Da, Mihnea, scopul meu e acelaşi cu al tău - de a aprofunda chestiunea dezbătută iar nu de a face polemică de dragul polemicii sau al amorului propriu. Când am zis că intenţionez să invalidez poziţia respectivă, m-am gândit, deşi cred că nu m-am exprimat cel mai just, să îţi comunic că sunt convins de poziţia Părinţilor şi a teologilor ortodocşi privind Purgatoriul. Ca urmare, am nădejde că tot ceea ce voi susţine, fără a mă abate, sper, de la poziţia Bisericii, va dovedi că Purgatoriul nu este deloc necesar în conştiinţa noastră dogmatică. Ne putem dispensa de această concepţie, cred eu, dacă răzbatem prin anumite tentaţii subiective sau complicaţii inutile.
Termenul în sine nu mă deranjează iar ideea chiar îmi surâde, însă îmi dau seama că tocmai aici e capcana minţii mele (şi voi arăta de ce consider că e o capcană), iar eu nu voiesc să mă las furat de vicleniile propriei minţi.
Treptat, voi expune texte consacrate în Biserica Ortodoxă şi voi îndrăzni să fac mici precizări personale (Doamne iartă-mă!), inevitabile câtă vreme încerc să arăt cum înţeleg eu problema discutată.
Îţi mulţumesc pentru deschidere şi nădăjduiesc să avem un dialog plin de miez şi cu roade dulci, oarecînd...:)
Mă rog lui Dumnezeu să ne ferească de porniri pătimaşe, ştiind că amândoi avem sângele iute şi predispoziţie la fierbinţeală, uneori... Cred cu tărie că putem dialoga potolit, cu onestitate reciprocă, cu argumente de tot soiul. Şi mai ales că vom primi ajutor şi învăţătură prin dezvoltarea temei de către colegii forumişti.
Doamne ajută!

Purgatoriul
 

Domnule Mihnea,

Daca spuneti ca "inchisoarea" din pasajul Sf. Scripturi pe care il aveti ca si argument, cum va explicati pasajul in care Mantuitorul spune "cum te va gasi moartea, asa te va judeca."

Sau cum va explicati ca talharului pe cruce ii s-a promis instant ca va fi "MAINE" cu Hristos in Rai. Oare talharul nu avea nevoie de Purgatoriu?

Explicaţia e simplă. Purgatoriul a apărut DUPĂ ce Mântuitorul a spus acele vorbe pe cruce.

1. Nu i-a promis nimic. I-a descoperit ce i se va întâmpla. ("Adevărat spun ţie..." - nu este o promisiune, ci o descoperire a faptului ce va să fie.

2. Nu e mâine, e ASTĂZI. Nu i-a promis instant că mâine (? promis instant? care mâine?), ci l-a înştiinţat că va fi deîndată după moarte în Raiul redeschis, ca primul om ce reintră în Rai după închiderea acestuia cu prilejul păcatului protopărinţilor. Ce versiune a Bibliei foloseşti?

Dar oamenii au aflat de el abia după vreo 1200 ani... Lent cum e omul, târziu mai descoperă...

Moartea te poate gasi in stare de har sau in stare cazuta. Acestea doua posibilitati sunt. Tertium non datur.
Toti cei pe care moartea ii gaseste in stare cazuta vor fi damnati. Cei care au pacate personale grave atarnandu-le de suflet (chiar si unul singur) vor cunoaste torturile infernale, despre care Dumnezeu a spus, in numeroase locuri, ca sunt vesnice.

Toti cei pe care moartea ii gaseste in stare de gratie vor fi mantuiti. Dintre acestia, unii (precum Sfintii cei mai cunoscuti si, sa speram, inca multi altii) vor merge direct in rai. Sau vor trece asa, pe la buza intrarii in purgatoriu, ca sa ia atmosfera si sa vada cum e...
Altii, pe care moartea ii va gasi in stare de suflet imbolnavit, dar nu "ucis", vor cunoaste stagiile purgatoriale pana cand se vor curati. Nimic si nimeni necurat nu va intra in Cer.

Prin urmare, cei din purgatoriu, alcatuind Biserica Suferitoare, fac parte dintre cei siguri de mantuirea lor. Ei sunt dintre cei pe care moartea i-a surprins in stare de gratie si pentru ei si mai grabnica lor primire in Rai ne rugam la fiecare Sf Liturghie si cu alte prilejuri.

Nu, talharul nu avea nevoie de Purgatoriu.
Aceasta se explica prin faptul ca Dumnezeu nu este un judecator absurd care sa ceara oamenilor imposibilul. Daca cineva, facand o buna spovada si primind absolvirea, nu isi implineste canonul penitential nu fiindca n-a vrut, ori i-a fost lene, ci fiindca n-a avut cand sa o faca, atunci va fi primit direct in rai. Toti cei care, aflati pe patul de moarte, mor fara de vremea indeplinirii lui, ajung direct in Rai. In aceasta situatie a fost talharul Dismas.

Sa mai observam ca un chin purtat cu rabdare si incredere in dreptatea si bunatatea lui Dumnezeu este un chin penitential. Suferinta aceluia se scade din suferinta purgatoriala. Multi oameni, precum David, isi duc crucea pacatelor, ispasindu-le, in parte sau in totalitate, in viata aceasta. Ei fac parte dintre fericiti. Pe cel putin unul il cunoastem: este slabanogul de la scaldatoarea Vitezda. Iata ce ii spune Isus, dupa ce il absolva: "Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău." (Ioan 5:14). Prin urmare, pacatele duc nu numai la pierderea harului, ci si la consecinte temporale. De exemplu, boala slabanogului.

Câtă pierdere de vreme pentru discuta pe marginea unui mutant metafizic artificial, în curs de remodelare în chiar sânul lumii care l-a produs, mai mult în subteranele ei, şi anume lumea catolică.

Caracterizat de reputatul teolog catolic Hans Urs von Balthazar drept "un atavism medieval" încă persistent în mentalul colectiv catolic, complet ignorat de lucrările Conciliului Vatican II, monografiat magistral de către savantul francez Jacques le Goff (ale cărui concluzii, deloc măgulitoare, n-au produs niciun fel reacţie de apărare din parte apologeticii oficiale a BRC-ului), purgatoriul îşi pierde contururile ferme dobândite la sfârşitul Evului Mediu şi după Conciliul de la Trento, transformându-se în zilele noastre din topos (loc) în tropos (stare, mod de existenţă specific) după cum este descris în catehismul actual al BRC: €žPentru a ajunge la contemplarea lui Dumnezeu o etapă de purificare, numită purgatoriu, poate fi necesară. Nu este vorba nici de un loc, nici de un timp; se poate vorbi mai degrabă de o stare. În orice caz, purgatoriul, care este o suferinţă, nu trebuie conceput ca o pedeapsă prin care Dumnezeu s-ar răzbuna în vreun fel de necredinţa noastră. Comuniunea cu Dumnezeu, în care ne introduce moartea, ne face să devenim constienţi, în mod dureros, de imperfecţiunile noastre, de tăgăduirile noastre în a iubi şi de nevoia de a ne lăsa curaţiţi/purificaţi de puterea mântuitoare a lui Cristos. Căci Dumnezeu Însuşi este cel care curăţă şi transformă. Dar Tradiţia Bisericii catolice afirmă că cei care sunt în purgatoriu beneficiază de rugăciunile şi suplicaţiile adresate în favoarea lor de către fraţii lor [de credinţă] şi, de asemenea, de mijlocirea sfinţilor deja primiţi în beatitudinea vederii lui Dumnezeu”

După cum poate observa orice persoană încă teafără de influenţa ideologiilor şi fanatismelor vetuste, purgatoriul nu mai e expresiva maşinărie de opărit suflete în vederea curăţirii lor de murdăria morală minoră imprimată în timpul vieţii pământeşti, ci mai degrabă un episod depresiv post-mortem care se tratează prin metode dureroase, dar cu efect garantat, iar în timpul terapiei un factor ameliorativ îl constituie suportul familiei spirituale şi sprijinul unor personaje cu influenţă pe lângă terapeut.

Este poate un semn că înşişi catolicii intenţionează să-l redefinească şi să-l integreze într-o temă cu suport teologic ceva mai consistent.

"Catehismul actual al BRC" (horribile dictu), considerat unanim aproape normativ, este Catehismul Bisericii Catolice (abreviat "CBC") din care citatul furnizat nu face parte. Iata, exact, ce spune CBC-ul despre Purgatoriu (art 12 para 4):

1030. Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu dar imperfect purificaţi, deşi sunt siguri de mântuirea veşnică, suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.
1031. Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi, care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa şi din Trento. Tradiţia Bisericii, făcând referinţă la anumite texte din Scriptură, vorbeşte despre un foc purificator:
Cu privire la anumite greşeli uşoare, trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator, după cum afirmă Cel care este Adevărul, spunând că dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt nu i se va ierta nici în veacul acesta, nici în veacul viitor (Mt 12, 31). Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta, iar altele, în veacul viitor.
1032. Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi, despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: "De aceea (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire, ca să fie dezlegaţi de păcat" (2 Mac 12, 45). Încă din primele timpuri, Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei, îndeosebi Jertfa euharistică, pentru ca, purificaţi, să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana, indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi:
Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Dacă fiii lui Iob au fost purificaţi de jertfa tatălui lor, de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei.


Dupa cum se vede, CBC-ul se abtine sa defineasca Purgatoriul ca fiind loc ori ca fiind stare. Acesta este teritoriu liber pentru reflectia teologica. Hans Urs von Baltazar crede ca Purgatoriul este stare. Ca si iadul. Caz in care se pune problema de ce nu ar fi si raiul tot o stare, precum si problema diferentei dintre "loc" si "stare" intr-o lume in care nu este materie, nici timp.
Alti teologi, precum Benedict al XVI-lea (ca teolog, nu ca Papa) cred ca Purgatoriul este loc.

In esenta lor, dogmele sunt ireformabile. Desigur, intelegerea de catre oameni a adevarului revelat se poate cristaliza tot mai mult, pe masura ce reflectia teologica progreseaza. Precum si prin revelatii particulare, fiindca experienta mistica, sanctionata de autoritatea legitima a Bisericii, are mereu un cuvant de spus.

Astfel, noi nu stim cu certitudine dogmatica daca Purgatoriul este un loc sau o stare. Ceea ce stim sigur, adica nucleul ireformabil al dogmei si practicii de credinta se poate enunta in urmatoarele doua propozitii:
1. Purgatoriul exista
2. Rugaciunile viilor au mare importanta pentru scoaterea celor de acolo.

Exista deja pe site un articol foarte detaliat despre dogma Purgatoriului, scris de Jean Claude Larchet: http://www.crestinortodox.ro/dogmati...iul-69052.html
Ca sa fie stabilit de la inceput, in ortodoxie nu e doar o invatatura ce n-a fost clarificata, mai multe sinoade au condmanat si anatemizat invatatura purgatoriului.
Redau din articol pozitia Patriarhului Dositei din 1690:
Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in editia revazuta si indreptata a Marturisirii sale de credinta (1690), scoate in evidenta patru deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea catolica.

Cea dintai, spune el, este ca noi, ortodocsii, nu admitem existenta unui al treilea loc, altul decat iadul si aproape de el, de unde sufletele pot fi izbavite; noi spunem ca mai inainte de Judecata din urma, cand Hristos ii va osandi pe vecie pe cei nelegiuiti, este nadejde de izbavire chiar pentru cei salasluiti in iad.

A doua deosebire este ca noi nu credem sa fie vreun foc curatitor in afara lui Dumnezeu, Cel ce este El insusi foc curatitor, Cel ce rascumpara in chip deplin, odihneste, ridica pacatele si daruieste pace sufletelor. Si numai in chip figurat numim "curatire" plansul si suspinul celor tinuti in iad.

A treia deosebire, cea mai mare, este ca potrivit invataturii ortodoxe pacatele usoare nu se socotesc dupa moarte. Dumnezeu nu tine seama de ele, si nu e nici o pedeapsa ori chin pentru sufletele celor care le-au savarsit. Greselile marunte, de care nu e ferit nici un om, sunt iertate in clipa mortii din mila lui Dumnezeu, Care ia aminte la binele ce precumpaneste in sufletele dreptilor. Daca n-ar fi asa, nimeni n-ar mai ajunge in cer dupa moarte. Iar sufletele celor vinovati de pacate de moarte sunt usurate si izbavite din iad prin rugaciunile Bisericii si solirile celor vii.

A patra deosebire decurge dintr-a treia si desfiinteaza cealalta ratiune de a fi a Purgatoriului, adica pedeapsa pentru o vreme a pacatelor sterse prin pocainta ori prin dezlegarea preotului. Celor care, rapiti de moarte, n-au putut aduce roade vrednice de pocainta, Hristos le sterge deplin tot pacatul si osanda. El ii sfinteste, ii slaveste si le daruieste veselia de care au parte dreptii. A desparti "greseala" de "pedeapsa" si a spune ca pacatele au fost sterse, dar nu si pedeapsa, este un lucru lipsit de ratiune. Noi marturisim asadar, incheie Dositei, ca cei care s-au cait de pacatele lor nu sunt pedepsiti in iad, de vreme ce credinciosii isi au salasul in Biserica celor intai-nascuti din cer. Si, dimpotriva, pacatele grele se osandesc in iad, si din iad, nu din alta parte, sunt izbaviti pacatosii, dupa cum se vede din istoria Macabeilor. Desi se afla in iad, cei pentru care e nadejde sa scape de acolo prin rugaciunile Bisericii, nu indura de pe-acum arsura focului, caci focul iadului se va aprinde la Judecata din urma. Chinurile celor pacatosi nu sunt in vremea de acum decat chinuri ale sufletului: tristetea, parerea de rau, mustrarea constiintei, inchisoarea, intunericul, frica, necunoasterea a ceea ce-i asteapta.

Presupusul citat din catehism l-am luat din cartea lui Cristian Bădiliţă, "Orthodoxie versus ortodoxie", fără să verific autenticitatea lui. Am răscolit net-ul şi într-adevăr, formularea citată de Bădiliţă nu există nicăieri, nici măcar în alte limbi. L-am crezut om serios, şi înclin să cred că nu l-a scos din burtă. Ce mi se pare curios este faptul că a fost preluat pe internet de un site care se recomandă că ar publica "ştiri şi informaţii de interes greco-catolic":

http://www.greco-catolica.org/print.aspx?s=2&id=420

Dacă fragmentul nu există, mă gândesc că un site cinstit cu cititorii săi nu l-ar publica.

Şi dacă tot mi-am pierdut vremea răscolind net-ul, am dat două peste două texte magisteriale ale lui Joseph Ratzinger de pe vremea când era papă, care conţin referiri la purgator în spiritul misteriosului fragment al lui Bădiliţă. Acestea sunt ecliclica "Spe Salvi" din 2007 şi cateheza despre Catherina de Genoa din ianuarie 2011. Cel puţin ultimul text se referă explicit la purgator ca la un foc interior, un fel de amplificare a iubirii şi credinţei în vederea comuniunii cu Dumnezeu, opinie provenită de la Catherina de Genoa. Un discurs total diferit de aproape tot ce s-a scris pe acest topic în apărarea purgatorului.