum le doresc tuturor tinerilor) dar dintr-o dată au început să apară între noi neînțelegeri, lucruri mărunte și ridicole care, pentru o vreme, ne-au stricat liniștea și frumoasa prietenie. A fost o cumpănă foarte grea, am suferit mult amândoi, nu voiam să ne despărțim dar oricât ne-am fi dorit să fie bine ceva ce nu puteam înțelege se întâmpla și iar ne supăram. Ajunsesem să credem că e momentul ca fiecare să își urmeze drumul său în viață, și, cu toate că ne era foarte greu, ne gândeam că poate așa e mai bine decât să suferim și mai mult pe viitor. Mă rugam mult Maicii Domnului să ne ajute să luăm hotărârea cea bună și să nu ne lase. Îl iubeam mult pe prietenul meu, simțeam același lucru și din partea lui și tot mai mult mă mustra conștiința pentru suferința pe care i-o pricinuiam. Singura mea nădejde era Maica Domnului căreia îi ceream continuu prin vorbe simple să nu ne lase. Într-o noapte am visat că eram cu prietenul meu la Mănăstirea Radu Vodă. Obișnuiam să trecem pe acolo din când în când, dar încă nu îl cunoscusem pe Sfântul Nectarie. De fiecare dată când mergeam acolo treceam pe la racla Sfântului și sărutam sfintele moaște doar așa, în semn de respect, fără nici un fel de trăire grăbindu-mă să ajung în față să mă rog Maicii Domnului și Mântuitorului. La fel am făcut și în visul meu: am intrat, am sărutat în grabă sfintele moaște și am vrut să pornim către altar, dar ne-am oprit din drum privind spre ușa mănăstirii unde mai mulți oameni și preoți duceau un sicriu. Văzând m-am mirat pentru că era pentru prima dată când vedeam o astfel de ceremonie acolo. Ne-am oprit pentru un moment să ne închinăm pentru sufletul „răposatului”, dar și mai mare mi-a fost uimirea când din sicriu s-a ridicat un preot călugăr (își ținea camilafca pe umărul drept), a venit direct la noi, ne-a dat binecuvântare spunând: „Maica Domnului și Domnul nostru Iisus Hristos să vă binecuvânteze!”, ne-a învăluit cu privirea împărtă*șindu-ne multă pace, bucurie, nădejde și dragoste și apoi s-a îndreptat spre altar. M-am trezit foarte liniștită, mi-a rămas foarte bine întipărit în minte visul și mai ales chipul părintelui: un bătrânel mărunțel, foarte simplu, cu ochi mari și expresivi, cu barba un pic căruntă, cheliuță pe mijloc până în creștetul capului, scăldat în lumină, plin de bucurie, pace, dragoste, smerenie …nu am cuvinte să-l descriu.
Deși îmi aducea multă liniște și îmi venea în gând că poate e un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunile mele și cu toate că mă preocupa mult să aflu cine e preotul călugăr din visul meu, încercam să alung acel vis știind că visele de multe ori sunt de la vrăjmaș. Tot alungând acest vis, la scurt timp am avut un altul, tot la Mănăstirea Radu Vodă: urcam dealul la mănăstire cu prietenul meu și ne miram amândoi pentru că era foarte multă lume, precum este la hramuri. Am întrebat o femeie dacă este hramul bisericii sau care este motivul pentru care era așa multă lume acolo, iar aceea ne-a răspuns: „Nu, nu este hram și nici ziua sfântului dar aici în mănăstire se află moaștele unui mare sfânt și mare făcător de minuni – Sfântul Nectarie – pe care lumea nu îl cunoaște, iar părinții l-au scos afară pentru ca toată lumea să afle și să vină să i se închine și să primească ajutor în toate nevoile pe care le are”. Uimiți, ne‑am continuat apoi drumul către biserică, și, într‑adevăr, Sfântul era așezat afară în foișorul care se afla la acea vreme în fața Bisericii și toată lumea trecea și i se închina. Vorbea lumea din jur că un părinte de acolo de la mănăstire a fost vindecat de cancer și de aceea l-au scos părinții afară ca toată lumea să afle și să vină să se închine. Am mai observat atunci un părinte care stătea în genunchi și se ruga cu lacrimi și mă gândeam atunci în vis că probabil este părintele care a fost vindecat. Eu stăteam ca un stâlp și mă minunam de cât sunt de netrebnică, dându-mi seama ce înseamnă credința adevărată și cât de mult am greșit eu. M-am trezit și m-am pornit în grabă către mănăstire, să trec pe la Sfântul înainte de serviciu, să îl rog să mă ierte și să mă ajute și pe mine. Când am ajuns acolo nu pot exprima în cuvinte ce am simțit când am privit icoana Sfântului Nectarie și am recunoscut în ea chipul părintelui călugăr care ne-a dat binecuvântare în primul meu vis. Apoi mi-am cumpărat cărțile cu viața și minunile Sfântului Nectarie și într-adevăr toate câte citeam despre Sfântul Nectarie mi-l arătau exact cum l-am perceput în vis. De atunci am ceva foarte special pentru Sfântul Nectarie, a devenit noul nostru ocrotitor, mi-a dăruit un părinte îndrumător duhovnicesc minunat din mănăstirea sa, ne-a ajutat să trecem peste toate încercările, ne‑am căsătorit de doi ani și mulțumim lui Dumnezeu ne înțelegem foarte bine.
De atunci l-am chemat și îl chemăm mereu în ajutor pe Sfântul Nectarie în toate nevoile și greutățile întâmpinate și de fiecare dată primim fără întârziere ajutorul cerut.
Acum ne dorim copilași și, cu toate că medicii m-au diagnosticat cu uter bicorn (o malformație din naștere) și mi-au spus că există multe șanse să nu pot duce o sarcină la maturitate și fătul să se oprească din evoluție, noi suntem foarte încrezători în binefăcătorul nostru, Sfântul Nectarie, în ajutorul tuturor sfinților, al Maicii Domnului și al Prea Sfintei Treimi.
Sfântul Nectarie este minunat, mergeți la el și cereți-i ajutorul în toate nevoile voastre!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #6  
Vechi 04.03.2013, 13:53:26
Parascheva16's Avatar
Parascheva16 Parascheva16 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.02.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.924
Implicit „Mămico, ne iubește Dumnezeu!”

(poate s-a mai postat)

Marios s-a născut de Întâmpinarea Domnului (2 februarie) 1987. La vârsta de 5 ani începu să prezinte dificultăți la mers, instabilitate, obosea repede, întâmpina greutate în a urca scările sau a se scula de jos. La 7 ani i s-a pus diagnosticul: distrofie musculară de tip Duchenne.

Distrofia musculară este o boală rară ereditară ce apare la băieți și se agravează în timp, treptat, până când bolnavii în cele din urmă rămân imobilizați complet și din cauza atrofierii mușchilor aparatului respirator, se ajunge la insuficiență respiratorie.
Marios a trecut prin toate aceste stadii, dar era un copil talentat. Elev strălucit până la liceu, unde a apucat să intre (a murit la 17 ani). De la 8 ani era în căruciorul cu rotile pentru invalizi.

Cu acest cărucior participa la parade de defilare ca stegar, purtând drapelul cu fală în fruntea defilării. Avea un surâs ve*sel, înțelepciune după Dumnezeu, simțul recunoștinței și era cu un «mulțumesc» pe buze către oricine: către mama lui care-l îngrijea, către colegii lui de școală, profesori și către duhovnicul lui, părintele Ghevasie. Obișnuia să spună: „Sunt foarte bine. Nu-mi lipsește nimic. Simt că iubesc pe toată lumea. Ca Dumnezeu să nu mă facă bine, ceva știe, poate că așa e mai bine. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat minte și pot comunica cu oamenii; că pot citi; că pot înțelege toate. De n-aș fi avut minte, ce aș fi făcut cu mâinile? Cel paralizat, care are minte și face răbdare, este cel mai isteț om din lume… Mamă, Dumnezeu ne iubește. Este spre binele sufletelor noastre și, dacă nu ne dă sănătate, totuși ne dezleagă celelalte probleme”.

Datorită faptului că evoluția bolii a afectat mușchii cardiaci, Marios începu să dea semne de puls accelerat. Cu un puls de 128 era nevoit să meargă în fiecare zi la școală. Aflându-se această suferință spunea: „Alți copii, suferinzi ca și mine, sunt nevoiți să întrerupă școala, căci nu mai pot continua din pricina bolii. Iar eu câte daruri am!”.

Colegii săi de școală, profesorii își amintesc mereu de chipul său ce strălucea de bucurie. Avea dreaptă socoteală și dragoste și spunea adesea mamei sale: „Iartă-mă, mamă, că te obosesc relele mele. Suntem doi oameni și avem doar două picioare. Ale tale și acestea operate. La prânz eu îmi fac lecțiile, iar tu să mergi să te odihnești. Și așa cum tu ai grijă de mine seara, astfel și eu am grijă de tine la amiază”. În fiecare Duminică se împărtășea cu dor și nerăbdare.

Când, în 1995, Marios, se înfățișa Comisiei de Medicină în vederea obținerii de ajutor social pentru cei cu probleme de locomoție și afecțiuni musculare, și Casa de Asigurări nu i-a acordat nici un ajutor, mama sa s-a mâhnit, dar el i-a zis: „Mamă, nu merită să te mâhnești pentru viața aceasta. Noi pentru cealaltă viață trebuie să ne întristăm. Nu vreau să fii tristă și să plângi. Așa cum Dumnezeu hrănește păsările, astfel ne va hrăni și pe noi și ne va purta de grijă. Da, într-adevăr.”

„Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică”

Marios, înțelepțit de Dumnezeu, spunea:

2 Eu nu sunt nimic. De altfel, oamenii nu trebuie să se bucure mult dar nici să se întristeze mult. Să avem bună-cuviință…
2 Cu Dumnezeu ne punem noi? Dacă El vrea să plouă, să plouă. Că doar nu suntem zahăr?
2 Mămico, ne iubește Dumnezeu! Se îngrijește de noi. Ne dă, desigur, greutăți, dar ne și ajută, ne dă și putere să le trecem. Nu vezi cât de multse îngrijește de noi? Se îngrijește și de păsărele și nu se va îngriji de noi? Uite! Mulți oameni, necunoscuți nouă înainte, acum ne înconjoară cu dragoste.
2 Soarele dragostei dacă ar lumina lumea, ea ar fi foarte frumoasă și mai bună, pentru că soarele dragostei este Însuși Hristos. (Această propoziție a fost scrisă de Marios într-o teză când era elev în clasa a IV-a).
2 Ce păcat! Rudele nu trebuie să caute răzbunarea. Dimpotrivă, să se roage pentru odihna sufletului rudeniei lor, dar și pentru sufletul ucigașului. Dumnezeu este singurul în drept să judece.
2 Nu pot pricepe cum de nu merg oamenii la biserică…
***
Pe 5 august 2003, Marios a făcut edem la plămâni. A fost internat la terapie intensivă, unde felul său de a fi, în ciuda stării critice în care se afla inima sa, cu 145 de pulsări, a impresionat profund pe tot personalul medical al spitalului. Trei luni mai târziu făcu primul atac de cord. Pe 25 Noiembrie 2003 a adormit întru Domnul.
În ziua înmormântării, deși fusese aranjat ca sicriul să fie transportat cu mașina specială, aceasta s-a oprit brusc! Nu era cu putință să mai pronească, cu toate că nu prezenta vreo defecțiune. Lucru inexplicabil! Ce se întâmplase? Colegii lui de școală au vrut să transporte sicriul ei înșiși, pe umerii lor și rugăciunea le-a fost ascultată. Întâmplarea cu oprirea mașinii au socotit-o un semn, și astfel a avut loc impresionanta procesiune funerară, cu sicriul, purtat pe umerii colegilor lui de școală. La cimitir, în timpul slujbei de înmormântare, s-a cântat «Hristos a Înviat!».

Absolvenții de liceu din acel an, au scris pe diploma de absolvire, cu litere mari, numele Marios, cu următoarea inscripție comemorativă: „Mare cinste și bucurie că te-am cunoscut aici, pe acest pământ Mario. Mai mare cinste și fericire să ne întâlnim în cealaltă viață, cea veșnică”. n
Traducere din cartea „Se fac și astăzi minuni?”, de Monah Gherontie Nica
Material aparut in nr. 26 al revistei Familia Ortodoxa
Reply With Quote
  #7  
Vechi 04.03.2013, 13:54:38
Parascheva16's Avatar
Parascheva16 Parascheva16 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 26.02.2013
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.924
Implicit

Cand ne gandim si ne uitam la copii cu handicap fizic si mental, sa ne gandim la Mario. :)
Reply With Quote
  #8  
Vechi 08.03.2013, 22:51:26
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Lume, soro, lume. . .

Livia C. s-a născut într-o familie de oameni nevoiași într-un sat din fostul județ Bălți. Era al 12-lea copil în această familie. Abia împlinise 15 ani când, împreună cu două colege de clasă, se întorceau pe jos de la Bălți. Era un început de februarie, soarele deja apunea, când le mai rămăseseră vreo doi kilometri până în sat. Și pe când ajung fetele în dreptul unei scârte de paie, asupra lor se năpustesc patru inși. Unul lung de vreo doi metri se repezise asupra Liviei, o lovise cu pumnii în pântece, îi vârâse o cârpă în gură și apoi tăbărî pe ea cu picioarele. (Ceilalți au făcut la fel cu colegele ei.) După ce vlăjganul de doi metri își împlini pofta, îl strigă pe cel „fără de pereche": „Acum e rândul tău." Timpul trecea încet. În sfârșit, derbedeii le-au lăsat în pace și, rânjind la ele, le-au avertizat: „Trebuie să uitați tot ce s-a întâmplat acum. Din așa ceva n-o să muriți. Dar dacă suflați măcar un cuvânt cuiva, s-a zis cu viața voastră!". De frică și de rușine, fetele au jurat că nu va ști nici pământul de acel accident. Și s-au ținut de cuvânt.
A lăsat copilul la rădăcina unei tufe
Dar iată că, după acel viol, Livia a rămas însărcinată. Cuprinsă de spaimă, plângea disperată pe ascuns, neștiind ce să facă. (Consoartele de suferință nu știau nimic și nici până astăzi nu știu.) S-a tot gândit sărmana copilă, a chibzuit și a hotărât să meargă în clasa a IX la școala din satul bunicilor. Iar acolo, zicea ea, va mai vedea. Plinuță de felul ei, deși era în a opta lună de sarcină, silueta nu o trăda. Dar zilele treceau repejor și ceasul nașterii se apropia. Livia avea cunoștință ce înseamnă nașterea unui copil, căci a urmărit de după sobă din curiozitate două nașteri ale mamei sale asistate acasă de moașa satului. Așa că acum fata își pregătise niște cearșafuri vechi, elastic pentru legatul buricului și o sticluță de țuică. Le puse pe toate în geanta ei de școală și îi spuse bunicăi că se duce pe câteva zile la părinți.
Era anul 1979, sfârșit de octombrie. Livia a ieșit din casă cu noaptea în cap. S-a furișat pe o hudicioară lăturalnică și, ieșind la marginea satului, a luat-o spre pădure. O zi întreagă s-a tot chinuit într-un loc dosit din inima pădurii, iar când s-a lăsat noaptea durerile s-au acutizat. Pe la miezul nopții, la lumina stelelor, a născut un băiețel. A avut puterea să-i lege buricul. Apoi l-a învelit în cârpele ce le luase cu ea și fără nicio remușcare l-a dus aproape de cărare sub un tufiș, acoperindu-l cu frunze uscate. După care a tras câteva înghițituri de țuică, a coborât pe cărare la izvorul de ea știut, s-a spălat binișor, s-a odihnit puțin și, când a prins a se lumina, s-a pornit spre marginea pădurii. A plecat cu primul autobuz la Bălți, iar de acolo la părinți, unde a stat câteva zile. Nebănuită și nedescoperită de nimeni, a terminat școala din satul bunicilor, apoi s-a angajat cusătoreasă începătoare la fabrica de blănuri din Bălți.
Pruncul este găsit
Chiar în acea dimineață de sfârșit de octombrie, micuțul a fost găsit de niște trecători și dus la punctul medical din sat, apoi la maternitatea din centrul raional. Era destul de crud sărmănuțul și părea să fie pe moarte. Doamna doctor pediatru după ce i-a făcut tot ce trebuie, a constatat că băiețelul e absolut sănătos și se află în afara oricărui pericol. Vom nota că doctorița suferea de o maladie ce nu-i permitea să nască. Dar își dorea foarte mult să crească și ea un pui de om care să-i spună mamă. Iată că acest boț cu ochi i se lipi de inimă de cum îl văzu. Când băiatul era deja în clasa a opta, ea îmi povesti într-un reportaj radio: „După ce i-am făcut toate îngrijirile, mi-am zis: „Va fi al meu!". Era o minune de copil. Creștea ca un Făt-Frumos. La numai o lună se făcuse un băiețel dolofan și drăgălaș. Nu vă închipuiți ce sentimente de bucurie și emoție aveam atunci când îl luam în brațe, când îl strângeam la piept. Așteptam cu și mai mari emoții acordul autorităților pentru înfiere. După două luni, băiețelul se făcu și mai drăgălaș, iar miliția nu a mai aflat cine e adevărata lui mamă. Așa că fără mari probleme am perfectat toate formele legale de înfiere. Fericită eu, fericit soțul, am botezat micuțul și i-am pus numele Tudorel."
Fiind la facultate, Tudorel nimerește în pușcărie
Înconjurat de dragoste și afecțiune, Tudorel creștea ager la minte și cu ascultare de părinți. Cumințel și drăgălaș s-a dovedit a fi și la școală de se minunau profesorii de el. A absolvit ciclul primar cu mențiune. Uite așa, fericită și împlinită, această familie a prins a aduna respectul unora și pizma altora. Într-o zi, când Tudorel ieșise pe terenul de joacă din curte și se afla în centrul atenției copiilor, mama unui coleg de clasă din blocul vecin se năpusti asupra lui cu cuvintele: „Veneticule, copil din flori ce ești, hai nu te mai umfla așa de tare în pene!". Ca orice copil de 10 ani, nu a dat atenție acestor vorbe, dar tonul aspru al doamnei îl făcu să plângă. Mama l-a mângâiat și l-a sărutat cum făcea și alte dăți și a rugat-o foarte delicat pe doamnă să-și aleagă cuvintele atunci când vorbește cu copiii.
Dar azi așa, mâine tot așa. Până când, pe la sfârșitul anului școlar în clasa VIII, la o oră de clasă, Tudorel a vorbit cel mai frumos despre părinți (ora de clasă era dedicată părinților). În drum spre casă, colegul din blocul vecin, cuprins de invidie, i-a aruncat: „Ce te mai lauzi, bă, cu mă-ta și cu tat-tu, dacă ei nu-s părinții tăi? Ce crezi că eu nu știu că te-au găsit în frunze!". Aceste vorbe asemeni tăișului unui cuțit l-au spintecat din creștet până în tălpi. Ajuns acasă, cuprins de obidă, le-a reproșat părinților c-o ciudă copilărească: „De ce m-ați mințit că sunt copilul vostru? De ce nu mi-ați spus adevărul până acum?..." Din ziua aceea comportamentul și atitudinea lui față de părinți s-au schimbat radical, iar echilibrul său sentimental devenea din ce în ce mai fragil. La absolvirea liceului, a intervenit ruptura. Sacrificiul părinților a fost inutil. Tudor nu mai vedea casa în care a crescut ca un loc al întâlnirii, al dragostei și al comuniunii, ci ca un loc al însingurării și înstrăinării. Ajuns la facultate, s-a înhăitat cu niște huligani și, după mai multe furturi de proporții, a nimerit în pușcărie. Biata lui mamă adoptivă, la câteva luni după aceea, s-a stins din viață.
Mama adevărată vrea să-și cunoască băiatul
În septembrie, anul trecut, primesc un telefon din nordul Italiei. La celălalt capăt al firului o doamnă mă informează că are pentru mine o „poveste" pe care o poartă-n suflet de trei decenii și că după sărbătorile de Paște, când va veni acasă, ar vrea să se întâlnească cu mine să mi-o povestească. Și iată că, săptămâna trecută, m-am întâlnit cu acea doamnă, foarte simpatică de altfel. Cu capul plecat ca de povara gândurilor grele, femeia începu: „Demult vreau să mă întâlnesc cu dumneavoastră. Chiar din ziua când am auzit la radio despre copilul găsit în frunze, crescut de-o doamnă doctor". Apoi oftă din adânc, fața îi deveni galbenă ca de ceară și continuă ca luată de friguri: „Eu sunt... mama... acelui copil. Am fost fără minte atunci și am făcut o mare prostie. Nu vruse Dumnezeu să mă trăsnescă de sus să nu mai ajung la acel ceas de blestem. Mă vândusem diavolului. Abia peste vreo doi ani am înțeles ce am făcut. Și de atunci sufletu-mi plânge și inima-mi oftează. Nu mi-am mai găsit fericirea în viața de familie și nici copii nu am mai putut naște. Mi-am mărturisit păcatul pe la mai multe mănăstiri. Dar încă nu cred în puterea de vindecare a suferinței și a tragediei. Ceea ce-mi doresc foarte mult e să-l cunosc pe băiatul căruia i-am dat viață și să-i cer din suflet iertare..."
Și înecându-se de plâns mi-a spus tot ce avea pe suflet, mi-a înșiruit povestea ei amară și m-a rugat să-i comunic adresa părinților adoptivi. Ceea ce am și făcut. Ne-am despărțit în speranța că ne vom mai întâlni...
Ortodoxia MD
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #9  
Vechi 12.03.2013, 21:43:30
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Iartă-ne, Ștefănel-pr. Răzvan Ionescu

Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre…

Am fost atinși poate mulți dintre noi, până în adâncul sufletelor noastre, la vârsta la care știam să ascultăm cu suflet curat și limpede de copil, de povestea fetiței cu chibriturile. Este vorba de acea fetiță săracă, trimisă de tatăl său să colinde străzile și să aducă bani din vânzarea de chibrituri trecătorilor de pe stradă. În noaptea de Anul Nou frigul o copleșește. Nu mai avea pe nimeni pe lume căruia să-i pese de ea. Se așează într-un colț de stradă și aprinde chibrituri, unul câte unul. Cu toate că-și strânse piciorușele sub dânsa, frigul o pătrundea din ce în ce mai mult. Dar nu-i venea să se ducă acasă!Dacă ar fi adus înapoi toate chibriturile, și niciun bănuț, tatăl ei ar fi bătut-o strașnic pentru asta. Și-apoi, ce, acasă la ea nu era la fel de frig? Ai ei locuiau sub un acoperiș prin care vântul sufla în voie, cu toate că-i fuseseră astupate crăpăturile cele mari cu paie și cu zdrențe, în repetate rânduri. Mânuțele fetei erau aproape înghețate de frig. „Un chibrit aprins le-ar putea face bine”, gândi micuța. Ah, dacă ar îndrăzni să scoată unul, numai unul, din cutie, să-l zgârie de zid și să-și încălzească degețelele ! Fetița iese din această lume de durere, de lipsă de iubire, îndreptându-se cătrebrațele iubitoare ale bunicii sale : niciodată bunica ei nu fusese atât de frumoasă ori de mare! Ea se apropie de fetiță și-o îmbrățișă. Apoi, ținându-se strâns una de cealaltă, zburară împreună, vesele, în strălucirea aceea de sus. Acolo unde nu mai era nici frig, nici foame, nici griji. Acolo unde era doar Dumnezeu (http://pravaliavichinego.blogspot.fr/2010/12/fetita-cu-chibrituri-de-han...).
Mă veți întreba cine este Ștefănel. Ștefănel avea numai 10 anișori când a murit la sfârșitul lunii ianuarie. Ziua în care s-a aciuat în râpa din apropierea casei din Focuri a fost la fel ca celelalte zile din viața lui: plină de violențe fizice și verbale. Mama îi murise în urmă cu un an, iar tatăl alcoolic îl bătea frecvent pentru motive numai de el știute. A plecat spre școală la ora amiezii, numai că ajuns acolo a avut parte de alt șoc. Învățătoarea […] i-a reproșat că miroase urât și l-a dat afară de la ore. Nu era prima dată când se întampla așa ceva numai ca în ziua respectivă afară era un frig de crăpau pietrele. Acasă nu putea merge, tatăl ținea neapărat ca fiul să stea la școală pentru că doar așa putea să încaseze alocația pe care o dădea pe băutură la barurile din sat. Știa ca dacă ajunge prea devreme acasă îl așteaptă altă bătaie, așa că a stat în curtea școlii câteva ore. În drum spre casă a făcut rost și de o sticlă de spirt medicinal și cum încă nu se făcuse ora la care ar fi trebuit să ajungă de la școală s-a ascuns într-o râpă. Nu a mai ieșit de acolo, a băut spirtul ca să se încălzească, a adormit și a murit înghețat de frig. […] Abia după ce polițiștii au reconstituit din declarațiile elevilor ce s-a întâmplat în acea zi de 24 ianuarie la școală învățătoarea a recunoscut că l-a alungat în frig ca pe un câine. Mai mult, aceasta știa și că elevul a stat ore în șir în curtea școlii, iar bătăile pe care le primea acasă erau cunoscute de toată școala. Nu a împiedicat-o însă să îl trateze la fel, colegii de clasă povestind cum Ștefănel fusese bătut în repetate rânduri. (http://m.evz.ro/news/1026206)
Ștefănel, nu am apucat să te cunosc aici, dar întru Domnul te iubesc. Te rog, Doamne, primește această puțină rugăciune, acestă infimă mărturie de afecțiune întru Tine pentru robul tău Ștefănel! Știu că indiferența noastră este ucigătoare de copilărie și de inocență !Ștefănel, te rog, iartă-ne pentru aceea căîn lumea aceasta nu am știut să-ți mărturisim nimic din ce ne învață Hristos, măcar noi cei ce ne numim cu numele Lui! Pentru că uităm să fim mamă, tată, frate, vecin, pentru că uităm să fim oameni! Fetița cu chibriturile, iată, nu ne-a învățat din păcate nimic. Recidivăm în neputința noastră de a iubi și de a vedea pe acești micuți, atât de dragi lui Hristos, suferind asprimea și povara de nepurtat a indiferenței noastre… Iartă-ne, Ștefănel. Și câți or mai fi ca tine pe care nu avem încă ochi săîi vedem și inimi săîi simțim. Mai avem o mângăiere că te putem pomeni la dumnezeiasca liturghie, acolo unde întru Dumnezeu cer și pământ se împacă, ostoindu-se durerile și rănile omului celui rănit cu tot păcatul. Să dea Domnul să te pomenim cât de mulți. Dar și să deschidem ochii sufletului mari, mari, către toți acei Ștefănel care așteaptă să le ocrotim copilăria și să le-o facem fericită întru Hristos!
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
  #10  
Vechi 26.03.2013, 21:48:40
cristiboss56's Avatar
cristiboss56 cristiboss56 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 16.12.2006
Locație: Oricare ar fi vicisitudinile zilelor și anilor,oricare ar fi durata lor,vine ora răsplatei:BRĂTIANU
Religia: Ortodox
Mesaje: 31.883
Implicit Papusa care a salvat 188 de suflete

Așa arată un fetus de 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul. E un mulaj în mărime naturală de 30 grame, cu mâini, ochișori, nas. La vârsta asta are deja înregistrate undele creierului, se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, își suge degetul și toate sistemele corpului funcționează
Roxana Voicu (director clinica Pro-Vita)
Când vedem un copil nou-născut, spunem despre el că este o ființă umană, care are toate caracteristicile, este un om în întregime. Un copil născut prematur, la 7 luni, este tot o ființă umană, este om cu toate cele necesare vieții. Înainte de a se naște, la 6 luni, copilul, în pântecele mamei lui, are deja mâini, ochișori, nas, gură, piciorușe, este o ființă umană. Când copilul are 4 luni, el este o ființă umană, când are 3 luni, el este o ființă umana, când are 2 luni, de la concepție, el este o ființă umană, în săptămâna a VI-a de la concepție, încep să se formeze degețelele, în săptămâna a VI-a de viață încep să îi crească mâinile și picioarele, în săptămâna a IV-a începe să bată inima de una singură, în prima zi de viață intrauterină, copilul este o ființă umană, având toate caracteristicile de mai târziu, până și culoarea ochilor și a părului, imprimate în celula, copilul nenăscut având deja toate organele pe care le va avea și mai târziu și nu este o ființă simplă, ci una foarte complexă. Dreptul la viață nu crește o dată cu vârsta sau cu mărimea omului. Copilul este o ființă umană încă din momentul zămislirii.
În România, sute de femei au fost consiliate în cadrul asociației Pro-Vita și au avut curajul ca, însărcinate fiind, să riște respingerea din partea familiei ori a partenerului, și, cu riscul de a rămâne singure, au lăsat viața să crească în ele și să se nască, respectând dreptul la viață al copilului. În acest sens, li s-a prezentat și un puternic argument. Argumentul de 30 de grame a salvat anul trecut 188 de suflete. Astfel, femeile însărcinate, aflate în cumpănă, au fost informate despre ceea ce se petrece în interiorul lor, acolo unde copilul crește liniștit și protejat. Dacă am așeza o fereastră pe burtica unei femei însărcinate, am vedea chiar acest „argument” prinzând viață. Am vedea cum copilașul are deja, la 11-12 săptămâni, vârsta legală limită până la care se produce avortul, mâini, ochișori, nas, cum se zbate, înghite, se poate răsuci, are amprente, dă cu piciorul, e sensibil la căldură, la atingere, lumină, zgomot, își suge degetul și toate sistemele corpului funcționează și are deja înregistrate undele creierului. Femeii i se pune în palmă acea păpușică mică și moale de cauciuc, de 30 de grame, și i se explică toate acestea.
http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...e-b1-p1926.htm
__________________
Biserica este dragoste, așteptare și bucurie.
(Părintele Alexander Schmemann)
Reply With Quote
Răspunde

Thread Tools
Moduri de afișare