Mi-a atras atentia Mihai ca in film sunt cel putin doua momente cand se intampla ceva cu lumina. Basca, as adauga acum, episodul cu stingerea completa a becurilor, manevrarea lumanarilor etc. E chiar un moment curios: desi lumina revine, unul dintre jurati cere lumanarea mai aproape...

Imi pare ca e o disputa/impletire intre doua lumi, universuri, realitati care se intretaie. Cand spun lumi, zic la cel mai propriu mod. Nimic metaforic, nimic simbolic, pur si simplu sunt cateva momente cand mi se pare ca ... realitatea fluctueaza. Da, chiar asa. Ca un bec care incepe sa palpaie si te gandesti ca se stinge din clipa in clipa ori, mai stii, ca explodeaza...:)

Privind cu atentie unele scene, incepind chiar cu primele secvente ale filmului, am avut impresia acestei "clatinari" ori "reasezari" a realitatii lui. Ca intr-un puzzle cand cineva ia o piesa pentru o clipa si o readuce in scena, in acelasi loc sau in alta parte.
O sugereaza insasi lumea concreta a filmului. Ea, mai intai, se zdruncina, fluctueaza, se arata nestatornica, instabila, imprevizibila, gata sa ia o turnura neasteptata.
Am simtamantul de instabilitate a acestei lumi (a filmului, deocamdata), de precaritate, de organism "tinut pe aparate". Asistat, monitorizat permanent, condus discret.
Betonul primelor armuri e contaminat, treptat, de o mare vulnerabilitate. Si totusi nu se pierde nimic, dimpotriva, simtamantul e al unui castig pe care nu l-as putea numi, deocamdata.

In incheiere as vrea sa va relatez un fapt din viata unui om pe care il cunosc de multi ani. Un fapt care contine un moment neverosimil, cand cele ale "realitatii" devin dintr-odata neobisnuite, ca sa spun asa...
Intr-o seara, cunoscutul meu a fost inconjurat de o duzina de indivizi, pe cand se indrepta spre casa. Mergea pe sosea cand a fost abordat, cu gesturi evident dusmanoase. Omul si-a dat seama ca a dat de belea si a reusit sa fuga, fara sa isi mai puna deocamdata prea multe intrebari. Om credincios, a fugit spre biserica (desi era aproape 10 noaptea, iarna), cautind acolo ajutor...
Dar a fost prins si lovit, batut, pana cand isi aminteste ca a cazut intr-un sant de pe marginea soselei, un sant cu peretii de ciment.
Cand cadea, isi aminteste ca i-a trecut prin minte ca il vor omori acolo.
Din momentul caderii nu isi mai aminteste nimic pana in momentul cand ajunge in fata usii, acasa. Pe picioare, nevatamat, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.
De acolo inainte isi aminteste totul, in mod firesc. Dar tot ce s-a intamplat intre momentul cand a cazut in santul de langa biserica si momentul cand s-a trezit in fata usii, ramane o enigma.

Problema e ca in afara de 4 rani destul de superficiale si de amnezia aceea, omul nu a patiti nimic evidentiabil.
Dar ce s-a intamplat dupa ce a cazut in sant?
Si, mai ales, cum a ajuns acasa (cale de vreo 2-300 de metri), cine i-a deschis poarta, cum a ajuns in pragul usii?

Ipoteza ca atacatorilor li s-a facut mila de el este exclusa, erau cu totii foarte agresivi, furiosi, cu chip bestial. Mai ales unul dintre ei care il lovea cu o furie de nedescris, cu o ura inexplicabila.
Iar din sant, cu toti gramada peste el, nu parea sa mai aiba scapare.

Uneori realitatea capata valente nebanuite.

cum se spune, Dumnezeu nu doarme!

Numai omul cazut in mocirla unei existente nefericite si salvat prin intelegere si iubire putea sa declanseze in ceilalti 11 un imbold spre cercetarea propriilor constiinte.
Cativa dintre cei 12 au un rol deciziv in declansarea, sustinerea si atingerea unei finalitati drepte.
In prima parte a filmului insa analizarea impresiei ca acuzatul este si faptuitorul declanseaza in majoritatea un rol de judecator pe care nimeni, niciodata, nu are dreptul sa si-l aroge. Nimeni, in afara de Dumnezeu!
Ei insisi nedesavarsiti, il judeca superficial pe baiat. Grabiti si indiferenti la inceput, se pleaca rand pe rand in fata milei, intelegerii si iubirii de care ei insisi isi aduc aminte ca au avut parte la un moment dat in viata. In asta vad o mare asemanare cu un alt moment din Biblie:

7. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.
8. Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ.
9. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc.
10. Şi ridicându-Se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?
11. Iar ea a zis: Nici unul, Doamne.

Oameni obisnuiti dovedesc pe parcurs ca poarta in ei calitati nebanuite. Nu doar ca adevarul triumfa iar baiatul este repus in drepturile oricarui om nevinovat, dar unul dintre cei 12 preia pentru baiatul singur si lipsit de ajutor rolul lui "nenea". Unul este capul, altul mainile, altul ...

14. Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.
15. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup?
16. Şi urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, - pentru aceasta nu este ea din trup?
17. Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Şi dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul?
18. Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit.
19. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul?
20. Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup.
21. Şi nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuinţă de tine; sau, iarăşi capul să zică picioarelor: N-am trebuinţă de voi.
22. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase.
23. Şi pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă evlavie le îmbrăcăm; şi cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviinţă.
24. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipseşte,
25. Ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele.
26. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună.
27. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.

Momentul care m-a surprins cel mai mult este cel de la final, cand ne este aratata iconita Maicii Domnului cu Pruncul! Asadar, adevaratul proces de stabilire a vinovatiei baiatului a avut loc intr-o sala de sport. Un proces facut din perspectiva lui "imi pasa", sub prezidarea Maicii Domnului.
Frumos film!

Dar unde este Jertfa?
Ca nu se poate metanoia fara jertfa. O jertfa micuta, acolo, cat de cat, tre sa fie pentru o schimbare de perspectiva.
Noi suntem obisnuiti, in histeriada generalizata a lumii, cu gesturi jertfelnice cat blocu. Musai trebe sa-si dea vreunul foc in piata mare, ori sa urle, sa stea daca se poate batut in cuie pe vreun par, ceva... Icoanele Jertfei le vezi oricum peste tot. Lumea e plina de crucifixuri de parca a uitat de celelalte fixuri. E inflatie de cruci, iti vine sa intorci privirea in alta parte, de parca are grija cineva sa planteze nu pomi ori lalele ci cruci. Asa, cruci peste cruci, toate la vedere, vreau sa zic. Prea multe si prea la vedere!

Unde e, asadar, oarece jertfa? Ori jertfa cea mare, cea autentica si posibil de experiat de catre fiecare om, in felul lui, in viata lui si a semenilor.

Aşa este! :) Mărturisesc că nu am mai vizionat un film de foarte mult timp, nu am găsit dispoziţia necesară de a aloca timp unui film, însă 12 m-a prins. :)

Pe mine m-a marcat seninătatea cu care copilul întemniţat pe nedrept şi-a acceptat sorta. Şi câţi n-or fi asemenea! Imaginea lui în temniţă m-a dus cu gândul la părintele Necula care, nu de puţine ori, îi cercetează pe cei lipsiţi de libertate...şi care, pentru câteva minute, printr-o mică cuvântare, reuşeşte să-i facă să se simtă liberi, să le aducă un zâmbet pe buze...şi, cine ştie, poate unora chiar schimbarea mântuitoare.

Pr. Constantin Necula - Oamenii sunt lumina: "Să nu transformăm ortodoxia în religie şi biserica în sindicat, pentru că n-o să ne mai mântuim" https://www.youtube.com/watch?v=ZxCOL_XasQM&t=10m20s

Vă sunt recunoscător pentru gândurile exprimate aici, cred că toate au substanţă.

O jerfă cât toate zilele ar fi situaţia în care, măcar noi ăştia care ne autonumim creştini, am reuşi să ne crucificăm fixurile. Evident, identificându-le ca atare mai întâi.

Există momentul de iubire jerfelnică în film, unul de mare adâncime duhovnicească, un fel de străpungere a carapacei aparenţelor cu văzul inimii în care şi-a făcut sălaş o lumină din afara lumii.

Însă prefer să nu vorbesc eu primul despre acel moment.

Tot cautind, am gasit mai multe momente... Un sirag de jertfe de la un capat la altul al filmului...:) Discrete, toate, abia sugerate.

Eu, deocamdata vad in acuzat insusi sufletul omenesc, miezul nostru.
Pentru el, pentru acest napastuit vine si participa la judecata Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu.
Ea conduce discret (fara siluire, ci doar nutrind anumite disponibilitati omenesti latente in fiecare, latente ori prost orientate in viata cea obisnuita) pentru ca, inainte de toate, sa salveze pe acest tanar om.
Ma infricosez la gandul ca fiecare dintre noi suntem ori vom fi asistati in acest mod si nu stiu de vom avea un inger care sa staruiasca pe langa Ea, cerindu-i ajutorul pentru noi....

P.S. Nu cred ca e senin, Ovidiu. E pustiit, resemnat, dupa ce a invatat ani in sir ca tot ce iubeste e strivit, ucis, rapit... Poate undeva foarte adinc in el misca totusi apa vie a sperantei, apa vietii. Ea pare a iesi treptat la suprafata, dupa ce tanarul spune "mi-e frig". Intr-o tainica legatura cu ceea ce se intampla dincolo de zid, sufletul tanarului se dezmorteste treptat, reinvie. Mai intai tresare (e o clipita acolo cand tresare, atunci cand 1 devine 2), apoi incepe sa numere si sa mearga, apoi danseaza... Treptat sufletul lui iese din amorteala, este readus la viata. Pana acolo insa e doar singuratate si frica. Nu e senin, e inmanusat in frica si singuratate. E un condamnat, a pierdut totul si i se deschide, aparent cea mai neagra perspectiva. Totusi, inlauntrul lui, undeva nestiut, Cineva ii poarta de grija. Grija cea dinlauntru se contopeste apoi cu grija cea dinafara. Pronia isi face, dimpreuna cu oamenii, intreaga lucrare. Iar el este, in sfarsit, izbavit!

Ovidiu, as vrea sa iti ridic la fileu o intrebare....:)
De ce crezi ca tanarul, atunci cand merge pe bicicleta, striga: "Mama, vorbeste ruseste!"
Se teme oare, ca mama lui va fi pedepsita crunt pentru ca vorbeste in alta limba decat cea oficiala?
Sau, poate, ca de fapt mama nu vorbeste in limba rusilor, nici in a cecenilor... Sau cum?
Cum vezi momentul acesta din film? pe mine ma intereseaza foarte mult sa il receptez, cumva...

Cred că se teme ca mama lui să nu fie pedepsită pentru că vorbeşte în altă limbă decât cea oficială. Probabil mama grăieşte în cecenă. :)

Aşa este, pare resemnat, dar nu copleşit de verdictul "vinovat" în urma dovezilor aduse împotriva lui. Lipsit de apărare, practic el este prezent doar fizic la proces, gândul lui fiind la cei dragi ai lui, în mintea lui se derulează acele scene neplăcute din trecut...

Bun. Asa se pare, asa auzim (nu foarte clar).
Daca suntem atenti la corelatii, se intampla si in camera juratilor un fenomen asemanator. Pas cu pas, ei nu mai vorbesc in "limba" dintai, desi vorbesc ruseste...:)
Este o legatura intre cele doua planuri principale.
Este o schimbare treptata in ambele planuri. Ca si cum un ferment comun intervine simultan in ambele planuri. Cine sa fie acest Hermes care duce firul mai departe si ici si colo?
Povestea se intretese. Lumea juratilor si lumea condamnatului sunt ingemanate. Desi ei sunt, fizic, incapsulati (cu cheie, domle, cu cheia!) fiecare in odaia lui, sunt parca in comunicare. Cine face posibila aceasta comunicare. despre ce e vorba de fapt, ma intreb.

Imi amintesc o intamplare din vremea cand eram profesor. Predam, la inceputul primaverii (cam pe vremea asta, in februarie tarziu) o lectie dificila: despre constiinta. ca fenomen psihologic, nu moral.
Problema este, atunci cand faci cu elevii saltul la tema constiintei, ca ei trebuie sa faca rost de o perspectiva noua in intelegerea psihismului. daca pana acum studiam analitic, oarecum rupte unele de altele fenomenele si procesele psihice, acum trebuia sa le vedem in conlucrare, sintetic si, ca sa zic asa, ...nascatoare! Gestante, in hora lor, stihiile omului nasc ceva nou: fenomenul constiintei. Si asta mereu, cat omul e in stare de veghe. Clipa de clipa nasc si, prin aceasta nastere ele insele sunt renascute... In fine. Nu vreau sa ma las furat de ispita de a tine acum o ora de psihologie, iertati!......:)

ce vroiam sa spun e ca s-a ivit atunci necesitatea, nu mai stiu prin ce intamplari din sala, sa dau un exemplu lamuritor. Din memorie mi-a iesit adhoc in ajutor un vers: "Vorbeste-mi despre Dumnezeu! / Si migdalul a inflorit..." Un crampei dintr-o lectura (Alexis Zorba) mi s-a parut salvator in acel moment.
Pare fara legatura acum dar imi amintesc ca atunci, in clipa aceea, exact acesta era versul potrivit!
Si, furat de seducatia exemplului bine gasit, am si intins, teatral (sunt un profesor bun! joc bine teatru inaintea elevilor!...:)), mana spre fereastra.
Si am ramas asa, cu mana intinsa, inlemnit. La fereastra, desi nu era deloc vremea ei, inflorise o magnolie.

Ma mir si azi de acea intamplare.
va jur ca nu o inteleg nicicum si nici nu caut s-o fac. Am zis-o doar asa, intrucat mi s-a parut ca are legatura cu intamplarile din filmul nostru....:)

Exact asa. Precum vedeti.
https://www.youtube.com/watch?v=jLPy_h8IzQg

Ave Caesar, morituri te salutant!
Felul asta de a fi profesor e o arta. Rarissima. Se cheama hemografie. Scrierea cu tine insuti, cum ar veni.
Ca-n poemul lui Nichita:

"A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi……..
…„ Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.” ( N.S.)

Cred ca elevii carora le-ai scris lectiile la orele tale pe tabla inimii, au mari sanse sa-si contemple candva inmugurirea si inflorirea magnoliei launtrice.

Frumos topic, frumoase si comentariile. Cred ca l-ati dus din curtea Bisericii foarte aproape de altar…

Pasarea aceea imi retine din nou atentia...:) Imi ziceam azi (eram prins cu treburile, cand mi-a trecut deodata prin minte) ca si ea are, impreuna cu toti ceilalti, o participare intr-un fel de crescendo.
La inceput nici nu stim de prezenta ei. Desi este acolo, intelegem ulterior, de la inceput.
O vrabie (sau ce o fi, nu prea ma pricep la pasari - poate ne sopteste Adrian, de nu cumva e vreun pitigoi) inchisa intr-o sala de sport nu e ceva nemaivazut. In copilarie aveam uneori cate o randunica in casa ori in sala de clasa, de care ne bucuram cu totii, pana isi gasea drumul sa zboare in lumea ei prin vreo fereastra...:)

In film, ea isi manifesta prezenta treptat, in varii moduri. Sunt cateva momente cand pare a interveni direct, in mod evident - zburind foarte jos, razant cu masa, intervenind intre vorbitori... Ca un al treisprezecelea actor.
Pare ca ea prinde viata si se manifesta tot mai pregnant, in ritm cu speranta renascuta in sufletul condamnatului. Pe masura ce sufletul baiatului se dezmorteste, parca prinde si ea viata, intervine, zboara tot mai larg. Dar o face, parca, dupa o traiectorie precisa, desenind zigzagat traseul care trebuie urmat...:) Indicatie de regie?

O clipa am crezut, de pilda, ca tocmai ea e responsabila de oprirea luminii!...:)
Iar cand se gainateaza pe capul celui care delira, cuprins de febra cutitului, ce sa mai spun!! Parca i-a tras Dumnezeu o castana mocofanului, sa se mai trezeasca un pic!....:)

Pare a fi insasi taina intrupata a libertatii, care zboara (zavorata) intre oameni. Iar la sfarsit in lumea larga, in nemarginirea ei...

Toata suflarea sa laude pe Domnul!...:)
Chiar si pasarile, dimpreuna cu oamenii.

Am reușit și eu să văd, în cele din urmă, filmul. Încă o dată, de fapt, și nu cu toată atenția, din păcate. Sigur va trebui să-l revăd.
Chiar dacă e mai bun decât 12 oameni furioși, cred că trebuie menționat că pe acesta îl reeditează (1957, cu Henry Fonda).

E foarte interesant modul în care se trece de la un soi de conștiință comună, la conștiința fiecăruia în parte, pentru ca în final să se ajungă la o altă conștiință comună, care nu este suma conștiințelor particulare.

De fapt, inițial toată lumea vrea să termine cât mai repede, să meargă fiecare la ale lui. Toți sunt străini între ei, fiecare are viața lui și par a se afla oarecum întâmplător în postura de a da un verdict care privește viața unui alt străin. Și, cu o singură excepție, nu par a fi prea sensibili la soarta pe care o va avea tânărul în urma verdictului lor.

Unuia, însă, îi pasă. Și asta, după cum va arăta, din pricină că și de el i-a păsat cuiva, într-un moment critic, aducându-l dinspre moarte înspre viață.

Faptul că unuia îi pasă tulbură conștiința amorțită a grupului și vedem cum în fiecare se trezește un om cu o conștiință proprie și cu responsabilitate. Rând pe rând, toți se raportează la cel acuzat de crimă din perspectiva propriei vieți. Încep, trezindu-se, să trăiască viața celuilalt, care nu mai este un străin, ci e unul ca și ei, suferind așa cum fiecare a suferit cândva.

Ceea ce părea indubitabil începe să se clatine, raționamentul după care a fost socotit inițial vinovat se dovedește a avea multe fisuri, iar în cele din urmă se prăbușește.

Din criminal, cum era socotit inițial, se dovedește că tânărul este o victimă, ducând până atunci o viață tragică, din pricina unui război care nu era al lui.
Fiind nevoie de unanimitate pentru ca ședința să se încheie și fiecare să poată pleca la ale sale, din nou conștiințele personale trebuie să se unească, ca într-un sobor, într-una comună; mai bună, de data asta, decât inițial, după ce au parcurs un proces individual de trezire.

Totuși, în momentul în care Nikolai, președintele juriului, le arată că binele aparent (a-l declara nevinovat pe puști) nu este și binele real (acesta fiind la adăpost doar la închisoare), reapare pasarea responsabilității; către sistem, către ceea ce vor hotărî alții. Treburile personale (ogorul, boii, nevasta?) sunt prea importante ca să fie sacrificate, fie și parțial, pentru a face binele până la capăt.

O conștiință singulară, a lui Nikolai (moș Nicolae?), rămâne să preia pe umerii săi întreaga grijă a protejării lui Ruslan (dacă am reținut bine numele).

Nikolai pare a fi la fel de important ca cel căruia îi pasă de la început de soarta copilului. El este cel care îndeamnă juriul la responsabilitate, la seriozitate şi insistă pentru numărarea voturilor observând că unul din membrii juriului votează pentru "nevinovat". La început membrii juriului votează superficial, neţinând cont de faptul că s-ar putea să fie unul care are un alt verdict, diferit de al lor. Şi tot el preia practic toată povara protejării copilului, lucru pe care iniţiatorul schimbarii verdictului nu-l face.

Observaţii foarte pătrunzătoare... Nikolai este cel care ne spune şi arată că în iubire nu există jumătăţi de măsură: dacă ţi-ai asumat aproapele căzut între tâlhari, mergi până la capăt, chiar dacă vei trece prin infern şi vei pierde confortul şi îţi vei confrunta limitele şi îţi rişti toţi talanţii moşteniţi sau dobândiţi. Fără creştinism de confort I, fără metanoia intelectualistă, fără evlavie idolatră la "sfânta neputinţă" şi "cuviosul mediocrie egofilul".

Fără predici ale fariseilor cu mitră de aur pe cap despre sublima sărăcie !

"Vedem, ne mirăm, ne dăm cu părerea... dar nu facem nimic", zice Nikolai, definind astfel orice spiritualism falimentar.

Adevarul, etica, viata.
Filmul sustine ca intre adevar si Adevar este o legatura importanta. Cei 12 ajung sa traiasca in Adevar, fie si cateva ore, pe masura ce fac efortul (fiecare si impreuna) de a descoperi adevarul. Precum in cer asa si pe pamant...
Cu toate acestea, finalul ne dezvaluie ca dincolo de importanta adevarului si a eticii (personajul evreu ridica problema daca e firesc ca un om nevinovat sa stea in inchisoare iar criminalii sa se bucure de libertatea sociala) este fundamentala viata.
Fara garantia ocrotirii si a libertatilor derivate din acestea, nici un adevar si nici o etica nu fac doi bani. Tanarul ar fi murit cu adevarul in brate, fara sa se bucure de libertate.

Aici gasesc un exemplu foarte bun de discernamant.
Cel intelept dintre ei, cel care cunoaste mai bine iubirea, nu cade sub ispita adevarului si a eticii. Nu le ia drept absolute, nu face idol din ele. Nu pica sub puterea unei parti, a unui singur element, oricat de important ar fi ori ar parea acesta.
El arata ca atat adevarul cat si alte valori sociale nu au sens decat pentru cei care se pot simti ocrotiti ca sa traiasca.
A trai in pericol permanent, in insecuritate, in spate cu suflarea continua a ucigasului - nu se numeste viata de om.
Pentru a trai in deplina bucurie, pentru a se implini ca om, omul are nevoie de permisiune; de siguranta, de ocrotire, de comuniune cu semenii sai. Intr-un cuvant, de adevarata noblete.

Poate ca aici gasim critica cea mai aspra a regimurilor totalitare, bazate pe dominatia terorii, a fricii. Filmul arata ca in astfel de societati nu pot creste si trai oamenii, in ciuda oricaror alte beneficii livrate de stapanitori.

P.S. Imi amintesc cat de mult insistau terapeutii formatori pe atmosfera de securitate, de confort emotional din timpul exercitiilor de explorare personala. De la ei am invatat ca nici un copil, nici un om, nu poate creste omeneste atunci cand se simte amenintat. Daca vrem sa avem oameni intregi, trebuie sa garantam, prin jertfa fiecaruia, siguranta si increderea mediului omenesc in care traiesc cei ce se dezvolta.
Dar mergeti in scoli, ba chiar in (unele) biserici! Mergeti in gradinite si chiar in crese!! Nu mai zic de institutiile speciale...
Din nenorocire, educatia noastra se face in climatul tipatului, al amenintarii, al pedepsei. Normativitatea noastra este una dictatoriala. Si triumfalista, evident.
Nu cred ca avem prea multi oameni intregi in astfel de medii.
Trebuie (iata o situatie cand nu ma mai feresc sa folosesc imperativul) sa facem mereu tot ce putem fiecare ca Pronia sa devina manifesta prin grija omului fata de om. Dar cum poate sa fie grija daca nu este iubire jertfelnica (rastignire) si responsabilitatea derivata din ea?
Iar fara frica lui Dumnezeu, cum poate exista discernamant si noblete?

Gasesc trei trepte (momente) principale de implicare a Harului.
Mai intai prin initiativa celui care se opune verdictului "vinovat". El este declansatorul procesului.
Apoi prin trezirea treptata a fiecaruia, asa incat sa revina duhul umilit, duhul caintei si al pocaintei. Grupul devine o comunitate aflata in comuniune pentru o intelegere noua a faptelor lumii.
In fine, prin constientizarea responsabilitatii depline, care nu se reduce la participarea momentana pentru o "fapta buna" ci continua cu impletirea vietii prin asumarea crucii dimpreuna cu a semenului, pana la capat.

Harul e unul si acelasi, treptele sunt ale oamenilor...

Pot privi acum filmul, recapitulindu-l, cu atentia la acest aspect: cum lucreaza Harul in oameni, ce miscari declanseaza si cum le sustine. Imi pare ca se petrec cateva miscari comune: o tresarire, cugetarea la propriile intamplari din tainica viata, razgandirea si spovada, asumarea implicarii.
Majoritatea isi gasesc justificare si sprijin in propria viata si in ceilalti.
Unul are mereu privirea concentrata asupra Dumnezeirii (in clipele cruciale se uita spre icoana Preasfintei Nascatoare, dialogheaza cu Ea).
Altul (presedintele juriului) pare ca a interiorizat, deja, orice raportare externa. El pare constituit ca persoana din ceea ce la altii este inca exterior, desi apropiat si functional. El imi pare acum indumnezeit. Il vad curatat de cele lumesti, il gasesc plin de Duh. Ma tem de folosirea cuvantului, totusi trebuie s-o spun: el imi pare ca este Sfantul, Dreptul lui Dumnezeu. Un Iov tanar este de acum in compania lui Iov cel imbunatatit. Iov dinainte impreuna cu Iov cel de dupa intalnirea cruciala cu Mila lui Dumnezeu. Ucenicul si Maestrul, impreuna. Acesta, este, cred, sfarsitul filmului. De aici mai departe e taina desavarsirii, care nu ni se arata noua, deoarece e de nezugravit... O putem insa preinchipui, o putem incerca fiecare, ca ucenici.

*
Asadar comunitatea aceea este Ecclesia. Cel care se opune mersului exclusiv lumesc al treburilor este Preotul, joaca acest rol. (L-a mai jucat, maiastru, si in alt film...:)) Colegii sunt crestinii, mai evlaviosi ori mai "pragmatici", acesti crestini care suntem noi, cei care umplem bisericile la slujbe...; ei se inmoaie pe rand, isi regasesc treptat fibra de om crestin care participa la Euharistie. Fiecare isi aduce jertfa sa, dar numai unul este una cu jertfa, e in stare de jertfa reala, deplina. Acesta prefigureaza pe Mielul lui Dumnezeu. Ori pe sfant.
Spre deosebire de ceilalti, la care Liturghia s-a incheiat si fiecare se intoarce la ale lui, multumit ca a facut, totusi, o fapta buna, Sfantul ramane si isi continua Liturghia. El este rugaciune. El este jertfa. El isi asuma un ucenic pe care il va invata, acum ca e golit de toate mizeriile oricarei iluzii, cum este sa fii jertfa, rob al Domnului. Liturghia de dupa Liturghie...
Aceasta comunitate prefigureaza Biserica in manifestarea tainelor Ei. Taine ale iubirii si sangelui...

Înainte de a propune această dezbatere, am avut o mică luptă cu demonul zădărniciei! "Domn'le, n-are rost să lansezi la apă această bărcuţă fragilă, arâtând-o altora ca pe un fel de arcă a lui Noe sau arcă (meta)noetică, precum biserica părintelui Jan Nicolae din Alba Iulia. Mulţi te vor dispreţui în sinea lor, considerând că faci exerciţii exotice de soteriologie culturală", îmi zicea adversarul meu.

Abia acum l-am biruit deplin, văzând că mai există oameni care înţeleg de ce mă uit io cu oarecare spaimă la filmul ăsta în zilele pregătitoare ale marelui Post.

Stai liniştit frate că mai sunt pe aici şi oameni şi nu numai zburători prin văzduhuri. :)

Sosiră câteva gânduri mai târziu...

Bag mâna în foc că nu sunt puţini cei care consideră limbajul exegezei lui ahilpterodactil exagerat, nepotrivit, poate chiar ofensator...

Îndumnezeit, sfânt, preot, Iov, Ecclesia, liturghia de după Liturghie... într-o poveste care nu foloseşte un cuvinţel din familia lexicală a acestora!

Ei aşa ştiu că sfinţii sunt aceia care locuiesc prin găurile pământului, locuri pustii, adâncul pădurilor, piscurile munţilor sau înmormântaţi în hagiografii spectaculoase. Iar Iov e un personaj exemplar al Scripturilor, reper util atunci când au dureri de dinţi şi necazuri în amor.
Ce-au făcut ei poate fi extraordinar, admirabil, uluitor, însă nu-i pentru noi.

Oare a expirat cuvântul lui Hristos care spune că "Împărăţia lui Dumnezeu este în voi şi între voi"?

PS - Mulţumesc Ovidiu!

Cu drag! Să ştii că suntem doi dacă ar fi să bagăm mâna în foc. :)

P.S. Am fost şi eu unul dintre cei care considerau exagerat limbajul lui ahil, aşa că-i înţeleg şi nu pot decât să tac făcând puţină răbdare. Poate cândva vom fi doi şi nu doar unul. :)

O să-ţi spun de ce cred că ahil are dreptate, cristian are dreptate, crinrin are dreptate, tu ai dreptate, şi-or având dreptate, într-un mod specific, oricine a rămas cu ceva după întâlnirea cu filmul lui Mikhalkov...
Aici nu vorbesc despre dreptul la opinie, ci de dreptatea vederii ipostatice a fiecăruia!

Uite de ce ....

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! (Matei 6: 22, 23)

În interiorul poveştii cinematografice personajele primesc impulsul de privi prin filtrul interiorităţii lor profunde, deschizându-şi subiectivitatea către real fără anularea ei prin adeziune mecanică la obiectivitatea împietrită într-o ideologie.

Tot aşa şi spectatorii atenţi sunt conduşi înlăuntrul lor ca să-şi găsească nivelul ultim de profunzime.

Nu e un film duhovnicesc pentru toată lumea, ci doar pentru aceia care ajung la duh în această imersiune în propriul sine.

Fenomenul poate fi numit "atingere ontică"... puţine produse ale culturii mai reuşesc aşa ceva în zile noastre.

Slavă Domnului că Duhul suflă unde voieşte, peste cine voieşte şi nu se lasă îngrădit în ocolul unei singure coşmelii!

Unii îşi ascund talantul sub lespedea pronaosului Bisericii, alţii îl înmulţesc în curtea ei sau pe unde-i mai găseşte adierea Pnevmei.

Ma ajuti astfel sa ii iert inca o data pe parintii mei... Ei imi spuneau mereu, cand eram tanar si citeam tot felul de nazdravanii: "Citeste clasicii!"...:)
Daca ajung sa il iert si pe Plesu, cu al sau admirabil caragialian "sunt vechi", atunci chiar ca am scapat de cateva belele...
"Inainte la inaintasi!" sau cum?

P.S. Nu stiu de ce, filmul imi readuce in minte indemnul "Bucurati-va cu cutremur!" Ce sa fie asta?

Bun... acum observ... schimb formularea şi rezolvăm problema... sper.

"puţine produse ale culturii din zile noastre mai reuşesc aşa ceva ."

PS - Nu pot să spun "îmi place filmul 12", întrucât ar însemna că am preferinţe culturale masochiste. Bucuraţi-vă că v-a aprins Dumnezeu feştila minţii, cu frică şi cutremur pentru că la Judecată nu mai puteţi spune: "n-am ştiut, Doamne!"

Judecata este zilnica. Sau aproape zilnica, asa cum razbate ea prin constiinta impanata de date lumesti, de orgolii, de prostie, de nebunie, de toate faldurile impatimirii neroade.
Cu gratieri zilnice, insa! Clipa de clipa.
Sufletul pacatosului simte asta, e cu neputinta sa nu isi dea seama, fiecare, sub pana tandra a cate unei zgaltaituri, a vreunui ghimpe sufletesc ori trupesc, a unui neajuns oarecare... Asa a ajuns sfantul cutremur in noi: un biet neajuns... O problema de etica. De morala. De politichie. De cultura!
Bun si asa. De n-ar fi imensa lentila a mintii pangarite, care pre toate le muta de la locul lor, le indeamna (lupa strambatoare) pe un drum infundat, steril - toate ar nimeri, mai mult sau mai putin buimace, in Lumina! Prin Poarta oilor.

Fiecare zi e o repetitie generala pentru marea Judecata. Dar noi chiulim de la studiu, abuzind de Indelunga Rabdare...
Oare cat ne vom mai autointretine si autolinisti temerile, in temeiul unei fantomatice falfairi a protectiei dintai, maternale? Multiplicate infernal in copiile ei bicisnice, prefabricate, lipsite de noima si de viata.

Ovidiu, am revazut scena si mi-am dat seama de ceva: comparativ cu alte imagini in care apare mama condamnatului, imagini in care ea e mereu surazatoare (pana la un pic de iritare, pentru mine, iar aici e un intreg talc pe care poate il abordam cu alt prilej), de data aceasta mama e in sfarsit serioasa. Hotarata, grava. Priveste-i expresia, privirea, mimica!
Oare ce mesaj ii transmite fiului?
E limpede ca il confrunta. Pentru prima data, in expunerile din film, mama isi confrunta copilul. Cerinta lui trece parca prin ea fara sa o atinga. Cliveaza, se evapora ca de la sine. Lucru neasteptat in raporturile dintre mama si fiu!
Darzenia ei ma face sa inteleg ca ii transmite un mesaj extrem de important, dincolo de presantele nevoi imediate ale copilului , asa cum le resimte acesta. Fiul ii vorbeste despre legea pamantului, care pare sa il copleseasca acum; ea ii da replica in termenii, parca, ai unei alte legi!
Sa fie acesta o simpla replica la dorinta fiului de a se supune, inspaimantat, stapanirii lumesti?
Cred ca nu e vorba de asta, ar fi fost, oricum, un mesaj superfluu - fiul ei este deja la cheremul "bunavointei" carmuirii, sub legile clare ale lumii sovietelor.
Atunci, oare ce anume ii transmite mama?
Sa notam si "amanuntul" ca ea nu mai este acasa, in satul natal, dimpreuna cu sotul si cu bunul unchi...
Ce mesaj atat de grav ii transmite mama, acestui condamnat aflat in momentul marii cumpene?
Nu stiu, am vrut sa cugetam impreuna...:)

Din nefericire (sau din fericire??), viaţa în Adevăr nu se rezumă la literatură, emoţii rafinate şi metadiscurs calofil, deşi frumuseţea este dintotdeauna umbra luminoasă a Adevărului odihnindu-se peste fiinţe şi lucruri.

Iar metanoia înseamnă multă durere, suferinţă, harul transfigurează eu-ul modelând-ul la temperaturi înalte, imposibil de măsurat. Aur lămurit în foc, "ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui"!

Mult are de îndurat eu-ul până devine altar al templului întâlnirii cu Tu!

Si daca tot am adus in discutie seriozitatea, darzenia, mimica grava
mai observ ceva: condamnatul si presedintele juriului au o mimica asemanatoare.
Tot timpul sunt gravi, cu emotii putin exprimate pe chip. Cumva estompate, retinute, nedeplin slobozite. Par a fi, cumva, mai putin sau nedeplin participanti la aceasta lume.
Ma uitam, de data asta cu ochii pe personajul "presedinte", la mai toate secventele in care e prins in cadru: prea putine variatii emotionale ale expresivitatii. O anumita seninatate in registru grav, o oarecare asteptare nedefinita...
Ici/colo tresare si el, zambeste, gesticuleaza, suspina chiar... (aici iarasi ar fi de talcuit sensul suspinului... sau poate ca nu trebuie sa explicitam orice, unele lucruri pot ramane foarte bine nespuse). Insa o face oarecum mai retinut, fara extroversia imprastiatului, fara (totdata) cu vreun efort vizibil.
Pur si simplu el pare angajat in altceva, altunde.
Cumva, pe versanti diferiti, acesti doi oameni (condamnatul si presedintele) imi par foarte aproape, gata sa isi dea mana. E nevoie doar sa atinga piscul si gata, mainile lor se intrepatrund. Pentru totdeauna. Daca pana atunci ei par despartiti de un intreg munte, acum parca muntele se topeste sub suflarea lor. Care sa fie mestesugul intalnirii acesteia incredibile, de muta si muntii din loc?

Mai vad ca baiatul, in temnita lui, atunci cand incepe sa se "dez-morteasca", nu merge firesc in ritmul numaratorii de la 1 la 5.
Ci merge cand inainte, cu fata, cand cu spatele/inapoi, ceea ce ma duce cu gandul la miscarea unui pendul, dintr-o parte in alta.
Soarta lui penduleaza...
El nu masoara dimensiunile celulei, voluntar, cu pasul; ci joaca expresiv pendularea sufleteasca: intre viata si moarte, purtat fiind, pe mari nebanuite, dincolo de puterea lui...

Uneori a te indoi este tocmai procesul de trecere intre doua lumi. Suntem purtati de leganarea indoielii.
Sa nu dispretuim indoiala, si nici sa nu o aplaudam cu frenezie! Cine stie incotro ne poarta?
Indoielii i se cuvine oarecare respect, daca prea multa iubire nu ii putem, fireste, acorda...

http://www.crestinortodox.ro/editori...ov-141499.html

Un bun rezumat, limpede si concis.
Din pacate prea descriptiv, fugitiv... Parca autorul are si el de prins vreun tren dupa vreo ora sau se pregateste de cina, pe undeva...:)
Speram sa gasesc mai multe nuantari, ferestre care mie imi scapa deocamdata.
Are cineva vreo cronica a filmului? Vreo analiza, ceva?
Multumesc frumos!

http://www.raftulcuidei.ro/jagten-ve...arelui-de-nea/

In sfarsit, o cronica ceva mai nuantata: http://elena-dulgheru.blogspot.ro/20...1_archive.html

Aveti si alte surse/trimiteri?

Stop joc! Avem o victima!

Verdictul cinematic dat de Nikita Mikhalkov Rusiei Contemporane - o critica a filmului "12", realizata de Yuliya Ladygina

http://reconstruction.eserver.org/Is...a_yuliya.shtml

Din cuprins:
- Despre conflictul ruso-cecen si prezentarea lui distorsionata in media vizuala din mainstream-ul rusesc
- Atitudinea anti-cecena, insidios inoculata in mentalul colectiv al Rusiei contemporane, dupa modelul retoricii anti-teroriste de la Washington, de dupa 11 septembrie 2001
- Incadrarea peliculei "12' in contextul mai larg al genului de filme de razboi
- Contextul socio-politic si optiunea pentru limbajul cinematic inedit al lui Nikita Mikhalkov, voit ambiguu si uneori greu de docodat, tehnica subversiva si procedeul suprapunerii sincrone multi-strat a mesajelor vizuale in tesatura naratiunii

Articolul e foarte lung si lasa impresia ca e doar o introducere socio-culturala si geo-politica in analiza filmului "12", Interesanta desigur, dar nu exhaustiva.

Da, interesant.
Ma preocupa in special doua directii de analiza/interpretare: artistica (jocul actorilor, regia etc.; filiera literara - opere din literatura rusa, in special, care par a alimenta povestea) si teologica.
Ceea ce ma mira este ca in comentariile gasite pana acum tocmai aceste directii nu prea sunt abordate. Exceptind articolul dnei Dulgheru. In definitiv e vorba despre un film, o productie artistica (si cu multe elemente care amintesc mai degraba de arta teatrala). Un film artistic cu o puternica miza teologica. Oare am inteles gresit?
Intrebare: credeti ca in film gasim un exemplu de spovedanie publica? Daca da, ce s-ar putea spune despre aceasta? Stiu ca a fost o practica destul de raspandita la un moment dat insa, din motive nu foarte limpezi pentru mine, am inteles ca s-a renuntat la aceasta practica.

Nu pot să-mi dau seama, ai o variantă? :)