Purgatoriul

Purgatoriul Mareste imaginea.


Purgatoriul

Pentru Biserica Ortodoxa nu exista decat doua stari ale sufletului aflat in asteptarea invierii si a Judecatii din urma: Raiul si Iadul. Biserica Ortodoxa exclude posibilitatea existentei unei a treia stari, intermediare, despre care invata Biserica Romano-Catolica, numita Purgatoriu si vazuta ca loc aparte in care sufletul este supus pentru o vreme unui "foc curatitor".

Purgatoriul - Pozitia latina

a. Doctrina latina a Purgatoriului

Pe la sfarsitul anului 1231 intalnim urma unei prime controverse intre un grec, Gheorghe Vardanes, episcop in Corfu, si un latin, fratele Bartolomeu, legat al Papei, in legatura cu problema Purgatoriului. Episcopul i-a raportat patriarhului Gherman al II-lea pozitia teologului latin, care admitea existenta unui Purgatoriu, pe care acesta a respins-o intr-un tratat, si vestea ca grecii neaga Purgatoriul s-a raspandit la latini, care, la randul lor, au scris atunci si ei tratate pentru a respinge aceasta "eroare" a grecilor. Unul dintre ele a fost publicat in 1252 de dominicanii din Pera sub titlul Contra errores Graecorum. El va inspira opusculul pe care Toma de Aquino il va publica sub acelasi titlu zece ani mai tarziu, in care unul dintre capitole (69) se refera la problema Purgatoriului.

Credinta in Purgatoriu a fost pentru intaia oara exprimata intr-un document oficial al Bisericii Romano-Catolice in 1254. Este vorba de o scrisoare a papei Inocentiu al IV-lea catre legatul sau din Cipru, Odon, cardinal de Tusculum, unde aflam aceasta dispozitie: "Vazand ca Grecii afirma ca nu gasesc la invatatii lor nici un nume potrivit si sigur pentru a desemna locul acestei purificari si ca, pe de alta parte, potrivit traditiei si autoritatii Sfintilor Parinti, acest nume este "Purgatoriu", voim ca pe viitor aceasta expresie sa fie primita si de ei. Caci in acest foc temporar, sunt curatate pacatele - desigur nu pacatele de moarte, care n-au fost mai inainte sterse prin pocainta -, ci cele usoare si foarte mici, care daca n-au fost sterse in timpul vietii, sunt o povara pentru suflet dupa moarte".

La sinodul din Lyon (1274) rasaritenilor le-a fost supusa spre aprobare o Marturisire de credinta, alcatuita de papa Clement al IV-lea in mod special pentru imparatul unionist Mihail Paleologul. Partea privind Purgatoriul din acest text suna astfel: " (Cu privire la soarta celor morti)-Daca, cu adevarat caindu-se, ei au murit aflandu-se in iubire (de Dumnezeu), mai inainte insa de a-si plati prin roade vrednice de pocainta savarsirea raului ori nelucrarea binelui, sufletele lor se curatesc dupa moarte prin chinuri ispasitoare si curatitoare (purgatorii), dupa cum a explicat fratele nostru Ioan (Parastron). Pentru a alina aceste chinuri, le sunt de mult folos mijlocirile celor vii, adica liturghiile, rugaciunile, milosteniile si alte fapte evlavioase pe care credinciosii obisnuiesc sa le faca pentru fratii lor, potrivit celor statornicite de Biserica. Cat priveste sufletele celor care, dupa Botez, n-au suferit nici cea mai mica intinare a pacatului, ca si cele care, intinate fiind de pacat, s-au curatit fie in vremea vietuirii in trup, fie cum s-a spus mai sus, dupa despartirea din trup, prin cele facute in numele lor, acestea sunt indata primite in cer. Cat priveste sufletele celor care la trecerea din aceasta viata se afla in pacate de moarte [...], ele merg indata in iad, unde indura chinuri, fiecare pe masura rautatii sale". Se stie ca marturisirea de credinta a sinodului unionist de la Lyon, semnata de reprezentantii imparatului bizantin, a fost foarte curand respinsa de Biserica Ortodoxa. Oricum, sa remarcam faptul ca textul citat ramane prudent, caci nu spune nimic despre Purgatoriu ca loc, nici despre focul curatitor (doua puncte foarte controversate), ci vorbeste doar de "chinuiri ispasitoare si curatitoare (purgatorii)". Sa nu uitam ca avem de-a face aici cu un text de compromis, menit sa obtina un larg acord in sanul celor doua Biserici.

Aceeasi prudenta, din aceleasi motive, caracterizeaza si marturisirea de credinta a sinodului unionist de la Florenta (1439): "Daca cei care se caiesc cu adevarat mor in iubire de Dumnezeu, mai inainte de a-si fi ispasit prin roade vrednice de pocainta greselile savarsite fie prin lucrare, fie prin nelucrare (a binelui), sufletele lor sunt curatite dupa moarte prin chinuri purgatorii". Sinodul din Florenta tinandu-se in vederea re-unirii Bisericii latine cu cea ortodoxa (marturisirea sa de credinta fiind insa in final respinsa de aceasta din urma), formularea de mai sus este rezultatul unor discutii divergente si prezinta in mod edulcorat pozitia latina.

Definitia sinodului din Trento (1563) este mai neta: "Biserica catolica, insuflata de Duhul Sfant, pornind de la Sfanta Scriptura si de la vechea traditie a Parintilor, a invatat in sfintele sinoade, iar mai apoi si in acest sinod ecumenic ca exista un Purgatoriu si ca sufletele tinute acolo sunt ajutate de iubirea credinciosilor, si mai ales de jertfa de la altar, bineplacuta lui Dumnezeu. De aceea, sfantul sinod da dispozitie episcopilor sa faca tot ce trebuie pentru ca sfanta doctrina despre Purgatoriu, transmisa de Sfintii Parinti si de sfintele sinoade, sa fie primita de toti credinciosii si respectata de ei, si pentru ca ea sa fie predata si vestita in tot locul".

Recentul Catehism al Bisericii catolice reafirma doctrina despre Purgatoriu, prezentand-o drept articol de credinta al acestei Biserici si referindu-se la aceste definitii.

Desi nici una dintre aceste definitii nu spune nimic despre natura Purgatoriului, in Biserica Romano-Catolica s-a dezvoltat - atat inainte de aparitia lor, cat si dupa aceasta - o intreaga teologie foarte precisa referitoare la Purgatoriu, care a marcat constiinta catolica. Mai mult inca, aceasta teologie a fost insotita de o intreaga imagerie si de o puternica evlavie populara. Cea dintai - fata de care sinodul din Trento, presat de criticile protestante, s-a distantat in mod explicit - este pe cale de disparitie, insa cea de-a doua se manifesta inca si astazi cu pregnanta in sanul Catolicismului.

b. Inovatia pe care o reprezinta doctrina latina a Purgatoriului

In pofida afirmatiilor din Marturisirea de credinta de la sinodul din Trento ori ale unor istorici catolici, doctrina Purgatoriului nu-si afla temei probant nici in Sfanta Scriptura, nici in scrierile Parintilor din vechime. Numeroasele referinte scripturistice si patristice adunate ulterior de teologii catolici in vederea justificarii ei nu fac decat, pe de o parte, sa arate ca Scriptura si Parintii socotesc de mare folos rugaciunile facute de Biserica pentru cei adormiti -lucru admis dintotdeauna de Biserica Ortodoxa si irelevant cat priveste existenta Purgatoriului -, iar pe de alta parte sa profite de ambiguitatea unor texte in care se vorbeste de pedeapsa cu focul in lumea de dincolo, dar care, in realitate, se refera la gheena focului in care vor merge pacatosii dupa Judecata din urma si care, iarasi, nu presupun in nici un fel existenta vreunui Purgatoriu.

Doctrina Purgatoriului s-a nascut de fapt in a doua jumatate a secolului al XII-lea si este o adevarata "nascocire". Acest repros, facut de teologii ortodocsi celor latini de indata ce au aflat de ea, a fost taxat drept simpla polemica. E vorba insa de un fapt admis astazi de majoritatea istoricilor si demonstrat in chip magistral de renumitul istoric catolic Jacques Le Goff, care a alcatuit un vast dosar, intitulat in chip semnificativ: La Naissance du Purgatoire. El spune raspicat: "inainte de sfarsitul secolului al XII-lea, cuvantul purgatorium, ca substantiv, nu exista. "Un Purgatoriu" pur si simplu nu exista".

c. Teoria Purgatoriului este in acord cu principiile teologiei latine

Cu toate ca vocabula "Purgatoriu" a fost creata si utilizata pentru prima oara abia in a doua jumatate a secolului al XII-lea, pentru a numi un "al treilea loc", pe langa rai si iad, inovatia a fost totusi pregatita de mai inainte, prin anumite afirmatii sau expresii ale unor Parinti latini, ca Ambrozie, Augustin ori Grigorie cel Mare (care insa n-au elaborat nici o teorie sistematica si ale caror pozitii, in multe privinte, sunt destul de ambigue, lucru recunoscut de istoricii catolici, de orice tendinta).

Putem considera doctrina Purgatoriului ca fiind in acord cu orientarea post-augustiniana a teologiei latine, cat priveste unele presupozitii teologice fundamentale, cum sunt: teoria augustiniana despre teofanii - intermedieri de natura creata intre Dumnezeu si om - adoptata de teologia occidentala, care se potrivea cu ideea unui foc curatitor creat si material, in vreme ce conceptia rasariteana despre energiile dumnezeiesti necreate nu permitea o astfel de idee. intr-adevar, pentru teologia ortodoxa energia divina, care poate fi sesizata ca lumina sau foc, este una singura si necreata, insa potrivit efectelor sale, primeste calificative diferite; astfel, ea este numita "curatitoare" cand il curateste pe om "luminatoare", cand il lumineaza, "indumnezeitoare", cand il indumnezeieste. Asadar, nu exista o lumina pentru drepti, si un foc pentru cei pacatosi, ci una si aceeasi energie dumnezeiasca necreata care actioneaza asupra lor in chip diferit - pentru ca ei insisi o percep in chip diferit -, potrivit starii lor duhovnicesti. Aceasta conceptie, care-si are radacinile in gandirea unor Parinti ca Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Sfantul Maxim Marturisitorul, Sfantul Ioan Damaschin si, desigur, Sfantul Grigorie Palama, sta la baza pozitiei Sfantului Mar-cu Eugenicul, atunci cand respinge teoria latina a focului curatitor la sinodul de la Florenta.

Insa factorii care au contribuit cel mai mult la nasterea doctrinei Purgatoriului in Apus au fost, in Evul Mediu tarziu, teoria "satisfactiei" juridice si cea a ispasirii, formarea conceptului de "pacate veniale" si elaborarea distinctiei dintre "pacat" si "culpa". Notiunea de pacat venial cerea admiterea unei a treia categorii de credinciosi, situata intre cei drepti (curatiti de orice pacat) si cei osanditi (vinovati de pacate de moarte), carora trebuia sa li se gaseasca, dupa moarte, o stare si un loc de salasluire (Purgatoriul), diferite de celelalte doua. Iar distinctia dintre pacat si culpa indemna la conceperea unui loc de "penitenta", in care trebuiau sa-si ispaseasca pedeapsa si sa se curete cei carora li se iertasera pacatele veniale, dar nu li se stersese "greseala".

Dezvoltarea doctrinei Purgatoriului pare totodata legata si de factori care tin de "politica" ecleziastica a Bisericii latine, ce s-au tradus in doctrina si practica "indulgentelor", aparuta putin dupa "nasterea Purgatoriului".

Doctrina si practica aceasta vor sa-i incredinteze pe credinciosi ca Papa are puterea de a usura si chiar de a izbavi deplin de chinuri sufletele aflate in Purgatoriu si-si manifesta aceasta putere in schimbul unor "gesturi" ale credinciosilor - ca, de pilda, "rugaciunea lor pentru Suveranul Pontif, sau daniile pentru construirea de biserici -, sau, uneori, in chip cu totul gratuit, in ocazii solemne (mari sarbatori, jubilee...). Se stie ca aceasta practica a trezit mania lui Luther si ca ea fost fara nici o indoiala una dintre principalele cauze ale aparitiei Protestantismului. Departe de a se fi pierdut in zilele noastre, ea ramane puternic ancorata in pietatea populara catolica si a fost de altfel invocata foarte recent, cu prilejul Jubileului din anul 2000.

Aparitia acestei doctrine si a acestei practici este legata din punct de vedere istoric pe de o parte de dorinta de a se intari puterea papalitatii (care, iata, se intinde de acum nu doar asupra sufletelor in timpul vietii, ci si asupra destinului lor post-mortem), iar pe de alta parte, de grija mai prozaica de a incuraja daniile intr-o epoca in care papalitatea avea planuri ambitioase privind constructia si impodobirea bisericilor si palatelor.

Se stie ca aceste practici impreuna cu doctrina Purgatoriului au fost respinse nu numai de teologii ortodocsi, dar si de teologii Reformei. Mai recent, unii teologi catolici s-au manifestat si ei in mod critic in privinta lor, ca de pilda P. Y. Congar, care le propunea fratilor sai de credinta "sa accepte o punere in discutie a pozitiilor care nu sunt cele mai autentice, nici cele mai profunde ale traditiei lor". Nu credem sa se fi tinut prea mult seama de astfel de critici, insa nu putem sa nu constatam ca o anumita erodare a pietatii populare a pus capat anumitor excese ale acestei doctrine si practici.

2. Apararea teoriei Purgatoriului de catre latini si respingerea ei de ortodocsi la sinodul de la Florenta

Inca de la aparitia ei, doctrina Purgatoriului a suscitat o reactie critica din partea Bisericii Ortodoxe. Am pomenit deja de tratatul redactat pe la 1233 de patriarhul Gherman al II-lea.

Dupa sinodul de la Lyon, mai multe scrieri critice au fost redactate de teologii ortodocsi in vederea combaterii acestei doctrine. Am putea mentiona in special cea a Sfantului Simeon al Tesalonicului, care, in capitolul XXIII din scrierea sa Dialog contra ereziilor, arata ca nici unul dintre Sfintii Parinti nu socoteste ca este vreo alta pedeapsa pentru sufletele pacatoase afara de inchiderea lor ca intr-o temnita in loc de intristare si suspin, in asteptarea chinurilor vesnice, in vreme ce sufletele dreptilor se salasluiesc, dimpotriva, in loc de lumina si de desfatare, in asteptarea fericirii fagaduite, de care se vor bucura la inviere, cand se vor insoti din nou cu trupurile lor. Cei plecati de aici in cainta adevarata, insa lipsita de roade, nu sunt lipsiti din mila lui Dumnezeu de oarece mangaiere in intristarea si chinul lor, insa nici vorba de foc care sa-i curateasca, dupa cum spun latinii.

In timpul sinodului unionist de la Ferrara-Florenta, problema Purgatoriului a fost discutata impreuna cu cea a lui Filioque, a azimelor si a primatului papal, ca fiind unul dintre cele patru puncte principale de divergenta intre Biserica Ortodoxa si cea Romano-Catolica. A fost cea mai ampla si profunda dezbatere directa intre teologii catolici si cei ortodocsi asupra problemei Purgatoriului si de aceea merita a fi expusa pe larg.

a. Expunerea pozitiei latine de catre Cardinalul Cesarini

Atunci cand a fost abordata aceasta problema, pozitia latina a fost expusa intr-un memoriu remis grecilor de cardinalul Iuliu Cesarini, in termeni care reluau aproape cuvant cu cuvant marturisirea de credinta facuta in numele lui Mihail al VIII-lea Paleologul la al doilea sinod de la Lyon: "Sufletele celor care, caindu-se cu adevarat, mor in iubire (de Dumnezeu), mai inainte de a-si fi platit prin fapte vrednice de pocainta greselile cele din pacate ori din ne-facerea de bine, sunt curatite dupa moarte prin chinuri ispasitoare si prin faptele de iubire ale celor ramasi in viata, adica liturghiile pentru ei, rugaciunile, milosteniile si alte fapte evlavioase, care slujesc la usurarea chinurilor celor de acest fel; insa sufletele celor care, dupa ce au primit Sfantul Botez, n-au suferit nici cea mai mica intinare a pacatului, ca si cele care, intinate fiind de pacat, s-au curatit in vremea vietuirii in trup, ori prin mijloacele aratate mai sus, ele sunt indata primite in cer. Dimpotriva, sufletele celor care la trecerea din aceasta viata se afla in pacate de moarte [...], ele sunt aruncate, pentru a indura felurite chinuri; insa la Judecata din urma toti oamenii vor sta, cu trupurile lor, inaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru a da socoteala de faptele lor". In continuare memoriul infatisa sapte dovezi, extrase din Sfanta Scriptura si din Sfintii Parinti, care justificau prima parte a declaratiei referitoare la Purgatoriu si care urmareau sa demonstreze mai ales doua puncte anume: faptul ca exista o stare intermediara (intre rai si iad); si ca in acest loc sufletele sunt pedepsite prin foc:

1) Textul de la 2 Macabei 12, 46: "a adus jertfa de curatie pentru cei morti, ca sa-i slobozeasca de pacat";

2) Textul de la Matei 12, 32: "Celui ce va zice cuvant impotriva [...] Duhului Sfant nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie", ceea ce da de inteles ca alte pacate vor fi iertate in veacul ce va sa fie, ceea ce implica existenta unui Purgatoriu;

3) Textul de la 1 Cor. 3, 13-15: "Lucrul fiecaruia se va face cunoscut; il va vadi ziua (Domnului). Pentru ca in foc se descopera, si focul insusi va dovedi ce fel este lucrul fiecaruia. Daca lucrul cuiva pe care l-a zidit va ramane, va lua plata. Daca lucrul cuiva se va arde, va fi pagubit, iar el se va mantui, dar asa ca prin foc". Aceste cuvinte nu pot fi intelese decat ca referindu-se la focul care curateste sufletele in lumea de dincolo;

4) Traditia celor doua Biserici a invatat intotdeauna ca rugaciunile pentru morti sunt de folos, ceea ce nu ar avea nici un sens daca n-ar exista o curatire dupa moarte;

5) Autoritatea Bisericii latine, care a profesat intotdeauna aceasta doctrina a Purgatoriului;

6) Invataturile Parintilor latini (Augustm, Ambrozie, Grigorie cel Mare) si ale Parintilor rasariteni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Dionisie Areopagitul, Epifanie, Ioan Damaschin, Teodoret al Cirului);

7) Insasi dreptatea dumnezeiasca cere ca nici un pacat sa nu ramana neispasit, insa pedeapsa se da potrivit marimii greselii, dupa cum citim in Deut. 25, 2; Iez. 33, 14-15. Trebuie asadar sa admitem ca intre cer si iad exista un alt loc, unde sufletul pacatos se curateste, ca apoi sa se poata alatura sufletelor celor drepti.

b. Primul memoriu al Sfantului Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului

Sfantul Marcu Eugenicul a redactat un memoriu in care raspundea acestor argumente. inca de la inceput, acest memoriu infatiseaza limpede pozitia ortodoxa si merita pentru aceasta citat pe larg:

"Ca cei care au adormit in dreapta credinta sunt neindoielnic ajutati de liturghiile ce se savarsesc pentru ei, de rugaciunile si de milosteniile facute in numele lor, potrivit unui vechi obicei, marturisesc adevarul lucrurilor si cuvintele multor Dascalilor latini si greci, din multe locuri si timpuri, insa ca sufletele s-ar izbavi curatindu-se prin chin si foc vremelnic, date spre ajutor, in Purgatoriu, despre aceasta nu aflam nimic nici in Sfintele Scripturi, nici in cuvintele Dascalilor. in schimb, am primit de la ei invatatura ca pana si sufletele tinute in iad si inca de pe acum chinuite, fie cu simtirea suferintei, fie din pricina deznadajduirii pentru soarta lor, pot fi si ele ajutate si primesc o mica alinare (din cele facute in numele lor), chiar daca muncile nu inceteaza si nici sfarsitul nu si-l stiu. Si acestea le-a aflat marele nevoitor Macarie, prin lucrare dumnezeiasca, de la o tigva gasita in pustie. Si tot aceasta arata si rugaciunea lui Vasile cel Mare, rostita cu plecarea genunchilor in ziua Cincizecimii, cand spune: "Stapane, Atottiitorule [...] Care si la acest praznic cu totul desavarsit si mantuitor, ai binevoit a primi rugaciuni de mijlocire pentru cei tinuti in iad, dandu-ne noua mari nadejdi ca vei trimite usurare si mangaiere celor cuprinsi de intristari apasatoare". Cat priveste sufletele credincioase si iubitoare de Dumnezeu ce ies din viata aceasta intinate de pacate, ori mici si nestiute, de care nu s-au cait, ori mari si grele, de care s-au cait, dar n-au adus roade vrednice de pocainta, credem ca ele vor fi spalate de gresalele lor, dar nu prin foc curatitor si prin osandire in loc osebit, caci, dupa cum am spus, nu asa am fost invatati. Ci pe unele suflete le spala la iesirea lor din trup chiar frica mortii, dupa cum spune Grigorie Dialogul. Altele au sa se spele pe urma, fie stand si asteptand in acelasi salas pamantesc mai inainte de a merge sa se inchine inaintea lui Dumnezeu si de a fi asezate in ceata celor binecuvantati ai Lui; fie, de-au fost robite multa vreme de pacatele grele, vor fi tinute in iad, ca si intr-o temnita, sub paza, dar nu ca cele ce au sa ramana pururi in vapaie si chin. Acestia toti sunt ajutati de rugaciunile si liturghiile ce se fac pentru ei, prin lucrarea dumnezeiestii bunatati celei iubitoare de oameni. Asa cum spune Dionisie Areopagitul, talcuind intelesul tainic al celor savarsite pentru cei adormiti in dreapta credinta, unele pacate, cele ale slabiciunii omenesti, Dumnezeu pe data le lasa si le iarta. Altele insa, dupa o vreme, printr-o dreapta judecata, fie sunt desavarsit lasate si iertate, fie vinovatia lor nu se sterge pana la Judecata de apoi. Pentru aceasta, socotim ca nu este nevoie de vreo alta osandire sau de foc curatitor; caci pe unii-i curata frica, pe altii ii roade constiinta si-i chinuie mai rau ca focul; pe altii inca ii va curati infricosarea din vremea cand vor sta inaintea slavei celei dumnezeiesti, nestiind care le va fi soarta. insasi cercarea lucrurilor arata ca nu e chin si osanda mai mare. Sfantul Ioan Gura de Aur da marturie de aceasta in mai toate cuvintele sale de invatatura. Si tot asa marturiseste si sfantul nevoitor Dorotei in cuvantul sau Despre constiinta. Ca nestiinta celor ce vor fi cu ei munceste mai mult ca orice cazna pe cei osanditi o spun marii nostri Dascali, precum Grigorie Teologul in cuvantul sau Despre plaga grindinii[...]. De aceea ne rugam la Dumnezeu cu credinta ca-i va izbavi pe cei plecati (de chinul cel vesnic), iar nu de alt chin sau foc decat acelea ce s-au numit vesnice. inca credem ca rugaciunile pot sa slobozeasca sufletele zavorate in iad ca intr-o temnita. Pentru aceasta da marturie, impreuna cu multi altii, Sfantul Teofan Marturisitorul, cel numit si Graptul (insemnatul) [...], care a scris cantari de rugaciune pentru cei raposati si care se roaga pentru ei, cerand: "De lacrimile si de suspinurile cele din iad slobo-zeste pe robii Tai, Mantuitorule!" Auziti? Spune "lacrimi si suspin" si nu pomeneste de vreo alta osanda ori de foc curatitor. Iar cand se aminteste de foc in aceste cantari si rugaciuni, nu e vorba de un foc vremelnic, care poate sa cu-rateasca, ci de focul cel vesnic si de osanda fara sfarsit. Manati de iubirea de oameni si de mila pentru frati, indraznind si nadajduind cele ce sunt aproape cu neputinta, sfintii se roaga pentru mantuirea tuturor celor adormiti in dreapta credinta. Asa il auzim pe Sfantul Teodor Studitul cerand in canonul sau pentru morti: "Toti sa ne rugam lui Hris-tos, facand astazi pomenire mortilor celor din veac, ca sa izbaveasca de focul cel vesnic pe cei ce au adormit in credinta si nadejdea vietii celei vesnice". Iar in alt tropar iarasi zice: "De focul cel pururea arzator si de intunericul cel neluminat si de scrasnirea dintilor si de viermele cel ce chinuieste neincetat si de toata pedeapsa izbaveste, Mantuitorul nostru, pe toti cei ce in credinta au adormit". Unde e aici focul curatitor? Ca de-ar fi cu adevarat, ce loc mai cuvenit decat acesta ar fi gasit sfantul ca sa ne vorbeasca despre el? Nu este al nostru a sti daca Dumnezeu asculta aceste rugaciuni ale sfintilor. Ei insa o stiau, avand in ei salasluit pe Duhul Care toate le stie si Care ii mana sa graiasca si sa scrie intru cunostinta. O stie aceasta Domnul, Care a poruncit sa ne rugam pentru vrajmasii nostri si El insusi s-a rugat pentru cei ce L-au rastignit pe cruce, si Care l-a luminat pe intaiul mucenic Stefan sa faca tot asa pe cand era ucis cu pietre. Chiar daca nimeni nu poate spune ca rugaciunea sa a fost ascultata, se cuvine sa facem tot ce ne sta in putinta. Vedeti-i pe sfinti, ca s-au rugat nu numai pentru credinciosi, ci si pentru pagani, si au fost auziti, izba-vindu-i pe aceia de chinul cel vesnic. Asa cea dintai mucenita Tecla a mantuit-o pe Falconila, iar dumnezeiescul si marele Grigorie, pe imparatul Traian, dupa cum insusi istoriseste in Dialogurile sale."

c. Cuvantarea lui Visarion, mitropolitul Niceei

Visarion al Niceei a redactat si el un memoriu. insarcinat sa prezinte raspunsul oficial al grecilor la memoriul cardinalului Cesarini, el ofera o sinteza, in care preambulul si expunerea problemei ii apartin, iar argumentatia este preluata de la Sfantul Marcu Eugenicul.

Visarion prezinta mai intai de toate ca pe un lucru favorabil faptul ca grecii, ca si latinii, admit ca rugaciunile Bisericii sunt de folos pentru cei adormiti, dar ca la nici unul dintre dascalii lor nu se intalneste credinta intr-o ispasire a pacatelor savarsita, dupa aceasta viata, in chip vremelnic, prin foc.

Controversa, arata el, se reduce la doua chestiuni, cea de-a doua avand, la randul ei, doua subpuncte: 1. Exista o ispasire a pacatelor dupa aceasta viata? 2. Daca da, cum anume se savarseste ea? a) pur si simplu prin milostivirea dumnezeiasca, ca raspuns la rugaciunile Bisericii, sau b) printr-o pedeapsa; si anume care: temnita, intunericul, lipsirea de vederea lui Dumnezeu sau, asa cum cred latinii, focul, focul materialnic?

Grecii exclud aceasta ultima parere, pentru ca, pe de o parte, n-au intalnit la nici unul dintre dascalii lor credinta intr-un foc materialnic si vremelnic, iar, pe de alta parte, aceasta conceptie sustine doctrina origenista a apocatasta-zei, care neaga vesnicia chinurilor.

Cat priveste primul punct, grecii admit fara nici o rezerva faptul ca exista dupa aceasta viata o ispasire a pacatelor, care nu sunt de moarte, potrivit invataturii Sfintilor Parinti.

Singurul punct care ramane de dezbatut este asadar cum anume pot fi ispasite unele pacate, dat fiind ca amandoua Bisericile, atat cea Ortodoxa, cat si cea Catolica admit posibilitatea ispasirii lor.

Visarion isi incepe dezbaterea prezentand mai intai de toate ce anume din invatatura latinilor referitoare la curatirea prin foc este inacceptabil pentru greci. Pentru aceasta el reia diferite puncte cuprinse in memoriul cardinalului Cesarini.

(1-2) Pasajele citate din 2 Mac. 12, 46 si Mt. 12, 32 se refera intr-adevar la ispasirea unor pacate, care se face in anumite conditii, dupa moarte, dar nu amintesc de nici o curatire prin foc.

(3) Cat priveste pasajul citat din 1 Cor. 3, 11-15, Visa-rion trimite la autoritatea incontestabila a unuia dintre cei mai buni exegeti ai Apostolului Pavel, Sfantul Ioan Gura de Aur. Or, acesta din urma considera ca focul despre care vorbeste Sfantul Pavel este focul cel vesnic, din care nimeni nu mai poate iesi.

E drept ca Fericitul Augustin da o alta talcuire acestor randuri. Din dorinta laudabila de a respinge eroarea celor care socoteau ca acest text se refera la toate greselile, negand astfel vesnicia chinurilor, el recurge, in lipsa de ceva mai bun, la un termen de mijloc: acela de foc vremelnic.

In expresia Sfantului Pavel: "el se va mantui, dar asa ca prin foc", verbul nu trebuie luat in sensul lui obisnuit: "a fi mantuit", ci intr-un alt sens al sau, pe care de asemenea il intalnim adesea: "a fi scapat", altfel spus "pastrat" sau "mentinut". Apostolul a voit sa spuna ca cei osanditi nu vor fi nimiciti, ci mentinuti in focul cel vesnic. Si de altfel nu avem nici o alta indicatie ca el s-ar fi referit la un foc vremelnic. Aceasta este talcuirea data de Sfantul Ioan Gura de Aur, si impreuna cu el de toti Sfintii Parinti rasariteni. Sfantul Pavel insusi confirma o asemenea interpretare (Rom. 13, 12), ca si alte versete din Sfanta Scriptura care vorbesc de focul de la Judecata din urma (Dn 7, 10; Ps. 49, 4; 96, 3; 2 Pt. 3, 10, 12). (6) Latinii invoca felurite texte ale Parintilor, insa acestea nu au intelesul pe care latinii li-l atribuie. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Epifanie, Sfantul Dionisie, Sfantul Ioan Damaschin spun intr-adevar ca pentru curatirea de unele pacate, rugaciunile celor ramasi in viata le sunt de folos celor adormiti, fara insa sa mearga mai departe. Cat priveste textul lui Teodoret, este nevoie de precizari suplimentare, pe care insa nu le aflam in nici una dintre numeroasele sale scrieri; el nu are asadar valoare probanta.

Ar mai ramane Sfantul Grigorie de Nyssa, ale carui pozitii uneori par sa se situeze in perspectiva pozitiilor latine. Din pacate insa aceste pozitii par sa mearga si in sensul apocatastazei, invatatura dezvoltata de origenism si condamnata de cel de-al cincilea Sinod ecumenic. Faptul ca Grigorie de Nyssa este un Sfant Parinte vrednic de cinstire nu exclude faptul ca el, ca si alti Sfinti Parinti (Irineu de Lugdunum, Dionisie Alexandrinul...), s-a putut insela in unele privinte. O scuza este si faptul ca, la vremea sa, dogma Bisericii cu privire la vesnicia chinurilor nu fusese inca stabilita. Grecii considerau cuvenit sa se tina de invatatura Bisericii si de dreptarul Sfintei Scripturi, iar nu de parerile personale, fie chiar si ale unor mari dascali.

Or, afirmatiile Sfantului Ambrozie, ale Fericitului Augustin ori ale Sfantului Grigorie cel Mare referitoare la curatirea de pacate prin foc nu erau altceva decat astfel de opinii personale. insa nici chiar aceste afirmatii nu confirma doctrina latina a Purgatoriului. Singurul lucru care reiese limpede din textele acestor Parinti este ca rugaciunile celor vii sunt de folos pentru cei raposati. Este drept ca Sfantul Grigorie cel Mare, in Dialogurile sale, citeaza numeroase exemple de curatire prin foc, insa nu credem ca el sa le fi gandit altfel decat ca pe niste alegorii.

(5) Latinii invoca autoritatea Bisericii romane; insa, in acest caz, nu se poate vorbi decat de un obicei; iar pe aceasta baza nu se poate discuta, caci unui obicei i se pot intotdeauna opune alte obiceiuri. Trebuie examinat fondul problemei, avand ca dreptar Scriptura si pe Sfintii Parinti.

(7) Latinii fac apel la ratiune. Dar nici grecii, in ceea ce-i priveste, nu duceau lipsa de rationamente.

Astfel, Visarion prezinta zece argumente, luate din memoriul Sfantului Marcu Eugenicul:

"I. Nu e propriu bunatatii lui Dumnezeu sa nu tina seama de o fapta buna cat de mica si sa pedepseasca cea mai mica greseala. Or, daca putinul bine care se afla in cei care au pacatuit mult nu primeste nici o rasplata, pentru multimea rautatii lor, urmeaza ca nu se pedepseste nici putina intinare aflata in sfinti, data fiind precumpanirea binelui; caci de vreme ce n-au savarsit pacate de neiertat, lesne li se lasa o greseala marunta. Asadar nu se cuvine sa primim ca este un foc curatitor.

II. in cei buni este si putin rau, dupa cum exista putin bine si in cei rai. insa putinul bine al celor rai nu poate dobandi rasplata, ci doar o osandire mai mica. Tot asa, putinul rau al celor buni nu se osandeste, ci au parte de fericire dupa masura faptelor. Asadar, iarasi nu este cazul sa admitem ca este un foc curatitor.

III. Ca este dreapta osanda vesnica se adevereste mai cu seama pentru cei impietriti in rautate; caci vointei pururea plecate spre rau i se cuvine osanda vesnica; iar daca voirea statornica a raului e pedepsita cu osanda vesnica, urmeaza ca cel care nu e dat osandei pe vecie n-are voia statornicita: nici in rau, caci atunci ar fi menit chinului vesnic, nici in bine, caci binele nu ia osanda, ci cununi. insa voi insiva spuneti ca cei curatiti in focul acesta au voia nestramutata; asadar, n-au de ce sa fie curatiti prin foc.

IV. Daca desavarsita rasplata a curatiei inimii si sufletului este vederea lui Dumnezeu, de care fiecare se va impartasi pe masura curatiei sale, caci nu toti sunt la fel de curati, inseamna ca nu e nevoie foc curatitor pentru cei in care curatia nu e deplina; caci focul i-ar face pe toti deopotriva de curati si vrednici de vederea lui Dumnezeu. Dar (altceva arata) ce s-a petrecut in muntele Legii, ca simbol si preinchipuire; caci atunci nu se vedeau toti stand in acelasi loc si in acelasi rang, ci in ranguri diferite, pe masura curatiei lor, dupa cum spune Grigorie Teologul.

V. Marele Grigorie Teologul in cuvantul sau de invatatura La Sfintele Pasti, talcuind cele tainice, vine si spune: "Nimic nu vom lua cu noi, si nimic sa nu lasam pentru a doua zi", si arata limpede ca dupa aceasta "noapte" nu mai e cu putinta curatirea; iar noapte numeste viata noastra de acum.

VI. Acelasi, in cuvantul sau Despre plaga grindinii, inca spune: "Nu spune ca-ti vei ispasi pacatele dupa moarte, cum spun cei care cugeta trupeste; caci e mai bine ca acum, ascultand invataturile, sa te curatesti, ca sa nu fii dat la chinuri atunci cand va fi vremea osandirii, iar nu a curatirii". Asadar se vede limpede ca dupa moarte nu va mai fi curatire, ci vesnica osanda.

VII. In pilda despre bogatul nemilostiv si saracul Lazar, punandu-ne inainte soarta lor dupa moarte, Domnul spune ca primul a fost pus in groapa, si sufletul lui supus la chin, in iad, iar celalalt dus de ingeri in sanul lui Avra-am; si sanul lui Avraam inchipuie ridicarea la slava harazita celor ce s-au facut prieteni ai lui Dumnezeu; iar iadul si chinurile, osanda vesnica a pacatosilor; si n-a pus intre ele loc osebit de ispasire, ci prapastie mare, intarita si de netrecut, care arata limpede despartirea lor.

VIII. E cu neputinta ca sufletul, cu totul netrupesc si ne-materialnic, sa fie pedepsit cu foc, o data ce-a pierit trupul, care putea simti arsura. La invierea de obste insa, cand sufletul pacatos se va insoti din nou cu trupul sau, de acum si el nepieritor, si toata zidirea se va innoi, atunci se va da focului vesnic, dupa cum am fost invatati. Atunci, neindoios, va indura osanda cuvenita, dimpreuna cu demonii cei intunecati, care vor primi si ei atunci trup ingrosat, vazut, ars in cuptorul iadului, dupa cum spune Marele Vasile. Mai inainte de aceasta insa, nematerialnic fiind, desi e viu prin sine, cum s-ar putea pedepsi prin foc materialnic?

IX. Sfintii Parinti, care au vietuit aici ingereste, in osebite locuri si de multe ori li s-au aratat in vise ori vedenii ori in alt chip minunat vesnicul chin si intristarea in care se afla necredinciosii si pacatosii, n-au tainuit acestea, ci ni le-au aratat ca si cum ar fi de fata si acum petrecandu-se, intocmai ca in pilda bogatului nemilostiv si a saracului Lazar; dar niciodata n-au pomenit de foc curatitor si vremelnic.

X. Invatatura lui Origen despre apocatastaza si sfarsitul chinurilor - care in chip necuvios cheama de martor iubirea dumnezeiasca -, primita de unii din Biserica, cum sunt Didim si Evagrie si pusa la inima de sufletele neiubitoare de osteneli, dupa cuvantul dumnezeiescului Ioan, cel ce a mestesugit Scara cea cu buna suire - a fost anatematizata la al cincilea Sinod a toata lumea, ca pierzatoare de suflet si indemnand la nelegiuire sufletele misele care nadajduiesc ca vor scapa de chinuri, potrivit acestui cuvant inselator. Din aceleasi pricini nu se cuvine primita nici invatatura despre focul curatitor, ca smintitoare, intorcand sufletele de la ostenelile curatirii in aceasta viata prin desarta fagaduinta a unei curatiri in veacul ce va sa fie.

d. Al doilea memoriu al Sfantului Marcu Eugenicul

Misiunea de a raspunde argumentelor grecilor, prezentate de Visarion, i-a fost incredintata de catre latini lui Ioan de Torquemada.

Precizarile cerute grecilor de acesta din urma au fost date de Sfantul Marcu Eugenicul in alte doua memorii. In primul dintre aceste memorii, Sfantul Marcu expune din nou pozitia ortodoxa:

"Noi spunem ca nici dreptii nu-si traiesc inca deplin fericita lor soarta si starea binecuvantata pentru care s-au gatit aici prin osteneli si nevointe; nici pacatosii nu sunt dusi indata dupa moarte la vesnica osanda in care pururi vor fi chinuiti. Asadar, nici unii, nici altii nu sunt acolo unde neindoielnic se vor salaslui dupa judecata din urma si invierea de obste. insa si unii, si altii se afla acum in locul care li se cuvine. Cei dintai, la fericita odihna si slobozenie, in ceruri, dimpreuna cu ingerii stau inaintea lui Dumnezeu, ca in raiul din care Adam a fost scos, iar talharul ce s-a cait, luand-o inainte, a intrat cel dintai; si adeseori ii cerceteaza pe cei care-i cinstesc si-i lauda in biserici, ascultand pe cei care-i cheama in ajutor si rugan-du-se lui Dumnezeu pentru ei, avand de la El acest mare dar; iar prin sfintele lor moaste savarsesc minuni, bucu-randu-se de vederea lui Dumnezeu si de Lumina care izvoraste din El, mai deplin si cu mai mare curatie decat in vremea cand petreceau in trup. Ceilalti sunt ferecati in iad si pusi "in groapa cea mai de jos, intru cele intunecate si in umbra mortii", dupa cum spune regele David (Ps 87, 7), si impreuna cu el dreptul Iov: "in tinutul intunericului si al umbrelor mortii, tara de intuneric si neoranduiala, unde lumina e totuna cu bezna" (Iov 10,21-22). Cei dintai au parte de cea mai mare bucurie si desfatare, asteptand in pridvorul imparatiei implinirea fagaduintelor si bunatatile cele de nespus. Ceilalti, dimpotriva, raman in temnita si in intristare fara mangaiere, ca osanditii ce-si asteapta judecata, stiind mai dinainte ca vor fi dati la chinuri. Dar nici cei dintai n-au mostenit inca imparatia si bunatatile acelea "pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit" (1 Cor. 2, 9), nici ceilalti n-au fost inca dati la chinurile cele vesnice si muscaturii focului celui nestins. Si aceasta invatatura primita de la Parintii din vechime ne este lesne s-o probam cu marturia dumnezeiestilor Scripturi. Si asa o predam si noi altora, vazand limpede cat e de simpla si de dreapta".

Sfantul Marcu Eugenicul citeaza mai multe texte scripturistice si izvoarele patristice pe care se intemeiaza acest punct al credintei ortodoxe: Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Grigorie Teologul, Sfantul Ioan Gura de Aur.

In continuarea memoriului, Sfantul Marcu precizeaza si alte puncte.

Mai intai, el arata ca nu aflam nici in Sfanta Scriptura si nici la Parinti credinta intr-o curatire prin foc vremelnic si materialnic. Astfel, vorbind despre cei rataciti din calea credintei (2 Pt. 2, 4), Apostolul Petru spune ca acestia isi asteapta osanda intemnitati in iad, si nu pomeneste de nici un foc. Si impreuna cu el, rasaritenii vorbesc si ei despre osanda care a si inceput, despre rusine, despre mustrarea cugetului si despre alte chinuri, insa nu primesc invatatura despre focul materialnic care curata sufletele cele nemateri-alnice. Locurile din scrierile Parintilor, in care este infatisata osandirea la foc, trebuie luate in sens figurat si alegoric.

- In al doilea rand, in slujbele sale Biserica nu se roaga numai pentru unele suflete, ci deopotriva pentru toti cei raposati, asadar si pentru cei din iad, nadajduind sa-i scoata de acolo sau macar sa le aline chinul. Se stie doar ca au fost si rugaciuni ascultate, ca, de pilda, a Sfintei Tecla pentru Falconila, sau a Sfantului Grigorie Dialogul pentru imparatul Traian. Insa, indeobste Biserica nu se roaga pentru sufletele paganilor; ea se roaga pentru cei morti in credinta, oricat de pacatosi ar fi, cerand de la Dumnezeu iertarea lor, cum se vede din rugaciunea Sfantului Vasile rostita in ziua de Rusalii: "Stapane Atottiitorule, Dumnezeule al Parintilor [...] Care si la acest praznic cu totul desavarsit si mantuitor, ai binevoitor a primi rugaciuni de mijlocire pentru cei tinuti in iad, dandu-ne noua mari nadejdi ca vei trimite usurare si mangaiere celor cuprinsi de intristari apasatoare, auzi-ne pe noi [...] care ne rugam Tie [...]" .

De vreme ce rugaciunile Bisericii au puterea de a alina suferinta sufletelor impovarate de pacate grele si de a le imbarbata cu nadejdea iertarii - caci soarta lor in vesnicie se va hotari abia la Judecata de apoi -, cu atat mai mult vor putea ele sa aduca in ceata sfintilor sufletul care are o mica greseala. Si sufletele cele sfinte primesc un oarece folos din rugaciunile acestea, caci, dupa cum invata Dionisie Areopagitul, n-au intrat inca in bucuria cea desavarsita.

Asadar nu putem socoti ca de puterea rugaciunilor si a jertfei celei fara de sange se folosesc numai sufletele aflate in focul curatitor.

In al treilea rand, latinii aduc drept marturie cuvantul Sfantului Vasile cel Mare, care in rugaciunea de mai sus cere de la Dumnezeu sa odihneasca sufletele celor adormiti la loc de racoare si odihna. Nici vorba aici de foc curatitor! Dupa cum nici prorocul David, spunand: "Trecut-am prin foc si prin apa si ne-ai scos la odihna" (Ps. 65,11), n-a avut in gand un asemenea foc.

In al patrulea rand, pe latini ii scandalizeaza faptul ca rasaritenii socotesc ca un sfant ca Grigorie de Nyssa s-a putut insela in aceasta privinta. Dar aceasta s-a intamplat si in cazul altor puncte de doctrina chiar unor Parinti de mare autoritate. Si apoi, invatatura Sfantului Grigorie de Nyssa se deosebeste de cea a latinilor; dupa el nu numai pacatele usoare, ci toate pacatele trebuie ispasite prin foc; si vorbeste de un sfarsit al tuturor chinurilor, tocmai pentru ca crede ca ele nu au alt rost decat sa curateasca de pacate nu numai pe oamenii necredinciosi si pacatosi, ci chiar si pe demoni, pana cand, intr-un sfarsit, vor fi toti restaurati in binele din care au cazut. insa aici gandirea Sfantului Grigorie se apropie de invatatura lui Origen, condamnata in mod oficial de Biserica.

In al cincilea rand, e de mirare ca latinii isi prezinta invatatura lor despre curatirea prin foc drept o invatatura veche a Bisericii, prin care ne ferim de caderea in ratacire, de vreme ce multi dintre marii Dascali ai Bisericii uneori au talcuit in chip alegoric pana si focul cel vesnic si chinul fara de sfarsit. Cu adevarat ei spun ca focul cel nestins si intunericul cel mai din afara aceasta inseamna: instrainarea de Dumnezeu si nevederea Lui, iar viermele cel neadormit si balaurul cel mare sunt mustrarea constiintei si amaraciunea rusinii; si nu e alta scrasnire a dintilor decat furia neputincioasa si suferinta ce se naste din ea, intristarea si suspinul.

In al saselea rand, rasaritenii nu afla in textele din Macabei si de la Sfantul Matei nici urma de pedeapsa ori de curatire prin foc; in ele se vorbeste doar de jertfa adusa pentru iertarea pacatelor.

In al saptelea rand, pentru rasariteni e lucru de mirare ca latinii spun ca una e iertarea greselii, si alta iertarea de pedeapsa, si ca mai poate fi vorba de osanda dupa iertare. Caci daca regii din aceasta lume nu-i lasa in lanturi pe cei pe care i-au iertat, cu cat mai mult nu va face asa Dumnezeu, Care are bunatatea ca insusirea Sa cea mai proprie si mai vadita. Nenumarate texte ale Sfintei Scripturi arata ca gresita aceasta cugetare a lor, caci vamesului nu numai ca i s-au iertat pacatele, dar s-a intors la casa sa indreptatit (Le. 18, 14); regele Manase, smerindu-se, a fost scos din lanturi si asezat din nou pe tronul sau (II Par. 33, 12-13); ninivitenii, pentru ca s-au cait, au scapat de pedeapsa ce sta sa se abata asupra lor (Iona 3, 5); iar slabanogului, o data cu iertarea pacatelor, i se daruieste si vindecarea trupului (Mat 9, 6).

In cele din urma, cat priveste textul de la Sfantul Pavel, pe care se sprijina mai toata invatatura latinilor despre focul curatitor, nici unul dintre Parintii greci care l-au talcuit - intre care la loc de cinste sta Sfantul Ioan Gura de Aur -nu s-a gandit vreodata sa-i dea acest inteles. Caci lucrul ce se descopera in foc, dupa cuvantul Apostolului, este pacatul de neiertat, iar cel pagubit este lucratorul nelegiuirii; asadar nu e vorba aici de fagaduinta mantuirii prin foc a unora; iar focul despre care vorbeste nu e altul decat focul cel vesnic.

e. Al treilea memoriu al Sfantului Marcu Eugenicul

Cel de-al treilea memoriu al lui Marcu Eugenicul aduce cateva lamuriri, cerute de latini. in el se subliniaza mai ales urmatoarele lucruri:

- soarta dreptilor ramane provizorie si nedesavarsita pana la Judecata de apoi (paragraful 1):

- sfintii nu-L vad pe Dumnezeu in fiinta Sa (paragraful 2), ci prin luminarea Duhului (paragraful 4);

- sufletele celor care mor in pacate de moarte sunt chinuite in iad de asteptarea infricosata a hotararii soartei lor (paragraful 6), in vreme ce sufletele sfintilor se veselesc intru nadejdea bunatatilor fagaduite (paragraful 7);

- lipsirea de vederea lui Dumnezeu este pentru cei osanditi o suferinta care intrece arsura focului vesnic si orice alt chin (paragraful 8);

- chinurile pe care le indura sufletele in chip obisnuit -intunericul, tristetea, rusinea si celelalte - sunt mai mari sau mai mici, pe masura pacatelor lor (paragraful 9); teologii ortodocsi, multi dintre ei formati in scoli teologice apusene. Acestia consimt adeseori ca in starea intermediara sufletele au parte de o ispasire si curatire de pacate; uneori afirma chiar ca aceasta se savarseste prin foc; insa cu totii resping ideea ca aceasta ispasire s-ar petrece intr-un al treilea loc, care ar fi Purgatoriul. in tratatele autentic ortodoxe insa, regasim conceptia generala aparata de Sfantul Marcu Eugenicul la sinodul de la Florenta, care este pe linia gandirii Sfintilor Parinti rasariteni, ramanand si astazi dominanta printre teologii ortodocsi care si-au exprimat opiniile referitor la acest subiect.

Printre cele mai marcante scrieri care au tratat problema Purgatoriului dupa sinodul de la Florenta, reluand si precizand pozitiile exprimate acolo de Visarion si Marcu Eugenicul, putem cita Catehismul ortodox al lui Meletie Pigas, Patriarhul Alexandriei (Vilnius, 1596), si noua editie, revazuta, indreptata si adaugita (1690) a Marturisirii de credinta a Patriarhului Dositei al Ierusalimului.

Patriarhul Alexandriei Meletie Pigas afirma ca Hristos a rascumparat in chip desavarsit intregul neam omenesc si de aceea cel caruia i se iarta pacatele savarsite dupa Botez nu mai are nimic de platit. Canonul pe care-l da duhovnicul nu are un rost pedepsitor, ci de indreptare si ferire de pacat. Omul caruia i-au fost iertate pacatele marturisite in Taina Spovedaniei nu mai are de ispasit vreo pedeapsa, nici in aceasta lume, nici in cealalta. Nici epitimia (canonul de pocainta), nici incercarile si necazurile din aceasta viata nu au vreun rost pedepsitor or ispasitor. Nu trebuie sa vedem in roadele pocaintei despre care vorbeste Sfanta Scriptura, plata data pentru pacatul savarsit, ci dovada de adevarata cainta. Asadar, daca cel pacatos moare cu inima franta si smerita, fara sa aiba timp sa aduca roade vrednice de pocainta, Dumnezeu ii va ierta lui toate greselile, pentru jertfa lui Hristos, si el nu are a se teme de dreptatea dumnezeiasca; pentru unul ca acesta, cerul este deschis. O data ajuns la capatul vietii pamantesti, omul va merge negresit ori in sanul lui Avraam, impreuna cu saracul Lazar, ori se va cobori la iad, cu bogatul cel nemilostiv. Dupa moarte, nu exista alt salas ori alta stare a sufletului decat acestea doua. Purgatoriul nu are nici un rost si se trage din invatatura gresita a lui Origen. Nu are nici un rost, pentru ca cei care mor in stare de cainta sunt deplin curatiti prin sangele lui Hristos si n-au nevoie de nici o alta curatire. Si este origenist, pentru ca vorbeste de chinuri curatitoare vremelnice, care conduc spre ideea de apo-catastaza universala. Si n-am gresi daca l-am numi si iudaic; intr-adevar, fariseii, avand credinta ca nici unul dintre fiii lui Israel nu poate pieri, pe cei pacatosi ii sortesc dupa moarte chinurilor curatitoare. Trecand apoi la textele scripturistice pe care indeobste se sprijina teologii latini cand e vorba de Purgatoriu, patriarhul Meletie le intoarce chiar impotriva acestei invataturi. Astfel, in textul de la Matei 5, 26: "Nu vei iesi de acolo pana ce nu vei fi dat cel de pe urma ban", cuvantul "pana ce" si cele urmatoare nu arata un rastimp, care se va incheia, ci textul vrea sa spuna ca "in temnita, adica in iad, vei fi pedepsit pentru toate relele savarsite, fie ele cat de mici".

Cat priveste textul de la 2 Macabei 12, 43 s.u. nu doar ca nu zideste Purgatoriul, dar il si ruineaza; caci cu adevarat Iuda Macabeul nu aduce jertfa de curatie pentru o vina mica, ci pentru un pacat greu cum era idolatria, savarsit de oameni care murisera fara sa aiba timp sa se caiasca. Focul despre care se vorbeste la 1 Corinteni 3, 13-15 nu este foc curatitor, ci focul cercarii prin care vor trece atat dreptii, cat si pacatosii, pentru a se descoperi si face vadite faptele lor, fie bune, fie rele. in sfarsit, textul de la Matei 12, 32: "celui care va zice cuvant impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie", nu arata nimic altceva decat ca pacatul impotriva Duhului Sfant nu va fi iertat niciodata, dupa cum reiese si din textele paralele de la Marcu 3, 28-29 si Luca 12, 10.

Care este atunci folosul solirilor celor vii pentru mortii lor? Mai intai de toate, prin orice fapta buna savarsita pe seama celor morti in credinta, se aduce lauda lui Dumnezeu Cel ce i-a slavit pe ei. Daca mortii sunt in iad, solirile noastre pot sa le usureze chinul si chiar sa-i scape de acolo, daca viata lor n-a fost cu totul rea si stricata. Pentru aceasta, avem drept pilda pe imparatul Traian si pe Falconila. Nu e nici o indoiala ca flacarile iadului sunt vesnice, insa cei de care Dumnezeu Se va milostivi nu le indura decat putina vreme. Cu adevarat Biserica se roaga pentru toti cei morti in credinta, si doar cei care au iesit necaiti din aceasta viata sunt lipsiti de rugaciunile ei.

Patriarhul Dositei al Ierusalimului, in editia revazuta si indreptata a Marturisirii sale de credinta (1690), scoate in evidenta patru deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea catolica.

Cea dintai, spune el, este ca noi, ortodocsii, nu admitem existenta unui al treilea loc, altul decat iadul si aproape de el, de unde sufletele pot fi izbavite; noi spunem ca mai inainte de Judecata din urma, cand Hristos ii va osandi pe vecie pe cei nelegiuiti, este nadejde de izbavire chiar pentru cei salasluiti in iad.

A doua deosebire este ca noi nu credem sa fie vreun foc curatitor in afara lui Dumnezeu, Cel ce este El insusi foc curatitor, Cel ce rascumpara in chip deplin, odihneste, ridica pacatele si daruieste pace sufletelor. Si numai in chip figurat numim "curatire" plansul si suspinul celor tinuti in iad.

A treia deosebire, cea mai mare, este ca potrivit invataturii ortodoxe pacatele usoare nu se socotesc dupa moarte. Dumnezeu nu tine seama de ele, si nu e nici o pedeapsa ori chin pentru sufletele celor care le-au savarsit. Greselile marunte, de care nu e ferit nici un om, sunt iertate in clipa mortii din mila lui Dumnezeu, Care ia aminte la binele ce precumpaneste in sufletele dreptilor. Daca n-ar fi asa, nimeni n-ar mai ajunge in cer dupa moarte. Iar sufletele celor vinovati de pacate de moarte sunt usurate si izbavite din iad prin rugaciunile Bisericii si solirile celor vii.

A patra deosebire decurge dintr-a treia si desfiinteaza cealalta ratiune de a fi a Purgatoriului, adica pedeapsa pentru o vreme a pacatelor sterse prin pocainta ori prin dezlegarea preotului. Celor care, rapiti de moarte, n-au putut aduce roade vrednice de pocainta, Hristos le sterge deplin tot pacatul si osanda. El ii sfinteste, ii slaveste si le daruieste veselia de care au parte dreptii. A desparti "greseala" de "pedeapsa" si a spune ca pacatele au fost sterse, dar nu si pedeapsa, este un lucru lipsit de ratiune. Noi marturisim asadar, incheie Dositei, ca cei care s-au cait de pacatele lor nu sunt pedepsiti in iad, de vreme ce credinciosii isi au salasul in Biserica celor intai-nascuti din cer. Si, dimpotriva, pacatele grele se osandesc in iad, si din iad, nu din alta parte, sunt izbaviti pacatosii, dupa cum se vede din istoria Macabeilor. Desi se afla in iad, cei pentru care e nadejde sa scape de acolo prin rugaciunile Bisericii, nu indura de pe-acum arsura focului, caci focul iadului se va aprinde la Judecata din urma. Chinurile celor pacatosi nu sunt in vremea de acum decat chinuri ale sufletului: tristetea, parerea de rau, mustrarea constiintei, inchisoarea, intunericul, frica, necunoasterea a ceea ce-i asteapta.

Jean Claude Larchet

11 Iulie 2012

Vizualizari: 16230

Voteaza:

Purgatoriul 0 / 5 din 0 voturi. 3 review utilizatori.

Comentarii (3)

  • Claudiu NanPostat la 2014-09-26 06:21

    Unii oameni sint pacatosi - ajung in iad. Unii oameni sint virtuosi - ajung in rai. Am urmatoarea intrebare: Ce se intampla cu cei care sunt pe jumatate virtuosi si pe jumatate pacatosi?

  • Mihai RaduPostat la 2014-06-16 05:19

    http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/raiul-nu-i-imparatia-cerurilor Raiul nu-i împărăţia cerurilor. Raiul este locul unde a stat Adam şi unde stau drepţii până la judecata de apoi. O stare provizorie. Nu-i hotărât să stea drepţii acolo pentru totdeauna, că de la judecată înainte, sufletele drepţilor nu se mai duc în rai, ci în împărăţia cerurilor. Iar deosebirea între cer şi rai este negrăit de mare, pentru că atâta iubire a avut Dumnezeu de neamul omenesc, încât în locul raiului i-a dat împărăţia cerurilor. Satana l-a scos pe Adam din rai, iar Dumnezeu, venind pe pământ şi suferind pentru neamul omenesc, nu-l mai bagă în rai pe omul care face voia Lui şi poruncile Lui şi se teme de El, ci în ceruri. În Evanghelie ce s-a zis? „Fericiţi cei săraci cu duhul, că acelora este împărăţia raiului?” Nu, ci altfel: „împărăţia cerurilor”. Sau zice: „Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că acelora este împărăţia raiului?” Nu, ci împărăţia cerurilor. „Iată dar – zice Sfântul Vasile –, a pierdut omul raiul, iar prin mila lui Dumnezeu cea negrăită, a câştigat cerul”. Că unde a prisosit păcatul, zice Apostolul Pavel, acolo darul a prisosit. Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar ca să intre cineva în Împărăţia cerurilor trebuie să se nască din apă şi din Duh, să fie nevinovat ca pruncii, să rabde multe scârbe în viaţă şi să se silească în toată viaţa la lucrul poruncilor Domnului. Raiul, ca cineva să-l poată descrie, nu se poate. Niciodată nu poate să descrie cineva frumuseţile raiului. Nici oamenii, nici îngerii. Auziţi pe Apostolul Pavel: Ceea ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inimă de om nu s-a suit. Aceasta a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe Dânsul. Marele Vasile, arătând pe cât este nouă cu putinţă despre rai, zice aşa: „Omule, dacă-ţi închipui că raiul este mâncare şi băutură şi veselie şi grădină şi flori şi cântări şi păsări şi palate de aur, nu te opresc. Măcar aşa să-ţi închipui, dar râvneşte la rai, adică să doreşti raiul. Că dorind raiul, te laşi de păcat. Închipuie-ţi şi tu cum vrei, dar orice vei închipui tu despre rai, nu este ceea ce îţi închipui tu, că raiul este mai presus de minte”. (Ne vorbeşte Părintele Cleopa, vol. 9, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 52)

  • ANDREI FLORIN CABAPostat la 2011-08-20 08:17

    felicit încă odată poziția BOR faţă de purgatoriu, mă bucur când păstrează ca şi Biserică, în dogmă, Adevărul nepătat de dorinţele/ideile vreunui papă sau chiar vreunui sfânt. Fiţi binecuvântaţi!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE