Nevoia profundă a ființei și existenței noastre este nevoia de dialog, de comuniune, mai ales cu Cel ce este punctul de sprijin absolut.
Or, ce înseamnă infernul? Dostoievski îl înțelege drept: „durerea celor ce nu pot iubi”. Eu cred că aici e vorba și de neviolarea libertății lor. Sfântul Isaac Sirul zice: „Să nu vă închipuiți că în iad Dumnezeu nu iubește, dar iubirea lucrează în diferite chipuri” – între noi fie vorba, eu cred că oamenii care vorbesc cel mai mult despre iubire, tocmai aceia nu o înțeleg. Foarte puțini înțeleg ce înseamnă ea, în firea ei divină! Continuând cuvântul Sfântului Isaac: „Și-n iad este iubire, dar iubirea în cei care iubesc lucrează în duhul comuniunii; iar în cei care nu iubesc, ea arde ca flacăra”. Vorbind despre asemenea flăcări ale iubirii, chiar zicala românească confirmă spusele sfântului, și anume: „Răzbunarea cea mai mare este când dușmanul tău e silit a recunoaște că ești bun și el e rău”. Așa, pe cineva poate să îl ardă chiar dragostea unui prieten, încât să nu o suporte; aceasta se petrece tot din pricina acestui mister.
Gândiți-vă fie la fratele cel mare din Parabola Fiului risipitor, fie la fariseul din Pilda vameșului și a fariseului, și veți observa că acești oameni erau drepți și se considerau drepți, ca și cei trei prieteni ai lui Iov. Aici se dezvăluie cum chipurile acestea de oameni cad, fiecare în felul lui. Fratele mare nu intră în casa părintelui, fariseul nu se întoarce îndreptat de la templu, iar dincoace, Iov trebuie să se roage pentru prietenii lui. Se dezvăluie că ascunsul misterios al răului stă în eul închis în sinea lui, centrificat în „aseitatea” lui. Această auto-întemeiere lăuntrică mă aruncă în universul despărțirii, izolării de Dumnezeu și semeni.
(Părintele Constantin Galeriu )

După părerea mea, foarte mulți tineri chiar ar vrea, în principiu, să aibă o familie cu adevărat bună, dar au în fața ochilor experiența propriilor părinți. Avem foarte multe familii divorțate, foarte mulți oameni recăsătoriți, unii chiar de două ori, multe mame singure. Viața mutilată a părinților îi sperie pe copii, și aceștia caută mijloace pentru a nu repeta trista lor experiență. În acest scop, ei au inventat o schemă. Schema e următoarea: „Încercăm, și dacă ne iese totul, dacă se dovedește că ne iubim cu adevărat, că ne potrivim, atunci mergem deja la Starea civilă sau chiar ne cununăm, și în continuare vom trăi ani mulți și fericiți, și poate vom și muri în aceeași zi”. Defectul acestei scheme constă în aceea că atunci când oamenii încep să trăiască împreună, relația lor cere chiar mai multă încredere reciprocă decât relațiile dintre părinți și copii lor mici. Toată lumea știe cât de strâns este, atât fizic, cât și moral, contactul dintre părinți și copiii lor, pe care aceștia trebuie să-i îngrijească, să-i spele, să le urmărească fiecare suspin și fiecare țipăt – iar relația din căsnicie este și mai serioasă, în toate sensurile, fie și pentru singurul fapt că din această relație iau naștere copii. Acesta este, într-adevăr, un moment extrem de serios, în legătură cu care se produc o mulțime de tragedii cumplite.
Ca atare, din punctul meu de vedere, dacă v-ați dăruit altui om (pentru că în dragoste amândoi se sacrifică, amândoi se dăruiesc unul celuilalt, este un act reciproc), considerând că acum doar faceți o încercare, iar viața adevărată va începe mai târziu, vă înșelați profund. Aceasta este deja căsnicie, ați început deja, în fapt, soț și soție – și lucrul cel mai neplăcut este că v-ați speriat unul de celălalt chiar de la început. Vă bănuiți din start pe voi înșivă și pe omul drag de faptul că nu sunteți capabili să vă petreceți viața împreună. Ați devenit „soț” și „soție”, cu toate că nu sunteți deloc gata pentru asta și nu v-ați dat seama ce ați făcut. (Vladimir Gurbolikov, jurnalist)


(Dmitrii Semenik, Dragostea adevărată: taina dragostei înainte și după căsătorie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2012, p. 84)

Femeia cu mintea întreagă şi îngăduitoare şi cu bună măsură [în toate], chiar dacă este săracă, poate să facă sărăcia mai dorită decât bogăţia. Fiindcă cea stricată şi destrăbălată şi certăreaţă, şi dacă s-ar afla mii de comori într-însa, le risipeşte mai repede ca vântul şi aduce asupra bărbatului dimpreună cu sărăcia mii de alte rele. Să nu căutăm bogăţia, ci soţia potrivită cu starea noastră.
Mai întâi învaţă care e pricina nunţii şi pentru ce a fost ea introdusă în viaţa noastră şi nu cere nimic mai mult [de la ea]. Care e motivul nunţii şi pentru ce a dat-o Dumnezeu? Ascultă-l pe Pavel, că zice: „Din pricina desfrâului fiecare să-şi aibă femeia lui” (I Corinteni 7, 2). Nu a zis: „ca să scapi de sărăcie” sau „ca să te înavuţeşti”. Dar ce? Ca să fugim de desfrânare, ca să potolim pofta, ca să trăim împreună în întreaga înţelepciune, ca să bine plăcem lui Dumnezeu, ca să ne fie îndeajuns soţia proprie. Acesta este darul nunţii, acesta este rodul ei, acesta câştigul. Nu lăsa pe cele mai mari ca să cauţi cele mai mici.
(Sfântul Ioan Gură de Aur )

Am stat multă vreme la Jilava, care este o închisoare subterană, şi am trăit acest fenomen. Celulele comunică cu şanţul care face legătura cu partea de deasupra şi, vara, ferestrele sunt deschise. De ani de zile vin rândunelele şi-şi fac cuib în celule. Există un bec care arde ziua şi noaptea, pentru că acolo nu ai voie să stai pe întuneric, unul dintre dorurile mari fiind să ajungi odată să dormi cu lumina stinsă, pentru că trebuie să fii tot timpul sub supraveghere. Aşa încât, deasupra becului de la intrare, era o mică platformă şi acolo rândunelele îşi făceau cuib. Ei bine, în fiecare primăvară fiecare rândunică venea exact la cuibul ei din celulă, din sutele de celule care erau acolo. Ele deveniseră blânde şi le-au marcat la un picior deţinuţii mai vechi în toamnă, iar când veneau primăvara le luau în palmă şi se uitau la semnul de la picior. Deci, dacă rândunica ştie să găsească o celulă, cum să nu ştie rugăciunea? Aşa că, dacă este plecat undeva, într-o călătorie, departe, sau a fugit de acasă, s-a pierdut în lume şi nu ştii unde este, dacă eşti mamă şi este copilul tău şi te rogi pentru el, să fii sigură că rugăciunea este singura care-i ştie adresa. Acesta este unul dintre miracolele rugăciunii că nu greşeşte niciodată adresa!
(Mitropolit Bartolomeu Anania )

Sadismul, precum ştii, este oricum rău. Una dintre formele lui grave este să reproşezi celorlalţi lucruri pe care nu le pot schimba sub nicio formă. Chiar şi cea mai uşoară critică are nevoie de o anumită diplomaţie. Dacă o adresezi cu mânie, este posibil să-l determini pe celălalt să reacţioneze astfel încât să nu-l ajute ci, din contră, să-i dăuneze. În interiorul nostru se ascunde un mecanism de autoapărare care se declanşează de îndată ce ne ofensează cineva. Mulţi bărbaţi iau lecţii de autostăpănire de la soţiile lor. Dacă reuşeşti să-ţi controlezi limba, chiar dacă el nu poate, este posibil ca Petre să iasă din cearta voastră cu amintirea împrospătată despre nemaipomenita lui soţie, care-i dă lecţii, prin tăcerea ei. O altă armă care trebuie nimicită o reprezintă unele cuvinte des folosite care, rostite cu năduf, vatămă. Cuvinte precum „niciodată” şi „tot timpul”; „niciodată nu vii acasă la timp” ori „tot timpul dai prioritate copiilor” fac să izbucnească incendii care se sting foarte greu. Un cuplu înţelept, pe care-l cunosc, a luat hotărârea să şteargă aceste cuvinte din limbajul lor polemic. Să nu întârzii nici tu să descoperi cuvintele voastre care „incendiază”, ca să imiţi prudenţa acestui cuplu.
(Charlie W. Shedd, Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 72)

Există un leac pentru toate bolile sufleteşti. Unii nu ştiu despre el, iar alţii îl cunosc, dar nu-l folosesc şi rămân netămăduiţi. Cei ce-l iau nu numai că se vindecă, dar devin şi sfinţi. Acest leac este smerenia. Prin leacul acesta, proorocii au profeţit viitorul. Prin acest leac, Sfinţii Apostoli, din pescari ce erau, au devenit propovăduitori şi dascăli înflăcăraţi ai lumii. Prin acest leac, Sfântul Spiridon, din păstor de oi cum era, a devenit episcop sfânt al creştinilor. Acest leac a fost luat de Preasfânta Fecioară şi s-a învrednicit să devină Maica lui Hristos, care este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit şi lipsit de păcat. Domnul ne îndeamnă ca toţi să luăm acest leac, pentru a afla odihnă aici pe pământ şi în ceruri! Smerenia adevărată nu-l lasă pe om să cadă în păcat; dar, chiar dacă n-ar izbuti şi ar cădea, îl ridică imediat. Acest leac vă sfătuiesc să-l luaţi pentru a vindeca de orice patimă. Dacă nu-l aveţi, cereţi-l de la Preabunul Dumnezeu şi o să vi-l dea.
Aşadar, prin smerenie şi prin răbdarea pe care aceasta o aduce, vă veţi mântui. Domnul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat de Dumnezeu. Cel ce are răbdare până la sfârşit, se va mântui. Prin răbdare vă veţi câştiga sufletele”. De câte ori valurile repetate şi înfuriate ale ispitelor şi suferinţelor vor veni asupra noastră şi ne vom afla în primejdie de a pieri, să strigăm precum Petru: „Izbăveşte-mă, Doamne, că pier!”, şi în clipa aceea El îşi va întinde sfânta şi milostiva Sa mână şi ne va izbăvi.
(Arhim. Filothei Zervakos )

Bucuria, nimicirea întristării!
 

https://lh6.googleusercontent.com/-s...os_evlogon.jpg

Totuși omul vrea să se roage, ca să aibă întreaga afecțiune a lui Dumnezeu, toată îmbrățișarea lui Dumnezeu, toată dulceața Lui, toată veselia Duhului lui, tot harul pe Care-L dă Sfântul Duh. Harul Sfântului Duh este o altă vedere cu toate simțurile, pe care o are omul. Însă această vedere în rugăciune o dă bucuria. Când te rogi fără bucurie, atunci nu ajunge la Dumnezeu rugăciunea ta. Melancolia ta, supărarea ta, necazul tău devine o fortăreață întărită, o grădină prin care nu răzbate nici lumina, nici sunetul și nu urcă nimic la Dumnezeu.
Când prin rugăciunea ta, când prin suișurile minții tale vrei să vezi pe Dumnezeul cel viu, vrei să participi cumva la vederile sfinților , la izbânzile îngerilor, când vrei să preguști acelea pe care Dumnezeu le dă tuturor celor ai săi, în special acelora care trăiesc o viață mai duhovnicească. Când vrei să vezi cu ochii sufletului tău pe Dumnezeu, când vrei ca Dumnezeu cel adevărat să devină vederea ta, atunci nu există alt mod decât să te rogi cu bucurie. Astfel dobândești dreptul de a cere vederea lui Dumnezeu. Fără bucurie, orice ceri este egoist. Este o meschinărie care te desparte de Dumnezeu. Și prin urmare, dacă te aude Dumnezeu, atunci vei auzi glasul: „prăpastie mare s-a întărit”[1] între Mine și tine.
Așa cum acel bogat nu putea să se apropie de sânurile lui Avraam, fiindcă „prăpastie mare s-a întărit” între ei tot așa nici Avraam nu putea să-i împlinească cererea lui. Exact așa, oricât de mult s-ar ruga și cel mai bogat, dacă nu are bucurie, nu poate nimic să izbândească. Săracul Lazăr însă plin de mizerie și răni, le are pe toate. Se bucură și cu fărâmiturile pe care reușea să le fure de la câinii stăpânului său[2].
„Vederea în rugăciuni” înseamnă deci: rugăciuni cu bucurie, care dau cele mai înalte trăiri ale inimii. Pentru fiecare dintre ele există o premisă și premisa vederilor este bucuria.
Și continuă: „Și buna dispoziție în trude”. Ar putea spune cineva că osteneala este ceea ce mă lipsește de bună dispoziție. Prin urmare, nu se poate să fii și bucuros și trudit. Când am trudă nu am bucurie. Și totuși zice aici că bucuria este „buna dispoziție în trude”. Ce înseamnă bună dispoziție? Înseamnă bucurie, dulceață, transformare, deplina satisfacție a inimii, euforia în inimă, schimbarea a toate. „Buna dispoziție în trude”. Truda sunt ostenelile și luptele pe care le facem cu inima noastră, sunt ostenelile și luptele pe care ni le dă Dumnezeu. Dar bucuria transformă această stare a ostenelilor într-o bună dispoziție. Și așa îl vezi pe mucenic că trăiește bucuria lui. Îl vânează, îl lovesc, îl biciuiesc este totuși atât de bucuros, fiindcă i s-a dat ceea ce avea deja și i-a prisosit ceea ce căuta[3]. Avea bucurie, și i-a dat Dumnezeu mai mare bucurie și mai mult încă, voioșie, veselie.
Bucuria este încă, zice, „podoaba călugăriei”. Ce înseamnă podoabă? Podoaba este ceva pe care-o pui, pe care o atașezi pe un trup, un altoi, unirea celor doi în una. Ramura pe care o pui într-un copac nu mai poți apoi să o scoți, fiindcă aceasta a devenit una cu copacul, s-a asimilat, odrăslește o mlădiță și dă rod.
Viața duhovnicească este deci congruența a doi factori: al renunțării, adică al predării noastre lui Hristos și al bucuriei, care este consecința încrederii noastre în Dumnezeu, consecința înțelegerii și simțirii că Hristos S-a răstignit pentru mine, că Hristos mi-a pregătit sălașuri veșnice, că Hristos mi-a pregătit frumusețe în cer. Și cum spuneam, bucuria izvorăște din siguranța lui Dumnezeu, adică din trăirea unirii cu Hristos și cu ceilalți oameni.
Omul fără bucurie este despărțit de Hristos.
Orice ai face, ba încă și pocăința ta și dragostea ta nu sunt adevărate dacă nu ești bucuros. Zici că mă iubești și în altă zi în care eu plec, tu te mâhnești și plângi. Dragostea ta este un egoism dezmățat, dragostea ta este o furtună a persoanei tale, dragostea ta este o înălțare a idolului tău, o înșelare.
Nu este cu putință de asemenea să spui că eu postesc, când postul tău nu îți dă bucurie. Nu este cu putință să spui că eu îl iubesc pe sărac și îi dau un obol, în ceasul în care, dându-i obolul, inima ta nu simte întreagă bucuria aceea. Când ai bucurie, atunci orice faptă este adevărat. Și prin urmare relația ta cu Dumnezeu și lepădarea ta de toate depinde de bucurie.
(Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Viață. Cuvânt despre nădejde,Indiktos Atena, 2005)

Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă. Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.
Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.
Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.
Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu.
Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.
Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.
Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.
Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.
Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.
Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.
Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.
Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.
Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.
Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.
Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?
Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.
”Despre credință și mântuire”, Efrem Athonitul

F ericit cel ce, luminându-și ochii inimii, Îl vede în sine întotdeauna pe Domnul ca în oglindă, că va primi ușurare de patimi și de gândurile viclene.
Fericit cel ce iubește cuvintele cele frumoase și bune și urăște cuvintele de rușine și stricătoare, că nu va cădea în robia celui viclean.
Fericit cel ce-și zidește aproapele cu frica de Dumnezeu și nu amăgește sufletul său, temându-se în tot ceasul de toiagul din fier al Păstorului Celui Mare.
Fericit cel ce ascultă de aproapele său așa cum place lui Dumnezeu și rabdă cu recunoștință necazurile, că va fi încununat, făcându-se mărturisitor în Domnul.
Fericit cel ce iubește înfrânarea cea cu dreaptă socotință, care nu va fi supus osândei pentru pântecele său, ca un iubitor de plăceri și un necurat, că va fi mărit în Domnul.
Fericit cel ce nu se îmbată de vin, ci totdeauna se veselește de aducerea-aminte de Domnul, de Care se veselesc necurmat toți Sfinții.
Fericit cel ce își iconomisește averea așa cum place lui Dumnezeu, că nu va fi osândit de Mântuitorul ca un iubitor de arginți și nemilostiv către aproapele său.
Fericit cel ce are trezvie în rugăciune, în citirea cuvântului lui Dumnezeu și în faptele cele bune, că se va lumina și nu va adormi întru moarte.
Fericit cel ce s-a făcut minunată mreajă duhovnicească și pe mulți i-a vânat Stăpânului Celui Bun, că Domnul îl va lăuda pe el foarte.
Fericit cel ce s-a făcut minunată pildă pentru aproapele și nu a rănit conștiința semenilor cu fapte netrebnice, că va fi binecuvântat în Domnul.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Rugăciunea, fiind pricinuitoarea primirii depline a harului, este prin aceasta pricinuitoarea tămăduirii omului şi a întoarcerii sale întru sănătate.
Prin ea, omul I se adresează lui Hristos - Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, pentru a primi de la El vindecarea de toată răutatea. Numai Dumnezeu singur este ajutorul și sprijinitorul său. „Ştim - spune Sfântul Varsanufie, că cei bolnavi au nevoie totdeauna de doctor şi de leacurile de la el (...) De aceea şi proorocul strigă, zicând: „Doamne, scăpare Te-ai făcut nouă în neam şi în neam”. Iar dacă El este scăparea noastră, să ne aducem aminte că zice: „Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, şi te voi izbăvi”.
Ca răspuns la rugăciunea sa, omul primeşte de la Hristos leacurile potrivit stării sale şi izbăvirea de boală. De aceea, nu este de mirare că Sfinţii Părinţi socotesc rugăciunea ca lin leac deosebit de puternic şi folositor. „Rugaciunea este doctorie”, scrie Sfântul loan Gură de Aur şi încă: „Rugăciunea este leacul mântuirii”; „este izbăvirea noastră, doctoria sufletului şi leac pentru relele lui”; „puterea rugăciunii (...) vindecă bolile”.
(Jean Claude Larchet )

În ispite, împotriveşte-te cu smerenie, precum scriu şi spun Sfinţii Părinţi, iar dacă se întâmplă să cazi, ridică-te şi cunoaşte că pentru mândria ta te ispiteşti de acestea. Aleargă la prihănirea de sine şi la smerenie, iar nu afară din chilie. Dacă monahul nu va fi încercat prin diferite ispite şi scârbe, nu va putea cunoaşte neputinţa sa şi nu se va smeri.
Scrii că vezi înlăuntrul tău patimi şi neputinţe sufleteşti pe care nu le văzusei înainte şi că nu te poţi slobozi şi desprinde de ele. Asupra celui care începe să meargă pe calea vieţii duhovniceşti şi războiul duhovnicesc se ridică mai nemilos şi, dacă nu putem să ieşim îndată biruitori, să nu ne mâhnim şi să nu ne necăjim, ci, văzând neputinţele noastre, să ne smerim şi să aducem Domnului pocăinţă. Primejdios este atunci când îţi vei vedea îndreptările sau virtuţile, ceea ce este semn vădit de înşelare şi cădere de la Dumnezeu. Înaintea Lui, mai plăcut este un păcătos cu pocăinţă, decât un drept cu mândrie. (Sfântul Cuvios Macarie de la Optina)

Mult mă rănesc când văd monahi care actionează omeneşte, iar nu cu rugăciunea, spre a mijloci la Dumnezeu în lucrurile greu de izbutit omeneşte. Dumnezeu le poate aranja pe toate. Când cineva face o lucrare duhovnicească în chip corect, atunci chiar şi cu rugăciunea poate zidi mănăstiri, le poate înzestra cu toate cele absolut necesare şi poate ajuta toată lumea. Nu este trebuinţă nici măcar să lucreze, ci ajunge numai să se roage. Monahul trebuie să încerce să nu aibă dureri de cap pentru cutare sau cutare greutate, fie a sa personală, fie a unui semen de-al său, fie privind situaţia generală, ci să alerge la rugăciune şi să trimită multe puteri dumnezeieşti prin mijlocirea lui Dumnezeu. De altfel, aceasta este lucrarea monahului, iar dacă monahul n-a înţeles-o, viaţa lui nu are nici un sens.
De aceea, să ştie că orice nelinişte a sa, care îl sileşte să caute cu chinuială şi durere de cap soluţii omeneşti la diferite probleme, este de la diavolul. Atunci când vedeţi că vă preocupă lucruri pentru care, omeneşte, nu există rezolvare şi nu le încredinţaţi lui Dumnezeu, să ştiţi că aceasta este o măiestrie a diavolului, ca să lăsaţi rugăciunea prin care Dumnezeu poate trimite nu numai, simplu, putere dumnezeiască, ci puteri dumnezeieşti . Ajutorul adus de rugăciune nu este un simplu ajutor dumnezeiesc, ci o minune a lui Dumnezeu. Dar, din clipa în care începem să ne neliniştim, Îl împiedicăm pe Dumnezeu să intervină. Punem logica înainte, iar nu pe Dumnezeu şi voia Sa cea dumnezeiască, lucru care ne-ar îndreptăţi să primim ajutorul dumnezeiesc. Diavolul încearcă, furând cu măiestrie dragostea monahului, să-l ţină într-o dragoste lumească, într-o înfruntare lumească a lucrurilor şi într-o slujire lumească a semenului său. În timp ce el, ca monah, are posibilitatea să se mişte în spaţiul lui propriu, în spe*cialitatea sa de transmisionist, pentru că aceasta este şi ascultarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. Toate celelalte, pe care le facem prin străduinţe omeneşti, sunt pe un plan inferior.
De aceea, este mai bine ca monahul să ajute pe ceilalţi cu rugăciunea sa, decât cu cuvintele sale. Dacă nu are puterea să oprească pe cineva care face rău, să-l ajute, de departe, cu rugăciunea, pentru că altfel se poate chiar vătăma. O rugăciune bună, făcută din inimă, are mai multă putere decât mii de cuvinte, atunci când ceilalţi nu ascultă de cuvinte .
Cu toate că unii spun că ajut lumea care vine şi mă află, eu văd însă că mai eficace slujesc lumea citind o oră şi jumătate la Psaltire . Cealaltă lucrare o văd ca o recreaţie, adică să-şi spună sărmanii durerea lor, iar eu să le dau un sfat. De aceea nu socot că-i ajut prea mult slujindu-i astfel. Rugăciunea este cea care ajută. Dacă tot timpul meu l-aş fi dat rugăciunii, aş fi ajutat mai mult lumea. Să spunem că văd, pe zi, 200 de oameni. Oare numai 200 de necăjiţi există în lume? Dacă n-aş vedea pe nimeni şi m-aş ruga pentru toată lumea, atunci aş primi toată lumea. De aceea spun lumii: „Eu vreau să vorbesc lui Dumnezeu despre voi, iar nu vouă despre Dumnezeu. Aceasta este mai bine pentru voi, dar nu mă înţelegeţi”.
Să nu neglijăm rugăciunea în aceşti ani grei, căci ea este o asigurare, este comuniunea cu Dumnezeu. Aţi văzut ce spune Avva Isaac? „Dumnezeu nu ne va întreba pentru ce n-am făcut rugăciune, ci de ce n-am avut legătură cu Hristos şi ne-a chinuit diavolul” (Sfântul Isaac Sirul, „Cuvinte ascetice”, Cuvântul 42, p. 219).
(Cuviosul Paisie Aghioritul )

Un frate care a păcătuit a mers la un Sfânt Părinte şi l-a întrebat ce trebuie să facă: „Ai căzut? Ridică-te!”, i-a spus acesta. „M-am ridicat, dar am păcătuit din nou”, i-a răspuns omul.
„Nu-i nimic, i-a spus părintele, te ridici din nou...! Clipa finală trebuie să te găsească, fie ridicându-te, fie căzând, dar în luptă cu tine însuţi şi cu ispitele. Numai aşa găseşti calea spre rai”.
(Părintele Iustin Pârvu )

Imi aduc aminte de o doamnă pe care o stimam foarte mult, fiindcă mă ajutase de multe ori atunci când veneau la mine oameni cu probleme mari; era o femeie deosebită, foarte evlavioasă şi jertfitoare. Odată, nu ştiam cum să-l ajut pe un tânăr care avea probleme cu drogurile; doamna respectivă s-a oferit să-l ia la ea acasă pentru şase luni, până ce a depăşit starea critică şi a putut să se integreze din nou în societate. Slavă Domnului, până acum totul a mers foarte bine cu acel tânăr. Este căsătorit şi are trei copii. Aveam, aşadar, mare respect şi admiraţie pentru această doamnă. Într-o zi, a venit la mine şi mi-a spus:
‒ Nu ştiu ce se întâmplă, dar mă rog şi sufletul nu-mi este împăcat. Îmi cercetez cugetul şi nu văd unde am greşit. Spuneţi-mi ce să fac.
Nu ştiam ce să-i răspund; eu aveam numai admiraţie pentru dânsa. În acel moment Dumnezeu m-a ajutat, dându-mi un cuvânt pentru ea. I-am zis:
‒ Nu ajunge să ne cercetăm pe noi înşine, bizuindu-ne doar pe propria noastră judecată, şi să nu descoperim în noi nici o vină. Trebuie să ne cercetăm starea în lumina poruncilor lui Hristos, ca să vedem cum vrea El să fim cu adevărat. Aşa că strigaţi către El: „ Doamne, de cele ascunse ale mele curăţeşte-mă! ”. Rugaţi-vă astfel şi Domnul vă va descoperi unde v-aţi poticnit.
‒ Bine, a încuviinţat ea.
Peste trei zile a venit din nou şi mi-a spus:
‒ Acum ştiu. Dumnezeu mi-a arătat unde am greşit, şi mi-a mărturisit care era greşeala. Bineînţeles că citisem versetul respectul în psalmi (Psalmi 18, 13), dar nu-l folosisem niciodată, nici măcar nu mă gândisem vreodată la el. Dar Dumnezeu mi l-a descoperit tocmai în clipa aceea, ca să-l pot spune doamnei respective.
(Arhimandrit Zaharia Zahărul )

Inima omului implică, în dimensiunea vieţii spirituale, un dublu aspect; pe de o parte, ea este centrul fiinţei umane, iar pe de altă parte, punctul de întâlnire cu Dumnezeu.
Ea este locul cunoaşterii de sine, în care omul se vede aşa cum este el cu adevărat şi, în acelaşi timp, locul depăşirii eului propriu, locul în care omul îşi înţelege fiinţa sa ca fiind templul Sfintei Treimi, locul unde chipul îşi întâlneşte Prototipul. În camera lăuntrică a inimii sale, omul îşi descoperă propriul fundament, depăşind astfel graniţa tainică dintre creat şi necreat. În inimă, ne spun Omiliile Sfântului Macarie, se găsesc adâncimi de nemăsurat. Dumnezeu e acolo cu îngerii; acolo sunt lumina şi viaţa, împărăţia şi apostolii, cetăţile cereşti şi bogăţia harului; toate sunt acolo”.
Rugăciunea inimii desemnează, aşadar, punctul în care acţiunea mea, rugăciunea mea se identifică cu acţiunea, cu rugăciunea continuă a lui Iisus în mine.

(Sfântul Macarie Egipteanul )

Voi, ca tineri începători ai vieții, sunteți poate ispitiți de ideea că tineri fiind, de ce să începem cu copii din primul an de căsnicie, ci să ne mai trăim puțin viața, că mai avem vreme și de copii. Cu acest gând, dacă-l primiți și luați de bun, vă deschideți calea către păcat și către tot felul de necazuri care vin matematic. Ca să n-o luați rău de la început, că nu aveți cum sfârși bine, e recomandabil să o luați bine de la început și să vă precizați poziția sufletească față de roadele binecuvântate de Biserică ale cununiei — copiii. Ei sunt roadele dragostei; evitarea nu e dragoste, ci crimă. Căutarea plăcerii numai, cu evitarea rostului firesc al instinctului, e viciu și păcat, și se pedepsește de Legea care vede toate ale omului. (Arhimandrit Arsenie Boca, Tinerii, familia și copii născuți în lanțuri, Editura Credința strămoșească, 2005, p. 33)

Sunt convins că mai mult valorează o îmbrățișare puternică, o privire caldă, un zâmbet din inimă, a ne afla alături de o persoană, în liniște, atunci când plânge, decât o expunere teologică savantă sau o lecție rafinată de psihologie. Omul are mari dificultăți în a accepta durerea, suferința, bolile și cu atât mai puțin moartea. Tocmai de aceea, ar trebui să învățăm să râdem cu inima. Călătorind prin lume și reflectând asupra existenței mele, am descoperit incredibila capacitate de recuperare a ființei omenești. A avea o inimă veselă ne permite să fim încă integri, după ce am trecut prin nenumărate necazuri, mii de suferințe, încă încrezători în noi înșine, după ce am suferit mii de violențe, defăimări, abuzuri, răutăți, încă și mai hotărâți să mergem înainte, după ce am îndurat durere, boli, suferințe.
Cred că Dumnezeu se află tocmai în capacitatea noastră de recuperare, în întoarcerea la o viață plină, bogată în semnificații, după ce am trecut prin boli grave; în izbânda de a râde din inimă, în mijlocul a mii de greutăți. Eu sunt un om care a fost lovit și jignit de viață în multe feluri. Și totuși, sunt convins că a învăța să râzi cu inima îți permite să ieși din întunericul lipsei de sens. Te poate ajuta să renaști!
(Valerio Albisetti )

ste o reţetă pentru cei care nu-şi fac datorii în această lume, iar dacă sunt dintre cei cu datorii, chiar şi aceştia pot fi fericiţi, acceptând necazul scurt de acum prin care trec şi bucurându-se cu nădejdea la fericirea viitoare, făgăduită tuturor celor care caută dreptatea şi se luptă ca să se păstreze cât mai curaţi. Oamenii se pot bucura cu atât de puţin, încât nu ar avea nevoie să se cheltuiască aproape cu nimic pentru aceasta. Dacă unii au nevoie de bani mulţi pentru a căuta bucuria şi visează la vacanţe în locuri cu cheltuială şi la tot felul de lucruri materiale care să le bucure ochii şi celelalte simţuri, alţii pentru a se bucura nu au nevoie decât de un colţ liniştit şi de o carte bună, iar alţii se bucură pentru un loc cald și o bucată de pâine.
Sigur că sunt diferenţe mari între felurile de a fi ale oamenilor, însă este greu de înţeles de ce acela care are bani mulţi nu se poate bucura pentru aceleaşi lucruri de care s-ar bucura un om fără bani, adică să-şi găsească fericirea în liniştea sufletească, să mulţumească pentru ceea ce are şi, desigur, să ajute pe cei care nu au, căci dacă nu se gândeşte şi la aceştia, atunci ar trăi ca un egoist; iar lucrul acesta se poate întoarce asupra lui, deoarece dacă eşti nepăsător faţă de cel care are nevoie de ajutor, atunci eşti nepăsător faţă de Hristos. O astfel de nepăsare duce la pierderea harului fără de care nimeni nu poate să trăiască adevărata fericire.
(Singhel Ioan Buliga, Provocările creștinului ortodox în zilele de astăzi )

Ganduri constructive pentru fiecare zi...
 

AMINTESTE-TI, ESTI IUBIRE !
Haideti, sa ne amintim sa fim ...ceea ce fiecare dintre noi, suntem de fapt ....Sa fim IUBIRE !
Vrei sa fii iubit.?- IUBESTE TU !
Vrei sa traiseti intr-o lume iubitoare? - IUBESTE ! Fii IUBIRE !
...........................................
''Zi de zi încă un pas, încă zece pasi...către tine însuti! În tine sunt toate răspunsurile pe care le cauti si toată iubirea pe care o cauti în lume. Tu esti acela ce rămâne cu tine, oricine ar pleca, oricine ar veni: ai grijă de tine însuti, iubeste-te, pretuieste-te, fii responsabil, fă lucrurile care-ti fac bine si care le fac bine celor din jurul tău, chiar dacă ele nu te fac...celebru sau bogat. Lumina pe care o vei descoperi, mergând pe cale, va atrage spre tine ceea ce ai nevoie pentru viată: nu te teme si nu te îndoi. Esti iubit dincolo de întelegere de către acela ce străluceste în tine, doar că...ai uitat. Uitasem si eu dar, păsind către mine însumi, mi-am amintit. Aminteste-ti si tu...
Esti IUBIRE! Esti...ceea ce cauti! Esti cel pe care îl cauti! Să nu disperi, să speri. Să te ridici după ce ai căzut. Să vrei, căci poti! Fii bun cu altii si fii bun cu tine însuti. Iartă-te si iartă orice ar fi! Viata ta e însăsi dovada că Dumnezeu există!
Tu esti dovada că Dumnezeu există si de aceea esti pretios! Niciodată n-a mai fost pe Pământ un altul ca tine, în această formă în care esti acum, nici nu va mai fi vreodată. Esti unic si de aceea...esti iubit, ESTI IUBIRE! Ai grijă de tine însuti si ai grijă de ceilalti, care sunt asemeni tie! '' emoticon heart
Maria Timuc - ''Pasi către tine însuti. . .''

Vreme este...

http://www.crestinortodox.ro/comunit.../320/62260.jpg


„Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.
Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.
Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.
Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.
Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.
Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.
Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.
Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.
Care este folosul celui ce lucrează întru osteneala pe care o ia asupră-şi?
Am văzut zbuciumul pe care l-a dat Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să se zbuciume.
Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor şi veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea pe care o face Dumnezeu, de la început până la sfârşit.
Atunci mi-am dat cu socoteala că nu este fericire decât să te bucuri şi să trăieşti bine în timpul vieţii tale.
Drept aceea dacă un om mănâncă şi bea şi trăieşte bine de pe urma muncii lui, acesta este un dar de la Dumnezeu.
Atunci mi-am dat seama că tot ceea ce a făcut Dumnezeu va ţine în veac de veac şi nimic nu se poate adăuga, nici nu se poate micşora şi că Dumnezeu lucrează aşa ca să ne temem de faţa Lui.
Ceea ce este a mai fost şi ceea ce va mai fi a fost în alte vremuri; şi Dumnezeu cheamă iarăşi aceea ce a lăsat să treacă.
Dar am mai văzut sub soare că în locul dreptăţii este fărădelegea şi în locul celui cucernic, cel nelegiuit.
Şi am gândit în inima mea: "Dumnezeu va judeca pe cel drept ca şi pe cel nelegiuit", căci este vreme pentru orice punere la cale şi pentru orice faptă.
şi am zis iar în inima mea despre fiii oamenilor: "Dumnezeu a orânduit să-i încerce, ca ei să-şi dea seama că nu sunt decât dobitoace".
Căci soarta omului şi soarta dobitocului este aceeaşi: precum moare unul, moare şi celălalt şi toţi au un singur duh de viată, iar omul nu are nimic mai mult decât dobitocul. Şi totul este deşertăciune!
Amândoi merg în acelaşi loc: amândoi au ieşit din pulbere şi amândoi în pulbere se întorc.
Cine ştie dacă duhul omului se urcă în sus şi duhul dobitocului se coboară în jos către pământ?
Şi mi-am dat seama că nimic nu este mai de preţ pentru om decât să se bucure de lucrurile sale, că aceasta este partea lui, fiindcă cine îi va da lui putere să mai vadă ceea ce se va întâmpla în urma lui?” (Ecclesiastul 3, 1-22)


Hrisostom Filipescu

Această minunată frumuseţe a lumii, copile, cu florile multicolore şi variate, cu păsările frumoase şi graţioase, această frumuseţe minunată cu atâtea şi atâtea chipuri frumoase, cu străluciri şi lumini, a fost făcută pentru un singur şi mare scop: ca să mulţumească privirea şi ochii omului, să constituie, ca să zicem aşa, destinaţia lui biologică, să devină ajutor spre desăvârşirea omului şi spre slava lui Dumnezeu. Frumuseţea minunată a lumii, cu preafrumoasa ei melodicitate, cu armoniile minunate ale trilurilor de păsări, cu melodiile preadulci ale instrumentelor muzicale, cu sunetele minunate ale omului, ale psalţilor, ale cântăreţilor, precum şi cuvintele minunate pe care le spun oamenii în cuvântări, toate acestea au fost făcute ca să bucure urechile şi auzul omului, ca să devină ajutor spre desăvârşirea lui şi spre slava lui Dumnezeu. Minunata frumuseţe a lumii, cu miresmele cele de nedescris, cu aromele florilor şi mirosurile îmbietoare ale bucatelor, cu dulceaţa înmiresmată şi curată a aerului, a fost făcută spre a bucura mirosul şi respiraţia omului, spre a-i fi ajutor în desăvârşirea sa şi spre slava lui Dumnezeu. Minunata frumuseţe a lumii cu delicatele tulpini ale plantelor şi catifelatele petale ale florilor, cu pielea frumoasă şi catifelată a animalelor, a oamenilor şi cu fiecare obiect frumos, a fost făcută spre a bucura atingerea omului, spre a fi ajutor în desăvârşirea sa şi să Se slăvească Dumnezeu. Minunăţia frumuseţii lumii, cu dulceaţa gustului, a fructelor, a sucurilor, a fost făcută spre a se bucura gustul omului, spre desăvârşirea sa şi slava lui Dumnezeu. Această variată minunăţie a frumuseţii lumii, acest frumos capabil să mulţumească simţurile a fost numit de către Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre frumosul natural sau estetic.
(Arhimandritul Spiridonos Logothetis )

Rugăciunea deplină pentru celălalt este cea însoţită de durerea ta pentru el sau jertfa ta prin darul faptei tale. Căci numai în această stare de jertfă intru la Dumnezeu împreună cu Hristos, de la Care am primit puterea jertfei Lui. Trebuie să mă topesc de iubirea şi mila pentru celălalt în Dumnezeu şi în celălalt, pentru a mă împărtăşi de Dumnezeu, Care e milă şi iubire. Numai prin sensibilitatea jertfei şi a milei pentru celălalt pătrund ca o mireasmă în spaţiul divin, care este şi el o mireasmă pătrunzătoare de iubire şi milostivire.
În Ortodoxie se practică o formă de rugăciune permanentă, rugăciunea inimii sau a minţii pe altarul inimii ori a sensibilităţii pline de iubire şi de milă, în care se află Hristos cu iubirea şi mila Sa.
(Pr. Dumitru Stăniloae )

Ne-am luat pe umerii noştri, când am devenit creştini, această mare povară a Crucii: de a trece printr-o lume păgână, o lume în care suntem străini şi pentru care va veni Cineva şi va spune ca în acea cântare bisericească: „Dă-mi-l Mie pe străinul acesta, care n-a avut unde să-şi plece capul cât a trăit pe pământ”.
Iisus a fost un străin în lumea aceasta, fiindcă El a venit într-o lume plină de păcat şi a adus o învăţătură nouă, inacceptabilă. Noi astăzi suntem obişnuiţi, cel puţin teoretic, să spunem că trebuie să fii umil, să ierţi pe vrăjmaşul tău, să-l iubeşti pe aproapele tău... Teoretic ştim toate lucrurile acestea. Dar atunci Iisus venea într-o lume care nu ştia lucrul acesta, care nu accepta astfel de lucruri. O lume pentru care singura justiţie, cea mai bună justiţie, era să răsplăteşti dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, vânătaie pentru vânătaie, viaţă pentru viaţă. Venea Iisus şi spunea: „Iubeşte pe vrăjmaşul tău! Fă bine celui ce-ţi face rău! Binecuvântează pe cel ce te blestemă! Roagă-te pentru cei care te prigonesc!”. Din cauza asta, creştinismul e străin în lumea aceasta.
(Părintele Gheorghe Calciu )

Parintele Paisie
CUVINTE DE FOLOS
Despre rugăciune
Orice rugăciune este dar de la Dumnezeu. Dar noi, cei mai slabi, avem rugăciunea gurii. Deocamdată împlineste-o pe asta, tătucută. Fântâna e adâncă, dar funia e scurtă si găleata e mică. Citeste dimineata Acatistul Maicii Domnului iar seara citeste Paraclisul ei. Crezul - neapărat, măcar o dată pe zi, si Psalmul 50 de două-trei ori pe zi... Mai mult, canonul e benevol: "Tatăl nostru" fără număr, "Doamne Iisuse" fără număr, metanii fără număr. Fiecare cuprinde cât poate; nici albina nu poate lua tot nectarul din floare. Dar tare-i bine dacă faci oleacă de rânduială. Eu mă stiu pe mine: dacă mă scol de dimineată si-mi fac oleacă de canon, parcă sunt un alt om toată ziua. Dar dacă te scoli dimineata si te învârtesti asa, prin casă - că mai am asta de făcut, mai am si treaba astălaltă -, apoi nu-ti merge bine toată ziua. Asa că să faci oleacă de canon în fiecare zi, ca dreptul Iov, care aducea jertfă în fiecare zi pentru feciorii lui - poate au gresit ceva cu gândul.
Să faci în fiecare zi câte metanii poti către Maica Domnului - cel putin 12 metanii - si la fiecare metanie să spui asa, ca baba: "Maica Domnului, nu mă lăsa... nu mă lăsa, Măicuta Domnului". Să n-o uiti pe Maica Domnului, tată, să n-o uiti, că tare-i bună Măicuta Domnului. Asa, tătucută, să nu lasi rugăciunea... Mai fă o metanie, mai citeste un psalm, mai spune un "Doamne Iisuse"... Trebuie să faci oleacă de rânduială. Că o cămasă murdară nu se spală numai cu apă, ci trebuie si săpun si altceva mai tare care să o curete...
Si dacă spui de 100 de ori "Doamne Iisuse", măcar de 10 ori să fii cu gândul acolo. Când stai de vorbă cu cineva, nu stai de vorbă cu dosul... D'apoi când vorbesti cu Dumnezeu! Asa îmi spunea si mie părintele Daniel, săracu': "Paisie, bre, nu lăsa gândul să iasă afară din chilie"...
Gândurile mai vin, dar tu nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Caută să-ti fie tot timpul mintea ocupată cu rugăciunea; tot timpul să spui "Doamne Iisuse". Să te obisnuiesti să spui tot timpul rugăciunea asta, iar pentru fiecare Acatist sau Paraclis necitit într-o zi să faci câte 24 de metanii - măcar atât... Acum, la miezul noptii, aici la Sihla (si la Sihăstria) se face priveghere. Încearcă să te scoli, fă măcar trei cruci, spune "Împărate ceresc", "Tatăl nostru" si ce mai stii tu, fă 24 de metanii - si ai stat la toată privegherea...
Când nu poti plânge la rugăciune, asta este si pentru umilinta noastră, tătucută, ca să ne smerim. Nu trebuie neapărat să plângem în hohote. "Jertfa plăcută lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi."
Că si diavolul te ajută câteodată să plângi, ca pe urmă să te mândresti si să te pierzi. Venea aici o femeie, si o dată mi-a spus: "Eu, părinte, fac în fiecare zi câte 100 de metanii" - dar făcea fără blagoslovenie. Si i-am spus asa: "De acum înainte, să nu mai faci 100, să faci numai 24 de metanii pe zi. Atât ai blagoslovenie". Si a venit la mine după o lună de zile plângând si mi-a spus: "Părinte, nu reusesc să mai fac cele 24 de metanii pe zi. Nu stiu ce se întâmplă, dar nu pot să mai fac - eu, care făceam câte 100 de metanii si încă îmi era foarte usor să le fac, acum în nici una din zile nu am reusit să fac 24 de metanii, asa cum mi-ai spus". Ai văzut? O lupta vrăjmasul, pentru că astea erau făcute cu blagoslovenie. Când făcea câte 100, era si oleacă de mândrie acolo.
Asa că tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului. Acolo unde esti tu, mergi la duhovnic si spune-i să-ti dea el să ai o rânduială de rugăciune. El să stie rânduiala rugăciunii tale, iar tu atâta să faci, pentru cât ai blagoslovenie. E bine să ceri sfat si blagoslovenie si pentru o faptă bună pe care vrei s-o faci, sau pentru o zi de post... Tot ce faci să faci cu blagoslovenia duhovnicului, tătucută, ca să nu aibă îndrăzneală vrăjmasul la osteneala ta...

( VA CONTINUA )

continuare - Despre patimi
 

Despre patimi
Draga tatii, viata asta e foarte grea, trebuie să te lupti până la moarte cu patimile astea ale firii. Focul, iadul si curvia niciodată nu spun că-i de-ajuns. Sunt oameni bătrâni care nu scapă de patima asta. Nu stii sfintii ce luptati erau? Dar te păzeste Maica Domnului. Dacă ai credintă si frică de Dumnezeu, te acoperă si Maica Domnului. Ai văzut câte minuni face ea. Dar tu să nu stai de vorbă cu gândurile. Dacă nu te învoiesti cu ele, nu ai păcat. Gândurile mai vin, dar nu sta de vorbă cu ele, nu le lua în seamă. Asa, gânduri si ispite poate ne vin si nouă; poate si mie mi-au venit niste gânduri dintr-astea. Dar dacă nu le bagi în seamă, ele pleacă... D'apoi tie, care mergi asa de rar la biserică si uiti să te rogi!
Să ne păzim cele cinci simturi, tată. Să-ti păzesti curătia, dar nu numai curătia trupească. Curătia este si a inimii, si a gândurilor. Roagă-te mereu. Si să nu te învoiesti, Doamne fereste, cu ceea ce îti spune gândul. Si când ai gânduri si patimi si ispite, gândeste-te la Maica Domnului si încearcă să-i cânti ei: "Vrednică esti...", că Maica Domnului te acoperă. Si dacă te-a păzit până acum, eu cred că o să te păzească si de acum înainte. Trebuie să te strecori în viată ca tiganul printre stropi - asa trebuie să ne strecurăm noi prin viata aceasta. Trupul si diavolul trebuie înselati - spui: "Lasă, mai lasă anul ăsta"... si, până la anul celălalt, cine stie ce se poate întâmpla? Asa, tată... Nu vorbi cu gândurile. Spune-le: "Fugiti de-aici!" Numai atunci ai păcat, când stai si te gândesti: "cum să fac, cum să apuc..."
Să te feresti ca de foc de băieti. Când vezi un băiat sau un bărbat, să fie ca si cum ai vedea o piatră. Si de imaginatie să te feresti. Să nu te gândesti vreodată cum e trupul bărbatului, cum e trupul femeii... sau din astea. Să nu te intereseze. Că de la gândurile astea pornesc altele. Si pe mine mă fulgerau poate gânduri din astea, dar ele trec, zboară pe deasupra, ca un stol de păsări. Acum nu-mi mai vin. Că nici nu stiu, nici nu mă interesează si nici nu vreau să stiu asta, Doamne fereste. Poate si mie mi-au trecut asa, prin cap, ca un fulger, ca o scânteie. Dar te rogi si-ti muti gândul în altă parte, nu stai de vorbă cu ele.
Gândurile trebuie spuse din vreme duhovnicului, tătucută. Si la mărturisit nu spui pe tigăneste ce ti-a venit în gând, ci spui asa: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate, am patimi si pofte..." sau "Am gânduri spurcate asupra călugărilor, asupra preotilor, am patimi spurcate..." Si când te speli, să nu cumva să te speli vreodată cu mâna goală, să ai totdeauna o cârpă. Că trupu-si cere ale lui, tată... Asa că de acuma să te feresti de toate poftele si patimile pe care le-ai avut. Si să nu uiti nici asta: că sărutul e arvuna păcatului.
Dacă vrei să-ti petreci viata în curătie, nici prin cap să nu-ti treacă să placi oamenilor. Să fii cât mai nepretuită de oameni, asta da. Si nici să fii lăudată, tătucă - lauda e tot un fel de mândrie. Si când îti vine în cap gândul că esti mai bună ca altul si că meriti să fii lăudată, să-ti spui asa: "Cine a mai făcut asa păcate rusinoase cum am făcut eu?" Că nu-i putin lucru, tătucă, păcatul ăsta. Gândeste-te: dacă atunci când iesim pentru noi afară, îngerasul nostru bun se întoarce cu spatele, că se rusinează, d'apoi când facem alte prostii sau când ne facem noi singuri poftele, cum plânge, săracul...
A fost Victoria pe-aici si mi-a spus asa: "Părinte, să nu bea si Emilia din paharul pe care l-am băut eu..." Dacă esti hotărâtă să trăiesti în curătie si nu ti-e gândul la prostii si te hotărăsti - "N-am să fac asta până oi muri" -, apoi nici gândul n-o să-ti mai stea la prostii, si o să te lupti mai putin. Asa, tătucă; din astea trei căi, trebuie să-ti alegi una: sau te căsătoresti, sau intri în mânăstire, sau stai asa si-ti păzesti fecioria în lume, si faci voia lui Dumnezeu asa cum poti, fără să te stie nimeni. Când esti în mânăstire esti sub o rânduială, cu făgăduintă. Dacă nu esti în mânăstire, esti de bunăvoie, fără să faci făgăduintă. Sunt multi care si-au tinut fecioria în lume si n-au apucat să vină în mânăstire, si sunt socotiti în rândul călugărilor. Dacă mori în lume si esti cu gândul în mânăstire, apoi esti în rând cu maicile. Pentru că omul sfinteste locul, nu locul sfinteste omul. Te poti mântui oriunde - în Bucuresti sau în altă parte. Dar, în primul rând, seriozitatea...
Ai jurat că te duci la mânăstire? Draga tatii, să nu mai faci jurăminte dintr-astea. Nu trebuia să juri. Dacă vrei să mergi la mânăstire, să vezi cum te trage Maica Domnului, încetul cu încetul... Dar să nu mai juri, tată. Să spui întotdeauna: "Uite, dacă o să-mi stea în putere si dacă o să mă ajute Dumnezeu, am să fac cutare si cutare..." Asa, tătucă. Nu-ti pierde gândul bun. Si dacă ai să te rogi, Maica Domnului o să te lumineze, puisorule... Ai toată blagoslovenia să iubesti viata curată. Da... Ai jurat... ai jurat de mai multe ori că te duci la mânăstire. Apoi atunci, dacă-i asa, mireasa Lui să fii...
În mânăstire e mult mai usor ca în lume, tătucă. Nici să te căsătoresti nu te obligă nimeni, nici să intri în mânăstire nu te obligă nimeni. Dar să stii că putini au regretat că au intrat în mânăstire si mult mai multi au plâns că le-a părut rău că s-au căsătorit (mă refer la cei care-si caută mântuirea). Nu poti să-ti iei bărbat numai ca să te uiti la el. Ai niste obligatii, si e tare greu. Apoi vin copiii... Puisorule, tu deocamdată fii în lume, cu gândul la mânăstire. Pentru că multi tineri au vrut să meargă la mânăstire si au murit în lume, si au ajuns în rândul călugărilor. Si multi călugări au trăit în mânăstire cu gândul în lume, si au ajuns în rândul mirenilor. Tu să ai frică de Dumnezeu si să fii cuminte si să te feresti de patimi. Nu uita că fiecare patimă scurtează viata si este echivalentă cu sinuciderea. Asa să faci, draga tatii, si Maica Domnului o să te acopere.

De luat aminte!
Cu multumiri, Cristian,
Doamne ajuta!

Doamne ajută, frate :)

continuare
 

Despre necredintă si îndoială
Cum nu crezi? Taci din gură! Cine te-a adus atunci la mânăstire? Astea sunt gânduri de la diavolul. Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Că diavolul, ăsta e scopul lui, să-i facă pe oameni să se îndoiască, să creadă că nu este Dumnezeu. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, nu este nici păcat, si oamenii pot face orice. Îndoiala e jumătate de lepădare, de-asta ne ispiteste diavolul. Că Mântuitorul spune că au să vină zilele astea - si uite, au si venit. Nu spun ei că omul a fost făcut din maimută? A fost un nebun cel care a spus asa; omul e chipul si asemănarea lui Dumnezeu.
Si Iisus a fost ispitit. I-a spus satana întâi asa: "Spune pietrelor acestora să se facă pâini". Asa spune Scriptura: "pâini", si nu "pâine", ca să arate că prima ispită a diavolului este ispita pântecelui - luxul, hainele. Apoi i-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu, că scris este: "Îngerilor Săi va porunci si Te vor lua pe mâini". Asta e mândria sectară. Că ei spun mereu: "Scris este..." Si a treia ispitire a fost: "Să Te închini mie" - asta e ispita în care au căzut ateii... asta e ceea ce zic ei, ateismul. Dar Hristos a biruit toate ispitirile acestea, ca să ne arate că si noi putem birui.
Nu primi asta, tătucă, fiindcă e de la diavolul. Ce dacă nu simti tu mireasma de la Sf. Moaste? Tu gândeste-te la faptele sfântului, gândeste-te la viata lui... Si eu am primit Sf. Mir, si câteodată nu miroase. Ai credintă, tată.
Erau odată doi mosnegi, si voiau să meargă la Ierusalim. Si unul s-a îmbolnăvit pe drum si s-a întors înapoi. Iar celălalt a mers mai departe, si s-a sfărâmat corabia cu el si a pierdut totul, si a trebuit să se întoarcă si acela. Dar si-a amintit că celălalt îl rugase tare să-i aducă o bucătică din lemnul Sfintei Cruci. Si atunci, din dragoste pentru cel bolnav, a rupt o bucătică din lemnul corăbiei si s-a întors acasă cu ea. Si s-a dus acasă la cel bolnav si nu i-a spus ce-a pătit si că n-a ajuns la Ierusalim. Si l-a întrebat acela: "Mi-ai adus o bucătică din lemnul Sf. Cruci?" "Da" - si i-a dat bucătica de lemn ruptă din corabie. Si cu atâta credintă i s-a închinat si a sărutat-o cel bolnav, că s-a făcut bine. Si multe minuni s-au făcut cu acea bucătică de lemn din corabie, despre care toti stiau că e din lemnul Sf. Cruci. Iacătă ce face credinta... Acela s-a mântuit, se mântuieste si se va mântui, care va avea credintă neîndoielnică.

( vs urmă )

continuare
 

Despre deznădejde
Ce-i aia disperare si deznădejde? Deznădejdea, disperarea, e cel mai mare păcat. Nu spune asa, că "eu n-am să mă mai mântuiesc, că eu degeaba mă rog", nu. Tu să spui asa: "De unde-s gândurile astea? Ba nu. Eu, cu ajutorul Măicutei Domnului, am să mă mântuiesc." Usa raiului e deschisă, tată. Numai noi să vrem să intrăm în el, Dumnezeu nu obligă pe nimeni. Mai aduce pe câte unul si cu de-a sila, mai trimite o boală, un necaz, dar "pe dătătorul de bunăvoie îl iubeste Dumnezeu".
Poate că scrie undeva: "Orice păcat e iertat, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată"... D'apoi ce, e gândul tău? Nu! E hula lui, a vrăjmasului. Diavolul asta face - îti dă gânduri de hulă, ca să te aducă la disperare, si apoi tot el îti aminteste că hula împotriva Duhului Sfânt nu se iartă niciodată. Nu, tătucă, e hula lui. Dar tu vii la spovedanie si spui ce ti-a venit în gând: "Părinte, am gânduri de hulă, am gânduri spurcate asupra Maicii Domnului, asupra lui Dumnezeu, asupra icoanelor, asupra călugărilor, asupra preotilor..." Gândurile trebuie spuse din vreme. Ce-i aia disperare? Vii, spui si te ridici iar. Spovedania e al doilea botez. Prin taina spovedaniei te ridici iar. Si tot timpul asta faci: cazi si te ridici... Nu te lasi în disperare.
Cum nu-L iubesti pe Dumnezeu? Astea sunt gânduri de la diavolul... Taci din gură. Cum nu crezi? Dar cine te-a adus aici, la mânăstire? Ce asculti tu ce spune vrăjmasul? Si de ce să nu te mântuiesti? Nu, tătucă... lasă, cu nădejdea la Maica Domnului, o să ne mântuim noi. Că dacă le-am putea face pe toate, ne-am mândri, si ar fi mai rău: "Rugăciunea mintii o am, milostenie fac..." Dar dacă vezi că nu poti face, te mai smeresti. "Puterea lui Dumnezeu întru neputinte se desăvârseste." Tu fă tot ce depinde de tine. Mai te rogi, mai te spovedesti, mai mergi la biserică, mai te împărtăsesti - măcar la o lună... Si nu te teme, că nu te duci în iad. Vinerea posteste până când ti-e foame. Mai citeste câte o carte, spune mereu "Doamne Iisuse" si să n-o uiti pe Maica Domnului. Ia si caietul ăsta, "Urmarea lui Hristos" - îl mai cercetezi, îl mai studiezi. Aici e ca la spovedanie: te învată ce să faci si cum să faci. Si fă tot ce depinde de tine...
Asa, tătucă. Hai să punem si noi de acum început bun. Noi trăim cu nădejdea vietii de dincolo. Eu, când eram copil, mămucuta îmi spunea: "Postim, dragu' mamii, si după ce se termină postul, să vezi ouă rosii si pască si sarmale..." Si asa rămânea. Posteam cu gândul la ce o să mănânc după ce se termină postul.
Ce drept ai tu asupra vietii? Tu nu ai nici un drept asupra vietii. Doamne fereste...
( va urma )

continuare
 

Despre osândirea aproapelui
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a gresit, să-ti fie milă de el: "Doamne, săracu', uite ce i-a făcut diavolul..." - si să nu judeci pe nimeni. Si să-i vezi pe toti deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun si altul mai putin bun. Să nu osândesti pe nimeni. Să-i ai pe toti mai buni decât tine. Si nu mai purta grijă de ce fac altii; ia seama la ce faci frătia ta.
Era un frate, Coprie, care văzând că nu se poate lupta cu ereticii, a început să se roage: "Doamne, ia pe cutare de pe pământ, că uite, face atâta rău, sminteste atâta lume" - si tot asa se ruga mereu. Si a visat într-o noapte că S-a pogorât Iisus de pe cruce si a întors obrazul spre Coprie si i-a spus: "Loveste, Coprie, loveste... Dacă Eu sunt gata să Mă răstignesc a doua oară pentru sufletul acesta, cum te rogi tu să-l omor?" Iac-asa... Ai văzut, tătucă?

( va urma )

Ar fi frumos sa pui si o referinta de unde e citatul ne este foarte folositor sa vedem si cartile pe care ar trebui sa le citim.

Mie mi-a placut extrem de mult partea cu patimile, insa nu stiu de unde sa iau citatul, as cumpara cartea, parintele respectiv vorbeste extrem de frumos.

Si vroiam sa iti mai spun un lucru. Ai adunat extrem de multe citate folositoare, cred ca poti sa faci o filtrare automata in baza de date, sa le extragi automat si sa faci o carte/un pdf cu ele, sa o pui pe site. E un efort imens depus care ne foloseste tuturor.

Cu ajutorul lui Dumnezeu se vor realiza si acestea :)

continuare din cele lăsate de Sfântul Cuvios Paisie de la Neamț
 

Despre osândirea aproapelui
Să nu judeci pe nimeni, tată. Tare-i păcat să judeci. Vezi pe cineva că a gresit, să-ti fie milă de el: "Doamne, săracu', uite ce i-a făcut diavolul..." - si să nu judeci pe nimeni. Si să-i vezi pe toti deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun si altul mai putin bun. Să nu osândesti pe nimeni. Să-i ai pe toti mai buni decât tine. Si nu mai purta grijă de ce fac altii; ia seama la ce faci frătia ta.
Era un frate, Coprie, care văzând că nu se poate lupta cu ereticii, a început să se roage: "Doamne, ia pe cutare de pe pământ, că uite, face atâta rău, sminteste atâta lume" - si tot asa se ruga mereu. Si a visat într-o noapte că S-a pogorât Iisus de pe cruce si a întors obrazul spre Coprie si i-a spus: "Loveste, Coprie, loveste... Dacă Eu sunt gata să Mă răstignesc a doua oară pentru sufletul acesta, cum te rogi tu să-l omor?" Iac-asa... Ai văzut, tătucă?
Despre milostenie
Milă de săraci ai? Să nu-i judeci, tată. De-i poti ajuta, ajută-i. Si chiar dacă nu le dai un ban, ai milă de ei. Iar dacă ai, dă. Fă milostenie cu lucrul sau cu cuvântul. Fă tot ce poti. Nu-i da prea mult, ca să nu-ti pară rău. Dar să nu-i judeci niciodată. Parcă eu, dacă le dau, ce, le dau de milă? Le dau ca să scap de ei... Si dacă dai, să fugi cât poti de mândrie. Ei, parcă cine stie ce am făcut! Au fost sfinti care-si dădeau si hainele de pe ei. Eu ce mare lucru am făcut?
Milostenia trebuie făcută în ascuns. Poti umbla si în haine luxoase si să faci milostenie asa încât să nu te stie nimeni. Mai sunt asemenea sfinti si în zilele noastre. Pe Sf. Iacob l-au pus să vândă vin într-o cârciumă, si când venea cineva să cumpere, sfântul îl ruga: "Nu cumpăra asa mult, cumpără mai putin, că ai acasă copii care te asteaptă..." Iaca asa... Si acum, după 20 de ani, când l-au dezgropat, era cu hainele si cu încăltămintea asa cum l-au îngropat atunci, cu barba si cu părul la fel - l-au si pieptănat. Si nu-l stiuse nimeni până atunci... Ai văzut?
Petru Vamesul - era un vames... om mare era el în vremea aceea. Si asa de nemilostiv era, că de la el nimeni nu vedea nimic. Era bogat, avea slugi multe si în orasul acela nu era altul mai mare ca el. Asa spune cartea... Dar în orasul acela erau si multi săraci. Si s-au adunat săracii toti, într-o seară, si se lăuda fiecare cu cât a câstigat. "Mă, da' tu cât ai câstigat? Da' tu? Da' tu?..." Si unul zice: "Măi, dar umblând voi prin oras, de la Petru Vamesul ati căpătat cândva milostenie?" Cela nu, cela nu... NU! "Mă, zice unul mai răsărit, ce-mi dati voi mie ca mâine să vin eu cu milostenie din mâna lui Petru Vamesul?" Ceilalti au râs: "Mă, da' ai să capeti câteva bete..." Si au pus rămăsag. Si acela mai îndrăznet se duce la poarta lui Petru Vamesul. Petru avea un car pe care îl încărca cu pâine, să se ducă s-o vândă. Cersetorul, la poartă, "dă-mi" si "dă-mi". "Mai pleacă de acolo, măi... Mai du-te, am zis!" Acela, "dă-mi" si "dă-mi" - nu se ducea. Se înfurie Petru si caută un băt împrejur - nu găseste. De furie, ia o pâine si poc!, în capul cersetorului. I-a dat si cu pâinea în cap, săracu'. Acela a înhătat pâinea si, pe fugă - drept la ceilalti, care-l asteptau: "Uite, mă, am căpătat... din mâna lui, mă... din mâna lui Petru Vamesul". Si-uite asa, a câstigat rămăsagul. Ca să vezi - i-a dat Petru cu pâinea în cap... Dar n-a luat seamă că pâinea aceea o să-i ajute cândva tare mult.
În seara aceea s-a îmbolnăvit Petru Vamesul - dar s-a îmbolnăvit de moarte. Si n-a mai stiut nimic, în boala lui... Ceilalti ziceau că a murit. Dar el s-a aflat înaintea Dreptului Judecător. Si a poruncit Judecătorul îngerilor să-l lege pe Petru si să-l arunce în gheenă, că-i tare păcătos. Dar îngerul de la botez a venit degrabă, plângând, cu pâinea: "Doamne, nu-l osândi, uite că si ăsta a făcut milostenie!" Si S-a milostivit Dumnezeu si i-a spus: "Mergi, sărace Petre, si adaugă la pâinea ta" - adică să dea mai mult, să se înmultească. Si s-a trezit Petru din boala aceea de moarte si a înteles că, va să zică, pâinea aceea l-a scăpat de la moarte si de la iad. Si a zis asa: "Să nu mor până ce nu voi fi si eu sărac". Si a doua zi a prins a împărti la săraci, la slugile pe care le avea - le-a dat tot, tot, si le-a lăsat să se ducă. Si a rămas cu o singură slugă, căreia i-a spus asa: "Îti dau tot ce mi-a mai rămas, toată datoria pe care trebuia să ti-o dau, dar mâine să mă duci tu pe mine în oras si să mă vinzi ca rob, iar pretul pe care îl iei pe mine să-l dai la săraci". "Cum, stăpâne, să te vând?!" "Dacă nu mă vinzi tu pe mine, te vând eu pe tine." Si, de frică, sluga l-a vândut. În târg. Că atunci se vindeau oamenii, mai ales crestinii, că erau credinciosi, si erau mai buni decât păgânii. Si cât a luat pe dânsul, a dat la săraci. Iaca asa... Dintr-o pâine, atât de milostiv a devenit, că s-a vândut si pe dânsul. L-au luat turcii si l-au dus acolo, în Turcia, unde a căzut slugă la un boier. Si l-a întrebat boierul: "Ce stii tu să faci?" "Grădinărie, stăpâne." Si l-a pus grădinar. Trei ani de zile a lucrat la grădină, în tară străină. Din atâta slavă câtă a avut si din atâta avere, a rămas slugă la grădina turcului. Si lucra cu credintă, nu asa... Odată, când aducea el din grădină legume pentru masă, s-au întâmplat la masa turcului doi negustori din orasul lui. Si s-au uitat negustorii unul la altul, si l-au cunoscut: "Mă, ăsta-i Petru Vamesul!" "Ba nu-i el, seamănă cu el..." "Ba el e, măi, Petru e..." L-au cunoscut. Însă Petru a simtit că de el vorbesc si a fugit din casă pe furis. Turcul acela avea un portar surd si mut, iar când Petru a ajuns la poartă, a strigat la acel portar: "Deschide poarta!" "O deschid, stăpâne!" - a vorbit mutul... Si Petru a iesit pe poartă si a fugit, că n-a mai stiut nimeni de el. Si a venit portarul care fusese surd si mut si a spus: "Stăpâne, acela care avea grijă de grădină a plecat". Iaca asa... Ai văzut? Dintr-o pâine... A dat-o de ciudă. Dar darul lui Dumnezeu, măcar că dai de ciudă, sau oricum dai, te aduce la cunostinta adevărului.
Desigur că cei care au sot, familie, copii trebuie întâi să-si împace casa, familia, copiii, si pe urmă să facă milostenie. Acela care face milostenie cu altii, străini, iar copiii si-i lasă să flămânzească si să tremure de frig, acela nu face milostenie pentru Dumnezeu, ci pentru slava omenească. Ca să zică lumea: "Mă, da' milostiv este acesta! Uite, a dat tot, a vândut tot..." Întâi casa să ti-o îngrijesti, familia s-o întretii, si apoi te ocupi si de altii. Asa spun canoanele, asa spune cartea...

continuare
 

Despre ascultare si dragoste
Ascultarea... Asta-i de mare folos, tată. Adică să nu-ti faci voia ta niciodată. Ca la mânăstire - acolo niciodată nu-ti faci voia ta. Vrei să te odihnesti oleacă - da' de unde, tocmai atunci te cheamă la ascultare. Vrei să te rogi - te cheamă; lasi rugăciunea si te duci. Iaca, îti taie voia. Dar dacă te duci la ascultare si zici în mintea ta: "Măi, tocmai acum i-a pus vrăjmasul în minte să mă cheme, uite, când voiam să mă rog si eu oleacă, si n-a fost chip", atunci nu-i primită rugăciunea ta, că l-ai ocărât pe cel ce te-a chemat.
Ascultare cu dragoste, draga tatii.
La mine vii ocazional, în treacăt, dar tu să ai duhovnic permanent acolo, să te mărturisesti cât mai des si să te împărtăsesti de câte ori îti dă el voie. Tine seama de duhovnicul matale de acolo, tătucă. Să te tii de duhovnicul tău, acolo unde s-o duce... Si să nu umbli din duhovnic în duhovnic, pentru că ce-ti dă unul, altul îti ia. Dar de duhovnicul matale să asculti ca de Dumnezeu.
Cât m-a încercat si pe mine staretul, să vadă dacă ascult... Câteodată mă zăpăcea de cap, nici nu stiam ce treabă să fac. "Fă asta" - si făceam. "Apoi, nu-i bun. De ce ai făcut asta?" El îmi spunea ce să fac si tot el mă întreba de ce am făcut asa! Ba mă mai si ciocănea, câteodată, îmi mai dădea si câte un ghiont...

Un articol care mi se pare foarte folositor (despre rugăciunea Sfântului Efrem Sirul):

http://www.crestinortodox.ro/sfaturi...se-139129.html

Selecţii din articol:

Duhurile virtutilor, darurile Sfantului Duh, izvorul binelui se afla inauntrul nostru. Spre rau ne indeamna niste puteri straine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiasca din noi. Deci, este mai usor a face binele decat raul. De aici si marea raspundere pe care o are omul inaintea lui Dumnezeu si osanda grea pentru savarsirea raului.

Raspandindu-ne in cele din afara, grija de multe este potrivnica vietii duhovnicesti si ne indeparteaza de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desavarsita si omul nu se poate intalni cu El decat daca isi reface unitatea sa sufleteasca, prin intoarcerea in sine, adica prin pocainta si prin intrarea in camara cea mai dinauntru, adica prin rugaciune; caci imparatia cerurilor este inauntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotriva, raspandirea in grija de multe ne intalneste cu diavolul, care este faramitare, multime, „legiune”.

Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare : cele şapte săptămâni înaintea Sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…
În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine şi să vedem: suntem ca vameşul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors, sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem?
În Predica de pe munte, Iisus spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află ” (Matei 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui...
A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.
(Preot Boris Răduleanu )

O, cum am putut uita dragostea Ta!
(Plansul de duminica seara - Sfantul Efrem Sirul)

Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al grairii in desert nu mi-l da mie,- Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei daruieste-l mie, robului Tau. Asa, Doamne, imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor. Amin.

Cel mai bine pentru izbanda in rugaciune este sa mergi la biserica la toate slujbele
si acolo sa te straduiesti sa te rogi cu evlavie.
Vezi in "Filocalie" povestirea despre Maxim Cavsocalivitul si urmeaza-l pe el. Cand vei dobandi ce a dobandit el, atunci vei avea si rugaciunea adevarata.
Daca te culci pe-o ureche, nu vei dobandi nimic.
(Sfantul Teofan Zavoratul - Rugaciunea, pag. 54)