Mersi, am reusit sa citesc si articolul.

"Cantarea a 5-a a Utreniei zice: "Sa ne sarguim a urma virtutilor fariseului si a ravni smerenia vamesului, urand ceea ce este nepotrivit la amandoi, adica trufia si pierderea".Poate ca de aici ar trebui sa reanalizam taina vamesului.Si calitatea rugaciunii pe care o inaltam dinaintea lui Dumnezeu.Caci, iata, chiar model, vamesul nu este decat o treapta, un fustei la scara duhovniceasca a modelului Hristos, cea de la care incepe urcusul.Scurtimea rugaciunii sa fie valoarea pentru care parintii au ales aceasta evanghelie de inceput de cale a virtutilor ? Sau constiinta pacatoseniei, adica parte din om, care mereu si mereu i-aduce aminte ca este chipul slavei lui Dumnezeu ? Ca viata lui ca om este darul al carui Daruitor tine toate ?"


http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...14-b1-p983.htm

În excelenta predică de azi, preotul mi-a vorbit despre episodul evanghelic prin care Domnul nostru o vindecă pe soacra lui Petru. A subliniat caracterul exemplar al acestui moment, adică menirea lui de a fi un exemplu despre cum trebuie să procedăm şi noi.

Am reţinut că, pe atunci, poporul lui Dumnezeu care erau evreii obişnuiau să ia masa în comun după terminarea slujbei la Sinagogă. Aşa a făcut şi Isus şi aşa ar trebui să facem şi noi. Acţiunea se petrece în Capernaum, la venirea de la sinagogă, în zi de Şabat, care era atunci Ziua Domnului. Isus, urmat fraţii Săi (patru ucenici), se înapoiază în casa în care locuia de obicei, adică la Petru acasă. Cine a fost în Ţara Sfântă a văzut că, între casa lui Petru şi sinagogă, distanţa nu este mare. Din textul evanghelic se înţelege mai degrabă că erau mai mulţi acolo. Noi mai invităm pe alţii la masă după slujba parohială, aşa cum făceau cei cu Isus ? Cei adunaţi I-au vorbit despre soacra lui Petru, care era bolnavă. "Avea febră", spune Cartea. Febra este şi boală trupească, dar este şi boală sufletească, după cum spunem despre cineva că suferă de "febra înavuţirii", vorbim de "febra aurului" etc. Aşadar, Isus se duce la femeia bolnavă, ia mâna ei în mâna Lui. Oare noi mai facem asta, auzind că cineva de pe scara blocului sau din curtea vecină este bolnav ? Apoi, Cartea spune "a ridicat-o", folosind acelaşi verb în originalul grec care este folosit pentru Înviere. Dincolo de interpretarea literală, avem aici o alegorie a vindecării spirituale. Nici noi nu putem obţine vindecarea de feluritele febre de care suferim decât punând mâna noastră în mâna Lui. Pentru noi înşine, sau pentru alţii care suferă ca şi noi de febră, noi trebuie să vorbim lui Isus despre bolile noastre. El vine, iar atunci trebuie să lăsăm mâna noastră în mâna Lui, pentru ca El să ne ridice.

Lăudat fie Isus Cristos !

Pilda celor 10 fecioare
 

- Nu s-a citit la Sfanta Liturghie de curand, dar se citeste la Sf. Maslu

Ce ne invata aceasta pilda, inafara de faptul ca trebuie sa fim intelepti si pregatiti pentru venirea Domnului?
Desigur, nu cred ca se refera sa fim egositi (sa nu dam din untdelemnul nostru celor care au fost nechibzuiti si nu si-au luat suficient), atunci cand suntem in situatii de supravietuire; nici nu sfatuieste femeile sa fie egoiste cand e vorba de "cucerit" un barbat, ci cred ca refera strict la mantuire.
Deci, care ar putea fi "lucrurile" pe care nu poti sa le imparti cu ceilalti (cei nechibzuiti), pentru ca "nu o sa ne ajunga nici noua, nici voua?"
Se refera la pocainta, la rugaciune, la smerenie?
De rugat te poti ruga si pentru altii, fara sa te pagubesti pe tine; pocainta si smerenie in schimb nu poti sa dai de la tine, ca nu se poate;
Sau cumva se refera la pazirea de pacate? Adica sa nu pacatuim si noi "din solidaritate", ca nu ne vom mantui nici unii nici altii? Cu alte cuvinte, te pot ajuta pana la un punct, dar mai mult nu pot pentru ca as face un pacat si nu te voi ajuta nici pe tine, nici pe mine?

Uite un articol bun pe tema asta, scris chiar de admin-ul acestui forum, aici.

Aha, deci candela aprinsa = faptele buna, untdelemnul = credinta; somnul = moartea, venirea mirelui = judecata de apoi.
Multumesc.
Iar credinta e un dar personal care nu se poate imprumuta... Too bad... de ce nu e de ajuns credinta mea si pentru fratii mei? Nu poate servi nici macar ca exemplu? Nu a mea, personal, ca poate nu am destula nici pentru mine, dar uite, daca vad ca cineva are credinta, ma incurajaza si pe mine. Si totusi...mantuirea e ceva personal, pana la urma, si de la un punct nu mai putem face nimic pentru fratii nostri mai putin credinciosi?

Ba sigur că e de folos credinţa ta şi pentru cei care o văd la tine, care văd că în tine încet, încet, prinde chip Hristos.
Iar mântuirea, tocmai de aceea, nu e ceva individual. Biserica e „împreunătatea” în Hristos.

P.S. Poate că lumină pot împrumuta de la tine. Dar trebuie să aibă şi ei un pic de ulei în candelă.

Ulei poti sa te duci sa cumperi, de la cei care vand. Adica cu alte cuvinte sa mergi la biserica, sa citesti Biblia, dar cu conditia sa mai ai timp suficient.
S-ar putea sa fie asa: eu ma duc si imi "cumpar": merg la biserica, citesc, ma documentez; si tu vii si zici "da-mi si mie", si eu incerc sa-ti explc, sa te luminez, dar tu nu pricepi nimic, ba ma si contrazici, de nu mai stiu nici eu ce sa cred, si asa, credinta, "untdelemnul", nu-mi ajunge nici mie, nici tie...

Acolo unde (atunci cand) se termina credinta, incepe frica. Cand incepe sa-ti fie frica, apare pacatul. Odata facut pacatul, apare vinovatia. Vinovatia sporeste sentimentul de neicredere.
Oare de cata credinta e nevoie ca sa scapi de frica si de vinovatie?

Astazi parintele ne-a vorbit despre felul in care se poate face milostenia trupeasca si cea sufleteasca, aceasta din urma fiind la indemana oricui. Putem imparti si invataturile si cunostintele despre credinta in familiile noastre si printre cunoscuti, ne putem ruga pentru ei, putem tine aprinsa flacara credintei, acolo unde este primita... Dar pentru a face aceasta, ne trebuie si noua credinta si dragoste.

Si despre faptul ca atunci cand facem milostenie, trebuie sa dam din cele mai bune ale noastre, nu din ce ne prisoseste.

Am gasit in acest sens un cuvant foarte frumos la parintele Iustin:

"Si parintele Paisie Aghioritul spunea ca temelia vietii duhovnicesti este sa te gandesti intai la aproapele si mai apoi la tine. Crestinii trebuie sa invete sa renunte, sa daruiasca, sa poata imparti putinul pe care-l au cu fratele. Numai aceasta este metoda de rezistenta a noastra in fata vremurilor grele.Cu cat te apropii de aproapele tau, cu atat te apropii de Dumnezeu.Pentru ca adevaratul om pe care trebuie sa-l iubesti nu este cel care merge in masina si in limuzina, ci cel care merge pe jos, bolnav, cu desagii goi. Aproapele nostru este cel in nevoie. Aici este aplicarea Evangheliei, nu expunerea in conferinte. Aplicarea noastra practica aceasta este: sa putem ameliora cat mai mult suferintele, durerile, nu numai cele materiale, dar si cele sufletesti."

pilda slabanogului
 

Foarte frumoasa poveste, una din preferatele mele. Desi am fost si anul trecut, acum am descoperit lucruri noi ( sau mi-am intarit pe cele stiute). Despre cat de mult pot face oamenii daca se unesc cu credinta mai multi in intrajutorarea unui frate in suferinta. Desigur important e ca si cel in suferinta sa vrea si el si sa creada ca se poate vindeca. E trist cand vezi ca tu vrei sa ajuti si omul nu vrea sa-ti accepte ajutorul, si chiar nu poti sa insisti ca risti sa faci rau. Dumnezeu va gasi o alta cale sa-l recupereze pe individ, desigur daca asta vrea cu adevarat si el.

duminica III din post -unele lucruri mai greu de inteles
 

"Cine va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui".

http://www.scribd.com/doc/48261584/A...lea-Imparatiei :

"Sufletul are şi el o parte pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvin-du-se cu viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i moară trupul, ci ar vrea să fie veşnică viaţa aceasta vremelnică."
(...) "Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-şi curăţesc sufletulde patimi prin multe ostenele - şi sufletul are patimile lui: părerea,slava deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii duhovniceşti, cad în primejdie de a se îndrăgosti aşa de tare de propriul lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor."
(...) "Evanghelistul Ioan prinde tocmai această a treia treaptă a luptei cu sine însuşi după cuvântul Domnului, care zice:"Cine-şi iubeşte sufletul său îl va pierde; iar cine-şi urăşte sufletul său, în lumea aceasta, îl va păzi spre viaţa veşnică . Deci, de-am străluci duhovniceşte ca soarele, ceea ce la puţini se întâmplă, de una sa ne ţinem: că nu suntem din lumea aceasta şi nu trebuie ţintuită "aici" dragostea noastră. Când ajungem, la o atare socoteală cunoi înşine, atunci dragostea lui Dumnezeu ne arde, şi arde şi piedeca a doua din calea întoarcerii noastre Acasă..."

Comentarii???

Nedumerire..
 

In Evanghelia de astazi, dupa ce Marta Ii unge picioarele cu mir, Domnul ii spune lui Iuda ca pe saraci ii vom avea intotdeauna cu noi, dar pe El nu.
Altadata ne-a spus, insa, ca atunci cand miluim sau ingrijim un semen, pe El de fapt Il miluim.
Atunci ce facem in situatia cand avem de ales intre a ajuta pe cineva dintre ai nostri cu o treaba anume (lumeasca) si a merge la biserica la o anumita slujba, mai ales daca e o sarbatoare importanta (pomenirea mortilor, Joia mare, Vinerea mare, etc)?

Aceiasi oameni care L-au intampinat pe Hristos cu ramuri verzi si I-au cantat Osana vor striga peste cateva zile: Rastigneste-L, rastigneste-L! Asa facem si noi, intr-o zi ne bucuram si Ii dam slava Domnului, apoi Il rastignim cu pacatele.

Fallen, in Evanghelie se spune ca Hristos a spus asa si pentru ca Iuda era hot si nu ii pasa lui de saraci, ci voia sa isi umple punga. Era o falsa problema cea pe care o punea el, de fapt. Nu ii pasa nici de Hristos, nici de saraci. De multe ori, asa suntem si noi, pentru ca putini isi pun problema ca miluind un om, Il miluiesc, de fapt, pe Hristos si nici ca mergand la biserica / tinand post/ rugandu-se, o fac pentru Hristos. Lucrurile sunt ingemanate, de fapt. Trebuie discernamant in toate.

Mi-aduc aminte ca, intr-o zi, parintele a anuntat ca a cumparat un potir de argint sau de aur, care costase, fireste, o suma considerabila. Si am auzit o femeie in spate, spunand ca mai bine cu acesti bani se cumpara mancare pentru saraci...

Duminica Tomii
 

Duminica Tomii

“De doua mii de ani ne purtam prin lume cu Toma de mana si nu stim prea bine de ce i se spunea Geamanul si prea tarziu ne dam seama ca-i suntem deopotriva.
Frate de credinta si indoiala, de infrigurari si asteptare, de cutremur si ingenunchere, el ramane obsesia noastra perpetua si intruparea neputintei noastre de a accepta Bucuria dintr-odata si fara echivoc.

Exista nu numai o drama a Patimilor, ci si una – mai puternica – a Invierii, si ea se consuma, totodata, in sufletul lui Toma.
In trei trepte se consuma, toate ale lui Toma: el afla si nu-i vine sa creada; vede si inca se indoieste; se infrange si biruie. Nuantele sunt revelatorii.

Toma nu e necredincios prin structura, ci mai degraba ipostaza omului care exclama: e prea frumos ca sa fie adevarat! El nu e un impietrit, cum devenise – de pilda – Iuda. El nu refuza sa creada; el e doar coplesit de obiectul credintei lui virtuale.
Fenomenul Invierii i se pare colosal. Poate ca e singurul dintre ucenici care intuieste implicatiile ei cosmice. Toma stie ca adevarul trebuie sa existe in sine, dar il implora sa-i devina certitudine, adica adevarul lui, personal. Cei zece ii spun: am vazut pe Domnul.
El nu le pune la indoiala spusele, ci doar putinta ochilor lor de a nu se fi inselat. De aceea, el se hotaraste sa faca apel la simtul tactil, cel mai material dintre cele cinci.
Aceasta, in ipoteza ca Domnul i se va arata si lui. Toma il vede pe Domnul. Si totusi, se indoieste de adevarul Lui. Nu se increde in simtul vazului. El stie ce poate fi o vedenie, o halucinatie, o iluzie optica, o sugestie in masa.

Prevazuse impasul, era pregatit. Nici nu era el intaiul sovaielnic. Oare Petru nu se indoise de cel ce umbla pe ape?
Oare acelasi Petru nu se indoise de dumnezeirea Celui stalcit in batai?
Oare Maria Magdalena nu i se plangea Gradinarului ca i se furase Stapanul din mormant?
Toma sedea in fata lui Iisus cu povara – adanc omeneasca – a tuturor indoielilor Vechiului si Noului Testament.
Indoiala e jumatatea drumului dintre credinta si necredinta, si poate duce ori la una ori la cealalta.
Impietritul, in schimb, refuza deopotriva si adevarul si certitudinea.
El nu solicita miracolul, iar cand acesta se produce totusi si-i ofera evidenta, el va exclama: cu domnul demonilor ii scoate pe demoni.
Toma e un necredincios numai prin aceea ca, bantuit de indoiala, are nesabuirea de a solicita minunea sensibila.
El nu cunoaste credinta pura si inca nu a invatat ca minunea demonstrativa e argumentul vulgar al lui Dumnezeu pentru spiritele vulgare.
Este el un spirit inferior? Pana la acest prag cel putin, asa se arata. Dar Domnul il cunoaste mai bine pe Toma si, inainte ca acesta sa-si fi rostit cererea, intinde palmele spre el, ii ofera urmele cuielor si urma sulitei si…
Aici e minunea! Nu ni se spune ca Toma ar fi ajuns sa atinga cu degetele ranile Domnului. Gestul insusi al lui Iisus de a i se supune sensibil ii sfarama indoiala si-l prabuseste in genunchi. El nu se poate incovoia la treapta spiritului de jos. E un biruitor launtric: ranile Domnului sunt si ale lui Toma, Domnul este si al lui Toma.

Lui Toma i se rosteste Cuvantul. Si ce poate fi mai sensibil decat cel prin care insusi sensibilul si-a luat fiinta?
Credinta de acum a lui Toma nu e un triumf al exprientei, nu simturile sunt acelea care-i adeveresc realitatea Inviatului. El stie ca chiar daca degetul sau ar fi ajuns sa pipaie ranile Domnului, aceasta nu i-ar fi rezolvat dilema din care, rational, nu se poate iesi: daca ceea ce vad e naluca, cum de se lasa pipait? Iar daca are trup, cum de a intrat prin usile incuiate? Credinta lui e rodul intalnirii dintre om si Dumnezeu in clipa cand unul il cauta iar Celalalt i se imbie. Sa amintim iarasi de roua care nu poate umezi floarea daca aceasta nu i se deschide?

De curand, giulgiul de la Torino a fost din nou scos la vedere si cateva sute de savanti au indreptat asupra-i lentilele, pelicule, pensete, microscoape electronice, raze de tot felul, izotopi si ordinatoare, ca tot atatea degete ale lui Toma, infipte in ranile lui Iisus. Concluziile par spectaculoase, dar nu ne impresioneaza. O parte din lume continua sa ceara minuni. Dar noi, cei din Duminica Tomii stim ca Minunea e zilnic cu noi, la masura indoielilor si deschiderilor noastre”.

Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, Noi, cei din Duminica Tomii

Duminica Mironositelor
 

Hristos a inviat!
Bine v-am regasit. Duminica aceasta e una din preferatele mele. Dupa parerea mea, acum femeia si-a spalat pacatul savarsit de Eva, prin vestirea Invierii Mantuitorului.
Remarcabile curajul, credinta si dragostea acestor femei. Daca insa acestea ar fi fost maritate si ar fi avut copii acasa, nu stiu daca s-ar mai fi dus cu atata tragere de inima, poate s-ar fi temut. Cu siguranta sotii lor ar fi incercat sa le opreasca, temandu-se sa nu le faca ceva soldatii romani. Cu siguranta potrivnicul ar fi gasit o cale de a strecura teama si indoiala in sufletele lor. Dar poate asta s-ar fi intamplat daca ar fi fost pacatoase, ca noi, si atasate profund de cele lumesti, si nu L-ar fi avut atat de aproape, atat de "cald" in sufletul lor pe Mantuitorul. Chiar daca sotii ar fi incercat sa le opreasca, ar fi gasit ele o cale sa se strecoare, ar fi mintit ca se duc pana la piata, si tot s-ar fi dus. Doar asa mai facem si noi, nevestele din ziua de azi, nu? Ar trebui sa ne temem cand mergem sa facem pacate, nu cand facem o fapta buna, cand mergem la Domnul. Daca o facem din toata inima, El va vedea si va avea grija sa nu ni se intample nimic rau. Insa daca-I intoarecem Lui spatele , atunci cine ne va mai pazi? Noroc ca El vede si stie tot, ne cunoaste slabiciunile si probabil ne iarta atunci cand ne temem si fugim. El poate ierta chiar si atunci cand oamenii nu pot.

:)
Bine, dar despre unele chiar stim ca erau casatorite si aveau copii: Maria, sotia lui Cleopa si mama lui Iosif si Iacov, cumnata - sora Maicii Domnului - Salomeea, mama lui Iacov si Ioan fiii lui Zevedei, Ioana sotia lui Huza, administratorul casei lui Irod-Antipa.
http://www.crestinortodox.ro/paste/i...lui-71047.html

Nu m-am gandit niciodata la asta, ca ar fi putut fi oprite de soti...

Iata o talcuire frumoasa:
Duminica Sfintelor Femei Mironosiţe

[Fapte 6,1-7; Mc. 15, 43 - 16, 8]. Femei neobosite! N-au dat somn ochilor lor, nici genelor lor dormitare, până ce n-au aflat pe Cel Preaiubit! Iar bărbaţii parcă se împiedică în picioare: merg la mormânt, îl văd pustiu si rămân în nedumerire: ce putea să însemne faptul că nu-L vedeau pe Domnul? Nu, aici e vorba de dragoste chibzuită, care se teme de greşeală din pricina înaltului preţ al dragostei şi al ţintei sale. Atunci când au văzut şi au pipăit şi ei, fiecare dintr-înşii a mărturisit nu cu limba, asemenea lui Toma, ci cu inima: „Domnul meu si Dumnezeul meu”, si de-acum nimeni n-a mai putut să-i despartă de Domnul. Mironosiţele şi Apostolii închipuie cele două laturi ale vieţii noastre: simţirea şi chibzuinţă. Fără simţire, viaţa nu e viaţă; fără chibzuinţă, viaţa e oarbă - iroseşte mult şi dă puţină roadă sănătoasă. Simţirea trebuie să meargă înainte şi să dea imbold, iar chibzuinţă să hotărască tim¬pul, locul, mijlocul de împlinire si, îndeobşte, întreaga rânduială a ceea ce inima socoate să facă. înlăuntru, inima merge înainte; iar când e vorba de faptă - chibzuinţă. Atunci când simţurile noastre se vor deprinde a deosebi binele de rău, poate că ne vom putea bizui numai pe inimă, aşa cum dintr-un pom viu ies de la sine muguri, flori şi roade, şi din inimă va începe atunci să răsară binele, amestecându-se în chip înţelegător în curgerea vieţii noastre.


La noi, s-a pus accent pe rolul femeii in Biserica, pe virtutile acesteia, pe educatia crestina care trebuie s-o ofere parintii copiilor si pe gravitatea avortului.

Mda, si frica e buna la ceva, in oarecare masura. Sfintii apostoli faceau bine ca se ascundeau, ca alminteri ar fi putut fi cu totii ucisi si nu mai avea cine sa vesteasca lumii cuvantul Domnului. Chiar si Sf. Petru, in noaptea aceea, poate nu degeaba i-a spus Domnul dinainte "te vei lepada de mine de trei ori inainte sa canta cocosul". Poate ca asa era randuit sa se intample. Poate El stia dinainte cine si ce va trebui sa faca, iar ei, toti, barbati si femei, avand deplina incredere si dragoste pt. El, si-au lasat pur si simplu pasii calauziti de El si au facut voia Lui. Asa cum ar trebui sa facem si noi.

Uimitoare rabdarea si nadejdea acelui paralitic, care stiindu-se bolnav de 38 de ani, statea acolo, la scaldatoare, desi ii era clar ca nu are nicio sansa sa ajunga in apa. Isi astepta Omul, nu parasise lupta.

Uimitoare si nepasarea si egoismul celor din jurul lui, care se interesau doar sa fie ei primii in apa, ca sa ia vindecare.

Femeia samarineanca
 

- de asemeni una din pildele mele preferate.

Se spune ca atat femeia cat si copii ei au devenit un fel de apostoli ai lui Hristos. Curiozitatea mea este daca femeia s-a mai intors la barbatul ei. Nu stim nici cati ani avea femeia, nici daca avea copii la momentul cand s-a intalnit cu Mantuitorul. Parerea mea e ca din moment ce a spus ca nu are barbat, inseamna ca nu-l iubea prea mult pe acela cu care traia. Alminteri poate ar fi zis "da, Doamne, vin acum si-l aduc si pe el".Cine stie de ce traia cu acela, poate doar din interes, poate deja avea copii, iar ceilalti barbati o lasasera balta. Chiar si mai aproape de zilele noastre, daca o femeie era in tinerete batjocorita de un barbat, soarta ei era pecetluita. Ori se ducea la manastire, ori ajungea de ocara comunitatii. Oricum, preotul mi-a zis ca ceea ce e important in aceasta pilda e ca femeia a recunoscut ca traieste in pacat, ceea ce multi oameni se pare ca nu o fac, nici chiar la spovedanie. Nu inteleg atunci de ce se mai spovedesc. La fel cum mai sunt cate unii care se duc la doctor si mint ca au luat tratament, au tinut regim, si degeaba, ca tot nu s-au facut bine. Mai sunt o categorie care vor sa faca un tratament pentru a contracara efectele negative ale unor obiceiuri proaste de care nu se pot lasa (fumat, tutun, anticonceptionale, carne, zahar, sare, etc). La fel poate sunt si pacatosii, care se pocaiesc pentru niste pacate pe care nu le pot lasa. Cu siguranta nimeni nu poate sa se abtina de la absolut orice pacat, dar e important ca macar sa incerce, sa-si doreasca lucrul asta, si cu ajutorul Domnului, poate vor reusi.
Doamne ajuta!

Am intalnit astazi urmatoarea talcuire la parabola femeii samarinence si vreau sa o impartasesc cu voi (din Filocalia 11 - Sfintii Varsanufie si Ioan):

612. Î n t r e b a r e : Ce înseamnă ceea ce a spus Domnul Samaritencii: „Cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care-l ai acum nu-ţi este bărbat"? (Io. 4,18).

R ă s p u n s : Cuvîntul e limpede. După o lege veche, toate femeile care rămîn despărţite prin moarte de bărbaţii lor, fără copii, puteau sa se mărite încă cu alţi cinci bărbaţi. Dar dacă vreuna se mărita după al cincilea, şi cu al şaselea, acela nu-i era bărbat, ci trăia cu el în curvie, unirea cu el fiind nelegitimă. E ceea ce s-a întîmplat şi cu femeia aceasta.
Iar de voieşte cineva să dea o tîlcuire mai tainică, cei cinci bărbaţi legitimi, sînt simţurile naturale: vederea, mirosul, auzul, gustul, pipăitul, prin care cunoaştem tot ce ne este aproape. Iar al şaselea şi nelegitim este necredinţa, cu care s-a unit femeia din neştiinţă şi contrar firii. Deci i-a zis Hristos: „Adevărat ai spus, că cinci bărbaţi ai avut". Căci ai avut ca bărbaţi cele cinci simţuri, care te-au stapînit şi te-au dus după voia lor. Adică ţi-ai împlinit cu îndestulare poftele care intră prin cele cinci simţuri naturale. Pe acestea le-ai pierdut pentru neputinţa trupului ce ţi-a venit din bătrîneţe. Iar pe cel care-l ai acum,
adică necredinţa, nu-ţi este bărbat, adică nu te stăpîneşte în chip natural, ci din afară.

Interesant....

Părintele Galeriu, Despre grijile vieţii (audio).

tanarul ravnitor
 

Cred ca multi dintre noi, pusi in fata acestei provocari, am fi fost tentati sa dam ce ne cerea Domnul doar ca sa-L multumim pe moment, dar ulterior s-ar fi putut sa regretam, sa ne para rau ca I-am dat tot ce-am avut. Foarte multi suntem tentati sa facem unele fapte bune doar pentru ca "asa se face", dupa care vedem ca nu obtinem nimic in schimb si ne suparam. Cunosc exemple concrete. Adevarul e ca lumea nu se mai satura, dai si camasa de pe tine si tot nu le ajunge, ar vrea sa te jupoaie si de piele. Ti se cere sa-ti iubesti aproapele, dar daca astepti sa-l vezi pe om multumit, poti sa astepti mult si bine. Din cauza asta avem de multe ori impresia ca Dumnezeu ne cere sa dam mai mult decat ne-a dat El noua. E un subiect delicat, dar e posibil sa mai fie persoane care se confrunta cu situatia asta. Cateodata risti sa ajungi sa constati ca rezerva de iubire de aproape e aproape de sfarsit, pe fundul butoiului, si e si cam tulbure. Ce e de facut?

Dar noi nu facem fapte de caritate faţă de oameni ca să primim în schimb ceva de la ei. Nici măcar ca să primim în schimb mulţumirea lor. Noi facem fapte bune de dragul lui Dumnezeu, fiindcă ştim că astfel de lucruri îi plac Lui.

Nu din filantropie, ci din teofilie. Cum aş putea spune: "îl iubesc pe tata de nu mai pot, dar îmi urăsc toţi fraţii !"


Dacă aproapele ăsta merită să fie iubit de Dumnezeu, atunci merită să fie iubit şi de noi.

Excepţionala predică de Duminică a episcopului vicar a fost ţesută pe marginea Ev lui Ioan, cap 6, în care Isus, în faţa ucenicilor Săi, vorbeşte despre Sfânta Euharistie. Episodul începe (In 6:24) cu ucenicii căutându-L pe Isus şi găsindu-L "peste mare". Este marea tribulaţiilor vieţii. Isus le spune: "Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut minuni, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat." Iniţierea în Taina Euharistiei îi face pe iudei să murmure. "Deci iudeii murmurau împotriva Lui, fiindcă zisese: Eu sunt pâinea ce s-a coborât din cer." Cum murmură ei ? Împotriva Lui. Din ce cauză ? Realitatea prefacerii. Ei spun, mai departe: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?" Nu este vorba despre iudeii cei mulţi, din popor, de la sate, aceia care participaseră la miracolul înmulţirii pâinilor. Evanghelistul spune "ucenici", adică erau dintre aceia care deja parcurseseră oarece paşi pe drumul credinţei. Isus se adresează unei "populaţii selecţionate" de ucenici. Dar ei murmură "împotriva Lui", ei spun, despre învăţătura euharistică "Greu este cuvântul acesta!". Şi chiar încep să plece din ceea ce era, pe atunci, biserica. Se întâmplă acest lucru şi în zilele noastre. Câţi creştini nu spun despre Transsubstanţiere: "greu este cuvântul acesta!" O fi chiar Preasfântul Trup şi Preasfântul Sânge ? Cum adică, să ne dea Trupul lui să Îl mâncăm ?? Greu este cuvântul acesta, cine poate să-l priceapă ? Şi astăzi, mulţi nu numai că nu cred acest adevăr, ci îl resping, ajungând să iasă dintre ucenicii Lui. "Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El." În final, Domnul se adresează vorbind cu "crema cremei", cu cei 12 apostoli: "Deci a zis Iisus celor doisprezece: Nu vreţi şi voi să vă duceţi?" Nimeni nu e ţinut cu forţa. Poţi accepta sau poţi respinge ceea ce Dumnezeu învaţă. Apostolii răspund, ca de obicei prin vocea lui Petru. Ei rămân nu fiindcă ar fi priceput ceva din această mare Taină, ci fiindcă ei cred în realitatea ei în baza autorităţii lui Isus: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice." Şi totuşi, nimeni nu e scutit de cădere, chiar şi din "crema cremei", se va găsi unul care să plece dintre ai Lui. "Oare, nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi unul dintre voi este diavol!"(In 6:70) Cum este cu putinţă să fii chemat de Domnul, El oferindu-ţi Preasfântul Său Trup, pâinea vieţii căzută din Cer, şi totuşi să te ridici de la masă şi să pleci, vânzându-L ? Este posibil, fiindcă Domnul ne vrea liberi. El ne cheamă şi tot El ne întreabă mereu: "Nu vreţi şi voi să vă duceţi?". Să avem mare grijă şi, la banchetul euharistic, să fim "prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos", până la sfârşit.


https://sphotos-b.xx.fbcdn.net/hphot...11810150_n.jpg

Nu zice nimeni ca nu ar merita, doar ca unii dintre noi suntem neputinciosi in acest sens. Desigur ca Dumnezeu poate , El poate orice, dar noi nu, din pacate. De fapt fara El nu putem nimic. Unii au inascuta iubirea pentru aproape, sau li se inoculeaza inca din copilarie, iar in ei rodeste, precum samanta din pilda semanatorului; altii sunt precum pamantul arid, in ei chiar daca vor, aceasta rodeste mai greu. Depinde unde te nasti, in ce familie cresti, ce educatie primesti, in ce anturaj ajungi apoi si nu in ultimul rand ce caracter ai, din genele tale. Unii se ridica, altii cad. Pe multi ii doboara exact ce spune si Mantuitorul iubirea pentru cele materiale, lumesti. Ei chiar daca vor sa faca fapte care sa fie pe plec Domnului le e foarte greu tocmai din aceasta cauza.

1. "Mai greu" nu înseamnă "imposibil". Un lucru e clar: Dumnezeu nu ne poate cere lucruri imposibile, nu aş putea crede într-un asemenea dumnezeu. Deci, dacă El ne cere, înseamnă că se poate, înseamnă că tot El ne dă mijloacele necesare ca să putem.

2. Înnăscută iubirea pentru aproape ? Eu nu am observat asta. Numeroşii copii pe care i-am observat de la naştere, de-a lungul dezvoltării lor erau înnăscuţi cu tot felul de lucruri, dar nu cu iubirea de aproape.

3. Iubirea în general (şi iubirea de aproape nu face excepţie) este un lucru care depinde de voinţă. Iubesc pentru că vreau să iubesc, pentru că sunt hotărât să o fac. Asta, e adevărat, am înţeles foarte târziu, fiindcă am fost supus şi eu aceleiaşi mentalităţi promovate peste tot: că iubirea ar fi sentiment, că ar fi ceva ca nişte fluturi în stomac după aproapele. Că aproapele mă înnebuneşte cu mireasma lui feromonală. Nici vorbă. Ceea ce psihologia numeşte drept "compartiment afectiv" există ca potenţialitate, dar modalitatea concretă de manifestare a lui este complet subordonată compartimentului voliţional.

Da. Depinde de toate acestea. Asta e deosebirea dintre "a primi 10 talanţi" şi "a primi 1 talant", iar egalitatea oamenilor la naştere sau în primii ani din viaţă nu face parte dintre dogmele credinţei. Noi credem că oamenii se nasc egali în cu totul alt sens: în ceea ce priveşte demnitatea lor umană, în ceea ce priveşte darurile fundamentale care sunt atributele lor umane: toţi oamenii se nasc egali, adică toţi au suflet nemuritor, toţi au raţiune, toţi au libertate. Dar, în ceea ce priveşte educaţia lor creştină, ca şi în ceea ce priveşte multe alte aspecte (averea, starea socială, inteligenţa, etc) nu trebuie să fii mare dogmatist ca să îţi dai seama că oamenii sunt inegali: simpla observaţie ajunge.

Sunt curioasa cam cat e mult ne cere Dumnezeu sa-i iubim pe aceia care isi maltrateaza animalele, de exemplu. Sau familia, copiii. Daca e sa le luam apararea, putem sa credem ca nu sunt rauvoitori de la bun inceput, sunt doar prosti, saraci si ignoranti. Cine si-ar putea da seama de la inceput ca daca leaga un catel de 2 luni "ca sa-l inraiasca", acela o sa creasca, lantul o sa ii intre in carne si nu ii va mai lasa sa se apropie de el nici macar ca sa-l elibereze? Altora din contra a avut mai mult noroc si a evadat si nu l-au mai putut prinde sa-l lege la loc. Cu ce pot sa-i ajut eu, o amarata de vanzatoare? N-am invatat la scoala de vanzatori tehnici de prindere, legare sau ucidere a animalelor nedorite. Nu am nici un somnifer destul de puternic care dat pe cale orala sa adoarma bustean un animal recalcitrant. Nici somniferele pentru oameni nu cred ca pot avea asemenea efect, la doze uzuale. Mai imi cer cate unii otravuri rapide si eficiente, eventual sa omoare fara chinuri, dar ma tem ca nici asa ceva nu exista. Otrava de sobolani pe baza de anticoagulant isi face efectul in timp indelungat. pe vremuri se folosea stricnina care intr-0adevar omoara repede si sigur, dar in chinuri groaznice. Daca as avea asa ceva si as face pacatul sa-i dau cuiva, probabil m-ar blestema vazand ce chinuri provoaca. Ca sa nu mai vorbim de nenumarate exemple de ignoranta, pe care probabil le intalniti si in cazul copiilor, "i-am dat carnati ca poftea", si vomita de trei zile, dar am zis ca o sa-i treaca. Am vrut sa-i dau niste nurofen, ca mi-a dat doctoru mai demult cand a avut rosu in gat da'l-a vomitat si pe ala, niste incompetenti doctorii astia... era o baba care stia sa ia sange, pacat ca a murit..
In fine, nu are rost sa mai dezvolt subiectul, eu pe acestia nu pot sa-i ajut in nici un fel; cu siguranta Dumnezeu poate, si sunt convinsa ca si vrea, dar mie poate ca inca nu mi-a dat rebdarea si priceperea necesara pentru a gestiona o astfel de situatie. Probabil daca i-o cer cu insistenta o sa mi-o dea dar nu sunt convinsa ca tin neaparat. Poate ca nu sunt nici eu mai mult decat o alta ignoranta din multimea celor multi.

Pilda lucratorilor viei
 

Cum spuneam si mai devereme in marea mea ignoranta nu am reusit sa inteleg pana la sfarsit : ce s-a intamplat cu via dupa ce L-au omorat pe fiul stapanului? Batranul n-a mai trimis pe nimeni si a lasat via lucratorilor sa se descurce cum or putea? Sau cum spunea Nietsche "Dumnezeu a murit?" Oamenii s-au descurcat mai bine fiind eliberati de "birul"
pe care trebuia sa-l dea? "Imagine all the people, living life in peace?" Dar istoria a demonstrat ca intre oameni nu poate sa existe egalitate si buna intelegere, pentru ca chiar daca avem mintea si sufletul dupa "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", avem trupuri de animale si traim printre ele si ne comportam asemeni lor : cel mai mic il mananca pe cel mai mare. Si cu toate ca cei credinciosi cred ca Dumnezeu ii va elibera, ca in Imparatia Lui nu va mai exista sclavie si asuprire, cei mai multi oameni sunt parasiti de aceasta nedejde si vad in El un tiran care le inmulteste asupririle (nu da ploaie la vreme, da boli si calamitati) si nu face altceva decat sa ii incurajeze pe asupritori. Iar cei puternici, nu stiu cum Il vad ei pe Dumnezeu, dar in orice caz probabil ca dupa chipul si asemanarea lor. Probabil acestia sunt primii care uita sau refuza sa-I mai dea "birul". Iar cei saraci si asupriti probabil gandesc "unde era Dumnezeu cand noi dadeam cu sapa si ne luptam cu seceta sau inundatii, cu foamete, cu boli si daunatori ? "Nu ne-au luat ai nostri si pielea de pe noi, ce sa-I mai dam si Stapanului, ca nu ne-a mai ramas nimic! Probabil la intarirea indoielii contribuie si cei rai care fac tot posibilul sa-i descurajeze pe cei mai slabi si sa le distruga speranta, bagandu-le in cap idei de hula, de genul "nu ne urati pe noi care va asuprim, ca asa a randuit Dumnezeu ca voi sa fiti sclavi ca sa ne serviti pe noi. Si tot El nu a dat ploaie anul asta ca sa va ingreuneze jugul, fiindca ati fost carcotasi"
In fine astea sunt doar speculatii si sminteli. Totul se trage probabil de la faptul ca nu am auzit sfarsitul pildei si nici interpretarea lui. Poate e cineva mai luminat sa ma informeze si pe mine ????

Faţă de ei, Dumnezeu ne cere ca probă minimală a respectării poruncii iubirii:
-să nu le dorim răul
-să menţinem faţă de ei politeţea (vorba românească: "să lăsăm loc de bunăziua").

Deci, nu este necesar să-i invităm pe păcătoşii publici la masă. Nici să le dăm borcane cu dulceaţă. Cu atât mai puţin să-i preamărim. Dar nu avem voie să fim nepoliticoşi faţă de ei, spre exemplu să nu le răspundem la salut. Dacă va ajunge vreunul foarte bolnav dintre ei şi ne va cere ajutorul, să nu-l lăsăm: nici bunul samaritean nu a întrebat dacă cel căzut nu era cumva vreun mare păcătos, sadic faţă de calul lui, tâmpit, ori altfel. Era un om în situaţie de urgenţă şi era destul ca să îl ajute.

În altă ordine de idei, interdicţia eutanasiei, fără excepţie în ceea ce îi priveşte pe oameni, nu se aplică animalelor. Stăpânul unui animal în suferinţă finală poate apela, în bună conştiinţă, la eutanasie. Cel puţin asta e învăţătura Bisericii mele, deci şi a mea.

Iată finalul pildei:
Pentru tâlcuire, redau un scurt fragment al predicii Părintelui Galeriu, care se referă la ultimele versete:
Predica întreagă poate fi citită aici (arhiva ortodoxă/document/Părintele Galeriu texte)

Sunt intru toul de acord. Dar din pacate eutanasie nu inseamna sa-i dai otrava de sobolani, cum am mai spus, asta provoaca o moarte lenta si nu neaparat placuta; asa ar putea sa ii dea si sticla pisata; si nici un flacon de somnifere pentru oameni, nici nu cred ca i-ar elibera nicio farmacie cuiva care ar zice ca vrea sa isi adoarma cainele. Iar in ce priveste stricnina folosita pe vremuri, cartile de specialitate din ziua de azi sustin ca nu mai e acceptata pt eutanasie pt ca produce o moarte foarte violenta si dureroasa (care numai eutanasie nu se poate numi). Si nici pe vremuri un doctor responsabil nu ar fi dat o otrava asa puternica pe mana unui om sa o administreze el. Eutanasia nu trebuie facuta decat de personalul calificat in acest sens. La el cum ar trebui facute si dezinsectia si deratizarea, de fapt.
Nu cred ca are rost sa precizez ca in lumea civilizata maltratarea propriilor animale (nu neaparat sa le jupoi de vii, e de ajuns sa le lasi sa se umple de capuse) te poate costa o amenda, caderea din drepturi si chiar puscarie, fiindca la noi ar putea fi considerata sminteala. Incep sa cred si eu ca ignoranta e o stare binecuvantata. Daca nu s-ar fi apucat niste oameni care n-aveau ce face sa scrie o carte de dermatologie, de exemplu, si eu sa ma uit in ea, nu as mai fi pusa in incurcatura cand mi-ar cere cineva ceva "de scarpinat", incercand sa-mi amintesc un tabel pe doua pagini cu algoritmul de diagnosticare a dermatitelor pruriginoase..(din care bineinteles nu lipseste nesuferitul acela de "examen de laborator", asa cum in cazul bolilor neurologice nu poti sa faci nimic fara examenul imagistic); si atunci ce ne facem daca la Dalga nu avem nici laborator nici "remeneu?" Dumnezeu cu mila...
Cel mai tare a fost un om care cica avea o pisica de vreo 20 de ani, si zicea ca a gasit-o (atunci) mai mult moarta decat vie, iar un vecin care era veterinar i-a zis s-o lase afara ca moare pana maine, si a doua zi s-a intors pisica miorlaind, si cica "pe urma (doctorul) s-a lasat de meserie si s-a facut popa; citez - ca e mai simplu, acum doar da din gura si ia banu, nu tre sa mai faca si treaba "

Dar ar putea exista o cale sa-i facem sa inteleaga ca ceea ce fac nu e bine, sau asta numai Dumnezeu poate ( macar sa incerce)? Din pacate ma tem ca cruzimea in general - a oamenilor, si unii fata de altii, e ceva inascut. Nu trebuie decat sa ne uitam in urma, in istorie, si vedem exemple nenumarate de torturi. Uimitor cum a putut mintea omeneasca sa nascoceasca asemenea orori, pe care nici animalele macar nu le fac. Astea sigur sunt creatia unei puteri diabolice. Si partea proasta e ca se extinde de la un om la altul, e contagioasa, mai ales pe timp de razboi, e alimentata de ura. Pe timp de pace insa apare si din joaca, din amuzament, alteori din frustrari sexuale sau rivalitati, gelozii. Oare toti o avem in gene, sau unii mai mult?

Multumesc. Acum am inteles. Deci si cel care huleste, dar si cel care e indiferent, ignorant si priveste nepasator cum lumea Il nesocoteste pe Dumnezeu risca sa aiba aceeasi soarta?

Cred că da. Pentru că şi indiferenţa, a sta fără răspuns când Dumnezeu vine şi te cheamă, e tot o respingere a Lui. Şi probabil că nimeni nu poate spune că n-a auzit chemarea lui Dumnezeu. Ne prefacem, doar, că nu auzim.

Sfanta familie
 

Doamne ajuta!
Predica de azi a fost cu adevarat impresionanta. A fost tinuta de un parinte din Basarabia. A fost subliniat printre altele caracterul sfant al familiei, care a fost numita "o mica biserica". De asemeni a fost subliniat rolul si importanta copiilor in cadrul unei familii, venirea unui copil intr-o familie fiind comparata cu primirea Insusi Mantuitorului.
Ar fi multe de spus, dar o singura nelamurire mi-a ramas : Sfanta Fecioara a fost conceputa "imaculat"? Sfintii parinti nu au facut altceva decat sa se roage si sa posteasca si le-a fost daruita, fara sa mai faca ce fac toti oamenii pentru a avea copii?

Nu. Maica Domnului s-a născut natural, ca orice fiinţă umană, însă în urma rugăciunilor părinţilor ei.
Dogma immaculata conceptio este romano-catolică (fiind respinsă de ortodocşi), însă nu susţine naşterea supranaturală a Sfintei Fecioare, ci lipsa ei de păcat încă de la zămislire.

Absolut remarcabilă omilia auzită astăzi la Sf Liturghie parohială, remarcabilă atât prin conţinut, cât şi prin resursele retorice folosite. Predica a urmărit strâns, chiar foarte strâns aş spune, şi anume literă cu literă, textul Evangheliei după Marcu 7:31 sqq. Este vorba de episodul în care Domnul, "ieşind din părţile Tirului, a venit, prin Sidon, la Marea Galileii, prin mijlocul hotarelor Decapolei". Acolo are loc vindecarea miraculoasă a unui surdo-mut. De la început, predicatorul accentuează ideea că Domnul era în afara teritoriului Ţării Sfinte şi corelează acest lucru cu faptul că Sf Marcu Evanghelistul a scris, sub dumnezeiască inspiraţie, lucrarea sa adresând-o creştinilor din Roma. Mai mult, acest episod apare numai în această Evanghelie, astfel accentuându-se ideea (prezentă şi în multe alte locuri ale Cărţii) că Isus are o misiune universală: El a venit să vindece pe toţi, de peste tot. Şi, aş adăuga, din toate timpurile. Mai departe, predicatorul s-a axat pe cea mai frumoasă variantă de interpretare, spunând că episodul se cuvine a fi citit "cu un ochi baptismal". Într-adevăr, episodul "EphPheta" este consemnat în primele descrieri ale ritualurilor de botez ale primilor creştini, fiind şi astăzi prezent în Rituale Romanum: în mod simbolic şi amintind de ce a făcut Domnul, preotul atinge degetul cu salivă de urechile şi buzele catehumenului. Cum folosirea salivei ar putea părea şocantă în zilele noastre, presbiterul a amintit că, în vremea aceea, ea era considerată expresie a sufletului (dacă am înţeles bine, e vorba de suflet ca suflare de viaţă). Asocierea dintre surdo-mut şi catehumen ne apare imediat acum, în altă lumină. Ea mă ajută să îmi clarific şi dilema "mai întâi Botezul, sau mai întâi credinţa ?", care e una din cunoscutele controverse catolico-protestante (post-protestante aş spune, fiindcă Luther nu avea nimic împotriva botezului copiilor şi, timp de secole, protestanţii au fost chiar mai rapizi decât catolicii în a-şi boteza copiii). Catehumenul este asemenea surdo-mutului. Poate că are o dorinţă de a auzi şi de a vorbi, dar nici nu aude, nici nu spune. Predicatorul a mai accentuat ideea din versetul: "Şi I-au adus un surd". Într-adevăr, surdo-muţii se pot deplasa fără ajutor şi o fac adesea. De ce, de astă dată, Evanghelistul spune "I-au adus" (lui Isus) ? Este vorba de faptul că nimeni nu vine singur la Botez, ci este adus. De părinţi, de naşi, de cei apropiaţi lui, de comunitate. Botezul are un evident caracter comunitar şi, îmi amintesc, aşa a fost şi Botezul Domnului. "Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a atins de limba lui". Luându-l din mulţime: Botezul este Taină. "Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-te!". Asta face şi preotul in persona Christi, la Botez. Deschide urechile tale, deschide-te să auzi Cuvântul Domnului! Botezul este nu numai Sacrament salvator, dar este şi iniţiere creştină. Dar rolul celorlalţi, fiindcă vedem, că deşi "l-au luat din mulţime, de o parte", sunt mai mulţi acolo, care văd ce s-a întâmplat. Cine sunt ei ? Nu toată comunitatea, ci cei mai apropiaţi. Astăzi, părinţii şi naşii. Rolul lor spiritual nu se termină odată cu săvârşirea Botezului, doar începe cu "l-au adus" şi se termină cu "cu atât mai mult ei Îl vesteau. Şi erau uimiţi peste măsură, zicând: Toate le-a făcut bine: pe surzi îi face să audă şi pe muţi să vorbească."

Transpus în limbaj medical: preotul face anamneza, naşii fac catamneza...

Luarea Crucii si urmarea lui Hristos -
 

Predica la duminica de dupa Inaltarea Sfintei Cruci :

Lucrarea Crucii si urmarea lui Hristos ! Predica Parintelui Galeriu ( Dumnezeu sa-l odihneasca in lumea celor drepti ! )

Un cuvant simplu si frumos pe care l-am auzit astazi a fost cel despre asumarea crucii personale, inteleasa prin asocierea celor doua brate ale crucii cu cele doua porunci fundamentale. Lina verticala din cruce marcheaza relatia Dumnezeu-om, iar cea orizontala relatia omului cu semenii sai.