Noi ortodocsii o cinstim pe Maica Domnului si o iubim pentru ca ea este Nascatoare de Dumnezeu si este vesnic rugatoare la Fiul pentru toti oamenii oropsiti, necajiti , tristi, bolnavi, suferinzi si nemangaiati. de aceea spunem ca este mijlocitoare , de altfel frumos spus mai sus de N. Priceputu.
Asta nu inseamna ca este mijlocitoare pentru noi in sensul inteles de alte culte adica de co-rascumparatoare. De aici vine nedumerirea dvs fiind bulversat probabil.
Deci este mijlocitoare din prea multa iubire si mila pentru toti oamenii insa nu este co-rascumparatoare cum gresesc multi in intelegere. Singurul Rascumparator este Mantuitorul. Dar cum Fecioara Maria este mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita fara de asemanare decat Serafimii, sigur ca rugaciunile ei, pentru noi sarmanii, sunt ascultate. Acesta este sensul adevarat al mijlocirii Maicii Domnului.

Nu, in Biblie nu spune „rugați-vă și mijlociți unii pentru alții în rugăciune” (citat aproximativ), ci doar " „rugați-vă unii pentru alții în rugăciune”.
Eu zic ca nu putem merge cu citate "aproximative" aici.
Dumnezeu Tatal , in Sfanta Scriptura, ne arata clar ca numai in numele lui Iisus trebuie sa ne rugam sau direct lui Dumnezeu.
Iisus Hristos este SINGURUL mijlocitor care poate sa mijloceasca intre noi si Dumnezeu Tatal.
El este singurul indreptatit de Dumnezeu sa mijloceasca pentru noi.Tocmai de aceea a fost si lucrarea/jertfa de mantuire de la Cruce.
Altminteri, lucrarea de pe Cruce ar fi in zadar…..
Versurile din Biblie care sustin afirmatia asta sunt mai multe, insa astea sunt unele dintre cele mai importante :
Noul Testament (Epistola I catre Timotei, Cap 2: versurile 5 si 6)
" Exista un singur Dumnezeu si un SINGUR MIJLOCITOR intre Dumnezeu si oameni : Hristos Iisus, care s-a dat pe sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti ".
Noul Testament (Epistola catre Evrei Cap 7: versul 25):
" De aceea si poate sa mantuiasca in chip desavarsit pe cei care se apropie PRIN Hristos de Dumnezeu, pentru ca traieste vesnic, ca sa MIJLOCEASCA pentru ei ".
Noul Testament (Epistola catre Evrei Cap 8: versul 6):
"Dar acum Hristos a primit o slujba cu atat mai inalta, cu cat legamantul al carui MIJLOCITOR este EL este mai bun ... "

Noul Testament (Epistola catre Evrei, Cap 9: vers 15):
“Si tocmai de aceea Hristos este mijlocitorul unui legamant nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru rascumpararea…..”
Noul Testament (Epistola catre Evrei, Cap 12: vers 24):
“Iisus, mijlocitorul legamantului celui nou…”
Noul Testament ( Epistola catre Romani, cap 8, vers 34):
“Hristos a murit, ba mai mult, El a si inviat. Sta la dreapta lui Dumnezeu si mijloceste pentru noi”
Noul Testament ( Epistola catre Efeseni, cap 2, vers 18):
“…caci prin El si unii si altii avem intrare la Tatal, printr-un singur Duh”
Noul Testament ( Epistola catre Evrei, cap 6, vers 20):
“…unde Iisus a intrat pentru noi ca Inainte Mergator, devenind Mare Preot in veac…”
Noul Testament ( Epistola catre Evrei, cap 2, vers 18):
“Si prin faptul ca El insusi a fost ispitit in ceea ce a suferit, El poate sa vina in ajutorul celor care sunt ispititi”.
Gresesec undeva ? Sunt alte versuri in Biblie pe care eu nu le-am zarit?

Dobrin, poti te rog sa imi spui versurile unde spune ca Fecioara Maria este mai sus (ierarhic vorbind) decat Heruvimii ?

Ma gandesc ca Iisus ar fi spus : "Sa ascultati de mama mea, sa va rugati ei si ea apoi se va ruga mie.." . Ar fi trebuit sa existe asa ceva , nu ?
Poate nu an vazut eu..da ca exista, imi cer scuze

Şi a treia zi s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire, Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii Săi au crezut în El. (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 2, versetele 1-11).
Sursa: http://bibliaortodoxa.ro/


A avut sau nu a avut vreun rol Maica Domnului in minunea asta? I-a transmis sau nu lui Iisus Hristos nemultumirea mesenilor? S-a dus oare vreun mesean direct la Hristos sa ii spuna: Doamne, nu mai avem vin, da-ne?

Cum te cheama? nu imi place sa iti spun razaudi, e ca si cum m-as adresa altcuiva.

Te gandesti. Noi oamenii atat de multe gandim cu mintea noastra cea murdara de pacat!

Noi ortodocsii ne rugam si Sfintei Treimi, si Maicii Domnului si sfintilor si ingerilor. Nu facem greseala sa uitam de Dumnezeu insa mai nimerit este ca si dvs sa nu faceti greseala sa uitati de Maica Domnului care este Nascatoare de Dumnezeu.

deci acest gand al tau este fals. Eu te intreb asa: daca Maica Domnului se roaga pentru noi si noi ii cerem sa se roage pentru noi ca sa fie mai intarite rugaciunile noastre, este un lucru rau? Rugaciunea Maicii Domnului cu siguranta este ascultata, rugaciunea noastra fiind intinata de pacat, ajunge la Domnul murdara.
Deci sa ne rugam noi pacatosii unii pentru altii la Dumnezeu putem, insa Maica Domnului nu are voie sau nu poate. Nu crezi ca e ilogic?

Icoana „Axion estin" a Maicii Domnului este pomenită în ziua de 11 iunie, când se comemorează minunea apariţiei Arhanghelului Gavriil, cu completarea rugăciunii „Ceea ce eşti mai cinstită...". Locul minunii a fost lângă schitul Protaton, în apropiere de mânăstirea Pantocratorului, în chilia unui călugăr şi a ucenicului său, la 11 iunie 982.
După această minune, Icoana a fost transferată în biserica Protaton. Chiar şi chilia unde a avut loc vizita Arhanghelului a primit numele „Axion estin". Piatra pe care a scris Arhanghelul ca pe hârtie s-a păstrat şi a fost dusă prin hotărârea Patriarhiei de Constantinopol în palatul imperial „Sfântul Ştefan".
Sfântul Cosma melodul (14 oct.) alcătuise în anul 720 rugăciunea „Ceea ce eşti mai cinstită..." - , intrată rapid în cult. Arhanghelul Gavriil a fost cel prin care Dumnezeu a binevoit să o completeze, care s-a arătat în chip de călugăr ucenicului din Athos. Icoana în faţa căreia s-au rugat împreună ucenicul şi Arhanghelul era de tip Eleousa, care, pe parcursul rugăciunii şi o vreme după aceea, a strălucit cu lumină nepământească.
Gavriil Arhanghelul a fost primul care a rostit (sau a cântat) „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită şi preanevinovată şi Maica Dumnezeului nostru", urmând abia apoi „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul L-ai născut, pe tine cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu te mărim".
Minunea nu e lucru de mirare, pentru că „se cuvenea"... o rugăciune de preacinstire a Maicii Domnului, alcătuită şi de îngeri şi de sfinţi, pentru Împărăteasa îngerilor, cea fără de asemănare între sfinţi.
Cuvintele de înger s-au imprimat în inima ucenicului care le-a dorit scrise spre păstrare. Se cunoaşte că în acest fel s-a arătat cine era călugărul venit în chilie, la privegherea de noapte, căci Gavriil Arhanghelul a scris cu degetul pe o ţiglă (după alte surse, pe o piatră), cuvintele de completare. De-acolo, rugăciunea s-a răspândit în forma completă, în toată Ortodoxia, după îndemnul mesagerului ceresc.
Mai mult, imnul „Cuvine-se cu adevărat" a fost introdus la puţin timp după minune în cadrul Sfintei Liturghii, imediat după sfinţirea darurilor de Pâine şi Vin. Auzim acum, înaintea Mântuitorului prezent prin Sfintele Daruri, cum se aduce laudă Maicii Acestuia, Theotokos... prin guri de oameni şi glasuri îngereşti.
Icoana din chilia ucenicului athonit a fost mutată îndată la Karyes.
Şi ea, pe lângă "ţiglă", era o mărturie a minunii petrecute. Apoi, răspândită (mai ales în Rusia) prin multe copii, a primit numele de „Axion estin" după numele rugăciunii, fiind extrem de îndrăgită şi iubită. Icoana mai este pomenită împreună cu Soborul Sfântului Arhanghel Gavriil, în ziua de 13 iulie.

Inainte a respinge , te indemn sa faci un pelerinaj la Sfantul Munte. Rau nu iti va fi.

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...ead.php?t=8209

Trebuie sa faci diferenta dintre mijlocire cu rugaciune si mijlocire cu rascumparare. Este o mare diferenta. daca vei intelege ca mijlocirea este in sens de vesnica rugaciune pentru iertarea noastra si pentru ajutorul nostru totul se va limpezi in mintea ta. Sigur ca un singur Rascumparator avem.
Insa cum suntem datori sa ne rugam unii pentru altii cu atat mai mult bucuria rugaciunii Maicii Domnului pentru noi ca mijlocitoare milostiva.

Dacă nu ai fi fost atât de selectiv în alegerea versetelor care să-ți susțină opinia, nu ai fi trecut peste primul verset din prima epistolă către Timotei:

„Aşadar, înainte de toate vă îndemn să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii” (1 Timotei 2,1)

Acesta, împreună cu versetele 5 și 6 lămuresc întreaga problemă a mijlocirii, respectiv a celor două înțelesuri ale acestui cuvânt: în primul verset e vorba de mijlocire în rugăciune, în celelalte e vorba de Hristos Mijlocitorul și Răscumpărătorul.

P.S. Totuși, chiar dacă e despre Maica Domnunului, consider că suntem off-topic, abătând discuția de la tema ei: Născătoare de Dumnezeu.

Continuare, cap. XII
 

Naştere sfântă

Femeia când naşte se întinează, de aceea nici nu i se permite să intre în casa lui Dumnezeu înainte de a i se citi rugăciunea necesară: "şi curăţeşte-o pe aceasta de întinăciunea trupului şi la împlinirea acestor patruzeci de zile" (Rugăciunea la lăuzie)

Maria a născut însă fără lăuzie, întru curăţie, fără stricăciune şi nu doar că nu s-a întinat de naşterea lui Hristos, dar s-a şi sfinţit prin ea: "pântecele fecioresc s-a sfinţit prin naşterea ta" (din Condacul Întâmpinării Domnului)

Fecioara a simţit aceasta în clipa naşterii Fiului şi Dumnezeului ei,
de aceea de cum a născut I-a şi căzut înainte închinându-I-se.
Iată o mamă închinîndu-se Fiului ei!

Topicul de faţă se concentrează asupra denumirii "Născătoare de Dumnezeu" sau asupra calităţii intrinseci a Pururea Fecioarei de a fi Născătoare de Dumnezeu?

În Biserică, orice denumire şi orice expresie sunt subordonate unei realităţi ontologice, unor fapte vii, unor evenimente care sunt legate de Planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor.
Noi nu facem teorii rupte de realitatea Bisericii. Nu luăm o carte şi facem analize de text, speculaţii şi interpretări, mai mult sau mai puţin savante, ci, avînd Biblia ca reper permanent, noi facem un întreg din Scriptură şi Tradiţie. Deoarece Predania noastră este cel mai bun reper în orientarea vieţii noastre concrete, împreună cu îndreptarul Scripturii.

Predania înseamnă viaţa concretă a Bisericii lui Hristos de-a lungul mileniilor, şuvoiul ei statornic, central, care curge an după an mai departe către deznodământul istoriei mântuirii.

În cursul istoriei Bisericii s-au petrecut multe fapte minunate, aşezate deasupra capacităţii noastre de înţelegere, de trăire efectivă. Aceasta deoarece noi nu suntem oameni care vieţuim omeneşte ci, omeneşte vieţuind noi suntem ridicaţi dincolo de limitele neputinţelor noastre prin harul lui Dumnezeu, prin Duhul, prin sfinţii noştri din Biserica Triumfătoare precum şi prin fraţii şi surorile din Biserica Luptătoare, de aici, de pe pământ.

De ce vrem uneori, noi oamenii, să reducem Taina Bisericii la micuţa noastră minte? Cum vreţi, oameni buni, să îndesăm Oceanul în picătură? Cum oare năzuim noi, cei ce voim mereu înţelesuri pe sub fesuri, să pricepem Ne-Priceputul? Oare Domnul e după măsura înţelegerii noastre sau noi suntem sub Măsura Înţelepciunii Lui?

Am extras din cartea "Viaţa Maicii Domnului" câteva pasaje tocmai cu năzuinţa de a regăsi noi duhul în care Biserica îşi contemplă conţinutul. E o colecţie de întâlniri realizate între neputinţa omului de a pătrunde cu gândul în Taine şi faptele minunate ale Dumnezeirii.
Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este peste putinţa noastră de a pricepe, de a ordona, de a semnifica, de a analiza şi sintetiza. Mintea umilită şi smerită se opreşte înaintea Dumnezeirii, îşi recunoaşte Hotarul şi Odihna. Contemplă tainele cele Dumnezeieşti şi dă Slavă lui Dumnezeu!

Noi înţelegem că iscodirea este o aroganţă sterilă a duhului pământesc şi ne ferim ca de şarpe să facem aceasta. Am învăţat prin Domnul şi prin Sfinţii Lui să ne ţinem mintea la smerita cugetare, cerînd ca umilele noastre fapte nevrednice să fie purtate şi spălate de rugăciunile celor vrednici, pentru mântuirea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu.

Viaţa Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este, pentru noi creştinii care facem parte din şuvoiul Predaniei, o necontenită mirare şi prilej de uimire. Ne alăturăm îngerilor care s-au minunat şi ei de neînţeleasa Taină a vieţuirii Pururea Fecioarei printre noi, oamenii creştini.

Dincolo de înaripatele şarje lirice privitoare la "predanie" şi atitudinea noastră cam năucă faţă de dânsa, ştim astăzi că Biserica are motive precise să o cinstească pe Maica Domnului aşa cum o face dintotdeauna şi cum o va face până la triumful ei deplin în eshaton.

Înainte de a discuta despre Maica Domnului cu diverşi sceptici, ortodocşii ar trebui să se lepede de prostul obicei de a aborda subiectul din interiorul mentalităţilor religioase deviate ale interlocutorilor, fie ei neoprotestanţi, atei ortodoxoizi sau sectari de interior care folosesc Biserica pe post de trambulină pentru promovarea de sminteli politicianiste xenofobe, etnocentrice sau apocaliptico-tehnologice.

Biserica n-o cinsteşte pe Maica Domnului fiindcă scrie în Biblie să facă aşa, sau că un număr de sfinţi au prescris din senin să-i dedice un cult special. Atât Scripturile, cât şi sfinţii au relevanţă deplină doar în Biserică şi nu Biserica în Scripturi sau în sfinţi cum proclamă strana semidoctă pietistă .

Biserica reprezintă noua creaţie asumată şi aprofundată ca atare în diverse moduri de către nişte oameni pe care ulterior i-a propus drept modele vii ale succesului acestei înnoiri cu consecinţe metacosmice. Totul porneşte de la întruparea lui Dumnezeu care deschide posibilitatea omului de a primi darul îndumnezeirii prin har. Darul acesta este însă un dar special, ce colaborează cu libertatea beneficiarului în vederea unei asumări depline pe tot cuprinsul fiinţei.
Ei bine, destinul istoric al Bisericii debutează cu o îndumnezeire deplină a Maicii Domnului ca prototip al destinului umanităţii, este rodul maxim pentru cunoştinţa omenească a iconomiei Întrupării Fiului şi raţiunea de a fi a Bisericii. De-aia praznicul Adormirii Maicii Domnului are un parfum pronunţat pascal şi seamănă atât de tare în atmosferă liturgică cu Săptămâna Mare şi Săptămâna Luminată. Avem şi acolo o adormire, un prohod şi o înviere, adică etape existenţiale pe care o să le parcurgem cu toţii, cu nădejdea unei biruinţe asemănătoare.
Cultul şi toate celelalte sunt efecte secundare ale acestei viziuni teologice care recapitulează întreaga economie dumnezeiască.

Pentru aprofundare teoretică:

1. Trei vieţi bizantine ale Maicii Domnului

http://edituradeisis.ro/opencart/ima...-162.5x250.jpg

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=143

2. Ermanno M. Toniolo - Acatistul Maicii Domnului explicat. Imnul şi structurile lui mistagogice

http://edituradeisis.ro/opencart/ima...2.1875x250.jpg

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=159


3. Ioan I. Ică jr - Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei

http://edituradeisis.ro/opencart/ima...-162.5x250.jpg

http://edituradeisis.ro/opencart/ind...product_id=155

Vă recomand şi bibliografia mobilizată în sprijinul realizării volumelor de mai sus!

.........................

Păi ... nu e minunat? Ce am râvni mai mult de-atât, de fapt?
Frate Decebal, oare noi avem aceleaşi valori ca şi "lumea"? Oftăm din aceleaşi motive? Ţintim acelaşi scop?
De-am învăţa să folosim cu adevărat comorile Bisericii, ce bogaţi am fi!
Îmi pare însă că suntem săraci, că ne stă mintea la necazurile şi grozăviile zilei, uitînd că vremurile (precum şi obiceiurile din noi, statornicite tot prin vremi) sunt mai mereu potrivnice celor care se străduiesc să deprindă slujirea lui Hristos.

Noi suntem speriaţi, cred, de vitregiile istoriei şi astfel ne vădim, prin puterea şi atenţia dată spaimelor toate, oameni sufleteşti. Îmi fac însă curaj citind cum au biruit creştinii vremuri cu mult mai câinoase decât ale noastre.
Ne lipsesc, vădit lucru, încrederea şi nădejdea, râvna şi pacea sufletească - şi din aceste pricini toate se învolburează în noi şi ne speriem şi nălucim în varii chipuri. Cu atât mai mult ne este însă de folos să ne adunăm în biserici şi, astfel, în Biserică, spre împreună-zidire.
În ciuda multor neorînduieli care se tot subliniază, şi care au existat mereu în bisericile noastre îngăduitoare cu cei bolnavi (creştinii străduindu-se, mai mult sau mai puţin, să fie îngăduitori între ei, spre tămăduire şi creştere), albina sufletului găseşte nectar din belşug în toate cele rânduite.
E greu de crezut că o inimă înfrântă şi smerită nu are belşug de mângâiere şi liniştire când participă la o cât de firavă slujbă şi slujire ortodoxă. Totul îmi pare că atârnă de răspunsul fiecăruia la o singură întrebare: avem sau nu duh de pocăinţă? Nu este, oare, nevoinţa noastră piezişă faţă de Duhul Bisericii? Nu ne-am făcut, cumva, bisericuţe proprii, surogate sau copii fade şi fără de viaţă?
De câte ori ne lăsăm furaţi de duhurile lumii în care trăim, de câte ori lăsăm slobod omul trupesc din noi, toate se destramă şi încep spaimele, gândurile de nemulţumire, suspiciunile, revendicările, trândăvia...
E drept că parcă totul ne presează spre smintire şi lumesc. Ştiinţa gâdilării simţurilor şi a înspăimântării s-a rafinat foarte, în ultimii ani. Vedem şi roadele, pretutindeni, mai întâi în noi înşine.
Cu atât mai mult e necesară şi binefăcătoare însuşirea "lentilei" Bisericii, a grilei de lectură a faptelor pe care doar Biserica ne-o poate oferi. O "erminie a Duhului" stă la dispoziţia oricărui suflet omenesc. Oare cum se face că o refuzăm sau o lepădăm deseori?... Ca să punem în schimb, ce anume?... Şi cu ce folos?...

Poate o să se mire lumea, dar au fost destule voci avizate care au văzut în stăpânirea turcească o lucrare a proniei divine, un fel de saramură istorică, dură pentru trup dar reconfortantă pentru duh (precum postul ţinut aşa cum trebuie), în interiorul căruia esenţialul bizantinităţii a fost salvat, cu preţul pierderii a tot ceea ce ţine de domeniul moliei şi ruginei, adică ambiţiile exclusiv mundane ale romeilor. În condiţiile istorice ale momentului respectiv, cu o Biserică a apusului căzută sub stăpânirea francilor cvasipăgâni şi un Bizanţ care cocheta cu catolicismul deviat de la dreapta credinţă "din interes", stăpânirea turcilor a fost o adevărată dezinfestare forţată a bisericescului de căpuşele politice , precum mai recent în cazul României, închisorile comuniste. Fiindcă, să nu uităm, turcii au tolerat existenţa Patriarhiei ecumenice ortodoxe, e drept,cu restricţii severe, dar perfect funcţională chiar şi în condiţii de austeritate. Oare dacă vreo cruciadă din apus ar fi pus stăpânire definitiv pe Bizanţ, ar fi permis aşa ceva? Răspunsul este evident nu, dovadă teritoriile şi neamurile ortodoxe căzute sub invadatori catolici, unde cuceriţii au fost fie trecuţi cu forţa la catolicismul roman, fie au fost ademeniţi cu momeala uniatismelor să-şi lepede esenţialul credinţei sub pretextul salvării formelor. Sub islamici s-a întâmplat exact invers: esenţialul s-a păstrat nealterat cu preţul ajustărilor, uneori brutale, formelor care, şi aşa, ajunseseră să sufoce fondul (cum se întâmplă şi în ziua de azi cu ortodoxioara noastră cea dragă).

În cazul turcilor a fost perfect valabilă încurajarea lui Hristos: "Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă" (Luca 12:4) iar în cazul catolicilor, avertismentul: Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.(Luca 12:5)

Pentru persoană, Dumnezeu îngăduie uneori câte o neputinţă trupească ca să-şi vie în fire, adică în miezul adevărului ei. Aşişderea procedează Pronia şi în cazul comunităţilor umane: îngăduie prigoniri şi stăpâniri străine atunci când oamenii nu mai sunt în stare să se corijeze prin uzul libertăţii proprii. Chiar aşa au şi numit Părinţii încercările de genul acesta: cârje pentru libertatea grav bolnavă, schilodită de asupriri letale duhovniceşte .

Poate că a sosit timpul să trecem şi noi printr-o experienţă dură din punct de vedere istoric ca să ne redescoperim adâncurile propriei credinţe, aproape uitate astăzi.

Perfect adevarat.

Ce perfect adevărat, doamnă Mihaela?

FEREASCĂ-NE DUMNEZEU!!! că avem destule pe cap, nu ne trebuie mai multe.

Pana nu se loveste omul de pragul de sus nu se trezeste.
Fiecare din noi, la nivel personal, avem nevoie de cate un soc dur ca sa ne trezim. Asa si cu societatea.

Adevarat ce ziceti si dvs. ca avem destule pe cap.
insa imi amintesc un cuvant frumos . Alexandru Vlahuta spunea fiicei sale:
"Adevarata fericire , in tine rasare, si in tine infloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea asta este opera de fiecare clipa. Cand pierzi rabdarea imprastii tot ce ai insirat si iar trebuie sa o iei de la inceput. Si de aceia vezi atat de putini oameni fericiti.... Atatia cati merita."

Fiecare din noi avem ceea ce meritam. Dupa propria indreptare, dupa propria pocainta. de fapt ne pedepsim singuri. De aceea ziceam ca e nevoie de socuri.

Uneori ni se pare ca e nedrept , ca asa vedem noi, insa judecatile lui Dumnezeu sunt intotdeauna drepte.

Condac 9

Toata a Ingerilor fire
a stat a uimire
de lucrul cel mare
al Intruparii Tale.
Ca pre Cel neapropiat
ca un Dumnezeu si Domn
vazutu-L-au om
la toti apropiat
cu noi indeavalma traind
si de la noi toti auzind:Aliluia!

Icos 9(fragment)

Pe ritorii cei mult vorbitori
noi ii vedem ca au ramas
despre Tine Nascatoare de Dumnezeu
ca niste pesti fara glas.
Ca a ne spune
nu s-au priceput
cum fecioara a ramane
si a naste ai putut.

Un dialog cu Marele Muftiu, avînd sau nu legătură cu deschiderea moscheilor:
http://www.ftoub.ro/index.php?view=a...ent&Itemid=301

"Întâlnirea cu liderul Cultului musulman din România a reprezentat pentru studenţii teologi o ocazie de a înţelege mai bine necesitatea dialogului interreligios şi interetnic în contextul social european marcat în ultimii ani de extinderea comunităţilor musulmane. În acest sens, Murat Jusuf a prezentat comunitatea musulmană din ţara noastră şi s-a referit cu precădere la modelul dunărean de convieţuire interetnică şi interreligioasă, care există de opt secole şi se bucură de o mare apreciere în tot spaţiul european." - zice acolo...

Iertare, nu prea înţeleg; eşti bun să adaugi un exemplu ori o nuanţare?
Cum au curăţat închisorile comuniste căpuşele politice din Biserică? (Te referi cumva la unii dintre legionari?... La unii dintre preoţi? - mira-m-aş...)

În deceniile premergătoare căderii Constantinopolului, relaţiile dintre Biserică şi Imperiu s-au dereglat complet, în sensul că mai toate personajele care au lăcomit la puterea politică au folosit Biserica pe post de damă de companie pentru obţinerea unor avantaje strategice. Modelul va fi fost probabil cel franc, care s-a soldat cu struţocămila politico-religioasă vaticaneză.

Contextul românesc din secolul XX a fost diferit în ceea ce priveşte platforma ideologică şi asemănător în schema de ansamblu: atragerea Bisericii într-un proiect politic mundan în postura de marionetă a puterii seculare. Şi oricât de tare te-ai mira, mă refer în primul rând la legionari, dar şi la cei pe care i-au turmentat cu soluţiile lor seducătoare în teorie şi catastrofale în practică. Desigur, o mare parte dintre aceştia au fost oameni de bună credinţă şi de o calitate umană deosebită, dar asta nu i-a exonerat de consecinţele implicării lor în aventura extremistă legionară. Dar aşa cum procedează adeseori iconomia divină, tot răul s-a transfigurat într-un bine superlativ, întrucât credinţa deparazitată de fantasme politicianiste şi finisată de suferinţă i-a propulsat pe unii dintre ei, pare-se, în vecinătatea sfinţeniei.

Mulţumesc frumos, Mihail!

Minutul 17,30 aici: https://www.youtube.com/watch?featur...&v=NWrTvSvBTiE
Lucrurile se complică...

Cum oare ne raportăm la aceşti oameni? Unde alegem să punem accentul: pe viaţa lor dinainte de pocăinţă şi martiriu SAU pe eliberarea lor interioară prin pocăinţă şi martiriu?
Ce vom povesti, ce vom pomeni despre viaţa lor? Cum au fost înainte de temniţă SAU cum au fost în temniţă (şi mai apoi, până astăzi - în veci)?
Cui acordăm atenţia noastră: apartenenţei lor la iureşul lumii, cândva SAU experienţei lor cutremurătoare în mănăstirile cu chip de temniţă comunistă?

Pe cine vom cinsti? Ca vechii evrei, doar pe cei care au dovedit curăţie exemplară în întreaga lor viaţă fiind numiţi drepţi SAU creştineşte, pe cei cărora Dumnezeu le-a arătat începînd cu un moment al vieţii lor mila Lui, curăţindu-i cu focul harului de-a lungul renaşterii lor în Duhul Adevărului?
Ce importanţă mai acordăm, de fapt, pocăinţei? Cât mai preţuim întoarcerea fiului risipitor?

"Cine este fără de păcat, să ridice primul piatra", par a uita cei care, de pildă, s-au opus din motive aparent de protejare a bunelor legi şi reguli sociale (ce fel de societate?), cinstirii unor bărbaţi ca Ilie Lăcătuşu sau Grigore Gafencu...

În adîncul memoriilor omului pulsează memoria unităţii noastre cu Dumnezeu. Cred că oamenii care au lucrat, la suprafaţa vieţii lor, unele fapte regretabile/păcătoase/criminale înainte de ridicarea în Duh şi Adevăr, au fost cercetaţi de Dumnezeu acolo, în adînc şi cred că Domnul i-a găsit treji, neadormiţi. Şi i-a pus la sfânta treabă a trezirii depline, a convertirii, a metanoiei născătoare de mucenici. Or fi dormit la suprafaţa lor, scindaţi între adîncul inimii şi lucirile corticale ale minţii, or fi greşit grav, s-or fi îmbătat cu narcoticele tari ale ismelor şi ideologiilor trecătoare... DAR INIMA LOR VEGHEA, cred, iar aceasta a fost credincioşia pentru care Domnul i-a dăruit cu mucenicia. De care s-au învrednicit până la sfârşit, iar noi se cade să îi preţuim şi să îi cinstim pentru această bărbăţie neabătută.
Întrucât suntem, dincolo de neîncetatele manevre de iluzionist ale istoriei mundane, români şi creştini. Ceea ce, să recunoaştem, tot istorie este: o cu totul altă Istorie...

Cum am scris si pe topicul despre Miscarea legionara, Parintele Ilie Lacatusu nu a fost legionar, nu scrie nimic in biografia sa. Asta nu inseamna ca nu au fost poate si printre legionarii inchisi sfinti, si chiar sa aiba si sfinte maoste.

Aşa cred şi eu.
Pe de altă parte, din câte înţeleg despre omul creştin, miezul legăturii lui cu Dumnezeu este pocăinţa, lucrarea pe care o persoană o începe, cu harul Duhului Sfânt, în Biserică.
Sfinţenia unui om cred că se exprimă prin roadele pocăinţei (implicit, nu poate fi evaluată prin raportare la condiţiile şi situaţiile premergătoare ei).
Aşadar, legionari sau nu, curaţi ca lacrima sau mânjiţi de unele păcate şi fapte regretabile, cei din închisorile comuniste au avut prilejul să îşi îmbunătăţească omenitatea până la sfinţenie.
Unii s-au folosit de prilej, alţii au ales să devină turnători şi unelte de tortură ale torţionarilor.
Cred că toţi cei care au dus cu demnitate crucea temniţei, vădindu-se buni creştini în acele ipostaze de coşmar şi iad, au parte de mângâierea şi prietenia lui Dumnezeu.

Marea Ei îndrăzneală
 

Capitolul XVI "Viaţa Maicii Domnului"

Marea ei îndrăzneală
Hristos îi răspunsese foarte clar Maicii Sale: "Nu a venit încă ceasul Meu, adică nu a venit vremea să fac minuni, am Eu planurile Mele", însă de dragul ei Şi-a refăcut planul. Şi Evanghelistul consemnează: Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileei şi s-a arătat slava Sa (Ioan 2,11).

Cu siguranţă, ca Atotcunoscător, Iisus a ştiut că Maica Lui Îi va strica planurile.
Ştia că în Cana va face această primă minune, cu toate că nu fusese în plan să facă aici prima minune. Şi asta, ca să ne arate că doar de dragul ei este gata să schimbe şi să zădărnicească planurile Sale cele înţelepte.
Pentru că vinul se terminase, înseamnă că şi masa ajunsese spre sfârşit, aşa încât cu toţii băuseră vin. Cu toate acestea, Iisus, pentru a nu strica bucuria Maicii Sale, Şi-a schimbat planurile.
Să ne gândim ce ar fi făcut dacă ar fi fost nevoie cu adevărat de vin. Să ne gândim ce-ar fi făcut atunci când L-ar fi rugat Maica Sa pentru ceva cu mult mai serios decât vinul. Să ne gândim ce ar fi făcut dacă L-ar fi rugat pentru sufletele noastre.
Iată, Biserica îi cântă Maicii Domnului: "Ştim bunătăţile tale, ştim că orice vrei vei dobândi." Toate sunt în mâna Maicii Domnului, rugăciunea ei este poruncă.

De acord, nici eu. Sunt lucruri care nu trebuie explicate ci simtite...daca am "gandi" cu inima am gasi mai usor raspunsurile pe care le cautam.

Ce poate fi mai elocvent decat atat?
Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.

E uimitor felul în care Îl cunoaștem pe Dumnezeu aici, la nunta din Cana, la răspunsul pe care i-l dă Maicii Domnului - omului în ultimă instanță. Căci vedem că iubirea, delicatețea, dorința de a nu-i face supărare Îl face să-și schimbe planul. Dumnezeu îl primește pe om ca partener la creația Sa, la planul Său privind lumea. Planul Său îl ia în considerare pe om, din iubire, în cel mai înalt grad, îl consideră parcă chiar partener egal, din moment ce nu își impune voia proprie, ci chiar o supune unui om.
Planul lui Dumnezeu cu lumea depinde, iată, de voința, dorința, rugămintea (rugăciunea) omului.

Dumnezeu ascultă de om.

Totuși, nu întotdeauna, căci atunci când Petru Îl roagă să evite Crucea, îi răspunde abrupt: „Înapoia mea, satană!”. Deci nu ne răspunde atunci când voia noastră este rea.

Despre Fecioria Maicii Domnului
 

Transcriu din Partea II, Cap. II

Sunt două feluri de feciorie pe care le observăm la Maica Domnului:
cea păstrată de ea însăşi prin lupta sa personală
şi cea dăruită de Dumnezeu, cea minunată, căci prin minune rămâne fecioară şi când a luat în pântece fără de sămânţă şi când a născut fără de stricăciune.
"Ai rămas fecioară, mai presus de cuget şi de înţelegere" (Cântare la Vecernia de sâmbătă, glasul al 7-lea)

Prin lupta ei

Sufletul este curat, feciorelnic, atunci când nu este întinat de gânduri murdare.
Trupul poate fi feciorelnic, dar sufletul poate fi desfrânat.
Întâi desfrânează sufletul şi apoi trupul. Nu se întinează trupul dacă înainte nu s-a întinat şi sufletul.
Este mult mai uşor să îşi ţină cineva trupul curat decât sufletul.
Pentru a-şi păstra cineva sufletul curat este nevoie de o luptă dură, dusă pe parcursul întreg al vieţii.
Înainte de Hristos chiar şi fecioria trupului este greu de păstrat, cu atât mai mult fecioria sufletului. Şi iată că tânăra Maria, trăind într-o astfel de lume şi fără a avea un model, s-a nevoit aşa încât a urcat până la gradul desăvârşit al fecioriei. A rămas fecioară nu doar în trupul ei, ci şi în sufletul ei. (Sf. Ioan Damaschin, PG 94, 1160)
Toate simţurile ei şi toate funcţiile sufletului şi trupului erau străine de orice întinăciune. (Sf. Grigorie Palama, PG 151, 172, Omilia 52, 8)

Clipa când s-a învederat adâncul cel de neînţeles al fecioriei a fost momentul Bunei Vestiri.
Tânăra Maria era singură în casă când Arhanghelul Gavriil i s-a înfăţişat în chipul unui tânăr preafrumos şi i-a făcut o propunere: să nască un copil.
Maria ştia că fără de bărbat nu se nasc copiii, însă nici sufletul ei preacurat nici adâncul conştiinţei ei nu s-a mişcat. Nici o clipă nu a apărut dorinţa nepotrivită. Nu şi-a mijlocit o presimţire sau măcar o pregustare a dorinţei pătimaşe, deoarece era străină de orice astfel de dorinţă. (Sf. Palama, idem)

Aşa ceva l-a minunat şi pe Arhanghelul Gavriil:
"De frumuseţea fecioriei tale şi de prealuminoasa curăţie a ta, Gavriil mirându-se a strigat ţie, Născătoare de Dumnezeu: Ce laudă vrednică îţi voi aduce ţie, sau cum te voi numi pe tine nu mă pricep şi mă minunez. Pentru aceasta, precum mi s-a poruncit zic ţie: bucură-te, ceea ce eşti plină de har!" (Tropar, glasul al 3-lea, în Catismele Duminicii)
Particularitatea Maicii Domnului nu stă în faptul că a rămas trupeşte fecioară, ci că a rămas şi sufleteşte pe deplin fecioară. Atunci când imităm fecioria ei la trup, noi micşorăm cu mult bunătatea şi curăţia Maicii Domnului. "Toată slava fiicei împăratului este înlăuntru" (Psalmi 44, 15)

Despre fecioria Maicii Domnului
 

Proorocul Iezechiel a văzut în vedenie poarta din răsărit a unui templu ce era închisă şi L-a auzit pe Domnul zicîndu-i:
"Această poartă va rămâne închisă, nu se va deschide niciodată şi nimeni nu va intra prin aceasta decât numai Domnul, dar şi atunci poarta va fi închisă." (Iezechiel 44, 2).
Templul pe care l-a văzut Proorocul Iezechiel era însăşi Maica Domnului.
Prin poarta închisă a templului Maicii Domnului S-a născut Hristos, după cum şi Biserica grăieşte: "Bucură-te, poartă, bucură-te, uşa tainei celei de cinste!"
Biserica noastră preamăreşte fecioria Maicii Domnului făcînd o paralelă între fecioria ei şi trecerea Mării Roşii:
"În Marea Roşie chipul Miresei celei neispitite de nuntă s-a scris de demult." (Doxologie, glasul al 5-lea)
Atunci marea s-a despărţit în mijlocul poporului evreu, stînd ca un perete de apă. S-a făcut trecere şi uscat pentru evreii ce ieşiseră sub îndrumarea lui Moise din Egipt. Au trecut marea fără să îşi ude picioarele.
Acesta este chipul zâmislirii şi naşterii fără de stricăciune a Mântuitorului din Fecioara Maria.
Atunci adâncul l-a trecut cu picioare neudate în Israel, acum pe Hristos L-a născut fără de sămânţă Fecioara. Apoi marea s-a adunat înapoi, aşa cum era înainte, nemaitrecînd nimeni prin adâncul ei. La fel şi Hristos, ieşind din Fecioara. Nimeni altul nu a mai trecut, aşa cum nici prin Marea Roşie nimeni nu a mai trecut.

Maica Domnului a fost fecioară înainte de naştere, în timpul sarcinii şi după naşterea Fiului ei. Cele trei stele care sunt zugrăvite pe icoanele Maicii Domnului, două pe umeri şi una pe cap, simbolizează această veşnică feciorie a ei.

Îngerii, heruvimii şi serafimii stau în jurul tronului luminos al lui Dumnezeu,
în timp ce Fecioara a devenit tron al lui Dumnezeu.
L-a ţinut în braţele ei pe Domnul, Cel ce este înfricoşător pentru îngeri: "Pe tine, de Care tremură cetele cereşti, ca Dumnezeu vâzîndu-Te pe Tine cea curată, Te îmbrăţişează ca pe Fiul ei". (Cântarea a VIII-a din Triod, săptămâna a III-a din post)

Îngerii, serafimii, heruvimii se acoperă, neputînd îndura lumina slavei Domnului, îşi ascund feţele lor, iar Fecioara L-a purtat înlăuntrul ei, L-a îmbrăţişat, L-a alăptat pe Cel de a cărui dumnezeiască strălucire îngerii îşi acoperă feţele slujindu-L, pe Acesta L-a întrupat şi L-a ţinut Preacurata în chip văzut.

În principiu, dar nu întru totul, sunt de acord cu ceea ce spui, domnule Lucian. Doar că în această situaţie cred că este necesar şi să specificăm că în baza acestor criterii, precum şi a altora, putem să spunem că ortodocşii nu sunt la 86% din populaţia Rumâniei, ci undeva la 0,86%, dacă or fi aşa mulţi; dar să zicem că cu multă îngăduinţă aş accepta şi o astfel de cifră, deşi este nerealistă din punctul meu de vedere.

Ferească Dumnezeu! Ce spui tu e blasfemie curată!

Poate ca nu e nerealist. Poate prin prisma logicii noastre umane ne asteptam ca de mantuire sa aiba partea un procent insemnat din oameni. Dar meritam noi asta? Ne traim viata conform invataturilor lui Hristos? Daca este Hristos Calea si noi o luam pe lunga care sunt sansele sa ajungem la destinatie?
Sf Ioan Gura de Aur spunea ca unul dintr-o mie de preoti se vor mantui. Asa ca definirea ortodoxiei asa cum a spus-o eu nu e chiar nerealista.

Poate ca exprimarea e putin fortata. Dar... toate rugaciunile Maicii sunt ascultate.

Mântuitorul a manifestat respect față de fecioara Maria asemeni unui fiu, dând curs cererii sale. Nu i-ar fi stat în fire s-o refuze!

E dreptul fiecarui om sa accepte sau nu invataura crestin – ortodoxa despre Cinstirea Sfintei Cruci.
E dreptul dvs. sa nu credeti in necesitatea inchinarii Sfintei Cruci; sa nu credeti ca avem nevoie de un Acatist al Sfintei Cruci.
Un acatist nu este o odă.

<<Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfanta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu "Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al "Fiului Omului" si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnandu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.

Pastrand cu sfintenie acest intreg "dreptar al cuvintelor sanatoase" cum invata Sfantul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc.

Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: "Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor" (Matei V, 19).

Iar Apostolul previne: "Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile" (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.>>
(Parintele Constantin Galeriu, Cinstirea Sfintei Cruci)
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...uci-70174.html


<<Inaltarea Sfintei Cruci

In fiecare an, pe data de 14 septembrie, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci, cea mai veche sarbatoare in&not;chinata cinstirii lemnului sfant.

In aceasta zi sarbatorim amintirea a doua evenimente deosebite din istoria Sfintei Cruci: aflarea Sfintei Cruci pe care a fost rastignit Mantuitorul si Inaltarea ei solemna in fata poporului de catre episcopul Macarie al Ierusali&not;mului, in ziua de 14 septembrie din anul 335 si aducerea Sfintei Cruci de la persii pagani, in anul 629, in vremea imparatului bizantin Heraclius, care a depus-o cu mare cinste in Biserica Sfantului Mormant din Ierusa&not;lim - Biserica Sfintei Cruci

Aceasta sarbatoare a avut la inceput un caracter local si era celebrata numai la Ierusalim, unde se pastra lemnul Crucii Rastignirii. Cu timpul, sarbatoarea s-a extins si in Constantinopol (secolul V), unde ceremonialul ei a primit o noua stralucire si dezvoltare, mai ales din sec. VII, cand Sfantul Lemn a fost adus de la Ierusalim la Constantinopol.

Sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci a fost introdusa in calendarul roman de papa Serghie I.
Inaltarea Sfintei Cruci se serbeaza cu post, pentru ca ea ne aduce aminte de patimile si moartea Mantuitorului.
http://www.crestinortodox.ro/sarbato...uci-72711.html

<<Pe 14 septembrie, in cursul fiecarui an bisericesc, praznuim Inaltarea Sfintei Cruci.

In aceasta zi, sarbatorim aflarea Crucii pe care S-a jertfit Hristos si inaltarea ei de catre episcopul Macarie al Ierusalimului in fata poporului, la 14 septembrie 335.

Un alt eveniment pe care il sarbatorim in aceasta zi este si aducerea Sfintei Cruci de la persi la Ierusalim, in anul 629, de catre imparatul Heraclius.

Potrivit Traditiei, in vremea imparatului Constantin au fost descoperite trei cruci. Nestiindu-se care este Crucea lui Hristos, acestea au fost atinse de trupul unei femei moarte. Aceasta a inviat, atunci cand a fost atinsa cu Sfanta Cruce.

La inceput, sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci avea un caracter local, serbarea ei fiind limitata doar la Ierusalim.

Cu timpul, sarbatoarea s-a generalizat, incat in secolul al VI lea este intalnita in toata Biserica de Rasarit.>>
http://www.crestinortodox.ro/religie...ost-96801.html