Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul explicata de parintele Petroniu Tanase

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul explicata de parintele Petroniu Tanase Mareste imaginea.

"Doamne si Stapanul vietii mele, duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanire si al garirii in desert nu mi-l da mie.
Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, robului Tau.
Asa Doamne, Imparate, daruieste-mi ca sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti in vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!"

Legata de vremea Postului Mare, rugaciunea Sfantului Efrem Sirul este o rugaciune scurta, dar plina de putere si bogatie duhovniceasca, cum numai marele parinte Efrem Sirul "alauta Duhului Sfant", putea sa o alcatuiasca.

Tipicul prevede sa fie rostita avand ochii trupesti si mainile ridicate in sus, cu ochii mintii inaltati catre Dumnezeu, cu umilinta, cu lacrimi si cu frica de Dumnezeu, insotita de metanii si inchinaciuni, dupa randuiala cunoscuta.

Rostita astfel, cu intelegere si simtire, ea preface si innoieste intreaga viata sufleteasca. Staruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o intreaga teologie a pocaintei, incat cu dreptate aceasta rugaciune este numita "Rugaciunea pocaintei".

Rugaciunea se rosteste la toate cele sapte laude: Vecernie, Pavecernita, Miezonoptica, Utrenie, Ceasuri si Obednita; in total, de noua ori in curgerea unei zile si de opt ori cand se savarseste Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, intrucat ramane partea de vecernie la care se rosteste de obicei rugaciunea. Numerele opt si noua, de cate ori se zice rugaciunea, ne duc cu mintea la cele noua cete ingeresti si la veacul viitor, simbolizat prin numarul opt, vrand parca sa ne spuna ca numai pocainta ne poate invrednici de viata fericita a vietii vesnice si de traiul impreuna cu ingerii.

Rugaciunea are trei parti bine deosebite. In prima parte, ne rugam lui Dumnezeu: "Doamne si Stapanul vietii mele! Duhul trandaviei, al grijii de multe, al iubirii de stapanie si al grairii in desert nu mi-l da mie". In partea a doua: "Iar duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, daruieste-l mie, slugii Tale". Si incheiem: "Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad pacatele mele si sa nu osandesc pe fratele meu, ca binecuvantat esti, in vecii vecilor. Amin". Deci pe de o parte ne rugam sa ne fereasca Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem sa ne daruiasca patru duhuri bune, patru virtuti.

Observam ca Sfantul Efrem, insirand cele doua feluri de patimi si de virtuti, le numeste pe toate deopotriva "duhuri": duhul trandaviei, duhul curatiei. Cum sa intelegem oare aici cuvantul "duh"?

In privinta duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toata rautatea este duhul rautatii, care "umbla ca un leu, cautand pe cine sa inghita" (1 Petru 5, 8) si lupta noastra trebuie sa o ducem impotriva "duhurilor rautatii din vazduh" (Efes. 6, 12). Patimile care inrobesc pe om nu sunt altceva decat semnul infrangerii omului in lupta sa cu aceste puteri vrajmase. De aceea, Sfintii Parinti obisnuiesc sa numeasca "duh" nu numai pe "duhul rautatii", pe diavolul, ci si lucrarea lui, zicand deopotriva: "duhul trindaviei", sau "dracul trindaviei" si "duhul lacomiei" sau "dracul lacomiei" etc.

Acest fel de a vorbi al Parintilor este mai cuprinzator si ne ajuta sa intelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patima este mai mult decat o imbolnavire a sufletului, estecaderea in robia unei puteri vrajmase, care ne stapaneste cu silnicie, ne lupta neintrerupt, urmarindu-ne moartea vesnica. In dosul fiecarei patimi se ascunde puterea vrajmasa a diavolului.

"Ingerii stau mai aproape de cei ce se curata cu postul"

Dar de ce, in prima parte a rugaciunii, rugam pe Dumnezeu sa nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne da trandavia, mania, patimile? Fireste ca nu! Uneltirile dracesti sunt pline de viclenie si puterea lui nespus de mare si nimeni n-ar putea scapa de ele daca Dumnezeu nu le-ar ingradi neingaduindu-i sa razboiasca pe om mai presus de puterile sale. De aceea, cand zicem: "duhul trandaviei, al grijii de multe. nu mi-l da mie", ne rugam lui Dumnezeu sa nu ne lase sa cadem in robia patimii trandaviei, sa nu lase pe dracul trandaviei sa ne stapaneasca.

Daca prin duhurile patimilor intelegem pe draci, atunci prin duhurile virtutilor: al curatiei, al smereniei, trebuie sa intelegem pe duhurile cele bune, pe ingeri? Este adevarat ca si ingerii necontenit ne ajuta la savarsirea binelui, daca nu-i indepartam cu pacatele, precum auzim la utrenia din Lunea branzei: "ingerii, pazitorii vietii noastre stau mai aproape de cei ce se curata cu postul". Totusi, Sfintii Parinti, cand este vorba de virtuti, nu vorbesc niciodata ca in cazul patimilor; nu zic adica "ingerul curatiei", "ingerul smereniei" etc, cum zic dincolo: "dracul lacomiei", "dracul mandriei". Deci, cele patru duhuri bune nu sunt ingeri, ci altceva.

Stim ca la Sfantul Botez, omul se leapada de satana si se imbraca cu Hristos; se face locas al Duhului Sfant si primeste putere sa se faca fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are intru sine semintele tuturor virtutilor, "darurile Botezului", ale Mirungerii, si omului nu-i mai ramane decat sa dea lucrarea cea din afara, prin implinirea poruncilor, ca sa creasca omul cel nou, nascut din Sfantul Botez.

De aceea, Sfintii Parintii zic ca viata duhovniceasca este o desfasurare a acestor puteri, o "actualizare a darurilor Botezului si Mirungerii". Virtutile deci, fiind lucrarea Sfantului Duh din om, sunt numite si ele „duhuri”, ca si izvorul din care curg. Asa numeste si proorocul Isaia darurile Sfantului Duh zicand: "duhul intelepciunii, duhul intelegerii, duhul sfatului." (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curatiei, al smereniei si celelalte nu sunt ingeri, ci daruri ale Sfantului Duh si ne rugam lui Dumnezeu ca ele sa nu ramana nelucratoare in noi.

O simpla privire asupra celor doua siruri de „duhuri” ne ajuta sa intelegem un lucru foarte insemnat pentru viata duhovniceasca: duhurile rautatii se afla in afara de noi, deci si raul este in afara. Duhurile virtutilor, darurile Sfantului Duh, izvorul binelui se afla inauntrul nostru. Spre rau ne indeamna niste puteri straine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiasca din noi. Deci, este mai usor a face binele decat raul. De aici si marea raspundere pe care o are omul inaintea lui Dumnezeu si osanda grea pentru savarsirea raului.

Cu rost a pus Sfantul Efrem, mai intai duhurile rautatii si in al doilea rand duhurile virtutilor; pentru ca nu putem lucra virtutea, daca nu ne-am curatit mai intai de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfintii Parinti ca: Efrem Sirul, Ioan Scararul, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin si multi altii, arata ca numarul lor este foarte mare; ca in fruntea lor sta iubirea de sine; ca nestiinta, uitarea si nepasarea sunt proptelele tuturor patimilor; ca din acestea curg cele sapte patimi capitale din care se rasfira apele mocirloase si otravite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, sa ne intrebam de ce din aceasta mare multime, Sfantul Efrem a ales numai patru patimi si de ce anume pe acestea, mai ales ca ele nu se afla printre cele mai vatamatoare. Raspunsul la aceasta nedumerire il vom avea dupa ce ne vom opri in scurt la fiecare din cele patru duhuri ale rautatii.

4 duhuri ale rautatii

Duhul trandaviei. Facut dupa chipul lui Dumnezeu si menit sa ajunga asemenea lui Dumnezeu, omul este randuit pentru lucrare de la inceput, cand a fost pus in Eden, ca "sa-l lucreze si sa-l pazeasca" (Facere 2,15). Dupa izgonirea din rai, lucrarea omului este indreptata, indeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vietii: hrana, imbracaminte, locuinta. Fara de acestea nu poate trai; de nevoie trebuie sa lucreze ca nu poate trai in lenevire. Deci, nu de aceasta trandavie se roaga Sfantul Efrem sa fie izbavit, ci de trandavia mult mai vatamatoare a nelucrarii poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind conditia cresterii omului celui nou nascut din Sfantul Botez, al dobandirii asemanarii cu Dumnezeu.

Prin pilda talantilor, Mantuitorul ne invata ca puterile Sfantului Duh, care salasluiesc in om sunt foarte mari (un talant cantareste peste 40 de kg) si pot duce pe om la cea mai inalta desavarsire; si daca nu toti ajung la aceeasi masura sau nu ajung deloc, se datoreaza trandaviei omului. Aceasta este direct potrivnica dezvoltarii omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale cresteri, inchircirea in nedesavarsire. Lumea intotdeauna a osandit pe lenes. Solomon il trimite sa ia pilda de la harnica furnica (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceste ca "cine nu munceste, nici sa nu manance" (2 Tes. 3, 10). De aceea, si Sfantul Efrem pune trandavia in fruntea celor patru duhuri patimase, ca una care este piedica a toata fapta buna si potrivnica celei mai inalte chemari a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfintii Parinti, este insemnul impatimirii de cele materiale, cleiul care ne tine lipiti de cele pamantesti. El este strans legat si urmeaza duhului trandaviei. Intr-adevar, negrijindu-se de lucrarea duhovniceasca, omul isi cauta o mincinoasa implinire, raspandindu-se in cele din afara, in grija de multe, in grija de cele viitoare, cum sa-si agoniseasca cele placute si cum sa scape de cele dureroase - cautarea placerii si fuga de durere fiind, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, grija permanenta a omului impatimit. Pe bogatul din Evanghelie, caruia ii rodise tarina si se grijea cum sa-si asigure roadele pentru multi ani, Mantuitorul il numeste "nebun" (Luca. 12,20). "Luati aminte, ne indeamna Domnul, sa nu se ingreuieze inimile voastre cu. grijile lumii" (Luca 21, 54).

Raspandindu-ne in cele din afara, grija de multe este potrivnica vietii duhovnicesti si ne indeparteaza de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desavarsita si omul nu se poate intalni cu El decat daca isi reface unitatea sa sufleteasca, prin intoarcerea in sine, adica prin pocainta si prin intrarea in camara cea mai dinauntru, adica prin rugaciune; caci imparatia cerurilor este inauntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotriva, raspandirea in grija de multe ne intalneste cu diavolul, care este faramitare, multime, „legiune”.

Parintii duhovnicesti necontenit ne indeamna sa ne agonisim "fara-de-grija-de-toate", singura grija indreptatita sa ne stapaneasca fiind grija de raspunsul la infricosata judecata, grija de mantuire. Daca trandavia face nelucrator harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrari, punandu-l pe calea potrivnica mantuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stapanire, este altceva decat stapanirea cea randuita de Dumnezeu, fata de care tot omul trebuie sa se supuna (Rom. 13, 1). Este un duh al rautatii, o intelegere stramba a purtarii omului fata de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealta si mijloc de profit personal. Mantuitorul Iisus Hristos arata ca acest duh este al paginilor si cu totul strain de duhul Evangheliei, invatand astfel pe ucenicii sai: "Cine dintre voi vrea sa fie mare, sa fie slujitorul vostru; si cine dintre voi vrea sa fie intii, sa va fie sluga. Precum si Fiul Omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul rascumparare pentru multi" (Matei 20, 25). Ceea ce a si aratat cu fapta, spaland picioarele ucenicilor si dandu-si viata pentru mantuirea noastra. De unde intelegem ca adevarata stapanire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, pana la daruirea vietii pentru mantuirea lui.

Omul are o mare valoare, este "chipul lui Dumnezeu" si valoreaza cat insusi "chipul" pe care il poarta; este rascumparat cu scump sangele Mantuitorului Hristos si valoreaza cat pretul acestui sange. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru ca este slujirea lui Dumnezeu insusi. "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei mai mici, Mie Mi-ati facut", va zice Domnul la infricosata judecata (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o porunca evanghelica, fapta de mare cinste, desavarsita cale de mantuire. Duhul de stapanire, care injoseste pe om si-l coboara in randul lucrurilor, ne lipseste dintr-o data de toate aceste trei. El este strans legat de duhul grijii de multe. Intr-adevar, cand toata grija omului este indreptata spre cele materiale, este firesc ca si omul sa fie transformat in unealta sau bun material, care nu valoreaza mai mult decat profitul pe care-l aduce.

Grairea in desert, zice Sfantul Ioan Scararul, este scaunul slavei desarte, semn al nepriceperii, urmarea imbuibarii si necuratiei, pierderea umilintei si intunecarea rugaciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvantului, si prefacerea lui in prilej de pacatuire si pierzare. Cuvantul omenesc are o mare si tainica putere, aduce cu el ceva din fiinta celui pe care il rosteste. Daca cuvantul lui Dumnezeu este Dumnezeu insusi, si cuvantul omului este omul insusi. „Daca vrei sa stii ce este in inima omului, zic Sfintii Parinti, ia aminte la cele ce spun buzele lui”.

Vorbaria si palavrageala arata un launtru stricat, care duce la stricarea altora; lipseste cuvantul de tainica lui putere, il face cuvant fara de pret De aceea Mantuitorul ne spune ca: "pentru tot cuvantul desert pe care il vor grai oamenii, vor da seama in ziua judecatii" (Matei 12, 36). Sfintii Parinti, temandu-se de marea raspundere a cuvantului, au iubit si laudat tacerea mai mult decat vorbirea. "Pentru ca am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am cait; iar pentru ca am tacut, niciodata". Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatra in gura pentru a deprinde tacerea, iar Sfantul Isaac Sirul zice ca "tacerea este graiul veacului viitor". Chiar si vorbirea despre cele duhovnicesti este pagubitoare, cand este prea multa. Spune si intelepciunea poporului: "vorba este de argint, iar tacerea de aur".

Daca luam acum aminte la cele patru duhuri ale rautatii, observam doua lucruri de mare insemnatate. In primul rand, vedem ca ele se leaga unele de altele, formeaza un fel de povarnis pe care aluneca omul stapanit de ele. Din trandavie si din negrija de mantuire, omul da in mincinoasa lucrare a raspandirii in grija de multe; din aceasta, da in duhul de stapanire, nesocotind pe aproapele, si coborand in iadul lucrurilor; iar de aici ajunge si la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvantului, in grairea in desert.

Dar legatura dintre cele patru duhuri rele este si mai organica, precum vom vedea indata.

Sfintii Parinti ne arata ca o conditie de baza pentru sporirea duhovniceasca este sa ne pazim constiinta neprihanita din patru parti. Fata de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la implinirea poruncilor Lui; fata de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; fata de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, si fata de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adica numai pentru trebuinta si cu infranare.

Or, daca luam bine seama, cele patru patimi ne vatama constiinta din toate aceste patru parti. Trandavia ne vatama constiinta fata de Dumnezeu, ca una care se impotriveste lucrarii harului din noi; grija de multe vatama constiinta fata de lucruri, pe care le intrebuintam spre pierzarea si nu spre mantuirea noastra; iubirea de stapanire, care nesocoteste pe om vatama constiinta fata de aproapele, iar grairea in desert vatama constiinta fata de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvantului. Astfel, cele patru patimi arata o stare de imbolnavire generala a sufletului, o strambare a purtarii omului fata de tot ceea ce-l inconjoara; fata de Dumnezeu, fata de lucruri si fata de sine.

Omul nepasator de mantuire, raspandit in grija de multe, asupritor de aproapele si slobod la limba, este chipul acestei imbolnaviri sufletesti, chipul omului robit de pacat. Desi mantuirea este un lucru personal al fiecaruia, totusi omul nu si-o lucreaza de unul singur, ci in stransa legatura cu Dumnezeu si restul fapturii: aproapele si lucrurile. Mantuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtarii sale fata de ceilalti. Cele patru duhuri rele, stramband purtarea omului fata de lumea din afara de el, ii taie orice putinta de mantuire. Nu-i greu de inteles pentru ce Sfantul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotriva, care sant trasaturile sufletului sanatos, o vedem in partea a doua a rugaciunii Sfantului Efrem, in care cerem de la Dumnezeu sa ne daruiasca duhul curatiei, al gandului smerit, al rabdarii si al dragostei, asupra carora ne oprim acum.

"Duhul curatiei, al rabdarii si al dragostei"

Duhul curatiei nu trebuie luat ca simpla curatie trupeasca de pacatele desfranarii. Curatia este prima treapta a nepatimirii, starea sufletului curatit de patimi, gata pentru lucrarea virtutilor. "Cum sa cantam cantarea Domnului in pamant strain?" ziceau evreii in robia babilonica, pe care talcuindu-o Parintii, ne invata ca nu putem aduce nici un rod de fapta buna cata vreme ne aflam in robia patimilor. De aceea si pune Sfantul Efrem curatia in fruntea tuturor celorlalte virtuti, ca una ce sta la inceputul vietii virtuoase.
Duhul gandului smerit este prima samanta rasarita pe ogorul curatiei.

Este o asezare in starea fireasca a existentei noastre pamantesti in fata lui Dumnezeu. Pe de o parte, fapturi slabe si neputincioase, "ca iarba si ca floarea ierbii" (Ps. 102); "statul meu ca o nimica inaintea Ta", zice David (Ps. 38); pe de alta parte, pe toate - si insasi existenta noastra - avandu-le primite in dar de la Dumnezeu. "Ce ai, sa nu fi primit?" ne intreaba Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a incheia: "Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfintii Parintii ziceau ca smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decat toti oamenii si chiar decat cele necuvantatoare, si a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul rabdarii este a doua samanta care creste pe ogorul curatiei. Caci daca omul se smereste si-si recunoaste pacatele, isi da seama ca este vrednic de nenumarate pedepse din partea lui Dumnezeu. Si nu numai de pedepse pamantesti, ci si de muncile vesnice, ca o sluga lenesa care nesocoteste poruncile Domnului sau si rabda cu bucurie toate necazurile, suferintele si incercarile, fiind incredintat de cuvantul Domnului ca „in lume necazuri veti avea” (Ioan 16, 33) si ca „cu multe scarbe trebuie sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); si numai „cine va rabda pana in sfarsit acela se va mantui” (Matei 24,13).

Sfintii Parinti, indemnandu-ne cu cuvantul apostolesc ca „patimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gatit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dansul”, ne imbarbateaza cu fagaduinta ca „putina este osteneala si vesnica odihna” (Cuv. Moise). Rabdarea curata, preface si innoieste sufletul, precum zice un parinte din Pateric: „ceara de nu se va infierbanta in foc ca sa se inmoaie, nu se va putea intipari pecetea ce se pune pe ea, tot asa si omul. De nu va fi muiat de fierbinteala focului scirbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferintelor si a ispitelor, nu se poate intipari intr-insul pecetea Sfantului Duh”.

Duhul dragostei este desavarsirea si incununarea tuturor celorlalte. Cine s-a impodobit cu curatia, cu smerenia si cu rabdarea, acela este iubitor de Dumnezeu si de aproapele; a ajuns la dragostea este plinatatea tuturor virtutilor, care nu cade niciodata, care este izvor a tot binele. Caci in cine salasluieste dragostea, insusi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfantul Efrem o asaza in urma celorlalte, precum si Sfantul Ioan Scararul, pe cea din urma treapta a scarii raiului, ca una care este mai mare decat toate virtutile, carele cuprinde pe toate si va dura si in veacul ce va sa vie.

Daca cele patru patimi formau un povarnis de la trandavie tot mai jos, apoi cele patru virtuti sunt trepte suitoare de la curatie pana la Dumnezeu. Totodata, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele si ne arata cum ne putem tamadui sufletul imbolnavit de ele. Curatia vindeca sufletul imbolnavit de grairea in desert, smerenia insanatoseste legaturile cu aproapele, rabdarea ne scapa de impatimirea fata de lucruri, iar dragostea vindeca nepasarea de mantuire, prin recunostinta si iubirea fata de Dumnezeu. Pentru ca la cel curat toate sunt curate, deci si limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decat pe sine; cel rabdator nu-si pune nadejdea in lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se straduieste necontenit sa implineasca poruncile Lui.

Astfel, omul stapan pe limba, smerit, rabdator si iubitor de Dumnezeu ne infatiseaza icoana curatita de patimi a omului duhovnicesc. Daca privim rugaciunea Sfantului Efrem Sirul cu lumina invataturii duhovnicesti a Sfantului Maxim Marturisitorul, vom gasi un temei psihologic sufletesc si mai adanc al ei.

Pacatul imbolnaveste pofta si iutimea, cele doua puteri sufletesti ale omului, scotandu-le din ascultarea fata de minte si punandu-le in slujba simturilor. Pofta, din dor aprins catre Dumnezeu, devine pofta de trup, de lucruri si de slava desarta; iar iutimea, din tonic intaritor al poftei, devine manie, furie impotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugaciunea Sfantului Efrem arata tocmai aceasta imbolnavire a poftei si iutimii si cadere a lor in slujba simturilor. Grija de multe este semnul impatimirii de lucruri, iubirea de stapanire arata boala mandriei, grairea in desert este semnul necuratiei, iar trandavia, nepasarea, este propteaua care le sprijina pe celelalte. Insanatosirea sta in procesul invers; adica scoaterea maniei si poftei din simtire si punerea lor in slujba mintii. Curatia vindeca pofta de trup, smerenia scapa de mandrie, rabdarea izgoneste iubirea de avutii, iar dragostea intoarce iutimea la starea ei fireasca.

Inca o data intelegem cat de adanca si de temeinica este invatatura duhovniceasca a Sfantului Efrem, aratata prin alegerea celor doua siruri de „duhuri” din rugaciunea sa. Ele ne pun in fata doua icoane; aceea a omului stricat de patimi si a omului innoit prin virtute; starea pacatoasa in care ne aflam noi si de care ne rugam lui Dumnezeu sa ne scape si starea duhovniceasca spre care tindem, rugand pe Dumnezeu sa ne-o daruiasca.

"Sfintita doime"

Partea a treia a rugaciunii Sfantului Efrem: "Asa, Doamne, daruieste-mi sa-mi vad gresalele mele si sa nu osandesc pe fratele meu.", este o recapitulare intr-o forma mai concisa a celor cerute in partea a doua.

Intr-adevar, vederea pacatelor proprii este un semn al smereniei; caci cel smerit nu se ingrijeste decat de pacatele sale, si cine se ingrijeste de mantuire are destul de lucru pe ogorul sufletului sau. "E o nebunie, zic Parintii, sa-si lase cineva mortul sau si sa mearga sa-l planga pe al altuia". Tot asa, neosandirea aproapelui este un semn al dragostei, care „indelung rabda si este binevoitoare, nu se poarta cu necuviinta si nu gandeste raul" (1 Cor. 13). Pentru ca niciodata nu putem cunoaste adevaratele pricini ale greselilor altuia: slabiciunea trupeasca, razboiul diavolului, ingaduinta lui Dumnezeu, si nici nu stim pocainta celui ce greseste. Sfintii Parinti ne indeamna sa ne ferim de osandirea altuia si sa lasam toata judecata in seama lui Dumnezeu, Care cunoaste cele ascunse.

Cele doua mari virtuti se intregesc si se implinesc reciproc, de aceea Sfantul Ioan Scararul le numeste o sfintita doime. „Sfintita doime, zice el, este dragostea si smerenia; cea dintai inalta, iar cea de pe urma pe cei inaltati ii sprijineste si nu-i lasa sa cada” (Cuv. 25, 37). Spre a arata ca aceasta „sfintita doime” este nedespartita, Parintii duhovnicesti le-au unit intr-o singura denumire: „smerenia dragostei”, care este o lauda si o podoaba a vietii duhovnicesti, ca una care este plinatatea vietii desavarsite. Caci prin dragoste si smerenie, omul a ajuns la asemanarea cu Insusi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste masura si S-a smerit pentru noi pana la moarte.

Dupa rostirea rugaciunii cu cele trei metanii, cate una dupa fiecare parte, se fac 12 inchinaciuni, pana la pamant, la fiecare rugaciune zicand in taina unul din urmatoarele patru stihuri, care se repeta de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!
2. Dumnezeule, curateste-ma pe mine, pacatosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!
4. Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma!

Primul stih nu este altceva decit rugaciunea vamesului, care „stand departe. isi batea pieptul zicand: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosul!" (Luca 18, 13) Este o rugaciune plina de cainta care a inaltat pe vamesul cel smerit mai mult decat pe fariseul cel mandru. L-a inaltat pentru ca si-a recunoscut pacatele, smerindu-se si neindraznind sa ceara de la Dumnezeu mila; iar cel ce se smereste, dupa cursantul Domnului, se va inalta (Luca 18, 14).

In stihul al doilea cunoastem rugaciunea leprosului, care "vazand pe Iisus, a cazut cu fata la pamant si s-a rugat zicind Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti" (Luca 5,12). Pacatul nu este numai o calcare de porunca, ci si o necuratie, pentru ca diavolul, incepatorul si unealta pacatului, este numit "necuratul", o lepra care cuprinda in intregime pe om. La cine sa alerge omul, daca nu la Doctorul si Tamaduitorul a toata neputinta: „Doamne, numai tu poti sa ma curatesti, daca voiesti, pe mine, pacatosul!” Iar Domnul raspunde: "Da, voiesc, curateste-te!" (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugaciunea psalmistului: „mainile Tale m-au facut si m-au zidit. al Tau sunt eu, mantuieste-ma" (Ps. 118). "E adevarat, recunosc ca sunt pacatos, cazut, cuprins de lepra pacatului, insa nu intind mainile la Dumnezeu strain, nu uit ca sunt faptura lui Dumnezeu si alerg la Cel ce m-a zidit si Cel ce ma mantuieste: "Tu esti Dumnezeul nostru si noi suntem poporul Tau; afara de Tine pe altul nu stim"; "Al tau sunt eu, mantuieste-ma! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mantuieste-ma!".

Stihul cel din urma merge mai departe: nu numai am pacatuit dar greselile mele sunt fara de numar. "Nimeni din cei vii nu-i drept inaintea Ta" (Ps. 142), zice psalmistul, si chiar daca ar trai omul numai un ceas, zic parintii, si tot greseste. Intreaga noastra viata este un neintrecut sir de pacate, de nesocotire a dumnezeiestilor porunci. De aceea Mantuitorul, intre cele absolut necesare, ne-a invatat si cererea de iertare: „si ne iarta noua greselile noastre". Sa ne cerem iertare pacatelor, asa cum ne cerem painea cea de toate zilele, caci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de paine. La fel si Parintii pustiei ne invata ca la tot cuvantul sa zicem: „Iarta!” Sa cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului si cu cainta fiului risipitor. "Am gresit Doamne, la cer si inaintea Ta; fara de numar am gresit, dar imi pare rau ca Te-am mahnit. Ma caiesc si ma rog de iertare; fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma"!

Observam ca cele patru stihuri sunt strabatute de doua simtaminte: pe de o parte apasarea constiintei pentru pacatele savarsite: sunt pacatos, intinat, am gresit fara numar; iar pe de alta, increderea in milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieste-ma, curateste-ma, iarta-ma! Sunt cele doua stari sufletesti: teama si nadejdea despre care spun Sfintii Parinti ca necontenit trebuie sa insoteasca pe om pe calea mantuirii; fara sa se lase prins de teama, sau lipsit de nadejde, ci imbinand mereu teama cu nadejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simtiri au inaltat pe vamesul, au adus pe fiul risipitor la casa parinteasca, au deschis talharului usile raiului.

Stihurile se repeta de trei ori. De trei ori, pentru ca ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatalui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, si Duhului, Care ne curateste de toate spurcaciunea. De trei ori, in semn de staruinta si de angajare hotarata cu toate cele trei puteri sufletesti: minte, pofta si iutime pe calea pocaintei.

Ele se rostesc in tacere, fiecare le zice pentru sine, fiindca si cainta si indreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucreaza tainic in inima fiecaruia. Dupa cele 12 inchinaciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteste inca o data rugaciunea fara intrerupere si se incheie cu o metanie.

Aruncand acum o privire asupra intregii randuieli de rugaciune a Sfantului Efrem, ce observam? Mai intai, ne uitam la chipul omului stricat de cele patru patimi si ne rugam lui Dumnezeu sa ne izbaveasca de ele; privim apoi icoana omului innoit prin cele patru virtuti si cerem sa ni le daruiasca si noua si sa sporim pe aceasta cale. Dupa aceea, staruim in rugaciune tacuta, smerindu-ne pentru neputintele si pacatele noastre si cu mare nadejde in puterea si ajutorul lui Dumnezeu. Si toate aceste simtiri le insotim de metanii si inchinaciuni. Ce insemneaza oare toata aceasta randuiala de rugaciune?

Metania trupeasca, plecarea cu capul pana la pamint, este semnul vazut al pocaintei: prin plecare marturisim caderea noastra in pacate, starea in care ne aflam; iar prin ridicare aratam nazuinta noastra spre izbavirea de pacate, spre innoire. Dar cuvantul „metanie” in intelesul sau de origine (metanoia) tocmai aceasta inseamna: prefacere, schimbare, innoirea mintii, lucrare de prefacere a omului de pacat, in omul cel nou, induhovnicit, care se savarseste prin pocainta.

Iata ce lucru minunat se cuprinde in aceasta practica a rugaciunii Sfantului Efrem, insotita de metanii: ceea ce spunem cu gura in rugaciune o aratam totodata si cu trupul, ne recunoastem pacatosenia in care ne aflam si cadem cu smerenie la pamant, dar ne ridicam indata, aratand dorinta noastra hotarata de grabnica indreptare.

E aici mai mult decat rugaciune, este insasi lucrarea pocaintei, care preface si innoieste pe om. E o prefacere reala, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistica de pe Sfantul Prestol, Euharistia de pocainta a omului. Caci asa precum la Sfanta Liturghie, prin chemarea de catre preot a Sfantului Duh, paine si vinul aduse inainte se prefac in Trupul si Sangele Domnului, tot asa si aici, prin rugaciunea preotului care cere darurile Sfantului Duh - cele patru duhuri din rugaciune -, omul de pacat se preschimba in om duhovnicesc, rugaciunea Sfantului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocainta. Si precum epicleza euharistica este rugaciunea pe care Dumnezeu o implineste imediat, prefacand darurile aduse, tot asa si epicleza pocaintei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, cainta si credinta, este ascultata si implinita imediat. Ne-o adevereste Sfanta Evanghelie. Vamesul a suspinat: "milostiv fii mie, pacatosul" si degraba s-a indreptat; talharul pe cruce a strigat: "pomeneste-ma Doamne" si indata a auzit: "Astazi vei fi cu Mine in rai!".

Iata dar, ca nevointde Sfantului si Marelui Post sunt rugaciunea de pocainta la care aducem jertfa insasi fiinta noastra, pe care Dumnezeu primind-o, o tamaduieste, o induhovniceste. Dar pentru ca innoirea omului, prefacerea lui nu se poate savarsi dintr-o data, ci treptat, putin cate putin, si liturghia de pocainta se repeta de multe ori pe zi, fiecare din ele insa este un pas spre plinatate, o treapta de desavarsire.

Daca Liturghia euharistica este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocaintei este raspunsul omului la aceasta dragoste, prin daruirea sa totala in mainile lui Dumnezeu, cu incredere deplina si smerenie. Nu este aici o simpla asemanare. Existenta si realitatea liturghiei de pocainta o marturiseste si insasi traditia liturgica a Bisericii. Se stie ca dupa randuiala Bisericii Ortodoxe, pe acelasi altar nu se pot savarsi doua Liturghii intr-o zi. Or, noi vedem ca in toate zilele Sfantului Post, cand se savarseste Liturghia pocaintei, Liturghia euharistica nu se savarseste; Liturghia Darurilor mai inainte sfintite nefiind liturghie deplina, ci randuiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Incheierea rugaciunii Sfantului Efrem, cu cererea celei mai inalte desavarsiri duhovnicesti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva - ca omul daca s-a curatit de pacat si s-a innoit prin pocainta, nu sta pe loc, ci sporeste din putere in putere, pana la masura barbatului desavarsit in Iisus Hristos. Pocainta ne deschide calea cea nesfarsita a indumnezeirii.

(Parintele Petroniu Tanase - "Doamne si Stapanul vietii mele. Rugaciunea pocaintei", in Convorbiri duhovnicesti, Episcopia Romanului si Husilor)

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 17130

Voteaza:

Rugaciunea Sfantului Efrem Sirul explicata de parintele Petroniu Tanase 5.00 / 5 din 9 voturi. 1 review utilizatori.

Comentarii (1)

  • ioan zamfir CPostat la 2015-01-28 06:05

    Sfintul Efrem Sirul a fost nu numai un monah retras în singurătate, ci a fost un om al cetăţii în viaţa căreia s-a implicat cu toată dăruirea atât prin scrierile sale cât şi alte prin activităţi duhovniceşti : infiinţarea Şcolii exegetice din oraşul natal Nisibe, dezvoltarea celei deja existente în oraşul de refugiu Edesa sau permisiunea dată femeilor de a cânta în Biserică.Din punct de vedere teologic opera Sfintului Efrem poate fi impartita in : scrieri exegetice, scrieri dogmatice şi polemice, scrieri ascetice, scrieri liturgice. Din punct de vedere al formei scrierilor in: proză simplă, proză artistică, omilii în versuri (memre) şi imne în versuri (madraşe).Foarte cunoscute sunt cele doua scrieri ale Sfintului : rugaciunea „Doamne si stapinul vietii mele” si „Imnele Raiului”. Sfântul Efrem face adesea, mai ales în imnele sale, referire directă la simbolurile puse de Domnul Hristos în creaţia Sa şi în Scriptură ca elemente esenţiale ale descifrării mesajului de iubire trimis omului prin acestea. Toate aceste simboluri create si puse de către Fiul, Logosul divin, îşi găsesc împlinirea în taina divino–umanităţii Sale. In scrierile Sfântului Efrem ,simbolul nu trebuie inteles ca pe un produs pur subiectiv al gândirii lui, ci ca pe o realitate descoperită de Sfânt, realitate dincolo decât însăşi realitatea temporală in care traim.Sfintul Efrem invata ca Dumnezeu a creat si a pus simbolurile Sale in creatia Sa cu dorinţa ca acestea să fie cunoscute şi înţelese de către oameni, care se află în viaţa temporară aflată sub pecetea păcatului adamic. Sfântul Efrem a fost printre Sfinţii Părinţi ai Bisericii care s-a ocupat cel mai intens de problema morţii în teologia sa. În concepţia Sfântului Efrem, moartea omului reprezintă o despărţire temporară a sufletului de trupul său. Dacă trupul lipsit de suflet de regulă putrezeşte, se descompune şi se preface în ţărâna din care a fost luat, ceea ce se petrece cu sufletul lipsit de trup reprezintă o mare taină. Omul nu poate păcătui decât atâta vreme cât se află în viaţă,şi în aceeaşi măsură el se poate şi pocăi tot în acest timp limitat, starea sufletului său după moarte este aceea pe care el şi-a agonisit-o în timpul vieţii. Dupa moarte,omul nu mai poate păcătui, dar nici nu se mai poate pocăi.Deşi continuă să existe şi după moarte, sufletul nu se mai poate ajuta de simţurile trupului, ajungând într-o stare mult slăbită care nu-i permite să se sălăşluiască în Rai .Dupa remarca Sfintului ,omul nu poate intra in Rai decit intreg în deplina comuniune dintre trup şi suflet,lucru posibil numai dupa invierea mortilor. Creştinii au datoria să se supună Bisericii, „care interzice incinerarea”, şi să respecte Sfânta Tradiţie, „care consfinţeşte şi practică îngroparea”. „Îngroparea morţilor e o mărturie a grijii de a se păstra credinţa Bisericii în înviere”(Jean Claud Larchet). Celebrul teolog subliniază ca „valoarea şi demnitatea trupului omenesc” este ,nu doar în această viaţă, ci şi dincolo de moarte.Chiar Sfintul Apostolul Pavel ne spune: „Nu ştiţi, oare că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi (1 Corinteni 3, 16-17)” Incinerarea e considerată păcat pentru că este o distrugere a acestui templu, voită şi săvârşită de om. Sfinţii Părinţi arata ca, Hristos şi-a exprimat simţămintele Sale ca un om care a luat asupra Sa „pacatele omenirii”. „El a purtat păcatele noastre, în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii: cu a Cărui rană v-aţi vindecat.” (1 Petru 2:24). Fără Cruce n-am fi ştiut nimic despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. „Crucea este puterea lui Dumnezeu“ (I Cor. 1, 18- 24).Teama pe care a simţit-o Hristos în faţa morţii era firească şi Hristos a dorit în acest mod să arate „că om a fost după adevăr, iar nu nălucire”.(Larchet) . De la simplitatea și modestia mormântului Domnului și-a luat Biserica tradiția, ca jertfa de pe altar să nu fie săvârșită învelind elementele jertfei în mătase sau în altceva, ci în pânză albă, precum a fost înmormântat trupul Domnului în giulgiu curat (Mt. 27, 59; In. 17, 40). Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, după 40 de zile de la Înviere s-a suit la ceruri şi a şezut de-a dreapta Tatălui. S-a înălţat cu acelaşi trup cu care s-a răstignit şi a înviat.Trupul este important într-o așa mare măsură, încât merită să învie și el. Pentru că, dacă nu învie trupul, fie nu a fost făcut de Dumnezeu, fie Dumnezeu nu este ”suficient de Dumnezeu” ca să îl poată mântui.Spre reflexie ,redau mai jos un fragment din al 8-lea Imn al Raiului al Sfantului Efrem Sirul: “Am văzut acolo un sălaş şi un cort de lumină, o voce vestind: Binecuvântat tâlharul care prin har a primit cheile Raiului. Mai întâi am crezut că el era deja acolo, dar mai apoi am cugetat că sufletul nu poate simţi Raiul fără tovarăşul său, (trupul), instrumentul şi harfa lui. R: Fă-ne vrednici ca să ne facem moştenitori ai Împărăţiei Tale! În acest loc al bucuriei o spaimă m-a cuprins dându-mi seama că nu e de folos scrutarea celor ascunse. O întrebare m-a năpădit cu privire la tâlhar: dacă sufletul poate vedea şi auzi fără trupul lui, de ce să fie închis în el? Şi dacă poate trăi fără el, de ce să fie omorât odată cu el? Că sufletul fără trup nu e în stare să vadă o dovedeşte trupul însuşi; căci atunci când ajunge orb şi sufletul este orb în el, bâjbâind împreună cu el. Iată cum fiecare cheamă şi dă mărturie pentru celălalt; aşa cum trupul are nevoie de suflet ca să fie viu, aşa şi sufletul are nevoie de trup ca să vadă şi să audă. Dacă trupul ajunge surd şi sufletul asurzeşte odată cu el ba chiar aiurează atunci când trupul suferă de fierbinţeală. Chiar dacă sufletul există prin el însuşi, el nu există cu adevărat fără tovarăşul său; se aseamănă unui făt în pântecele maicii lui, viu, dar lipsit de cuvânt sau de gând. Dacă sufletul, cât este în trup, se aseamănă unui făt şi nu e în stare să se cunoască nici pe el însuşi, nici pe tovarăşul său, cu atât mai slab este odată ce părăseşte trupul, şi nu mai are simţurile să-i slujească ca unelte. Căci prin simţurile tovarăşului său se arată şi se face el văzut. Nimic nu lipseşte acelui fericit sălaş, loc al plinătăţii şi desăvârşit întru toate, iar sufletul nu poate intra aici singur căci ar fi lipsit atunci de toate, neavând simţire şi cunoştinţă; dar în ziua învierii va intra în el şi trupul cu toate simţirile lui odată ce a ajuns desăvârşit.”

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE