Nu numai ca as face ipotetic vorbind, dar chiar am citit astfel de carti si articole catolice. Altfel nu as avea cum sa scriu ceva despre catolicism daca nu cunosc si pozitia lor.
In schimb dvs. spuneti ca nu puteti citi astfel de articole si carti ortodoxe, atunci nu stiti nici ce sustine ortodoxia, desi v-ati exprimat de multe ori pararea, inclusiv daca unii sau altii sunt ortodocsi.

Ok, daţi un exemplu de carte catolică pe care aţi citit-o.

Am fost tentat sa spun la fel, insa mi-am amintit ce zicea Parintele Steinhardt. Zicea aprox, asa - dupa Hristos nu mai poate nimeni sa se considere inocent... Inocenta "nu mai tine"...
Dealtfel acest amendament il aduce Insusi Mantuitorul (nu stiu in clipa asta locul exact din Evanghelie).

Sfanta Scriptura. :)
De fiecare data informatii despre ce spun catolici mi le iau si din sursele catolice. Numai de pe site-ul BRU am citit partial doua istorii de acolo. E randul dvs. sa ne spuneti ce surse ortodoxe ati citit (uite, eu nu ma refer la carti si pot fi si sfinti dinainte de schisma).

Aţi spus că aţi citit cărţi catolice. Nu parţial, nu din "surse" etc. A citi dintr-o carte nu este totuna cu a citi o carte.

Spuneţi acum o carte catolică pe care aţi citit-o integral. Cu nume şi autor. De fapt, nu una, căci aţi folosit pluralul. Cel puţin două.

Rugaminte
 

Adresez participantilor la discutii pe acest topic, rugamintea sa evite polemicile inutile si repricile cu tenta (si tinta) personala sau tendetioasa, care nu sunt argumentate adecvat: documente oficiale, carti, captitole, pagini... site-uri web adecvate: oficiale.

Consider ca trebuie sa fim interesati, preocupati de discutii oneste, elocventa, bazate pe constiinta si Adevar. Nimeni nu este fara de pacat! Toti am gresit, unii mai mult altii mai putin. Trebuie sa ne ajutam unii pe altii sa ne pocaim, sa ne smerim sincer, sa intelegem si sa traim teologia, teopraxia, teognosia, asemnea Sfintilor Parinti.

La ce ne ajuta un meci de box virtual? La ce ajuta niste discutii cu tenta de telenovela? OTV?

Fac apel la onestitatea intelectuala, constiinta.

Multumesc pentru intelegere.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Subscriu asertiunii dvs pe care o consider pertintenta.
Doresc sa preciez totusi ca:
Una este a citi si alta este a studia.
Una este a reproduce ceea ce ai citit si alta este a intelege.
Una este a cunoaste ceea ce spune un autor si alta este a intelege ceea ce vrea sa spuna.
A sti implica congnitie intelectuala inechivoca (rationala si contemplativa)! "Noi ceea ce stim vorbim si ceea ce am vazut marturisim"(Ioan 3)
Nu toti cei ce reproduc invataturile altora le si inteleg.
Nu toti ce ce reproduc invataturile altora au ca scop Adevarul, onestintatea, constiinta... caci si dracii cred si stiu foarte foarte bine cine este Hristos Iisus si Sfanta Sa Biserica si Sfintele Taine si Sfintii Parinti si Sfintii lui Hristos Iisus... insa in mod voit (viclean, micicinos) denatureaza Adevarul!

A citit o carte nu este tot una cu a studia o tema (teologica, stiintifica, filozofica).
Spre exemplu daca doresc sa studiez facerea omului conform teologiei romano-catolice spre exemplu... ar fi inadecvat sa studiez toata "Summa Theologica" a lui Toma de Aquino... ci indicat este sa studiez capitolele reprezentative pentru tema studiata din "Summa Theologica" a lui Toma de Aquino, apoi sa continui cu capitole relevante pentru tema studiata din lucrarile "Fericitului Augustin"... etc.

La fel consider pertintent sa se procedeaze si in cazul teologiei ortodoxe. Opere monumentale precum cele ale Sfantului Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Ioan Gura de Aur, Sfantul Chiril al Alexadriei, Sfantul Maxim Marturisitorul... necesita timp dedicat pentru studiul adecvat... si poate ca o viata de om nu ajuge sa intelegem si sa traim macar 1% din ceea ce au vazut ei duhovniceste si evident un inteles (prin congnitie intelectuala umana atat rationala cat si contemplativa). Dumnezeu sa ne ajuta cu harul Sau intru Hristos Iisus iar Sfintii Parinti sa ne lumineze cu harul lui Dumnezeu... sa intelegem si sa urmam exemplului lor, atat cat poate fiecare, dupa talantul dat lui.

Domne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Un fel de "spuneti ce vreau eu sa aud ca altfel ma supar ca mi se stirbeste dorinta de a fi autoritar." Pe un alt topic imi exprimam parerea ca nici sfintii din primul mileniu si scrierile lor nu sunt tinta multor catolici, ci doar ce exista dupa Schisma. Poate ma insel, nu am intrebat toti catolicii. Scrieri catolice citesc doar pentru a vedea pozitia lor in privinta unor probleme sau invataturi, nu caut adevarul pentru ca eu stiu ca e intreg in ortodoxie, deci doar pentru a le combate cand sunt diferite de invatatura ortodoxa. S-a intamplat de cateva ori sa citesc si toata cartea ca sa gasesc ce doream, mesajul dvs. suna ca un ordin, ceea ce faceti de multe ori.

Luaţi-o cum vreţi - ordin, sugestie, rugăminte. Atâta vreme însă, cât aţi susţinut (deja în repetate rânduri) că aţi citit cărţi catolice, pe de o parte, iar pe de altă parte refuzaţi net să spuneţi care sunt acestea, veţi înţelege fără îndoială care este motivul pentru care planează o uşoară umbră de îndoială asupra onestităţii dumneavoastră...

Când ar fi atât de uşor să o risipiţi, arătând, pur şi simplu, un titlu şi un autor....

Nu e ceva nou, orice as face pentru dvs. planeaza o indoiala asupra onestitatii pentru simplul fapt ca eu contrazic doctrina catolica si pe papa, care e infailibil. Si pentru ca infailibilitatea papei este o constanta pentru dvs. oricine spune ceva contrar automat spune un neadevar. Daca mai si critica catolicismul deja e ceva rau. Daca as spune ca si ortodocsii si catolicii sunt la fel neindoiala s-ar risipi imediat si as fi unul din cei mai apreciati ortodocsi de catre dvs. sau de alti catolici. Sau cel putin daca nu as scrie nimic, m-as rezuma doar la topicele despre vreme si sarbatori.
Cineva care nu e in adevar poate alege doua optiuni atunci cand afla adevarul: sa si-l insuseasca si sa spuna ca s-a inselat pana acum sau sa incerce sa ascunda adevarul si sa incerce sa isi justifice credinta lui. Cred ca primul caz e destul de rar intalnit, chiar si un ortodox ce crede ceva gresit nu va da inapoi. Unii aleg sa lupte si cu cei ce spun adevarul, mai ales daca in cultul lor exista ecouri ale cruciadelor sau inchizitiei.

Al doilea aspect, dvs. faceti reguli la fiecare nou mesaj, atata timp cat interlocutorul nu spune ce doriti dvs. sa auziti. Chiar daca primiti raspunsul urmeaza o alta regula si tot asa. De exemplu acum: eu am spus ca citesc si amteriale catolice pentru informare. Dvs. ati spus sa va dau un exemplu de carte (banuiesc ca articole catolice nu va indoiti ca am citit). Eu v-am dat, dar dvs. ati plusat, doua titluri, plus toata cartea fara sa uit si cuprinsul. Pe alt topic era vorba ca as fi gresit o exprimare (si v-am arata ca nu), pe altul altceva, etc. Tot timpul e o discutie degeaba, doar ca sa incercati sa gasiti un lucru cat de mic ca gresesc. Desi e evident ca gresesc si am si pacate, pana acum in ce ne-am contrazis nu cred ca ati avut vreodata dreptate, dar tot timpul uitati si incercati totusi sa gasiti ceva, cat de mic. Ca am citit si surse catolice e evident, pentru ca si in cazul invataturii catolice sau catolicismului in general tot eu am avut dreptate in discutiile in contradictoriu.
Asadar, ca sa nu schimbati iar regula, eu v-am raspuns in mesajul precedent la intrebare, si urma sa raspundeti si dvs. la intrebare, eu v-am pus o intrebare mai usoara, daca ati citit viata unui sfant de dinainte de schisma. Pentru ca mi-am facut o impresie care pate sa fie gresita, ca multi catolici nu stiu prea multe despre perioada de dinainte de Schisma, ei citesc doar carti si articole de dupa schisma (exceptie facand poate unii greco-catolici, care au aceeasi sfinti ca noi).

Pana la urma ce este pacatul? Depinde de definitie? Sau e acelasi la toata lumea?

Sensul pacatului depinde de modul in care este inteleasa mantuirea.

Dupa cadera lui Adam:
a) In orodoxie mantuirea este vazuta (duhovniceste) in sens tamaduitor, si astfel pacatul este vazut ca o boala, urmare a mortii duhovnicesti in care se afla omul. Omul bolnav de moarte duhovniceasca are ca roade: pacatele. Filocalia afirma inechivoc: moartea (duhovniceasca, care evident are diverse stadii, nivele... precum boala trupeasca) este cauza pacatului.
b) In romano-catolicism si protestantism, mantuirea este vazuta in sens juridic, si atfel pacatul este vazut ca o abatere de la norma morala. Omul poate sa nu pacatuiasca dar nu vrea si justitia divina este cea care il constrange pe om sa nu mai pacatuiasca. Astfel si dupa cadera lui Adam, pacatul este cel care cauzeaza moartea duhovniceasca si deci pacatul este cauza mortii.

In lucrarile oferite anterior ca referinta sunt detaliate aceste aspecte cu citate si referiri inechivoce la lucrari teologice romano-catolice, protestante si evident ortodoxe, filocalice.

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Eu am intrebat la modul concret. De exemplu: ce diferenta este intre un ortodox care fura si un catolic/protestant/musulman/altul care fura?

Din puct de vedere al actiunii (pacatoase a omului): nici una.
Din punct de vedere al cauzelor care il indeamna pe om la pacat, precum si urmarile pacatului... sunt multe diferente (conform filocaliei pacatul este boala, urmare a starii de moarte duhovniceasca. Hristos Iisus iarta si tamaduieste... doar refuzul persoanei umane de a primi -si conlucra- cu iubirea lui Dumnezeu - manifestata in iertare, tamaduire... mantuire, indumnezeire prin har- poate birui dragostea lui Hristos Iisus pentru fiecare faptura umana. Hristos Iisus ne iubeste pe fiecare dintre noi muuuuult mai mult decat ne iubim noi insine).

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

As mentiona doar ca din cele 8 primele 7 se trag de fapt din ultimul pe lista - mandria. De fapt sunt forme ale mandriei.

E delicata lupta cu patimile, pacatele si duhurile necurate... mai ales cu: slava desarta si mandria (precum si "derivatiile" tesute precum: trufia, miciuna, viclenia...)
Consider ca fara indrumarea si ajutorul harului lui Dumnezeu (in Sfanta Biserica) si a Sfintilor Parinti... nu prea avem mari sanse de despatimire... iar de indumnezeire prin har nici nu poate fi vorba.

Recomand:
Sfantul Ioan Scararul - Scara Raiului
Cuv. Evagrie Ponticul - In lupta cu gandurile, Ed Deisis

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Un teolog contemporan de mare subtilitate teologica este Pr. Prof. Univ. Nikolaos Matsoukas, care in vol II al Dogmaticii, expune comprativ cu teologia occientala, teologia ortodoxa, subliniand inechivoc si aspectele mentionate mai sus (privitor la urmasii lui Adam si ai Evei: in ortodoxie mantuirea este privita in sens tamaduitor, moartea duhovniceasca fiind cauza pacatului; in timp ce in romano-catolicism si protestantism mantuirea este vazuta in sens juridic - justitiar - , pacatul fiind cauza mortii definitive.)
Nikolaos Matsoukas, Teologia dogmatica si simbolica. Volumul II - Expunerea credintei ortodoxe, Ed Bizantina.
http://www.librarie.net/carti/127598...laos-Matsoukas

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

O confirmare a acestei deosebiri intre invatatura ortodoxa si cea protestanta, data de un iudeu trecut prin protestantism si devenit preot ortodox: http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...i-protestante/

A fost aproape un şoc să descopăr ulterior că ceea ce presupuneam dintotdeauna că este adevărat şi evident în privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului era de fapt fals şi neortodox.
În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută adesea de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu.
Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat.
În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”
Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă.
Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest scenariu astfel: „Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: "Să mori în ziua în care vei mânca", ci "În ziua în care vei mânca, vei muri". Şi nici nu a zis, "Întoarce-te în ţărână" ci "…te vei întoarce în ţărână", anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.

Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele: „[Viaţa] este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu... Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.

Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat: „Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică, diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.(Primul canon, Şedinţa a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât înţelegeam că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.
Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu.
În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani: păcatul, moartea şi diavolul.

Aseriune inechivoca. Multumim.

Sper ca atat fratii ortodocsi cat si colegii romano-catolici, protestanti si neoprotestanti sa inteleaga aceste aspecte fundamentale ale crestinismului (cu implicatii profunde atat in in teologie cat si in teopraxie si teognosie), intrucat intelegerea sensului mantuirii este deosebit de importanta, deoarece acest sens dat mantuirii este una din cauzele fundamentale ale prapastiei mari intre teologia ortodoxa si celelate invataturi crestine...

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos.

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)

Sensul tamaduitor al manutirii si al judecatii specific ortodoxiei (in opozitie cu cel juridic, specific invataturii romano-catolice precum si celei protestante si neoprotestante).

"Pr. Prof. C-tin Coman: In limbajul Sfântului Evanghelist Ioan lucrurile sunt foarte clare. Se porneşte de la afirmaţia din Evanghelia de astăzi, că Fiul omului nu a venit să judece lumea, ci ca să o mântuiască, atrăgându-ne atenţia ca nu cumva să ne raportăm la Dumnezeu şi la Fiul lui Dumnezeu, la Evanghelie şi la Biserica Sa, ca la o instanţă care stă la pândă, aşa cum ne pândesc poliţiştii noştri, când depăşim viteza sau când greşim în vreun alt fel. Nu! Dumnezeu nu vânează greşelile noastre! Dumnezeu stă şi vânează întoarcerea noastră. Întoarce spatele de la greşelile şi de la păcatele noastre şi aşteaptă întoarcerea noastră cu faţa spre El, ca să reverse asupra noastră harul Său, mila Sa, bunătatea Sa! Cu adevărat, Fiul Omului a venit să ne izbăvească, nu să ne pedepsească. Din păcate, crezându-se că ameninţările şi înfricoşările disciplinează şi cuminţesc pe oameni, acestea sunt folosite uneori excesiv de mult de către predicatori. Este o deviere de la adevărul Evangheliei.

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că Hristos va judeca lumea pentru că Tatăl I-a încredinţat judecata lumii:

„Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” (Ioan 5, 22).

Dar judecata Lui nu va fi ca judecata omenească. Judecata va coincide cu dezbrăcarea lumii de materialitatea în spatele cărei se ascund oamenii, de opacitatea în spatele căreia zămislim, săvârşim şi înregistrăm nestingheriţi răul. Va fi o transparenţă totală, o dezgolire totală a tuturor, concomitentă cu revelaţia completă a adevărului lumii şi al lui Dumnezeu. Va fi ceva echivalent cu afişarea la vedere a gândurilor noastre cele mai ascunse. Faceţi un exerciţiu de imaginaţie! Ce ar însemna pentru oricare dintre noi să se producă, la un moment dat, în public, această developare totală a gândurilor şi sentimentelor noastre ascunse, intime! Mă întreb dacă am putea suporta scena aceea?!
[...]
Judecata ce înseamnă, de fapt? Înseamnă confruntarea noastră cu adevărul deplin, cu adevărul privind existenţa noastră. Ne spune acest lucru foarte clar Mântuitorul Hristos:

„Cine Mă nesocoteşte pe Mine şi nu primeşte cuvintele Mele are judecător ca să-l judece: cuvântul pe care l-a spus acela îl va judeca în ziua cea de apoi”. (Ioan 12,48).

Va cădea vălul de pe ochii noştri, de pe minte şi mai ales de pe inima noastră şi vom înţelege desăvârşit ceea ce ar fi trebuit să facem sau mai ales ceea ce ar fi trebuit să fim. Va fi o judecată fiinţială, ontologică. Să ne închipuim dezamăgirea, ruşinea, tristeţea, frica ce ne vor cuprinde constatând amăgirea, rătăcirea, în care am trăit. Orice confruntare cu adevărul este o judecată. Cel mai îngrozitor lucru va fi demascarea totală a ipocriziei în care am trăit, faptul că am trăit luptându-ne continuu să ne ascundem adevăratul nostru chip şi să amăgim lumea din jur şi chiar pe noi înşine cu o imagine falsă.

Hristos va judeca lumea pentru că El este plinătatea existenţei, inclusiv a existenţei omeneşti. Confruntarea cu Hristos este în sine judecata. Sfântul Apostol Pavel ne spune că Sfinţii vor judeca lumea (I Cor. 6, 2). Cum vor judeca Sfinţii lumea? Prin simpla confruntare a lumii cu ei! Dacă eu mă întâlnesc cu un om bun şi simt în el bunătatea, în clipa aceea sunt supus unei judecăţi, care-mi semnalează lipsa bunătăţii şi existenţa răutăţii din mine. Lumea este supusă perpetuu judecăţii prin confruntare cu prezenţa lui Hristos şi a Bisericii. Vă reamintesc jena pe care o simt adulţii la întâlnirea cu simbolurile prezenţei lui Dumnezeu. Noi, preoţii, simţim aceeaşi judecată în faţa Sfintei Mese. În măsura în care avem o conştiinţă trează, uneori am fugi cât mai departe, dacă am putea, din cauza procesului de conştiinţă care se declanşează în noi odată cu apropierea de Sfântul Altar şi de Dumnezeiasca Euharistie. Într-una din rugăciunile pe care le rostim înainte de Sfânta Impărtăşanie, chiar mărturisim lucrul acesta, asimilând momentul cu cel al înfricoşătoarei judecăţi finale:

„Precum voi sta înaintea înfricoşătorului şi nefăţarnicului Tău scaun de judecată, Hristoase Durnnezeule, primind întrebare şi dând răspuns de relele ce am făcut, aşa şi astăzi, mai înainte de a sosi ziua osândirii mele, stând la Sfântul Tău Altar, înaintea Ta şi înaintea înfricoşătorilor şi sfinţilor Tăi îngeri, fiind înduplecat de mărturia cugetului, pun înainte faptele mele cele rele şi fărădelegile, dându-le pe faţă şi vădindu-le” [Rugăciunea a patra înainte de Sfânta Împărtăşanie, a Sfântului Simeon Metafrastul, n.ed.].

Când merg şi-mi îmbrăţişez tatăl sau mama, pe soţia mea, sau copilul, şi cumva am greşit faţă de ei cu ceva, i-am trădat prin acte de infidelitate sau prin minciuni, se consumă atunci în mine un act de judecată! Dacă mai sunt viu sufleteşte, dacă în mine mai pulsează ceva viaţă, atunci voi fi judecat de propria mea conştiinţă! Dacă, însă, sunt deja un impostor sau un împietrit, nu mai simt judecata. Acum judecata aceasta este suportabilă, pentru că ne putem ascunde, uneori chiar de propria noastră conştiinţă, iar, alteori, ne putem justifica cele mai condamnabile atitudini şi fapte. Judecata este cel mai fidel indicator al trezviei propriei conştiinţe.

Judecata este momentul întâlnirii cu Dumnezeu faţă către faţă! Cei care au crezut în El şi au vieţuit consecvent acestei credinţe nu vor mai fi judecaţi. Ne asigură Hristos însuşi:

„Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă.” (Ioan 5, 24).

Lucrul acesta este repetat de multe ori în Evanghelia după Ioan:

„Cel ce crede în El nu este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut în numele Celui Unuia-Născut, Fiul lui Dumnezeu.” (Ioan 3,18).

Aceasta este judecata lui Dumnezeu! Mesajul Dumnezeieştilor Evanghelii, pe care Biserica îl transmite peste veacuri, nu este unul de ameninţare, cum lasă uneori să se înţeleagă chiar şi unii slujitori ai Bisericii! Înţelepciunea omenească, mintea strâmtă a oamenilor a generat o pedagogie bazată pe sancţiune, pozitivă, ca răsplată pentru cei buni, şi negativă, ca pedeapsă pentru cei răi. Pedagogia dumnezeiască este radical diferită. Este pedagogia iubirii desăvârşite. Cine iubeşte nu cere nimic celuilalt, ci face El totul, oferă totul. Evanghelia de astăzi consemnează şi cea mai tulburătoare declaraţie de dragoste făcută de Dumnezeu oamenilor:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3,16).

Singurul lucru care rămâne de făcut este ca omul să primească dragostea lui Dumnezeu şi să-I răspundă!"

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hiristos.

Pr. Prof. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu si dreptatea oamenilor”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2010)
Continuare...
Pr.Prof. C-tin Coman: "Istoria care confirmă devierile noastre de la duhul Evangheliei dumnezeieşti, este pentru noi o judecată foarte aspră, pentru noi preoţii, în special. Cred că într-o lume în care se foloseşte instrumentul ameninţării legii, al tribunalelor, noi trebuie să venim cu alternativa iertării fără limite şi a iubirii necondiţionate. Biserica aşa funcţionează în sinea ei, dincolo de „ieşirile” din peisaj ale unor slujitori ai ei. Biserica este deschisă pentru toată lumea, nu există nici un fel de oprelişte, nu dă nimeni pe cineva afară din biserică. Tocmai clasele sociale defavorizate, slăbănogite, ameninţate de defecţiunile mecanismului social şi politic îşi găsesc adăpostul şi mângâierea în biserică. Cei puternici nu vin la biserică, nici cei bogaţi. Nici cei culţi nu prea vin la biserică. Dacă ar funcţiona criteriile pedagogiei omeneşti, primii ar fi excluşi iar cei din a doua categorie ar fi curtaţi. Biserica binevesteşte săracilor, bolnavilor, păcătoşilor, neputincioşilor. Biserica bineves*teşte tuturor, dar binevestirea ei este mai curând sesizată de cei neputincioşi tocmai pentru că în Biserică nu mai funcţionează criteriile lumeşti, ale puterii lumeşti, ale judecăţii lumeşti, conform cărora ar fi descurajaţi şi alungaţi, ci funcţionează criteriile dumnezeieşti, în temeiul cărora sunt bineprimiţi.

Dumnezeu nu judecă lumea aşa cum o judecăm noi. Am văzut, acum câteva duminici, cum S-a comportat Dumnezeu cu datornicul, şi cum s-a comportat respectivul datornic cu datornicul său. Judecata lui Dumnezeu este, mai curând, judecata propriilor noastre fapte reflectate în adevăr, cum spuneam. Predica noastră, Evanghelia Mântuitorului Hristos este prin excelenţă Evanghelia iubirii copleşitoare a lui Dumnezeu. Am să citez imaginea prin care Sfântul Ioan Gură de Aur recapitulează întreaga istorie sau iconomie dumnezeiască. Spune:

„Dumnezeu şi-a dorit pentru Sine de mireasă o desfrânată. Da, zice, o desfrânată. Despre firea noastră omenească vorbesc. Şi a venit la ea, nu a trimis peţitori. A venit la ea şi a găsit-o ca ameţită de băutură, a luat-o şi a întrebat-o: «Nu te-am sădit Eu în Rai, ce s-a întâmplat cu tine?» «A venit vrăjmaşul şi m-a luat.» Şi nu a mustrat-o cu nici un cuvânt, ci i-a spus: «Acum am să te iau şi am să te sădesc înlăuntrul Meu, ca să nu te mai poată răpi vrăjmaşul!» Iar firea omenească, mireasa peţită, a răspuns: «Doamne, sunt rea, sunt bolnavă, sunt urâtă, sunt căzută!» «Nu-i nimic, sunt Doctor!»

Concluzionează Sfântul Ioan:

„Şi luând-o la Sine, o transformă din urâciune, în mireasă de cinste. Căci numai dragostea poate transforma urâciunea în frumuseţe, căderea în virtute…!”

Acesta este conţinutul raportării lui Dumnezeu la oameni. Este cel mai dătător de speranţă mesaj. Ai căzut?! Intoarce-te la Dumnezeu! De câte ori voi cădea şi de câte ori mă voi întoarce?! De şaptezeci de ori câte şapte, te poţi întoarce şi eşti iertat, spune Dumnezeu însuşi. Şi nu numai că eşti iertat, dar produci mai mare bucurie în ceruri decât nouăzeci şi nouă de drepţi, care nu au nevoie de pocăinţă. Acesta este oceanul nesfârşit al iubirii dumnezeieşti. Dumnezeu este iubire! Dumnezeu este bunătate! Dumnezeu ţine acest pământ deşi este atâta răutate în oameni, încât chiar adversarii Săi se întreabă: unde este Dumnezeu de îngăduie atâta răutate?! Dumnezeul nostru este ocean de iubire şi de blândeţe, este îndrăgostit de noi chiar în urâciunea noastră. Dacă mai respirăm şi noi, câteodată, duhovniceşte, tot din revărsarea iubirii lui Dumnezeu respirăm. Ne împărtăşim orbecăind poate, neluând în seamă cât de mare este căderea omului în inconştienţă!

A trăi duhovniceşte, înseamnă a fi cât mai conştient, a participa cât mai conştient la ceea ce ţi se întâmplă. A trăi duhovniceşte înseamnă a te sustrage cât mai mult posibil inerţiei inconştiente care pare că subjugă tot mai mult lumea. Dumnezeu este o trezire permanentă şi ne cheamă şi pe noi să fim treji, să participăm şi să ne împărtăşim cu trezvie de darurile Sale. Nu ne cere nimic în schimb, ne dă continuu şi ne vrea cu faţa spre Dânsul, ca să primim. Şi primind, să fim mulţumitori, pentru că aşa este cuviincios.

Evanghelia de astăzi, ca de altfel întreaga Evanghelie după Ioan, este centrată pe adâncul lucrurilor. Omul este chemat să trăiască cu Dumnezeu, nu să producă, nu să îmbunătăţească viaţa materială. Omul este chemat la un salt spectaculos, extraordinar, în existenţa lui, de la trăirea materială lumească, care poate fi mai rea sau mai bună, la trăirea cu Dumnezeu. Acest salt este un proces duhovnicesc, un proces de trezire a duhului omului. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, ca să-l ridice pe om la nivelul vieţuirii dumnezeieşti, duhovniceşti, să devină duh, să devină iubitor, treaz, văzător…!"


De ce devierea de la esenţa teologică a realităţilor? De unde vine neputinţa aceasta?

Pr. Prof. C-tin Coman: "Din necredinţa şi întunecimea mintii noastre! Din încrederea prostească a omului în mintea sa şi din ignorarea înţelepciunii dumnezeieşti. Din persistenta grotescă în îndreptăţirea de sine, deşi evidenţele ne contrazic flagrant. Ce să ceri, însă, celorlalţi, când şcolile teologice, chiar şi la nivel universitar, operează insistent cu această pedagogie simplistă a sancţiunii. Îşi mai poate cineva închipui că studenţii teologi sunt aduşi la biserică pe baza unor programări riguroase şi a consemnării prezenţei, ca instrument de presiune!?! Şi că, în ciuda ineficientei totale, manifestată în faptul că biserica este mai mereu goală, se insistă orbeşte pe această metodă?! Dramatic este că nimeni nu pare dispus să analizeze onest lucrurile şi nici să ia în discuţie discrepanţa radicală dintre pedagogia dumnezeiască şi pedagogia omenească! Mai este şi trufia omului, care vrea să aibă dreptate, chiar în confruntarea cu Dumnezeu însuşi. Ca şi când ar spune lui Dumnezeu: „Ce tot spui, Doamne, nu vezi că nu merge cu blândeţea şi cu bunătatea şi cu iertarea! Biciul! Aceasta este soluţia!!” Sancta simplicitas! Oamenii Bisericii au căzut, uneori, în ispita de a folosi instrumentul ameninţării, pentru a-i ţine pe oameni aproape…”

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisu Hristos.

Osea 1, 2-3

2. Începutul cuvântului Domnului către Osea. Şi a grăit Domnul către Osea: "Ia-ţi de nevastă o femeie desfrânată şi să ai copii de desfrânată! Căci iată a desfrânat pământul lui Israel, abătându-se de la Domnul".
3. Atunci s-a dus el şi şi-a luat de soţie pe Gomer, fiica lui Diblaim, şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu.

Cel ce este cazut si stapanit de pacat este un om bolnav duhovniceste, care s-a îndepartat de la ceea ce Dumnezeu l-a destinat sa fie. Pentru a ajunge la asemanarea cu Dumnezeu si cunoaşterea Lui mantuitoare (In 17, 3) principala noastra preocupare trebuie sa fie aceea de a nu pacatui. Acest imperativ este exprimat de rugaciunea care insoceste slujbele fiecărei zile: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua (seara, noaptea) aceasta fara de pacat să ne pazim noi".
Omului singur ii este cu neputinta a nu pacatui: "Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8). Numai în Hristos primim iertarea pacatelor si puterea de a nu mai pcatui: "Si voi stiti caEl S-a aratat ca sa ridice pacatele şi pacat întru El nu este. Oricine ramane întru El nu pacatuieste; oricine pacatuieste nu L-a vazut nici nu L-a cunoscut" (I Ioan 3, 5-6).
Pentru a ramane in Hristos, dupa unirea cu El prin Sfintele Taine, este nevoie sa implinim poruncile Lui: "Hristos e ascuns in poruncile Sale si îl gasim pe masura implinirii lor" (Sfantul Marcu Ascetul). "Daca paziti poruncile Mele, veti ramane întru iubirea mea"(In 15, 30). "Cel ce a cunoscut iubirea Lui nu va mai pleca de la El în veci" (Arhimandritul Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, p. 166).

Iata ce ne sune P. Rafail Noica:
Pentru a conştientiza sensul profund al păcatului este nevoie să depăşim înţelegerea lui strict juridică, ca încălcare a legii morale.
Păcatul este despărţirea de Dumnezeu, ieşirea din comuniunea cu El, este îndepărtarea de viaţa dumnezeiască şi veşnică pentru care a fost creat omul. Păcatul este o stare nenaturală, el nu ţine de fiinţa omului pentru că Dumnezeu nu l-a făcut pe om păcătos. Sfânta Scriptură numeşte păcatul "fărădelege" (I In 3, 4), "nedreptate" (I In 5, 17), "cădere", termeni care presupun o stare primordială dreaptă şi bună a omului.
Cuvântul grecesc pentru păcat, "amartia", are sensul originar de ratare a ţintei, de rătăcire într-o direcţie greşită, arătând apucarea pe calea morţii în locul căii vieţii şi scoţând în evidenţă caracterul păcatului de eşec existenţial. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu în vederea ajungerii la asemănarea cu El, de aceea omul nu se împlineşte decât în Dumnezeu, în comuniunea cu El.
Păcatul este tot ceea ce e în afara lui Dumnezeu, este căutarea împlinirii în afara lui Dumnezeu a dorului după veşnicie sădit de Dumnezeu în om şi care nu poate fi împlinit decât în Dumnezeu. De aceea păcatul nu ne împlineşte.
Faptul că Dumnezeu numeşte păcat neîmplinirile noastre în lucrurile limitate e o mângâiere pentru că dovedeşte că Dumnezeu vrea să ne dea altceva, nelimitat, comuniunea şi asemănarea cu El

Va propun sa cititi si un articol scurt , dar de folos , publicat pe acest site si semnat de Adrian Cocosila:
http://www.crestinortodox.ro/editori...tul-97109.html
Doamne ajuta !

O alta lucrare de referita in asentimentul postarilor si referintelor anterioare (care sublinieaza inechivoc diferenta intre antropologia ortodoxa pe de o parte si cea romano-catolica, precum si cea protestanta si neoprotestanta pe de alta parte) este urmatoarea:

MEYENDORFF John, Teologia bizantină. Bucureşti: IBMBOR, 1996.
http://www.nemira.ro/byzantivm/teolo...ctrinare--1879

Antropologia este baza notiunilor de: pacat stramosesc, mantuire, desavarsire, sfintire (hristificare).
Ortodoxia afirma: Adam, prin neascultare, pierzand conlucrarea fireasca (ontologica antropologic) cu harul lui Dumnezeu, nu mai este "intreg" din punct de vedere ontologic... si asfel devine muritor (duhovniceste si apoi biologic). Astfel mantuirea este o tamaduire, ce implica atat refacerea acestei acestei legaturi ontologice de conlucrare a omului cu harul lui Dumnezeu dar si indumnezeirea prin har (deplinatatea hristificarii... care inseamna un "salt" ontologic, o desavarsire ontologica antropologica umana in Hristos Iisus. Astfel Hristos Iisus este inceputul si sfarsitul atat al creatiei universului cat si al creatiei omului.)

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

Sfantul Isaac Sirul
 

O esenta a invataturii filocalice gasim si la Sfantul Isaac Sirul:

"Moartea nu este rodul pacatului, ci mai de graba premisa si cauza ei.
In Capitolele despre cunoastere Isaac o spune lapidar:
<<Nu suntem muritori pentru ca pacatuim, ci suntem impinsi spre pacat pentru ca suntem muritori. Puterea libertatii care a intervenit intre timp s-a folosit de acest lucru pentru viata sau pentru moarte>>
La originea raului ar sta deci moartea unita cu libertatea; si indeosebi frica de moarte."
CHIALA Sabino, Isaac Sirianul — asceza singuratica si mila fără sfârșit, trad. Maria-Cornelia si diac. Ioan I. Ica jr, Sibiu: Deisis 2012., p. 221

Astfel este inechivoca deosebirea intre ortodoxie pe de o parte si romano-catolicism si protestantism pe de alta parte, in ceea ce priveste cauza pacatului, matuirea, antropologia (soteriologia...):
a) ortodoxia afrima: "pacatuim pentru ca murim". "Moartea este cauza pacatului". "Mantuirea este tamadauitoare cu implicatii antropologice directe (in ceea ce priveste hristificarea, conlucrarea cu harul Duhului Sfant)."
b) romano-catilicismul si protestantismul afrima: "murim pentru ca pacatuim". "Cauza mortii este pacatul". "Mantuirea este juridica, fara implicatii antropologice."

Doamne ajuta. Har si pace sa ne daruiasca Domnul Iisus Hristos. Amin.

Christos Yannaras, Abecedar al credintei
 

Pentru a intelege subiectul discutat, recomand aceasta lucrare in primul rand pentru fratii ortodocsi cat si pentru colegii romano-catolici si protestanti, inclusiv neoprotestanti:

Christos Yannaras, Abecedar al credintei – Introducere în teologia ortodoxa ( Editura Bizantina, Bucuresti, 2007)
http://www.libris.ro/carte-ortodoxa/...--p316218.html

Doamne ajuta.

Pacat

Definitie: Orice stare mentala (pacatosenie), implicit actiune mentala-corporala (pacat), care nu-L percepe in mod perfect pe Dumnezeu.


Mintea omului este impartita in fenomene in care Dumnezeu pare sa lipseasca cu desavarsire.

Lipsa perceptiei Lui Dumnezeu este definitia cea mai profunda a pacatului.

O minte care nu-L vede pe Dumnezeu este in pacat tot timpul, indiferent de continutul actiunilor.

Actiunile virtuoase permit mintii sa-L intrezareasca pe Dumnezeu, mai mult sau mai putin.

Cand totul se preface in Dumnezeu, mintea devine unitara si libera.

Doar atunci starile si actiunile mentale vor fi pe deplin curate, fara pacat.

Asta de unde e?

Ca in Budhism nu exista Dumnezeu.

Un Budism adaptat pentru creștini. Cum crezi că poți ”pescui” creștini spunându-le că nu există Dumnezeu?

Avand in vedere recomandarea de a-l citi pe Yannaras:
"Toţi cei care au citit scrierile cunoscutului scriitor şi profesor Christos Yannaras şi, derutaţi de ele, au întrebat despre acestea pe fericitul Stareţ Paisie, au auzit şi mărturisesc desprepoziţia lui vădit potrivnică faţă de concepţiile acestuia. Stareţul înfiera îndeosebi învăţăturile lui legate de dragoste, precum şi criticile lui raţionaliste, ajunse până la hulă, făcute la adresa sfinţilor. Părintele Paisie suferea mai ales atunci când vedea stricăciunea cu neputinţă de îndreptat, pe care scriitorul mai-sus amintit o pricinuia tinerilor. „Ne-a târât în păcat fără să ne dăm seama şi ne-a distrus, iar acum nu ne mai putem îndrepta“, mărturiseau ei înşişi. Suferea însă şi pentru clevetirile pe care acest profesor le îndrepta împotriva Sfinţilor Părinţi."
Restul articolului poate fi citit pe :
http://www.razbointrucuvant.ro/2010/...-si-pe-la-noi/

Eu cand citesc asa ceva, iau distanta. Ma iertati.

Am cautat sensul acestor doi termeni, dar nu am gasit mentionate cuvintele nici in dictionarul de pe acest site, si nici in alt dictionar online. Termenii apar de 2 ori, dar numai aici pe Crestin-Ortodox, Forum.
Poate cineva sa imi explice ce inseamna "teopraxie" si "teognosie"?
Multumiri anticipate.

Teogonie sau teognosie?

Definitia ortodoxa a pacatului o puteti gasiti aici:

Ene Si Ecaterina Braniste - Dictionar Enciclopedic de Cunostinte Religioase--la pag.358

si

Ion Bria - Dictionar de Teologie Ortodoxa--pag.294

"in tendinta academică clasică. Ei bine, ei aveau multe rezerve, întâi de toate în privinta apofatismului. Ei spuneau că apofatismul este periculos, pentru că duce la un agnosticism. Aveau de asemenea rezerve fată de utilizarea termenului eros în cadrul teologiei. Ei spuneau – si încă mai spun – că dacă utilizăm termenul eros producem confuzie în constiinta tineretului, cum că ar putea trece prin experienta trupească erotică pentru a ajunge la cunoasterea lui Dumnezeu. Acestea au fost deci reactiile, însă aceste reactii nu aveau nici un fundament în afară de aceea că acesti oameni încercau să se exprime într*o limbă nu neapărat nouă dar adusă la zi, contemporană; ei nu aveau nici un fel de pretentie de a schimba ceva sau de a conduce către agnosticism si către justificarea prostitutiei ori către mai stiu eu ce. Eu cred că toată această poveste este o neîntelegere.

Notă

Din păcate pentru cititorul român neavizat, această poveste, această neîntelegere, a fost părtinitor prezentată într*o seamă de articole si recenzii de carte din România.

Disputa dintre Ch.Yannaras si părintele Teoclit Dionisiatul a fost nu întotdeauna principială si, într-un fel, s-ar putea spune, tipic grecească. Sunt edificatoare, în sustinerea acestei afirmatii, replicile evident exagerate pe care cei doi si le-au dat în punctul cel mai aprins al disputei lor: părintele Teoclit l-a acuzat pe Yannaras nici mai mult nici mai putin decât de… pornografie; iar Yannaras, în replică, a spus că celibatarismul l-a afectat atât de mult pe părintele Teoclit încât ar trebui să consulte un psihanalist…

Să mai spunem că rivalitatea dintre cei doi a fost si o rivalitate pentru autoritate spirituală pe acelasi teritoriu. În fapt, cearta a izbucnit atunci când Yannaras i-a “răpit” lui Teoclit fanii…

Într-un fericit sfârsit însă, e timpul s-o spunem, părintele Teoclit si Yannaras s-au întâlnit, si-au dat mâinile si s-au iertat reciproc.

Astfel, acest scandal teologic (si nu numai), în care a curs atâta cerneală si care a încins atâtea spirite, s-a încheiat, într-un moment când părintele Teoclit, bătrân, se apropia de apusul acestei vieti trecătoare, iar steaua de celebritate si popularitate a lui Yannaras era si ea pe apuse, lăsând loc în teologia grecească unei noi pleiade de teologi, tineri si de valoare, ucenici ai unor mari duhovnici ca Părintele Porfirie sau Părintele Paisie – adevărate instrumente ale Proniei, prin care Dumnezeu a impulsionat si reînviat viata spirituală si teologică a Greciei contemporane."
http://www.nistea.com/Yannaras-Neoortodoxia.htm

Teognosie - regăsirea sinelui
Gnoza ca înțeles al teologiei presupune înainte de toate cunoașterea de sine, regăsirea sinelui, și implicit o interiorizare, o centrare a minții, devenită simțitoare (aisthesis noeran), spre o teologie ce nu poate fi redată prin prisma cuvintelor, ci se vrea a fi un mod de viață liturgică premărind pe Dumnezeu.

Ortopraxia înseamnă aplicarea practică, în viaţa noastră, a învăţăturilor credinţei ortodoxe.
Ortopraxia este dreaptă slujire sau „liturghia fratelui”, prin care creştinii sunt îndrumaţi să transmită efectiv lumii împărăţia iubirii dăruita de Duhul Sfânt.
Ortopraxia Ortodoxiei, ţine tocmai de realizarea acestei „stări de bine duhovnicesc”, prin verificarea la scară umană a pedagogiei divine, făcând urcuşul de la „poruncă” spre „pildă”. Dar acest urcuş nu se poate realiza fără o revalorificare a Ortodoxiei.
http://www.agnos.ro/blog/2009/11/15/...ia-ortodoxiei/

Teopraxia prin analogie cu ortopraxia ar insemna conlucrarea fireasca a omului cu harul Duhului Sfant.

In sens ortodox, theoria inseamna vedere (cunoastere, certitudine), sens total diferit de cuvantul teorie folosit curent in filozofie sau in limbajul stiintific:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Teorie

Doamne ajuta.

Pentru a nu complica sau divaga, rog participanti la discutii pe acest topic sa se limiteze la titlu: "Ce este pacatul? Definitia ortodoxa vs. romano-catolica si protestanta".
Cine doreste sa defineasca "pacatul" conform altor sisteme religioase sau conform propriei pararei este invitat politicos fie sa deschida alte topice fie sa le discute in cadrul topicelor relevante deja deschise.
Multumesc.

Yannaras - eros

"...metodologia in toate domeniile cunoasterii si experientei umane. Problema metodologica joaca un rol decisiv, pentru ca ea este o prescriptie care arata in ce fel intelegem cunoasterea. Si tocmai pentru aceasta, Biserica primelor secole a dat o prioritate - indraznesc sa spun - absoluta definirii metodologiei sale. Sigur ca nu veti gasi termenul "metodologie" in limbajul patristic al primelor secole, acesta este un termen a posteriori, care se utilizeaza pentru ca sensul lui ne poate lamuri asupra folosirii expresiilor si formularilor teologiei primelor secole. Asadar, principiul metodologic - nu numai al gandirii teologice a Bisericii, ci al intregii expresii a credintei si vietii acesteia - a primit, de asemenea a posteriori, numele de "apofatism".

Ce se intelege prin apofatism?

Apofatism este acea atitudine care refuza sa epuizeze adevarul, limitandu-l la propria sa formulare. Aceasta inseamna ca intre adevarul exprimat si expresia sa exista intotdeauna o distanta. Trebuie sa facem un demers personal, un demers prin experienta pentru a ajunge de la expresia adevarului, de la formularea sa, la adevarul propriu-zis.Va dau un exemplu: chiar si ateii stiu ca Dumnezeul Bisericii este un Dumnezeu trinitar; dar asta nu inseamna ca acesti atei cunosc pe Dumnezeul Bisericii. Chiar si ateii ar putea sa citeasca o dogmatica ortodoxa despre Sfanta Treime; dar daca ei citesc toate detaliile, toate analizele asupra triadologiei, asta nu inseamna neaparat ca il si cunosc cu adevarat pe Dumnezeul trinitar al Bisericii. Exista intotdeauna - o repet - o distanta intre formulare si realitate; o distanta intre semnificat si semnificant.
[...]
ceea ce numim apofatism (ca sa revenim la ceea ce spuneam mai inainte) include iubirea ca posibilitate de cunoastere; iubirea nefiind numai o categorie morala -adica o categorie ce priveste comportamentul - ci un mod de existenta, care realizeaza totodata si un mod de cunoastere. Puteti sa o constatati chiar si in realitatea caderii. Dvs. puteti cunoaste de ani de zile pe cineva, dar din momentul in care incepeti sa-l iubiti intrati intr-un alt nivel de cunoastere. Este tocmai ceea ce Parintii Bisericii numesc cunoastere prin intermediul eros-ului. Si pentru acestea, cunoasterea teologica prin excelenta in traditia ortodoxa este monahismul. Monahismul este calea "erotica" a cunoasterii lui Dumnezeu; adica se cauta cunoasterea intreaga, chiar si cu trupul. Spuneam ieri ca sfantul loan Scararul zice ca o rugaciune la care nu participa si trupul nu este o adevarata rugaciune. De aceea, in practica ortodoxa avem toate aceste forme de participare a trupului: metaniile, inchinaciunile etc; pentru ca noi cautam o cunoastere chiar si prin participarea trupului."
http://www.crestinortodox.ro/diverse...iei-69353.html

P.S. Pentru cei ce se intreaba ce legatura are aceasta postare cu subiectul topicului: ortodoxia nu priveste pacatul ca o notiune moarala asa cum se intampla in occident ci il priveste din punct de vedere ontologic uman, raportat la firescul speciei umane, astfel pacatul este boala... si ca orice boala trebuie tamaduita cauza bolii: moartea.

Multumesc, Eugen7, f mult pentru explicarea cuvintelor teopraxie si teognosie. Nu le-am gasit explicate nici in dictionarul teologic de pe acest site, si nici in DEX. Poate ar fi bine sa apara si in aceste doua dictionare online explicatia acestor doua cuvinte, precum si a altora, care lipsesc, dar care se uziteaza.

Cum să nu privească Ortodoxia păcatul şi din punct de vedere moral? De unde le tot scoateţi domnule Eugen? Chiar în halul ăsta vreţi să sectarizaţi Ortodoxia? Şi aici deja mă refer la Credinţa Ortodoxă, că Biserica Ortodoxă, cel puţin cea rumânească, este de mult sectarizată; au reuşit barbarii cu ifose de creştini ortodocşi să o sectarizeze.

Pana acum nu a dat nimeni definitia pacatului, nici in varinata catolica, nici in varinata ortodoxa. In catehismul catolic gasim urmatoarele:

392. Ce este păcatul?
Păcatul este „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă contrare legii veşnice” (Sfântul Augustin). Este o jignire adusă lui Dumnezeu, neascultând de iubirea sa. El răneşte natura omului şi atentează la solidaritatea umană. Cristos în pătimirea sa dezvăluie pe deplin gravitatea păcatului şi îl învinge prin milostivirea sa.

394. Cum se împarte păcatul în ceea ce priveşte gravitatea?
Se împarte în păcat de moarte şi lesne‑iertător (venial).

395. Când se comite păcatul de moarte?
Se comite păcatul de moarte atunci când există în acelaşi timp materia gravă, conştiinţa deplină şi consimţământul deliberat. Acest păcat distruge în noi dragostea, ne privează de harul sfinţitor şi ne conduce la moartea veşnică a iadului dacă nu ne căim. Este iertat în mod obişnuit prin sacramentele Botezului şi Pocăinţei sau Reconcilierii.


Care este definitia pacatului in catehismul ortodox?

As aduce o completare la prima postare de pe acest thread,cu privire la abordarea protestanta.Definitia cea mai simpla ar suna cam asa: ,,Pacatul este esecul,incapacitatea de a ne conforma Legii morale a lui Dumnezeu,prin fapta,atitudine sau natura".Rezulta din acesta definitie ca esecul vizeaza nu numai actiunea,care este un rezultat ci cauzele sale profunde,atitudinea si finalmente natura umana.Acesta definitie a plecat,fara a se rezuma la asta, de la ideea din I Ioan 3:4 ,,Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea.".Apostolul Pavel,cand incearca sa demonstreze ,,pacatosenia universala a omenirii"apeleaza la Lege,fie scrisa fie cea care opereaza in constiinta Neamurilor(Romani 2:17-29).Acesta abordare,ca sa ma servesc de a analiza a lui MacLeod,a avut in vedere patru defintii ale pacatului,asa cum apar ele in Sfanta Scriptura:

1.hamartia(care semnifica ,,ratarea tintei">imaginea unui arcas care isi incordeaza arcul dar sageata rateaza tinta) si adikia(cu sensul de nedreptate sau nelegiuire>ideea ar fi ca Dumnezeu a dat un dikia,un indreptar,o norma,dar vietile nu se conformeaza ei)

2.paraptoma(cu sensul de transgresiune sau nelegiuire>Dumnezeu da o cale(Isaia 30:21)dar omul o rateza intrucat isi urmareste propriile ganduri si intentii(Ieremia 18:12)fiecare ratacind ca o oaie pe drumul sau(Isaia 53:6).Aici as adauga ca imaginea si mai ales comportamentul oii in general este una din temele favorite ale Sfintei Scripturi cu privire la starea omului.O oaie cand se rataceste este incapabila sa se intoarca singura daca pastorul nu vine dupa ea,are obiceiul sa ramine agatata in tot soiul de tufisuri(sa spunem pacate),se raneste singura teribil,nu stie sa se apere si nici nu poate,nu are nici un simt al orientarii lasata singura si poate merge dezinvolta directa in prapastie crezand ca este pe drumul cel bun.Ar mai fi multe alte caracteristici dar scriitori Vechiului Testament, care erau inconjurati de popoare nomade si ai caror conationali erau extrem de bine familiarizati cu comportamentul unei oi,au ales in mod intentionat imaginea oii stiind ca cei care vor citi,cel putin din perioada lor istorica vor intelege foarte exact imaginea zugravita).Cu privire la imaginea oii in antiteza cu VT puteti vedea imaginea din Ioan 10:27-28.Aici ar fi o discutie extrem de frumoasa si interesanta cu privire la modul cum acesta metafora a evoluat.

3.anomia cu sensul ca ,,pacatul este faradelege".Probabil cea mai importanta definitie din Noul Testament ,,ne aminteste ca Dumnezeu ne-a daruit propria Sa Lege, propriul Sau nomos,r ezumat pentru noi in Cele Zece Porunci, iar omul s-a razvratit impotriva ei,nu doar a incalcat-o ci s-a razvratit impotriva ei cu toata forta fiintei lui.Pacatul nu este doar o incalcare a Legii, sau doar o lipsa de conformare,ci este insasi respingerea Legii si a Insusi Datatorului Legii.Dumnezeu a intentionat ca omul sa traiasca o existenta heteronomous,sau mai exact o existenta theonomous,adica sub Legea lui Dumnezeu.Insa omul doreste sa fie autonom(auto-nomos).El doreste sa-si fie propria sa lege si astfel ignora Legea lui Dumnezeu,nu numai prin sfidarea ei ci direct prin respingerea ei"concretizata in faptele,gandurile si actiunile sale,dovada ostilitatii sale fata de Creatorul sau.In acest mod pacatul devine o incalcare persistenta,deliberat aleasa si constanta a Legii lui Dumnezeu.

Am incercat sa schitez doar cateva caracteristici ale abordarii protestante, discutia este muuult :) mai ampla si depaseste latura juridica,la care a apelat si Apostolul Pavel in scrierile sale.Schita mea nu este cu scop polemic ci doar ca sa va ofere o perspectiva ca sa faceti o analiza tripartita(ortodox-catolic-protestant)cand mai profunda,vizand nu doar aspectele vehiculate la modul general ci esenta fiecarei doctrine.O ultima precizare:a nu se intelege ca postarea mea este una in opozitie ci este una ,,in prezentare". Numai bine si analize/discutii cat mai interesante si cu spor pt cei care participa sau cei care citesc.