Cristi, Dumnezeu ne tine pentru rugaciunile tuturor oamenilor, fie ei in manastire sau nu, dar mai ales, Dumnezeu ne tine pentru faptele acestora, caci rugaciunea nu are nici un rost fara sa fie inarmata de faptele care o incununeaza . Nu exista diferente intre oameni, fie in manastire sau in lume, putem face in aceiasi masura fapte bune si fapte rele, cugete bune si cugete rela, rugaciuni si lipsa de rugaciuni, nevointe sau lene, jertfe sau nepasare....Suntem doar oameni, iar Dumnezeu ii iubeste pe oameni...nu pe calugari sau pe mireni, doar pe OAMENI !

@ Anca si Cristi - azi am citit pe acest site un articol superb scris de Sf. Ioan Gura de Aur legat de mire si mireasa. Mie imi place stilului lui. Acolo insa, in cartea despre preotie m-a deranjat putin. Am inteles la ce se refera si are dreptate, dar exagereaza putin.
Tot azi am mai citit un articol scris despre casatorie si daca relatia dintre barbat si femeie este pacat. Nu stiu cine este acest preot Gleb Kaleda, dar articolul lui imi place. Si la este un pic de contradictie la un moment dat, dar pe ansamblu este placut si nu loveste.
Poate ca punandu-le alaturi de cele ale parintelui Cleopa veti vedea si voi diferenta.
Nu inteleg de ce tot imi spuneti mie de mandrie. Pentru ca ma deranjeaza niste duritati sau nedreptati? Pentru ca gandesc si analizez niste texte prin sufletul meu?
Eu una n-as putea vreodata sa fac diferente, sau sa lovesc in barbat. Iubesc omul de langa mine si il respect, fie el barbat sau femeie. Atat.
Amandoi pot fi buni sau rai, amandoi pot gresi.
Nu sufar etichetele puse pe oameni si nici amestecul in viata privata a omului.
Poate ca aici este o greseala a bisericii in general, oricare religie/confesiune - de a face canoane/legi asupra persoanei si vietii private a oamenilor, fie ei preoti sau laici.
Credinta este in suflet si nu in organele sau in viata privata si intima a omului.
Dumnezeu este cu noi si in casa. Dar numai EL singur, nu si sinoadele, sau cei ce fac reguli si canoane.

Sincer, sincer, sincer ! Îţi doresc din tot sufletul să fi iubită, înţeleasă şi cu sufleţelul împăcat, dar te rog mult, cerne-ţi întrebările şi potoleşte-ţi frământările inutile şi fără rost. Ai ales partea cea mai tulbure şi nesigură a credinţei, a transformat credinţa , din balsam , într un vulcan în continuă erupţie . Cu drag şi cu toată sinceritatea : Cristian

de ce spui asta,ce poate fi asa de rau sa nu poti ramane pana la final?

Florina, ce inocent te-ai exprimat si sincer...ce bine ar fi ca si credinta sa se manifeste astfel, in viata oamenilor si-n inima lor.
Asa este, ce rau este daca nu se poate pana la sfarsit ? !
NICI UN RAU !....caci adevaratele rele au o fata foarte hidoasa, nu atat de oameneasca, cum este renuntarea la ceva ce nu poti duce pana la sfarsit si nu vrei sa persisti in minciuna fata de tine insuti si fata de Dumnezeu .

Sfântul Ioan Scararul spunea ca sunt fericiti aceia care ramân în manastire pâna la sfârsit dar sunt si mai fericiti aceia care schimba manastirea pentru Dumnezeu. Pe vremea aceea manastirile erau interzise vizitatorilor sexului opus si calcarea acestei rânduieli era un motiv ce îndreptatea plecarea din manastire:
http://www.crestinortodox.ro/drept-b...rea-manastirii



Putem sa spunem ca sunt fericiti cei ce parasesc manastirea, dar doar daca o fac pentru Dumnezeu, adica daca pastreaza si în lume lepadarea de cele ale lumii si schimba doar peisajul. Caci daca se întorc la distractiile lumesti se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi (Matei 12, 45).


Cred ca ce spune Ori se refera mai mult la viata trecatoare si aceasta nu e bine, nu acesta trebuie sa fie obiectivul nostru. Viata de acum trebuie s-o vedem ca pe ceva de sacrificat si numai asa vom putea pune temelie pentru viata noastra vesnica. Rau nu e suferinta trecatoare ci pierzarea vesnica.


Iar faptul ca ramânerea în manastire ar însemna o minciuna fata de tine si Dumnezeu suna gresit. Fiindca e vorba despre ce îi este bine acelui om si binele poate fi si într-un mediu viciat moral.

Impartirea oamenilor in monahi si mireni este, in esenta sa, una formala. Asa ne place noua sa ne deosebim. Dar Dumnezeu ne imparte altfel, in cei care traim intru El si cei care traim in afara Lui, in oameni duhovnicesti si oameni trupesti.

Vom intalni mireni, oameni casatoriti, care formal traiesc precum monahii, si monahi care traiesc precum mirenii, dar ceea ce conteaza este numai partasia reala cu Dumnezeu. Daca o avem sau nu.

Orice legare exclusiva de forma caii pe care ne alegem sa urmam in viata, casatorie sau monahism, duce la esec. Casatoria si monahismul in ele insele nu inseamna nimic, daca nu le primim constienti si responsabili - pentru tot restul vietii - ca "ajutoare" si "binecuvantari" lasate de Dumnezeu spre mantuirea nostra.

Adevarat ai grait. Si eu simt tot asa.
cei care au ales calea casatoriei trebuie sa faca in asa fel incat sa aduca manastirea in sufletul lor si asa toti vom trai ca intr-o manastire. Aceasta ar trebui sa fie punctul nostru comun: manastirea din suflet indiferent daca traim in lume casatoriti sau in manastire .

Pai de ce ori calugar ori casatorit?
 

Ma intreb oare de ce ori calugar, ori casatorit?
Ce se intampla cu cei care decid sa ramana singuri?
Nu poate fi oare o viata binecuvantata de Dumnezeu?
De ce le este greu la toti sa-i respecte si sa pretuiasca pe cei care au ales sa traiasca singuri?
Eu cred ca este timpul sa pretuim si alegerea asta, chiar daca cei mai multi nu-s obisnuiti cu ea.
Multi traiesc intr-o simplitate ca si calugarii,dar in lume, ce-i asa de greu de inteles, de acceptat?
Daca traiesti in smerenie, in rugaciune, in curatie, si incerci sa-ti dezvolti toate calitatile si darurile ca sa poti fi de folos semenilor tai, oare nu-i o binecuvantare?
De ce-i uitam mereu pe oamenii (femei si barbati) care au ales sa nu se casatoreasca dar nici sa nu se calugareasca?
Mai bine ar trebui sa meditam si la faptul ca multe din casatori se fac bazate doar pe atractia trupeasca sau materiala ceea ce-i o mare sminteala, ce sa mai vorbim de voia Lui Dumnezeu ca asta chiar ii mare lucru.
Si cand ne gandim ca nici preotii nu-s ajutati in "drumul"... alegerii unei bune soti ce sa mai zicem de ceilalti? Doamne ajuta la toti sa-si gaseasca locul lor in lume pe voia Domnului.

Hristos Se ofera pe Sine atat celor casatoriti, cat si monahilor. Asa ca nu din cauza lui Hristos nu se mantuiesc unii, ci din nelucrarea lor cu El.

Daca e sa ne intrebam, atunci intrebarea este: am eu chemare pentru casatorie? Am eu chemare pentru calugarie? Si nu sa spunem mantuirea e doar in casatorie sau doar in calugarie.