Citat:
În prealabil postat de Dumitru73
(Post 361508)
1. cineva afirma ca statul ar trebui sa pedeoseasca erezia, ca e sarcina lui. iar tu spui ca BOR nu are nici o vina?!
2. pai daca sunt pastratori de suflete, de ce nu ia masuri impotriva celor ce strica sufletele, desi au fost "tocmiti" sa faca asta?
sa nu uitam ca preotii slujesc prin delegare de la episcop, ei sunt legati pe viata de ierarhii ce i-au hirotonit.
|
1. Ei da, erezia trebuie să fie condamnată și înlăturată, nu ereticul, pentru care niciodată nu este prea târziu să se întoarcă.
2. Pornesc de la o opinie generală: relația iubire - dreptate (caracteristici, totuși, divine) devine insurmontabilă când e să încercăm să o experiem ca atare (să o punem noi înșine în practică).
O analiză bună:
http://www.crestinortodox.ro/editori...ate-70223.html
Atunci când ierarhii Bisericii noastre doresc să aplice o dreaptă măsură corelată, însă, cu iubirea creștină (cu tot ce înseamnă aceasta: răbdare, înțelegere, toleranță etc.), cred eu, întâmpină anumite dificultăți, iar măsurile extreme sunt dificil de luat. Cum am spus și înainte: ei sunt păstori, în primul rând, nu manageri.
Mi-am exprimat opinia și înainte: eu n-aș vedea nici o dificultate în a fi tratați aspru și mediatizat. Dar nu s-ar da, oare, prilej de poticnire unor credincioși sau nu s-ar provoca stări conflictuale nedorite, mult mai acute decât cele existente deja, n-ar duce astfel de măsuri pripite la răzmeriță? Nu ar fi, oare, mult mai greu de gestionat aceste situații, cu atât mai mult cu cât genul acela de preoți consideră că acționează corespunzător? Și dacă da, ce se întâmplă cu sufletul acelui cleric? Nu va fi aruncat într-o stare de revoltă (dacă nu deznădejde) împotriva Bisericii, el însuși fiind convins că este pe calea cea dreaptă? Respingerea / înlăturarea sa nu ar însemna dezbinare? Încercarea de a-l îndrepta, totuși, pe calea cea bună cu iubire nu este oare mai potrivită? Chiar dacă asta necesită mai mult timp?
Oricum, e extrem de dificil, să acționezi ca episcop în astfel de situații. Limitele dreptății noastre sunt limitate, darmite limitele iubirii noastre.
P.S. Licența în teologie îți dreptul să fii preot, ce ne facem, însă, cu menirea (harul) care devine misiune preoțească manifestă doar prin iubire? Exact ce spuneam: veșnica tensiune - și nu numai conceptuală - între dreptate (îndreptățire) și iubire. Acceptând această "contradicție" logică ca stare de fapt a dumnezeirii în lume, ca dogmă asumată și experiată, vom fi pe calea cea dreaptă. Doamne ajută!