Iubire si dreptate

Iubire si dreptate Mareste imaginea.


Iubire si dreptate

 

Iubirea crestina se rasfrange asupra tuturor fara deosebire. Ea nu cunoaste preferinte sau daca cunoaste vreuna, aceea merge catre persoana celor amarati, slabi, apasati, nedreptatiti, suferinzi, nenorociti, daruindu-li-se intr-un chip cu totul dezinteresat si mistuindu-se intr-un devotament dus pana la sacrificiul total al subiectului ei.

 

O intrebare ni se imbie acum, in chip firesc: nu cumva in acest caz dreptatea nu mai are nici un rost? Nu cumva iubirea crestina anuleaza valoarea dreptatii?

 

Raspunsul il vom avea, incercand o comparatie intre aceste doua valori. Astfel, in ceea ce priveste dreptatea, aceasta ni se infatiseaza ca valoarea morala cea mai elementara. Exigentele ei tintesc incadrarea in anumite limite a manifestarilor omului in launtrul comunitatii, adica tintesc asigurarea unui minimum de moralitate. Ea pretinde poruncitor sa nu te atingi de viata, averea, familia semenului, cere sa nu te atingi de persoana lui si de tot ce ii apartine, precum si sa ii dai tot ceea ce i se cuvine.

 

Iubirea insa pretinde ceva mai mult. Daca dreptatea ma obliga sa dau fiecaruia ceea ce-i al sau, suum cuique. iubirea ma indruma sa dau fiecaruia din ceea ce-i al meu, cuique de meo. Sa ma lipsesc, adica, din proprie initiativa, de ceva ce-mi apartine si sa-l daruiesc, cu draga inima, semenului aflat in sfera de iradiere a iubirii mele.

 

Asadar, daca domeniul dreptatii este limitat la anumite acte precise la care esti obligat prin norme anume, domeniul iubirii este nelimitat. Daca, de pilda, ma pot considera achitat fata de pretentiile dreptatii, atunci cand imi platesc la vreme birurile, datoriile contractate, ma feresc de furt, de ucidere, de atingerea onoarei altuia, apoi, dupa implinirea anumitor fapte   de   iubire   (ca  de   exemplu:   fapte   de  indurare, binefacere, devotament etc.) nu ma pot catusi de putin socoti achitat fata de exigentele iubirii. Daca normele dreptatii nu mai pretind de la mine nimic dupa ce le-am implinit, porunca iubirii nu-i niciodata implinita prin vreo cantitate oarecare de acte savarsite in numele ei. Intre fapta  savarsita  din  iubire  si  intre  pretentiile  acestea, ramane totdeauna un interval care asigura posibilitatea unei mereu reinnoite initiative personale.

 

Dreptatea iti circumscrie precis obligatiile. Tinta ei imediata nu este de a-ti menaja dreptul tau la initiativa proprie, ci de a-si vederea executate, fara sovaire, prescriptiile. Dreptatea nu lasa pe seama alegerii tale daca si in ce masura sa implinesti un lucru, ci iti arata precis ce si cat trebuie sa faci.

 

Fireste, poti sa nu implinesti ceea ce iti cere dreptatea, dar abaterile sunt imediat inlaturate, prin sanctiuni severe, prin constrangere. In conditiile vietii de aici, constrangerea este o conditie sine qua non pentru realizarea dreptatii. Ea chezasuieste realizarea acelui minimum de principii, fara de care nici ordinea sociala, nici cea morala, nici cea politica si nici un fel de ordine nu ar mai putea exista.

 

Dar deosebirile acum mentionate nu separa dreptatea de  iubire.  Dimpotriva,  valorile  acestea raman  fiintial legate una de alta, completandu-se si ajutandu-se reciproc. Intr-adevar, tintind realizarea unui minimum de bine, dreptatea lasa dincolo de sine un vast domeniu asupra caruia iubirea este chemata sa-si exercite puterea ei binefacatoare. Mizeriile, scaderile si suferintele omului sunt prea mari, pentru ca dreptatea sa poata face, ea singura, tot ce trebuie pentru inlaturarea sau macar usurarea lor. Daca nu ar fi iubirea care sa intre in actiune acolo unde dreptatea nu se mai crede obligata sa intervina, viata omeneasca nu ar mai fi cu putinta. Imaginati-va ca fiecare s-ar margini sa faca doar atat cat cer prescriptiile dreptatii, adica sa nu se atinga de ce-i al altuia si sa ii dea ce ii revine de drept. Ce s-ar intampla cu saracul, slabul, neputinciosul, suferindul, nenorocitul de langa noi? Cine ar salva aceste chipuri ale lui Dumnezeu? Dreptatea singura nu este in stare. Ea ma poate obliga sa nu ma ating de ceea ce le apartine, dar nu ma poate obliga sa nu trec indiferent pe langa ei. Chiar daca semenul meu s-ar rasuci in rugul suferintei ca o rama pe jaratec, eu, daca nu ma ating de ceea ce ii apartine, imi pot vedea linistit de treburile mele. Mai mult decat atat, dreptatea nu imi poate cere.

Evident, in asemenea conditii oamenii nu ar mai putea convietui, societatea n-ar mai putea exista. Daca tu, om bine situat nu te atingi de ceea ce este al saracului, adica te lasi condus fata de el numai de regulile dreptatii stricte, se poate foarte bine ca, la un moment dat, semenul tau sarac, oropsit, nebagat in seama, sa se intoarca impotriva ta, sa recurga la violenta, sa dinamiteze si ordine sociala si tot.

 

Atitudinea fata de semen, dirijata numai de dreptate poate provoca naruirea dreptatii insasi. Numai completarea normelor ei cu acelea ale iubirii poate s-o salveze. Insusirea aceasta a iubirii de a putea face mai mult decat cere dreptatea, ne-o ilustreaza Mantuitorul, intre altele prin parabola despre lucratorii viei (Mt. XX, 1 sq.), si prin parabola fiului risipitor (Le. XV, 11 sq.).

 

In cea dintai ni se arata cum proprietarul unei vii tocmeste si cheama la lucru muncitorii, pe unii in ceasurile de dimineata, pe altii in cursul zilei si, in sfarsit, pe altii in ultimul ceas de lucru. Si facandu-se seara, stapanul chema pe ingrijitorul viei, poruncindu-i sa plateasca lucratorilor, "incepand de la cei din urma pana la cei dintai". Si venind cei ce lucrasera numai un ceas, primira cate un dinar. Cei care lucrasera mai multe ceasuri "socoteau ca vor lua mai mult, dar luara si ei (tot) cate un dinar". Si primindu-si dinarul, carteau impotriva stapanului, zicand: "acestia de pe urma au facut un ceas si i-ai pus deopotriva cu noi care am dus greutatea zilei si arsita".

 

Protestul pare intemeiat. Cine lucreaza mai mult se cade sa si primeasca mai mult decat cel ce lucreaza mai putin. Cei ce venisera de dimineata la lucru s-ar fi cazut sa primeasca mai mult decat cei ce fusesera chemati abia catre seara. Stapanul viei insa le-a dat la toti cate un dinar, si celor dintai si celor de pe urma.

 

Celor dintai le-a dat cate un dinar fiindca asa se tocmise cu ei. Adica fiindca asa era drept. Celor din urma le-a dat si lor tot cate un dinar, fiindca nu din vina lor ramasesera fara lucru pana catre seara, intristarea si ingrijorarea acelor lucratori ca nu vor avea cu ce sa-si acopere trebuintele traiului acelei zile au miscat adanc inima stapanului viei. Cu sufletul vibrand de bunatate si iubire, acesta plati tot cate un dinar si celor ce muncisera doar un singur ceas din zi. Ceea ce dreptatea nu-l obliga sa faca, il obliga iubirea.

 

In   parabola   fiului   risipitor,   dreptatea   ne   este infatisata ea intrecuta de iubire prin aceea ca tatal da fiului intors acasa mai mult decat ar fi meritat. Dreptatea ar fi cerut ca tatal sa-si primeasca cel mult cu bunavointa fiul intors dintre straini si sa-l reincadreze in ritmul normal al vietii. Iubirea insa l-a facut sa se induioseze sa alerge inaintea lui sa ii cada pe grumazi, sa-l sarute si sa ii pregateasca ospat mare, cu cantece si jocuri.

 

Dar nu numai iubirea este complementul dreptatii, ci si invers: si dreptatea completeaza in mod firesc iubirea, in intelesul ca aceasta din urma nu se poate realiza decat in prelungirea celei dintai. Nu te poti devota cuiva, nu ii poti arata iubirea ta dezinteresata, daca nu esti hotarat sa-ti respecti viata, averea, familia si tot ce ii apartine. Dreptatea este conditia sine qua non a iubirii. Ea creeaza in realitatea data conditiile indispensabile dezvoltarii tuturor valorilor superioare si deci si a iubirii.

 

Din insusirea acestor valori de a fi complementare una alteia, se poate vedea si modul in care ele se ajuta reciproc.

 

Iubirea ajuta dreptatea ca ea sa-si poata implini mai usor functiile specifice. Experienta ne arata ca omul stapanit de o puternica iubire fata de semenul sau este mai atent, mai grijuliu fata de persoana, averea, onoarea semenului, adica este mai prompt, mai hotarat si in implinirea dreptatii fata de dansul. in ce masura iubirea poate veni in ajutorul dreptatii, se poate vedea mai ales cand este vorba de luat atitudine fata de semenul vrajmas. Daca n-ar fi iubirea care sa-ti aminteasca la vreme ca omul de langa tine, desi dusman, este totusi fratele tau, cu greu ti-ai mai putea pastra, in limitele dreptatii, reactiunea fata de dansul.

 

Ajutandu-ne sa patrundem mai adanc in sufletul semenului  si  sa ii  descoperim calitatile,  scanteile  de bunatate cate ii mocnesc in inima, iubirea ne poate feri de primejdia de a fi nedrepti in implinirea datoriilor dreptatii fata de dansul.

 

La randul  ei,  si  dreptatea ajuta iubirii  ca sa-si implineasca functiile sale proprii. Astfel, dreptatea impiedica iubirea de a degenera in slabiciune si bunatate fata de cineva in dauna altuia, adica o impiedica de a deveni partinitoare. Iubirea fata de ai tai, de pilda, te poate ispiti sa ii partinesti; iubirea fata de un prieten te poate indemna sa-l sustragi rigorilor legii, chiar atunci cand el a savarsit o crima etc. in asemenea imprejurari, dreptatea singura poate feri iubirea de la actiuni reprobabile din punct de vedere moral, ea singura poate lumina iubirea si ii poate indica directia in care urmeaza a-si desfasura lucrarea sa proprie.

 

Parintele Dumitru Belu

04 Mai 2012

Vizualizari: 13974

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE