PARTEA A-IV-A

,,Mantuitorul nu voia sa contrazica in mod direct traditia iudaica a revenirii lui Ilie in persoana, dar stia ca apocaliptica iudaica va continua si dupa Cincizecirne. Se stie, de asemenea, ca unii dintre ucenicii lui Ioan Botezatorul n-au primit botezul in Hristos. Ucenicii Mantuitorului stiau de la carturari si farisei ca trebuie sa vina mai intai Ilie. Era acea traditie ca urmare a ridicarii lui Ilie la cer, acel act prin care Dumnezeu voia sa intimideze raul din Israel care nu se tamaduise prin toate celelalte lucrari ale lui Ilie. insa, Mantuitorul arata ucenicilor Sai ca "Ilie", in speta Ioan Botezatorul, avea sa sufere ca si El insusi, asa cum s-a scris despre Fiul Omului. Afirmatia ca suferintele lui Ioan Botezatorul au fost mentionate in Sfanta Scriptura, este mai generala, fiind vorba de suferintele tuturor proorocilor (Matei 21, 34-36), fara exceptie, din partea unui "soi rau de oameni", varsatori de sange, "neam" al carui inceput este asezat de Mantuitorul odata cu moartea lui Abel, si care si-a aratat radacinile si in Israel.

Unii exegeti considera ca ar fi vorba de inlaturarea unor citate din Scriptura, ca cel mentionat mai sus (Marcu 9, 11-13), de catre iudei, pentru a inlatura pretentiile mesianice ale crestinilor. intr-adevar, Iustin Martirul, Origen si Eusebiu de Cezareea, acuza pe iudei ca au inlaturat pasaje din Scriptura. Robert Macina sustine ca Evanghelistii sinoptici n-au inteles limbajul lui Iisus, dar l-au redat intocmai; de unde locuri uneori contradictorii. Este vorba, practic, de transformarea de catre unii exegeti a unor deosebiri de sens in contradictii, pe cand locurile respective, se inteleg doar duhovniceste.

De aceea, R. Macina presupune ca exista doua curente in traditia patristica in ceea ce priveste rolul Sfantului Ioan Botezatorul in lucrarea Mantuitorului, si anume: cei care interpreteaza locul din Maleahi (3, 23) la Evanghelistii sinoptici, pe de o parte; si cei care interpreteaza Evanghelia de la Ioan, in care este vorba de profetia lui Isaia (40, 3), pe de alta parte. Desi socoteste ca intre cele doua traditii patristice, nu este o contradictie insurmontabila, el considera ca venirea eshatologica a lui Ilie este inca in desfasurare pana la implinirea ei istorica. In orice caz, R. Macina considera ca misterioasa tipologie Ioan-Ilie nu a fost elucidata pe cat merita, nici in traditia patristica si nici in exegeza moderna.

Dupa R. Macina, Parintii Bisericii au luat doua pozitii diferite in aceasta interpretare, unii socotind ca Ilie a venit in persoana lui Ioan Botezatorul (Matei 17, 10-13), altii insa ca Ioan insusi a negat aceasta identificare (Ioan 1,21). Astfel, dupa Sfantul Ilarie de Pictavium, Sfantul Ioan a venit cu "Duhul si puterea lui Ilie", iar nu in persoana acestuia, ceea ce inseamna ca dupa Sfantul Ioan Botezatorul nu se mai poate vorbi de o lucrare a lui Ilie, sau de o venire a sa in persoana. Deci, se poate spune ca acei Parinti si Scriitori bisericesti care cred ca Ioan Botezatorul este identificat cu Ilie, asa cum arata Evangheliile, nu se mai ocupa de proorocul Ilie si nu au in vedere revenirea sa eshatologica.Insa acei autori care vorbesc despre venirea eshatologica a lui Ilie, au fost, fie influentati de traditia iudaica din vremea Mantuitorului fara a tine seama de interpretarea Domnului, fie atribuie lui Ilie, la presupusa venire eshatologica a acestuia, caracteristicile lui Ioan Botezatorul de la venirea lui Hristos in trup. R. Macina afirma ca fara ajutorul traditiei iudaice, scriitorii crestini n-ar fi ajuns niciodata sa confere un rol eshatologic lui Ilie si ca, la randul lor, rabinii facusera din Ilie personajul cheie a eshatologiei lor, nu pentru sfarsitul lumii, ci pentru timpurile mesianice.

In orice caz, traditia patristica a pastrat sensul lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul in lumina lucrarii Mantuitorului. Astfel Sfintii Parinti, chiar daca nu au asezat nici un simbol legat de lucrarea Sfantului Ioan Botezatorul la inceputul Sfintei Liturghii, ei au presupus mereu aceasta lucrare a sa in pregatirea Sfintelor Daruri (Proscomidie) pentru Liturghie, in care Sfantul Ioan este pomenit alaturi de Sfanta Fecioara Maria. De aceea, interpretarea cea mai profunda si mai statornica a lucrarii Sfantului Ioan Botezatorul nu poate fi alta, decat lumina Mantuitorului Hristos ca nastere din nou prin botez, intrucat Mantuitorul este izvorul, iar Ioan apa botezului, Mantuitorul este "Lumina", iar Ioan Botezatorul este "faclia" aprinsa de la acea Lumina (Ioan 1,9)."(preluare crestinortodox.ro)

Sunt putin nedumerit de aceasta informatie. Sunt si surprins.
Poate oferi cineva vreo lamurire/trimitere la text suplimentara? Cu multumiri!

Pelerinule, te rog sa imi permiti o intrebare, implicit si o propunere: deoarece ai prezentat un material foarte bogat, exceptional, dens etc., ma intrebam daca nu ar fi potrivit sa facem si o scurta pauza de lectura, realizind in schimb:
- punere de intrebari / avansare de opinii
- comentarii (dezvoltari, adaugiri, reformulari)
- trimiteri, de catre cititorii care detin cunostinte suplimentare, la lucrari conexe

Spun asta deoarece, eu unul, incep sa simt ca se aduna parca prea mult material...:)
Nu mai pot tine pasul, marturisesc!

Imi cer iertare daca am intervenit inoportun. Fiind interesat de continutul topicului, ma gandesc cum sa-i sporim folosul, de aceea am intervenit. Dar daca sunt motive intemeiate pentru a expune mai departe, atunci imi cer iarasi iertare, pentru reactia eventual grabita.

Felicitari pentru selectii, Pelerinule! Dumnezeu sa te rasplateasca pentru munca si generozitatea ta!

Si eu am o propunere
Sa nu mai folosesti texte 'despre' gandirea patristica ,ci chiar texte 'din' gandirea patristica.
Caci frumusetea lor,ar putea fi un liant

Fratilor excelente observatii si va multumesc.Dar intrucat subsemnatul pleaca in concediu si apoi cu treaba prin lumea larga,cat va hotari Dumnezeu,sunt mici sanse ca eu sa fiu cel care va putea sa puna in practica propunerile voastre.Prin urmare las acesta frumoasa(sper eu)sarcina oricui doreste sa o faca,cum crede el de cuviinta,acest topic nefiind proprietatea mea personala ci un loc unde fiecare poate aduce cate ceva,dupa dorinta si putiinta.Daca cumva,undeva in viitor,voi mai putea si eu sa ajut cu ceva sa fiti siguri ca o voi face.Sa ne auzim cu bine.Dumnezeu sa ne lumineze calea tuturor!+

Cezar, uite aici câteva explicații de la Costel :

http://www.crestinortodox.ro/forum/s...prezentat+miel

Drum bun, Pelerinule! Să-ți încarci bateriile în concediu și să te întorci cu bine și pe "meleagurile" astea forumicești. :)

Aha! Multumesc Mirela si aduc multumiri si lui Costel.
Ei da, motivatia Sinodului privind reconsiderarea reprezentarii Domnului, asadar cu Chipul Sau omenesc, este plina de talc (iar mie imi merge la inima).
Omenitatea noastra nu poate fi rupta de Omenitatea lui Hristos (iar acest lucru este subliniat prin alegerea reprezentarii iconografice, consfintite de Sinod).
Ma duce gandul, de pilda, la intarirea comuniunii dintre persoana umana si Persoana (aceasta implicind, desigur, si jertfa).
Cele doua reprezentari nu se exclud una pe cealalta, desigur, insa reprezentarea Domnului Intrupat (amintind Lucrarea Lui in si printre oameni) intareste anumite dimensiuni ale reflectiei teologice si desigur ale vietii crestine concrete. E o deschidere si accentuare a unui nou orizont, o sporire in duh, in responsabilitatea de a fi om crestin, iar mai intai om intre oameni, asa cum Domnul a trait aici ca Om intre oameni.

Domnul fie laudat!

Na,acum ce facem? Ca atata l-am criticat saracul ,si acu pelerinul a plecat la drum.
Chiar daca erau greoaie selectiile sale, era totusi printre putinele topicuri ramase care sa aiba o legatura cu forumul asta,macar prin subiect.
E oare aceasta o iluzie,de a vorbi despre ceea ce citim,si ne impresioneaza?
Oare cele citite sunt menite sa ramina in sufletul nostru,si e greu sa le comunicam cu altii?
De ce e asa usor sa ne placa gandirea si viata sfintilor, si asa greu sa vorbim 2 cuvinte despre asta ? Sunt sigur ca multi au citit din sfintii parinti ,ca daca nici operle sfintilor parinti nu ne intereseaza ,atunci de ce ne mai numim ortodoxi. Dar e f grea comunicarea , si ma intreb daca ea este o neputinta a noastra ,o slaba pregatire,sau chiar nu isi are rost?

În ceea ce mă priveşte, nu excelez în domeniul comunicării, iar lucrul acesta îl văd ca pe o neputinţă sau ca pe o slabă pregătire. Comunicarea are însă rosturi importante, cred eu, căci altfel cum a putea să ne cunoaştem, să ne ajutăm şi să ajungem să ne iubim?

Cred că învăţăturile sfinţilor părinţi pot fi comunicate cel mai bine prin comportamentul nostru, în măsura în care ni le-am însuşit. De asemenea un citat potrivit la momentul potrivit şi la problema potrivită îl văd binevenit.

Comunicarea presupune însă două sau mai multe părţi, este nevoie şi de un receptor cât de cât interesat, sau pur şi simplu pe aceeaşi lungime de undă. Este bine dacă cele citite rămân în sufletul nostru şi nu se uită, pentru că le putem împărtăşi ori de câte ori găsim ocazia potrivită. Este bine, de asemenea, aşa cum spuneam, să ne ajustăm însăşi viaţa noastră în urma sfaturilor sfinţilor părinţi.

Majoritatea oamenilor, arata studiile comportamentului si invatarii, nu trec direct de la lectura la comportament... Nu e omul asa de simplu!
Dimpotriva, unii citesc mii si mii de pagini pe o tema dar comportamentul ramane neastins. Valabil in orice domeniu, nu doar in teologie.
Si atunci, oamenii au creat o tehnologie a invatarii, pana la cele mai adinci, subtile, fine resurse ale fiintei.
Sunt mai multe trepte succesive: citire, analiza-cugetare-problematizare-observare etc. Toate astea sunt doar momentul de intrare, de receptare.
Apoi convorbiri, testari de ipoteze etc.
Apoi experimente practice, pe portii mici.
Apoi feedback de la practica, opinii, critici, indemnuri, sprijin etc.
Apoi iarasi practica, pe portii mici, treptat.
Si asa mai departe.

Am punctat doar, foarte pe scurt si nici macar sistematic, cum stau de fapt lucrurile in realitate (nu in fanteziile si dorintele noastre copilaresti).

In concluzie, comunicarea intre semeni este o conditie (veriga) de mare importanta pentru modificarea comportamentului. Cei ce au trait in pustie sau ganditorii tacuti si foarte reflexivi, nu au fost dintru inceput asa. Ar fi negat si incalcat legile dumnezeiesti ale dezvoltarii fiintei si ar fi esuat in nebunie sau pur si simplu ajungeau intr-un punct mort. Nu, nu asa au facut la inceput. Gasim in vietile sfintilor ca ei au avut o cateheza, o educatie bogata, ca au trait in obsti impreuna cu fratii, ca au desfasurat impreuna activitati formative etc. Nu erau autisti, nu le pica Duhul in cap asa dintr-odata, hodoronc-tronc.
De ce facem cateheza mereu in Biserica, sub toate formele? De ce nu tacem ca mutii, de ce nu ne acoperim ochii si urechile?
De ce ne marturisim (adica intram in comunicarea cu duhovnicul)?
De ce ne impartasim uniii altora experientele ziditoare sau pur si simplu necazurile, poticnelile, nelamuririle?
De ce nu o luam la fuga in mari pustietati, de cum auzim cuvantul?
De ce spunem ca Domnul si Apostolii au avut o "demnitate invatatoreasca"? De ce nu au tacut? De ce au comunicat?

Pentru ca nimic nu creste spontan in noi fara comunicare.
Comunica si beblusul, comunica si muribundul, comunica tot ce-i viu!

Cui i-e frica de comunicare? Pai...

@ioan
Asa credeam si eu,ca comunicarea este o treapta spre comuniune.
Dar este greu de realizat ,poate doar aici,in scris,poate si in realitate.
De regula se rezuma la un citat ales de cineva,si cu asta gata.
Iar uneori,daca vii cu parerea proprie ,trebuie sa ai grija sa nu fii taxat ca te indepartezi de discursul Bisericii.
Alt lucru care inhiba comunicarea este insasi perfectiunea citatelor alese de cineva.Acela crede ca nu e citit ,dar de fapt a pus un citat fata de care toti ne simtim mici si nu mai avem ce comenta.
Asa ca , nu este oare o ambitie desarta sa credem ca se poate comenta patristica ?
Cine ar mai putea imbogati cu ceva cele spuse de sfinti ?
Cea mai potrivita abordare mi s-ar parea ca fiecare sa spuna ce nu a inteles .
As dori sa fiu contrazis si sa poata exista un dialog pe aceste teme, dar nu il vad .
Mai astept...

Iustin, acestea sunt temeri pe care le avem probabil fiecare, mai mult sau mai putin. Cu toate astea, cei care si-au invins teama si s-au exprimat, au avut de castigat: participind, expunindu-se riscului de a fi criticati, au avut doar de invatat!
In primul rand, ce pierdem daca suntem criticati? Un simplu abur care ne inconjura orgoliul, asta pierdem? Pai... asta-i foarte bine!
Apoi, unele critici sunt foarte instructive. Multi aduc observatii intemeiate, oamenii stiu ce spun, au studiat, au practicat iar cuvantul lor are o anumita greutate. Pe acestia prefer sa ii ascult, sa le multumesc si sa incerc sa ma folosesc de cuvantul lor.
Exista insa fenomenul "stie-tot", foarte pagubos pentru purtator, precum si pentru cei din jur... Cu suficienta si omniscienta nu te pui! Orice argument ai aduce, suficientul te priveste de sus si gaseste el o chichita ca sa te dea pe spate... Narcisism stupid, asta e. Mandrie paguboasa. Oamenii astia si-au ales deja ultima statie si vegeteaza in ea crezind ca trenul care ii duce mai departe e real. Dar e doar un vis... Da-le pace!...

Dar poate cel mai pretios lucru in comunicare e ca ne oferim unii altuia oglinzi pentru a ne percepe mai bine. Cand unul tranteste o bazaconie, gasesc ca tocmai am zarit in fapta lui, ca intr-o oglinda, propria mea tendinta, fie ea si ascunsa, uitata, negata sau doar in mugure deocamdata. Unii neaga ca sunt stupizi, ingamfati, aroganti, egoisti, lacomi, carcotasi, rauvoitori, mincinosi, invidiosi, rasisti, sectari, mizantropi, fuduli. Si se grabesc sa ii ia pe altii peste picior, pe aceia care s-au exprimat cum au putut, in limitele putintelor si neputintelor lor.
Eu insa am gasit ca am toate aceste defecte, in masura mai mare sau mai mica si iaca nu fac altceva decat sa ma tratez si eu, cum pot, pe ici pe colo, de prostie si nebunie. Nu prea imi iese, ce-i drept, dar continui sa incerc. Altii insa isi poarta mastile ca la un carnaval sau balci. E amuzant, uneori, alteori e iritant, ce-i drept. Dar asta-i lumea! Cine voieste o alta mai buna, s-o caute, s-o inventeze, deh!...:)

Pana la urma ramane tot comunicarea, acceptarea semenului, macar intre niste limite rezonabile, daca prea smerit inca nu se poate. Om vedea cu vremea.

Sa comunicam asadar! Ca doar pentru asta am venit pe/in forum!
Sa crestem impreuna, altminteri devenim pitici cu totii, liliputani care se viseaza, ca sub narcoza, Gulliver... Proasta compensare!

Dupa introducerea scolareasca (foarte bine!) pe care Pelerinul ne-a propus-o, avind grija de terminologie (intrucat daca tot vorbim despre ceva, e bine sa ne definim mai intai termenii, spre evitarea confuziilor si disputelor inutile), introducere din care acum nu mai stiu bine termenii de baza (...:))), iata o sectiune care ne orienteaza asupra primelor consecinte ale lecturii: impactul asupra incepatorului...
Va impartasesc o intamplare, in stransa legatura cu textul postat.
Dupa ce am citit prima data "Pelerinul rus", luind-o apoi pe firul lecturilor si ajungind la Sfantul Teofan, Ioan de la Rarau, Sbornicul, Parintele Cleopa (cu monografia "Rugaciunea lui Iisus"), m-am pus "serios" pe treaba, incepind practicarea rugaciunii.
Constiincios, respectind pe cat puteam cele citite, m-am asezat la lucrare...
Imi vine sa zambesc acum... Desi poate ar fi mai potrivit sa plang...
Mai intai m-am autoizolat, imitind desigur duhul nevoitorilor, m-am asigurat de-o isihie... ma rugam tot mai mult, in tot locul, iar starea de liniste si alte semne incurajatoare ma faceau sa prind tot mai mare curaj...
Asa incat devenisem mare isihast: aveam barba lunga, fata supta de nevointe, stomacul ghiortait, capul plecat in umilinta, gandul la nesfarsitele mele pacate, amaraciune ca duhovnicul nu ma primea la spovedanie zilnica (sa progresez grabnic, sa recuperez timpul pierdut), iritare ca studentii de la teologie doar cu rugaciunea nu se ocupau (pe vremea aceea ma inscrisesem inca si la facultate!, un an, nimic mai mult n-am izbutit), ca parintii profesori nu insistau pe rugaciune cat mi-ar fi placut mie etc.
Acasa eram desigur un cucernic. Ma uita Dumnezeu prin bucatarie, ceasuri intregi, rostind rugaciunea... Eram intr-o lume aparte, speciala foarte, plina de "miracole"...

Apoi au venit dusurile cu apa rece!
Mai intai, sotia mi-a amintit ca sunt unele mici probleme pe acasa: de pilda intretinerea s-a cam adunat la restante..., un copil dragalas ma asteapta seara sa ii spun povesti iar ziua sa il scot la fotbal..., aspiratorul s-a defectat, computerul nu mai are mouse, nu sunt fructe pentru gem, nu a mai fost batut covorul de multicel si cate si mai cate...
Am fost, desigur, intrigat si m-am considerat nedreptatit, iar pe ea am calificat-o drept "inselata" si fatarnica, reprosindu-i ca se duce degeaba la Biserica, de nu se roaga cu adevarat... (sarmana mea nevasta, imi amintesc ca ma privea in tacere, foarte grav, si mai lipsea doar sa-si puna mana incet la gura si sa izbucneasca in plans innabusit...).

Apoi m-am trezit ca intr-o discutie cu un preot calugar, sfintitul slujitor a facut in treacat o observatie, dindu-mi de fapt un indemn: "nu-l grabi pe Dumnezeu!". M-a ars pe loc cuvantul, insa eram prea imbacsit de fumuri ca sa-i realizez pe loc sensul; inima mea insa a tresarit si l-am receptat ca pe un adevar, pe care aveam sa-l descopar, treptat, cu vremea...

Apoi parintele duhovnic, la o discutie in care ceream sfat, mi-a trantit sec: ce rugaciune a inimii, ce-i asta? eu nu o stiu... Iar eu m-am smintit foarte, imi parea, si o vreme am fost tare trist si mi-am jelit preotul pe care il pierdusem, credeam eu, din pricina unei atari comportari (apoi, din fericire, am avut prilejul sa ma spovedesc si pentru toate dracoveniile care-mi trecusera prin capul meu orbit, in legatura cu sfintia sa si altele...).

In fine, una peste alta am primit numai suturi.
Punctul de maxim a fost cand mi-am luat traista-n bat si m-am mutat la tara, intr-o casa pustie, parasita, sa imi fac acolo treaba. Noroc ca acolo riscam sa mor de foame si astfel, inanit, m-am intors cu coada intre picioare acasa, disperat ca nu gasesc nicaieri sub soare un locsor sa imi fac rugaciunea... Bietul copil caraghios! Si eram un barbat de 40 ani, totusi, dar pesemne un bebelus in alte privinte. Sau pur si simplu un tacanit cu acte-n regula...
In fine, S-a indurat Bunul Dumnezeu si mi-a scos in cale un om care, dupa etapa initiala de suturi si respingeri, m-a luat frumusel de mana si mi-a zis cam care-i buba si ce am de facut. Pentru aceasta mi-a pus in brate 2 carti cu descrieri ale vietii practice ale practicantilor rugaciunii. Vai, ce grozavie!!! Ce uimire! Ce rusine!
Cand am vazut cum isi duceau viata oamenii aceia, in mod concret, ce curatie aveau (eu trageam cateva fumuri din tigara intre doua serii de rugaciuni, nenorocitul de mine...), cum isi jertfeau zilnic viata pentru semeni, fiind mereu sub ascultare, cum practicau milostenia, pe scurt: ce fel de viata duceau in jurul rugaciunii,
atunci, Slava lui Dumnezeu, am inteles: eram un maimutoi! In inselare, spre bucuria dracilor, pana-n gat. De ras, prostul prostilor, punct.

Ca un facut, parintele care imi daruise cele doua carti mi-a pus in mana si pe a treia: o carte a Sfantului Teofan Zavoratul in care e vorba in primul rand despre "atmosfera" dinainte si dupa rugaciune. Un analog al "Liturghiei de dupa Liturghie"...

Cu asta a luat sfarsit perioada initiala a "lucrarii" mele in rugaciune si in alte lucruri "virtuoase".

Rusinea pe care o resimt acum fata de voi, la marturisirea aceasta, e dublata insa de mangaierea ca poate ati trecut si voi prin asta (si veti suride, intelegator, cu bunavointa), poate ca altii (atentie!) inca mai treceti, iar altii riscati sa va aventurati pe aici... Fiti cu bagare de seama! Pot spune clar acum: lucrarea rugaciunii si toata vietuirea noastra TREBUIE sa se desfasoare sub ascultare de duhovnic si sa fie in pas, umar la umar, cu calitatea vietii noastre, cu atmosfera intregii noastre existente. Altminteri, decalajele prea mari nu duc altundeva decat la ... nebunie curata.
Ma iertati!...

Legat de comunicare, ne putem gandi mai intai la cei care comunica. Astfel, o privire de ansamblu asupra forumului poate suna cam asa (in viteza si desigur superficial):
1. Dupa timpul pe care si-l permite fiecare: unii au putin timp la dispozitie si, se stie, e mai rapida citirea decat scrisul. Asta ar fi o prima exlicatie pentru faptul ca multi sunt cei ce citesc si mai putin care scriu. Unii oameni chiar au timpul foarte drastic masurat, Iustin!
2. Dupa tipurile de limbaj si dezvoltarea individuala a unui tip sau altul: ma gandesc la limbajul pasiv si limbajul activ. Limbajul pasiv - pe care il folosim cand citim si cand ascultam ceva (suntem in pozitia de receptori), iar cel activ atunci cand emitem un mesaj (vorbim, scriem etc.). E limpede ca unii oameni aleg sa isi foloseasca timpul citind si gandind (reflectind, meditind), realizind in for subiectiv o multime de asociatii, traind diverse emotii etc. Altii isi organizeaza timpul scriind si gandind. Se organizeaza mai bine in timp ce comunica activ, in timp ce emit. E o specializare a limbajului care se obtine mai greu, in urma unui antrenament specific, cel al redactarilor si al monologului si dialogului. (Problema insa e ca aici avem colocviu!) Pentru mine de pilda, care sunt un guraliv din nastere si care am predat peste 20 ani ca profesor si am si scris o gramada de hartoage, e natural sa prefer exprimarea in scris, asadar utilizarea limbajului activ sub forma lui scrisa, epistolara.
Exista si o atreia categorie, cu dubla specializare, a celor care isi organizeaza si petrec timpul mai intai citind si reflectind apoi scriind si reflectind... Important este sa iasa ceva bun de aici, in planul cresterii duhovnicesti si al dezvoltarii personale, indiferent de specializarea fiecaruia intr-o forma de limbaj sau alta.

3. Dupa tipul de control al sentimentului de siguranta (al securitatii personale), sunt useri cu un control intern al vietii subiective (nu au mare nevoie de feedback, ei le stiu pe ale lor, au anumite certitudini de neclintit in privinta propriei persoane si nu simt mare nevoie sa fie confirmati, sustinuti, incurajati etc.) si useri cu nevoie mare de control extern: au nevoie de feedback, de incurajari, au nevoie sa fie auziti, receptati, confirmati. Uneori acestia sunt instabili emotional, sunt histrionici, demonstrativi etc. Printre ei ma numar si eu, cel putin in perioadele de vulnerabilitate, pare-mi-se...

4. Dupa capacitatea de a elabora un mesaj, unii au abilitati si competente, altii nu. Dintre ultimii, unii au bun simt si sunt discreti, altii se baga peste tot si se fac prilej de amuzament prin modul in care se exprima. Altii sunt scarbosi.

5. Dupa nivelul duhovnicesc, impresia mea este ca pot formula o ipoteza testabila: cu cat persoana este mai matura duhovniceste (au atins o varsta mai inaintata decat a mea, eu fiind, sper, deja prescolar), cu atat interventiile sunt mai concise (in general), mai la obiect, tintind nevoile reale ale userilor, aducind elemente clare de folos duhovnicesc, pe un ton care invita la calm si buna dispozitie, cu efecte clarificatoare, luminoase, in sufletul cititorului. As da aici cateva exemple din top dar ma sfiesc de sfiala celor in cauza...:)

6. Ar mai fi si intelectualii (documentaristii) - artistii (histrionicii expresivi, "colorantii" textelor) - revolutionarii (creativii). Primii aduna materiale, le sorteaza, le sistematizeaza, le bolduiesc, adauga poze, fac munca de compilare care desigur are valoarea ei, punind bazele informate ale unor eventuale prelucrari secundare. Artistii pleaca de la un continut si il "dramatizeaza". Cand nu sunt prea obositori, ei sunt "sarea si piperul" forumului. Fireste ca se supara daca nu sunt aplaudati, mai mult sau mai putin discret... In fine, revolutionarii propun / avanseaza proiecte noi, mai mult sau mai putin realizabile, nascocesc ei ceva, adeseori genial, alteori lamentabil. Acestia ar trebui, zic eu, sa fie recompensati cu mai multa ingaduinta si cu mai putina zgarcenie in manifestari afectuoase, de nu vrem sa le ramanem vesnic indatorati sau sa-i pierdem.

Si asa mai departe...
Cata vreme suntem atat de diferiti, din mult mai multe motive decat cele enumerate si descrise succint aici, e limpede ca avem pe forum comunicarea aceasta si nu alta...
E ceva natural, firesc.
Singurul lucru care ma ingrijoreaza este tendinta spre conflictualitate, spre hartza, spre lupte surde de putere. Asta reflecta foarte bine lumea in care traim: sa deschidem acum televizorul pe un post de consum social si vom afla imediat ca exact asa stau lucrurile...


P.S. In fine, ar mai fi ceva care imi pare important: la noi in tara este in general descurajata, inca din scolaritatea mica, exprimarea personala: elevul trebuie sa stea cuminte in banca, sa noteze, sa raspunda cand e intrebat, sa nu isi dea cu parerea despre orice, sa pastreze linistea si disciplina etc. Este deja in sange obedienta, postura pasiva etc. Apoi, comunismul ne-a invatat ca in orice loc exista un "big brother", care tre sa dea aprobarea, de care tre sa asculti, ca el stie mai bine, ca tu esti mic si prost iar daca nu iti tii gura o iei pe cocoasa si cine stie, poate ajungi si la Canal...
Vrem nu vrem, avem frica in oase pentru generatii intregi.
La noi persoana e pretioasa doar in slogane, in realitate avem (suntem) o societate dominata de lipsa respectului pentru semeni si mai ales pentru alteritate, pentru deosebiri de un gen sau altul. Doamne fereste sa indraznesti sa fii unic si original, adica sa fii tu insuti in cautarile tale. Ti-o spun din experienta, sunt tabacit bine pe motivul asta, de cand ma stiu... Ai insa permisiunea sa stai cuminte, sa lingi in stanga si-n dreapta, sa dai din coada, sa fii un om cuviincios asezat unde iti este randul, sa zambesti ca un retard in stanga si-n dreapta, sa tipi ca sa se adune soferii si pompierii, sa repeti ca papagalul ce scrie in ziare sau ce a formulat Esca la stiri, desi ai fost martor ocular la evenimentul schimonosit de jurnalisti, cam asa e la noi... Daca mergi in alte tari, se poate sa ai surprize chiar mai mari, nu neaparat rele...:)
Asa apar revoltatii: oameni care trec in pozitia psihologica de "rebel" si fac pe Gica-contra, care au mare nevoie de afirmare personala etc.
Asta-i lumea, frate! Din ea scapa cine poate... Si nu cunosc mod mai bun de a "scapa"decat in arca Bisericii, prin modul de vietuire crestinesc, pe care il consider cel mai bun dintre toate si pe care ma rog lui Dumnezeu sa il deprind si eu, intr-o buna zi. Deocamdata mi-e greu, precum se vede...

Asadar, gandirea patristica apare in lume nu ca un accident, nu ca o ruptura/fractura, asadar nu cu totul rupta de reflectia omeneasca precedenta ei, ci ca un salt intr-o cu totul alta perspectiva, in cu totul alta lumina... Ea reasaza pe Hristos in Centru: Izvor si sprijinitor al vietii de cunoastere a omului.
Teologia aceasta nu este rupta, in viata Parintilor, de cunoasterea (partiala, incompleta, pe alocuri esuata) filosofilor si cercetatorilor stiintei pagane. Asta apropos de un topic in care invitam la meditatia asupra relatiei teologiei cu stiintele si alte preocupari umane...

Parintii muncesc din greu pentru a cunoaste, folosesc descoperirile predecesorilor lor, le integreaza rezultatele si, purtati de credinta si dragoste pentru Hristos, purtati de Duhul Adevarului, ofera lumii o noua perspectiva asupra vietii, una din care nu poate lipsi Izvorul vietii si al cunoasterii.

E asemanator cu o rezolvare de probleme la matematica elementara: voim sa rezolvam un sistem de ecuatii dar lasam voit la o parte un parametru, o variabila, o necunoscuta. Fireste ca trec mii de ani si sistemul continua sa ne preocupe...
Dar daca operam cu toate datele, putem nazui apoi sa trecem la alte probleme... Doamne ajuta!

Sfantul Grigorie Palama
 

http://www.youtube.com/watch?v=2gUbK...eature=related

http://www.youtube.com/watch?v=gX-VT...eature=related

Oameni cu aripi de foc si lumea lui mesi@
 

Parintele Andrei Scrima,intr-un comentariu la Evanghelia dupa Ioan spunea ca ,,viata duhovniceasca incolteste si creste incet,nu repede si cu usurinta.Ce incolteste repede,repede se si ofileste pentru ca nu are radacina.Pentru a se inradacina trebuie sa moara,sa cada adanc in pamant.E nevoie de timp,rabdare, discretie si viata ascunsa pentru ca Duhul sa-si savirseasca lucrarea".Plecand de la acesta idee cuvintele Sfantului Irineu,analizate de catre parintelui John Behr imi par a rasuna aproape precum o intrebare hamletiana pentru omul modern,tot mai singur,tot mai instrainat,tot mai inlantuit,tot mai indepartat de trairea Evagheliei:

,,Cum vei fi un dumnezeu daca nu esti nici macar un om?Cum vei fi desavarsit cand inca nu umbli?Cum nemuritor cand nici macar in firea ta muritoare nu te poti supune Creatorului tau?Intra mai intai in randul oamenilor daca vrei sa cunosti taina lui Dumnezeu.Nu tu il faci pe Dumnezeu ci Dumnezeu te face pe tine.Daca esti lucrarea lui Dumnezeu asteapta Mana lui Dumnezeu care face totul la vremea potrivita-la vremea potrivita pentru tine,care esti facut.Daruieste-i inima ta,blanda si mladioasa,pastreaza forma in care te-a facut Olarul,caci ai in tine Apa Lui; vezi deci sa nu te versi si varsand Apa sa te usuci iar urma degetelor Lui sa se piarda.Daca iti vei pastra forma vei ajunge la desavarsire,iar lutul din tine va fi ascuns prin mestesugul lui Dumnezeu.Mainile lui ti-au dat substanta,EL te va infrumuseta pe dinauntru si pe afara cu aur si argint curat si te va impodobi intr-un asa chip incat Imparatul Insusi te va dori pentru frumusetea ta.Dar daca,inasprindu-te,vei lepada mestesugul Lui,si te vei arata nerecunoscator fata de EL pentru ca te-a facut om,vei pierde deodata si forma si viata.

Caci a crea este atributul bunatatii lui Dumnezeu iar a fi creat este atributul firii omenesti.Prin urmare daca ii vei darui lui Dumnezeu ceea ce este al tau,adica credinta-n EL si ascultarea fata de EL,te vei bucura de mestesugul Lui si vei deveni o lucrare desavarsita a Sa.Iar daca nu crezi in EL si fugi de mainile Lui,pricina stirbirii va fi in tine,cel care nu s-a supus si nu in Cel care te-a chemat."

Uitand complet de elachistoteros-ul Apostolului Pavel, de acel ,,mai prejos decat cel mai de jos"omul modern pare a fi abandonat lumea patristica,a sfintilor cu aripile de foc ale credintei in favoarea intunecat-carismaticului mesi@, ce le construieste iluzie dupa iluzie, ca un perfect papusar al lumii ce se va sfarsi,turnandu-i iarasi dar nu in forma mainilor Celui ce i-a tinut cu dragoste suflarii de viata ci in ghiarele uitarii de sine si al celui de langa tine,otravitul somn al celor ce au uitat sa mai cuvante.Lui Dumnezeu.Si intunericul vrajbei pare a se lasa tot mai profund caci atunci cand omul se goleste pe sine si se umple de rau fata de cel din fata sa nu mai ramine decat ranjetul unui lup.Cat timp limita iluziei pare cat mai reala,dar doar din departare si atat de indepartata,de la apropiere, nici nu vei realiza ca alergi demult orb prin intuneric,stapan peste o clipa ce iti va fi luata odata ce iti vei vedea ranile de pe tine.Multi impreuna intr-o singuratate deplina,fara o vorba de alinare,haituiti de proprii demoni,alergand de ceea ce se incapatineaza sa nu dispara.Unde sunt oare oamenii cu aripi de foc,unde sunt cei care ar fi strabatut desertul lumii pentru a intelege cuvintele pe care le-au auzit cei doi calugari,consemnate de Ioan cel Pitic: ,,Luati aripi de foc si veniti la mine".

Diaconul Ioan Ica Jr,in ,,De la Dionisie Aeropagitul la Simeon al Tesalonicului: integrala comentariilor liturgice bizantine"cita cuvintele memorabile ale canonicului Hugh Wybrew:

,,Celebrand Euharistia primii crestini priveau atat inainte cat si inapoi:inapoi spre Cruce,a carei aducere aminte o faceau si inainte spre a Doua Venire,pe care o asteptau cu nerabdare.Desi aceasta nu exprima adecvat semnificatia Euharistiei.Memorialul sau anamneza lui Hristos,facuta cu paine si vin,era mai putin o privire inapoi spre un eveniment trecut,cat o facere prezenta a acelui eveniment aici si acum.Euharistia inceputurilor nu era o slujba de comemorare pentru intemeietorul mort al unei comunitati.Cand se rosteau multumirile peste paine si vin comunitatea se impartasea mancand si band din ele,Hristos cel Rastignit si Inviat era in chip nevazut intre ei,nu in carne ci in Duhul.A Doua Venire nu era nici ea un eveniment viitor indepartat.Hristos nu era absent de la ei,era prezent cu ei;iar unde era EL era si Imparatia lui Dumnezeu.Euharistia era pregustarea acelei Imparatii.Fiindca Hristos era prezent drept Celebrantul nevazut al ritualului si Cel care s-a dat pe Sine Insusi participantilor drept Painea coborata din cer,era EL Insusi in cer,prezentand vesnic la altarul ceresc jertfa care era EL Insusi.

Este foarte plauzibil ca atunci cand Sfantul Ioan Teologul a descris vedenia cultului ceresc,pe care l-a vazut in Duhul intr-o zi a Domnului sa o fi facut in termenii liturghiei duminicale a comunitatii crestine din Patmos.Pe scaunul episcopului,acoperit cu o panza alba,sedea Dumnezeu avand inaintea Lui altarul de aur,iar in jurul sau presbiterii pe locurile lor transformati in batrini ceresti.In mijloc era Mielul stand ca tocmai junghiat.Inaintea scaunului statea multimea fara numar a crestinilor.Lauda batrinilor din cer era un ecou al Bisericii de pe pamant,fiindca ei il lauda pe Dumnezeu pentru creatie,pentru mantuire si pentru ca i-a facut Imparati si preoti ai Sai-temele multumirii rostite peste paine si vin la mijlocul secolului II-iar cele patru fiinte vii canta Trisaghionul lui Isaia,laudandu-l pe Dumnezeu ,,Sfant!Sfant!Sfant!".Caci daca Euharistia priveste inapoi spre Cina cea de Taina si Cruce,si inainte spre desavarsirea finala a planului lui Dumnezeu,ea priveste si in sus,spre taramul unde Crucea este realitate vesnica iar Imparatia nu este o nadejde viitoare ci bucuria prezenta".

In Apoftegmele Parintilor din pustiu,avva Ischyrion,intrebat fiind ce vor face cei din viitor,privind la ce au facut ei,a raspuns: ,,Nu vor reusi sa faca nimic din ce a reusit sa faca generatia de dinainte dar vor fi foarte incercati iar cei care atunci vor fi gasiti vrednici vor fi mai presus decat noi si decat parintii nostrii".Aripile de foc nu s-au terminat,asteapta doar crucea de pe spatele fiecaruia care o ridica,pentru a-i inalta precum pe acei crestini din Patmos.

Mic articol nesemnificativ,scris cu gandul bucuriei, la un iconar prin dragostea de icoane ce o poarta-n inima sa,la o lumanarica a credintei ce incalzeste pe cei striviti de frigul lumii si la un om,Ioan,prieteni care in momente cand imi era greu,precum Simon din Cirene,nu au ezitat sa-mi arate unde imi cazuse crucea,ridicand-o ei pentru mine,cu bunatatea cuvintelor lor.Le multumesc tuturor pentru bucuria de a vedea ca @ nu a taiat toate aripile de foc,stiute sau nestiute.

Sfantul Isaac Sirul - Cuvinte despre sfintele nevointe

Lasa-te rastignit si nu rastigni.
Lasa-te nedreptatit si nu nedreptati.
Lasa-te barfit si nu barfi.
Fii bland si nu zelos si rau.

Veseleste-te cu cei ce se veselesc si plangi cu cei ce plang. Caci acesta este semnul curatiei.
Fii bolnav cu cei bolnavi.
Plangi cu cei pacatosi.
Bucura-te cu cei ce se pocaiesc.
Fii prieten cu toti oamenii, dar si singur in cugetul tau.
Fii partas la patimirea tuturor, dar cu trupul tau fii departe de toate.
Nu mustra pe cineva si nu osandi nici chiar pe cei foarte rai in vietuirea lor.
Intinde haina ta peste cel ce a gresit si acopera-l. Si daca nu poti lua asupra ta greselile lui si nu poti primi certarea si rusinea in locul lui, rabda-l macar si nu-l rusina…

De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba.
Si daca nu poti pune randuiala in ganduri, pune randuiala macar cu trupul tau.
Si de nu poti lucra cu trupul tau, intristeaza-te macar in cugetul tau.
Si de nu poti sta la priveghere, privegheaza macar sezand pe patul tau sau chiar intins pe el. Si de nu poti posti doua zile, posteste macar pana seara. Si de nu poti pana seara, pazeste-te macar sa nu te saturi.
De nu esti curat in inima ta, fii curat macar in trupul tau.
De nu plangi in inima ta, imbraca-ti cu jale macar fata ta.
De nu poti milui, vorbeste macar ca un pacatos.
De nu esti facator de pace, fii macar neiubitor de tulburare.
De nu te poti stradui, fa-te macar in cuget netrandav.
De nu esti biruitor (asupra pacatelor), macar sa nu te mandresti fata de cei vinovati.
De nu izbutesti sa inchizi gura celui ce barfeste pe sotul tau, pazeste-te macar sa nu te faci partas in aceasta cu el.

De iubesti blandetea, ramai in pace. Si de te vei invrednici de pace, te vei bucura in toata vremea.

Cauta intelepciunea si nu aurul.
Imbraca-te in smerenie si nu in matase..
Cauta sa dobandesti pacea si nu imparatia…

Iata, frate, indemnul meu: mila sa-ti sporeasca in suflet pana cand vei simti in inima ta aceeasi mila pe care Dumnezeu o are fata de tine.

Bine v-am regasit!

http://www.doxologia.ro/vietile-sfin...-duhovniceasca

Bine ai revenit printre noi si sa ai post binecuvantat si linistit!

Cuvintele pe care le-ati postat sunt un adevarat balsam pentru suflet, avem multe de invatat din indemnurile Sfantului Isaac Sirul. Bine ati revenit alaturi de noi, de cate ori se vor ivi norii ispitelor, ne vom intoarce la cuvintele Sfantului. Frumoasa revenire, va asteptam cu interes postarile :)

Cu adevărat, dumnezeieşti cuvinte. Se simte că sfântul Îl purta pe Hristos în suflet; duhul Lui.

Mă bucur că ai revenit, şi cu postarea asta cred că i-ai făcut o bucurie şi Pelerinului, care s-a arătat din nou întristat de stagnarea acestui topic (la care eu nu m-am învrednicit să contribui cu nimic).

Frumoasa intrare :)
Fie ca gandurile sfantului sa ne calauzeasca spre pace si intelegere , caci cine face pace in el , o va raspandi si in jur.

"De nu te linistesti cu inima, linisteste-te macar cu limba."

Macar e cuvintul cel mai des folosit in acest pasaj.

E bine sa tindem catre absolut ,dar sa nu lasam nici o situatie sa treaca fara a face MACAR putin bine celorlalti , si MACAR putina infrangere de sine .

Intamplator sau nu , mi-a cazut in mana o scriere a Sfantului Ierarh Grigorie Teologul , un text deosebit la Nasterea Mantuitorului Iisus Hristos , pe care n-am sa-l reproduc , ci am sa extrag cateva idei , cuvinte , indemnuri ale acestui Sfant Ierarh la Venirea lui Dumnezeu la oameni , precum el inasusi o numeste atat de sugestiv : " venirea Lui , ca pe noi sa ne duca la Dumnezeu , au mai bine spus , sa ne readuca la Sine " , lepadand omul vechi in cel nou . Sunt sigur ca si acest cuvant al Sfantului Ierarh Grigorie Teologul , va fi adus in atentie cititorului pe thredurile dedicate Sarbatorii Nasterii Domnului .
Ma gandesc la perioada ce-o sa urmeze , cand industria de profil va profita din plin si va denatura aceasta sarbatoare in reclame , in zgomot si imagini din import . S-a Mai vorbit pe la Generalitati si nu numai , despre "pacatul" impodobirii brazilor , despre cantari straine noua , despre denaturarea voita a Sarbatorii Nasterii Domnului , si nu vreau aici sa zabovesc asupra acestor aspecte , dar reamintesc ca Sfantul Grigorie Teologul ne indeamna in scrierea la care am facut referire la inceput : " Sa nu impodobim cu cununi stalpii portilor , sa nu intindem jocuri , sa nu impodobim drumurile , sa nu desfatam ochii , nici auzul cu cantece , nici sa ne ametim de mirosurile cele femeiesti , nici sa ne desfranam gustul nostru . .. ." , in fine sa fim cu luare aminte la aceste cai usuoare , care duc la intrarea in pacat .
Frumos ne arata in scrierea lui , si ne indeamna cu tot sufletul sa primim impreuna cu el ( Sfantul Grigorie )" purtarea in pantece si nasterea Lui " , sa saltam de bucurie , daca nu" precum Ioan Botezatorul in pantece " , macar precum David cand " a asezat chivotul Legii la locul lui " .
Ne indeamna sa cinstim precum se cuvine micul Betleem , " caci el te duce pe tine omule , iarasi in rai ". Ne indeamna sa ne inchinam si " ieslei sfinte " , precum frumos o numeste, " prin care , nefind tu condus de ratiunea ta , ai fost hranit acum de Cuvantul ( de Logos ).
In viitoarele postari voi insista pe acest cuvant al Sfantului Ierarh Grigorie Teologul la Nasterea Mantuitorului Hristos , caci cuvantul sau este cu adevarat de folos noua mai ales in aceasta perioada , si constituie un adevarat balsam pentru suflet.
Post binecuvantat !

Bine ati revenit, frate Cezar!Domnul fie cu noi toti, amin!

Cuvânt pentru Psalm - Sf Efrem Sirul
 

Psalmul este alinare a sufletului, dăruitor al păcii, psalmul este adunător al prieteniei, unire a celor despărţiţi, al celor învrăjbiţi împăcător. Psalmul este aducător de ajutorul îngerilor, armă întru frici de noapte, odihnă a ostenelilor de ziuă, pruncilor întemeiere, bătrânilor împodobire, prea îmbătrâniţilor mângâiere, femeilor podoabă prea potrivită.

Că psalmul şi din inimă de piatră scoate lacrimi.
Psalmul este lucrul îngerilor, petrecerea cea cerească, tămâia cea duhovnicească. Psalmul este luminare a sufletelor, sfinţire a trupurilor. Pe acesta, fraţilor, să nu încetăm totdeauna cugetându-l: şi prin case, şi prin călătorii, şi dormind, şi sculându-ne, grăind întru înşine cu psalmi şi cu laude şi cu cântări duhovniceşti.

Dumnezeu sa-ti binecuvinteze intoarcerea, frate Cezar. Ma bucur ca ai revenit!

(Sfântul Tihon de Zadonsk)
 

Si eu ma bucur ca a revenit , dar cred ca mesajele pe privat sunt mult mai de folos decat a folosi Slava Desarta- lingusala omeneasca pe un astfel de thread , si nu numai !
A lingusi sau a osandi sunt pacate capitale , Culai !
Smerenia . . .smerenia . . .
Iata un cuvant pentru acest subiect :

„Este un păcat ce vine din trufie, semn al unei inimi bolnave de necredinţă - căci lui Dumnezeu I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea. Pe măsura înălţării în rang, împătimitul ţinteşte tot mai sus. Urmările păcatului: linguşeală din partea supuşilor, lăcomie, luare de mită, lux peste măsură, chiar crimă (Irod). Rangul nu trebuie să fie pentru creştin decât un jug pus asupra lui de către Dumnezeu. Nu trebuie însă să alerge după rang, ci rangul după el.
Slava deşartă nu se pierde decât la moarte, în mod desăvârşit. Să ne gândim că cei mari vor fi mai greu judecaţi decât cei mai mici în funcţie (Înţelepciunea lui Sirah 6, 5-6).
Nu e slavă mai mare - care nu e deşartă - decât a fi creştin adevărat!"

Sf. Ignatie Briancianinov: FATARNICIA !
 

Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.). Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu. Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna. Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori. Si inca de ce? virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“. De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri. Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi):
“ Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă comportamentul exterior. Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut. Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.
[COLOR=#000080]Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor[/COLOR]; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească, omenească, foarte confortabilă. Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă omenească.
Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă. Cu toate că vorbeşte fără încetare despre Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este gata – şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat. Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica minciuna şi răul de care a fost atins.
Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor. Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare. Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului”.)
“Teme-te de această făţărnicie, teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“. (apud: IPS
[... ] Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.

Fatarnicia ! ( continuare )
 

“Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu (…) Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25). (…) Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. “Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc?” (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.
Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu! Aceasta, care in ochii tai este trufie – de fapt este sfanta smerenie”.

Va multumesc tuturor pentru primire, mai calda sau mai retinuta, dupa cum a fost posibil in sufletul fiecaruia.
Eu m-am reintors pe forum dupa o analiza cat am reusit de atenta a greselilor mele din trecut. Sper ca am invatat cate ceva atat din greselile personale cat si din recomandarile voastre, uneori blande si suportive, alteori mai aspre, dupa cum a fost ingaduit si inriurit de Bunul Dumnezeu.
Ma simt bine pe forum, ca acasa. Atat scrisul cat si cititul postarilor tuturor forumistilor imi sunt prilej de impartasire a dragostei fratesti dintre noi, oamenii credinciosi in Hristos, fiecare dupa masura lui.
Domnul sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe noi toti!

P.S. Un cuvant special de multumire fratelui Cristian, pentru efortul sustinut de a aduce mereu in atentie pericolele caderilor de tot felul. Ca un impiedicat cum sunt eu, nu pot decat sa ii fiu recunoscator pentru atentionari. La randul meu insa, nu voi proceda la fel, deoarece mi-am reamintit, in sfarsit, ca vocatia mea nu este asprimea (aceasta e cadere de la menirea mea) ci, in chip complementar, blandetea. Iar cand spun blandete, ma trage gandul imediat sa spun de fapt Frumosul, in toate chipurile posibile.
Sa ne miluiasca Domnul, asa cum suntem fiecare in felul lui aparte, precum si pe toti impreuna! AMIN+

Arsenie Boca -
 

Înclinaţii spre zgârcenie duhovnicească

Se tânguiesc atunci când nu primesc mângâierile care le aşteptau din partea duhovnicilor sau aproapelui.

Închină tot timpul cititului şi nu mai au timp pentru lucrarea(?) care este prima lor datorie.

Înclinaţii spre mânie

Au în permanenţă o proastă dispoziţie.
Îşi fac datoria numai de mântuială.
Se supără pentru toate fleacurile şi ajung câteodată de nesuferit.
Pun vina pe greşealele altuia.
Îi bârfeşte pe ceilalţi.
Face morală cu acreală, în ton, ca şi când numai el ar avea dreptul la virtute.

Înclinaţii spre lăcomie duhovnicească

Se istovesc în canoane.
Se dedau fără de frâu la posturi.
Se sustrag din faţa acelora care i-ar îndemna pentru hrana trupească.
N-au dreaptă socoteală.
Lucrează împotriva poruncilor.
Doresc mai mult un canon trupesc decât un canon al judecăţii.
Lipsa de ascultare de duhovnic.
Se trufesc prin diferite osteneli fără dreaptă socoteală.
Pe astfel de ucenici îi încurajează diavolul să facă astfel.
Caută să smulgă duhovnicilor sfaturi după cum le place lor.
În cazul că sunt respinşi au mâhnire ca de copii.
Ceea ce fac, fac numai de mântuială pentru că sunt convinşi că nu fac nimic bun înaintea lui Dumnezeu când nu lucrează cum le place lor.
Se împărtăşesc fără încuviinţarea duhovnicului de mai multe ori.

Vrăjmaşii omului duhovnicesc: lumea, trupul, diavolul

Aceştia trei în mod sigur îi ies omului în calea duhovnicească.

Cei buni

Se arată prin smerenia lor.
Nu ţin seama de lucrurile lor personale şi nu pun decât foarte puţin preţ pe ele. Cât despre alţii, tot li se pare mai presus.
În toate lucrurile lor smerenia stăpâneşte.
Cu cât lucrează mai mult cu atât îşi plac mai puţin.
Dorinţa vie le este de-a place lui Dumnezeu.
Tot ceea ce ostenesc ei pentru Dumnezeu li se pare nimic.
Sunt foarte fericiţi când nu sunt băgaţi în seamă şi când sunt criticaţi de alţii în lucrările lor. Când sunt lăudaţi de cineva ei sunt foarte uimiţi.http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gifhttp://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gifhttp://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gif
Nu doresc altceva să înveţe decât numai ce le este de folos.

Arsenie Boca
 

Nu dori să fi stimat şi iubit de oameni cu deosebire, că aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luişi asemănare. Nu dori a avea întâiul loc în inima ta cuiva, că aceasta se cuvine să fie închinată numai lui Dumnezeu; nici altul să cuprindă în inima ta locul acesta ci Hristos să-l cuprindă în tine şi-n tot omul bun.
În vremea ispitelor să nu părăseşti mănăstirea ta, ci suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu. Iar de-o vei părăsi, te ve afla neprobat, lipsit de bărbăţie şi nestatornic.
De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.
Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiescă şi să te afli străin de viaţa veşnică.
Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.
Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.
Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.
Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.
Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.http://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gifhttp://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gifhttp://www.crestinortodox.ro/forum/i...cons/icon4.gif
Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de laudă, fie în chip vrednic de ocară, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac. Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă, a doua este mijlocie, celelalte sunt pătimaşe.
Dacă pe unii îi urăşti, pe alţii nici nu-i iubeşti, nici nu-i urăşti, pe alţii iarăşi îi iubeşti dar potrivit, şi în sfârşit pe alţii îi iubeşti foarte tare, din această neegalitate cunoaşte că eşti departe de dragostea desăvârşită care cere să iubeşti pe tot omul la fel deopotrivă.
Dragostea ne face să iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi aceasta nu se poate decât numai prin lepădarea de sine şi de toate. Fiecare din voi dacă se leapădă de tot ce are, nu poate să nu fie Mie ucenic. "Iată acum ce este bun sau ce este frumos, fără numai a locui fraţii împreună", că întru aceasta a făgăduit Domnul viaţa de veci.
Deşertăciunea deşertăciunilor

Fie de-a cunoaşte toată Biblia pe de rost, precum şi toate pildele înţelepţilor, la ce-ţi foloseşte de n-ai dragostea lui Dumnezeu şi Harul Lui. Toate sunt deşertăciuni, afară de a iubi pe Dumnezeu şi de a sluji numai Lui.
Înţelepciunea de mai sus este să năzuieşti la Împărăţia Cerurilor, dispreţuind lumea.
Deşertăciunea este aşadar, a umbla după bogăţiile cele pieritoare şi a nădăjdui în ele; deşertăciune este a nădăjdui la slavă şi a te ridica la locuri de frunte; deşertăciune este a merge după dorinţele trupului - şi-a pofti acele lucruri care, într-o zi, pedeapsă grea îţi vor aduce; deşertăciune este a dori o viaţă lungă - şi a nu te gândi ca să trăieşti cum se cuvine; deşertăciune este a cugeta numai la viaţa de acum, fără să cugeţi la ceea ce va veni după ea; deşertăciune este a te lipi la ceea ce atât de repede trece, - şi a nu te grăbi către bucuria, cea care sfârşit nu are.
Fie de-aş avea toată ştiinţa lumii, dacă n-am dragoste la ce-mi foloseşte aceasta în faţa lui Dumnezeu care mă va judeca după fapte.

Eu chiar nu stiu la ce anume te referi, Cristi, dar vad la tine o framantare pe care sincer nu ti-o inteleg. Nimeni nu merita, Cristi, crede-ma, atata importanta, cata dai tu uneori anumitor persoane pe care te fixezi dintr-un motiv sau altul. Lasand la o parte faptul ca devii extrem de obositor, pana la urma, omul trebuie sa te ia asa cum esti pentru ca de fapt nimeni nu-i chiar in regula peste tot...
Acum incerc "sa-ti dau raportul", asa, ca sa intelegi cum stau lucrurile de fapt, dupa care ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere sa... "te pot sari"... Cand am deschis astazi calculatorul, am fost atentionat ca am un mesaj de pe forum, iar cand am intrat am fost surprins ca nu de mesaj era vorba ci de intentia de "prietenie" a fratelui Cezar, care revenise. Pana si tu stii bine cat de mult am regretat faptul ca a plecat. Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? O sa-ti fie destul de greu mai ales ca eu chiar mi-am propus sa te las in plata lui Dumnezeu.
Doamne-ajuta!

Pacatul cel mare-Clive Staples Lewis
 

"Acum ce vrei, sa ne gonesti pe-amandoi? "
(aberatii de om "nefericit" )

Spre lectura :
Pacatul cel mare
Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.
Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. De asemenea am intalnit foarte rar pe cineva care nu-i crestin si care sa tolereze cat de cat acest cusur la altii. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.
Defectul de care vorbesc este trufia sau ingamfarea, iar virtutea opusa lui este numita, in morala crestina, umilinta. Potrivit propovaduitorilor crestini, viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.
Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat lucrul acesta? Daca da, mai ganditi-va. Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"
Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei la o petrecere tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata. Ceea ce trebuie bine stiut este ca mandria este esentialmente - este prin insasi natura ei - competitiva, in timp ce alte vicii sunt competitive doar - sa zicem asa - in mod accidental.
Mandria nu-si gaseste satisfactia in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat altul. Spunem ca oamenii sunt mandri pentru ca sunt bogati, sau destepti, sau aratosi, dar nu este adevarat. Sunt mandri pentru ca sunt mai bogati, mai destepti sau mai aratosi decat altii. N-ar mai exista nici un motiv de mandrie daca toti ar deveni la fel de bogati, destepti sau aratosi.
Comparatia este cea care te face sa fii mandru: placerea de a fi deasupra celorlalti. O data ce s-a dus elementul de competitie, se duce si mandria. De aceea spun eu ca mandria este esentialmente competitiva, intr-un fel care lipseste celorlalte vicii.
Impulsul sexual poate aduce in competitie doi barbati daca ei doresc aceeasi femeie. Dar este doar un accident, pentru ca ar fi putut tot atat de bine sa doreasca doua femei diferite. Dar un om trufas iti va lua femeia, nu pentru ca o doreste, ci numai pentru a-si dovedi lui insusi ca este un barbat mai grozav decat tine.
Lacomia poate arunca oamenii in competitie daca nu exista de ajuns pentru fiecare; dar omul mandru, chiar daca are tot ce-si poate dori, va incerca sa obtina inca mai mult decat are, pentru a-si arata puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lacomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.
De pilda, banii. Lacomia il face cu siguranta pe om sa doreasca bani, pentru a avea o casa mai buna, vacante mai bune, lucruri mai bune de mancat si de baut. Dar numai intr-o anumita masura. Ce-l mana pe omul care castiga 10.000 de lire pe an sa vrea neaparat sa cistige 20.000? Nu este vorba de lacomia care cauta mai multa placere. 10.000 de lire ofera accesul la toate placerile de care se poate bucura un om. Omul acela este manat de trufie - dorinta de a fi mai bogat decat alti oameni bogati, si (inca mai mult) de dorinta de putere. Pentru ca, evident, puterea este ceea ce bucura cu adevarat mandria: nimic nu-l face pe om sa-si simta mai bine superioritatea asupra celorlalti ca puterea de a-i manevra pe ceilalti ca pe niste soldati de plumb.
Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia. Ce indeamna un conducator politic sau o intreaga natiune sa ceara la nesfarsit mai mult si mai mult? Din nou trufia.
Mandria este competitiva de felul ei; de aceea vrea mereu mai mult. Daca sunt un om trufas, orice om de pe lume care este mai puternic, sau mai bogat, sau mai destept decat mine devine rivalul si dusmanul meu.
Crestinii au dreptate: trufia a fost de la inceputul lumii cauza, principala a nefericirii in orice natiune si in orice familie. Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.
In Dumnezeu afli ceva care iti este infinit superior in toate privintele. Daca nu-l cunosti pe Dumnezeu astfel - si ca urmare nu-ti dai seama ca tu nu esti nimic fata de el - nu-l cunosti deloc pe Dumnezeu. Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. Un om mandru se uita intotdeauna de sus la lucruri si la oameni; si, de buna seama, atata timp cat privesti in jos nu poti vedea ceva care este deasupra ta.
De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar. Ei admit in teorie ca nu sunt nimic in prezenta acestui Dumnezeu fantoma, dar de fapt isi inchipuie tot timpul ca el ii aproba si crede ca sunt de departe mai buni decat oamenii de rand.
Cu alte cuvinte, ei ofera un strop de supunere imaginara fata de Dumnezeu si cer in schimb o caldare de mandrie fata de semenii lor. Presupun ca la asemenea oameni se gandea Hristos cand a spus ca unii vor tine predici despre el si vor arunca anateme in numele lui, desi la sfarsitul lumii se va dovedi ca el nu i-a cunoscut niciodata pe acestia.
Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Adevaratul test al prezentei lui Dumnezeu este sa uiti cu totul de tine sau sa te vezi pe tine insuti ca pe un obiect mic si murdar. Cel mai bine este sa uiti cu totul de tine insuti.
Faptul ca cel mai rau dintre toate viciile se poate strecura fraudulos chiar in centrul vietii noastre religioase este ingrozitor. Este lesne de inteles de ce. Celelalte vicii, mai putin rele, vin de la diavol, care lucreaza asupra noastra prin intermediul naturii noastre animale.
Dar trufia nu vine defel din natura noastra animala, ci vine direct din iad. Este un viciu pur spiritual si ca urmare mult mai subtil si ucigator. Din acest motiv, mandria poate fi deseori folosita pentru a combate viciile mai simple. De fapt, invatatorul face de multe ori apel la mandria unui baiat, sau la respectul de sine, cum ii spune el, pentru a-l face sa se poarte cum trebuie; multi oameni au reusit sa-si invinga lasitatea, tafna sau desfraul, convingandu-se ca acestea sunt sub demnitatea lor - adica, folosindu-si mandria.
CITESTE MAI DEPARTE :
http://www.crestinortodox.ro/editori...are-70326.html

Referitor la teoriile atribuirii (atribuim o explicatie sau alta unui fenomen, unei intamplari etc.), exista in literatura de specialitate a analizei tranzactionale un caz celebru pe care gasesc folositor sa il evoc aici. (Cu scuzele de rigoare ca prin aceasta prelungesc, cu un ultim gest sper eu, lungul periplu offtopic al ultimelor zile. Si rog cu aceasta ocazie sa revenim, pe cat este posibil, la frumosul si folositorul topic deschis de Pelerin cu ceva vreme in urma.)
Intr-unul din articolele sale, analistul tranzactional Eric Berne prezinta povestea (scenariul de viata si decizia) unei tinere care solicita terapie psihologica pentru urmatoarea situatie: desi dotata intelectual si cu studii avansate in plan academic, tanara si frumoasa femeie isi petrecea timpul liber prin baruri, imbatindu-se crita si ademenind barbati necunoscuti - "ca sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale".
Din pacate, nu numai alcoolismul, timpul si energia si banii cheltuiti etc. etc. erau problema ei ci, pe langa aceste neajunsuri serioase, tanara solicita terapie pentru faptul ca nu reusea sub nici o forma sa infiripeze o relatie stabila cu un barbat. Nu reusea sa iubeasca si sa se lase iubita cu adevarat. Ea practica un joc dubios si complex in care i se parea ca obtine satisfactie (morbida, desigur) umilindu-i pe barbatii care o placeau si/sau o doreau. Desi era atrasa de unii barbati, pe care i-ar fi dorit eventual ca sot si tata al copiilor lor, tanara facea ce facea si sfarsea inevitabil in postura femeii frumoase care te-a sedus si ti-a tras clapa...
Incepuse sa se gandeasca la casatorie, tot mai insistent, insa realiza tot mai clar ca mariajul devine o problema care o depaseste, parind imposibil de solutionat.
Ce era de facut?

(Fac o paranteza acum si afirm ca, dupa opinia mea, in aceasta poveste de viata gasim un bun prilej pentru a vedea o alternativa explicativa si curativa la demersul terapeutic duhovnicesc. Nu pentru a minimaliza in vreun fel terapia duhovniceasca, pe care o consider fara egal, si nici pentru a pune semnul de echivalenta intre mantuire si corelatele ei (credinta, practica unei vieti crestine, spovedanie, post si rugaciune etc.), pe de o parte, respectiv depasirea unei grave problematici psihologice abordabile prin psihoterapie, pe de alta parte. Spun doar ca acest caz ilustreaza bine alternativa explicatiilor si interventiilor cu mult folos sufletesc, care se pot conjuga la momentul potrivit cu indreptarea deplina a vietii prin terapie duhovniceasca in Sfanta Biserica.)

Deocamdata tanara femeie solicita ajutor terapeutic iar analiza, diagnoza si terapia sufleteasca nu se fac prin raportare la mandrie, aroganta, trufie si orice altceva de acest fel, ci prin apelul la o serie de fapte, de intamplari si de ecouri sufletesti: rana, durerea insuportabila, teroarea, precum si solutia de salvare in extremis a unui copil torturat de parintii sai, in speta de tata.
Cu finetea, blandetea si priceperea terapeutului de mare clasa (in fond un om care se pricepe sa si practice ajutorul sufletesc, nu doar sa il declare), Eric Berne (parintele analizei tranzactionale) reuseste in colaborare cu tanara femeie sa dea la o parte valul sau zidurile succesive ale autoapararii pe care le ridicase fetita abuzata si traumatizata.

Astfel, cei doi parteneri ai vindecarii afla/redescopera ca in copilarie fetita asistase de nenumarate ori la intoarcerea tatalui sau acasa, beat crita fiind, care le batea salbatic pe mama si pe fetita apoi o siluia pe mama in fel si chip sub ochii copilei sau in camera invecinata.
Supusa acestui tratament oribil, cosmaresc, fetita de atunci, indurerata peste masura de supliciul indurat de mama ei, hotaraste cu mintea ei de copila ca, atunci cand va deveni femeie, sa se razbune pe tatal ei prin intermediul altor barbati (deveniti un fel de substitut al tatalui). De ce o astfel de "solutie"? Din numeroase motive care tin de puterile limitate ale sufletului unui copil terorizat, dar si pentru ca fetita intelesese ca ceea ce era de fapt rau si chinuitor in viata lor de familie era faptul ca tata era barbat. Adica, in mintea copilei torturate (UNDE GASIM AICI MANDRIA SI CELELALTE?), asa cum vazuse ea in mod practic, barbat e cel care batjocoreste si chinuieste pe copii si pe mame.
Din acest motiv (evident bine pitit in inconstientul chinuit al copilei, intrucat mentinerea in constiinta a episoadelor traumatizante face imposibila supravietuirea) al unei reparatii simbolice a chinului mamei sale si al sau personal, peste ani tanara femeie adopta un comportament adecvat care sa o ajute sa isi atinga tinta: ii batjocoreste pe barbatii intalniti, pedepsindu-i in fel si chip, cu toate consecintele inevitabile (unii dintre ei nu reactionau prea frumos la un astfel de tratament dezamagitor, de genul tras pe sfoara sau inselarea asteptarilor/promisiunilor).
Irationalitatea "solutiei"copilei este evidenta pentru noi acum, insa pentru copilul acela aflat in respectiva situatie de viata, orice altceva nu a parut a fi eficient in planul adaptarii si supravietuirii. In astfel de situatii, consider ca morala, etica si virtutile nu mai sunt operante: cand voim astfel de lucruri minunate trebuie sa avem grija MAI INTAI ca omul de la care le cerem sa nu cumva sa fie un (fost) copil torturat in chip bestial de proprii parinti. Sau un om pe care il terorizam noi insine, fie si din intentii nobile.

Asadar in acest caz atribuirea cauzelor si mecanismelor care au generat comportamentul distructiv si autodistructiv al femeii nu a vizat nici mandria nici suratele ei, ci s-a limitat la "simpla" lume a functionarii afective si volitionale a unui copil traumatizat.
Rezultatul unei astfel de abordari a fost cu totul remarcabil, tanara reusind sa isi depaseasca, treptat, decizia infantila care o insotise ani la rand si descoperind alternative mai mature de a face fata vietii.
Despre relatia ei cu Biserica nu cunosc amanunte.

Am dorit doar sa arat, prin intermediul unei povesti celebre in domeniul analizei tranzactionale, ca noi crestinii putem avea in vedere o bogatie mai mare de alternative interpretative si explicative, care sa ne ajute sa facem loc in viata noastra concreta virtutilor pe care le pretuim si le dorim atat de mult: dragostea, intelepciunea, discernamantul, smerenia...

Iar acum, tot ce imi doresc eu unul, ar fi sa reusim sa ne intoarcem la topicul atat de generos initiat de Pelerinul nostru drag. Dumnezeu sa ne ocroteasca si sa ne lumineze pe fiecare in parte si pe toti impreuna! AMIN+

"să cinsteşti precum se cuvine şi micul Betleem, căci el te duce pe tine, omule, iarăşi în rai; să te închini şi ieslei sfinte prin care, nefiind tu condus de raţiunea ta, ai fost hrănit acum de Cuvântul (de Logos). Cunoaşte-L acum şi tu pe Domnul, precum asinul cunoaşte pe stăpânul său, după cum zice Isaia proorocul (Isaia 1, 3). Şi fie că eşti dintre cei curaţi, care-I cinstesc Legea şi se apleacă cu luare-aminte asupra cuvântului şi sunt gata să se aducă jertfă, sau faci parte din aceia care erau odinioară necuraţi şi opriţi a mânca din cele ce erau jertfite şi făceau parte din cele ce erau ale neamurilor păgâne, aleargă şi tu astăzi cu steaua şi adu şi tu daruri Stăpânului a toate, împreună cu magii: aur, ca unui împărat, tămâie, ca unui Dumnezeu, şi smirnă, ca Unuia Care pentru tine va muri. Preamăreşte şi tu, împreună cu păstorii, laudă să aduci şi tu, împreună cu îngerii, şi saltă de bucurie împreună cu arhanghelii. Să fie o împreună-prăznuire a celor cereşti şi a celor pământeşti, căci astăzi cele din ceruri împreună cu noi se bucură şi prăznuiesc, iubitoare de oameni şi de Dumnezeu fiind acestea, după cum şi David zice (Ps. 23, 7-9), urcând împreună cu Hristos spre pătimirea Sa, şi întâmpinându-L, şi îndemnându-se între ele, ca să se deschidă porţile pentru a intra prin ele Hristos ca Biruitor al morţii şi Împărat al slavei.
Un singur lucru să urăşti din cele ce sunt relatate despre naşterea lui Hristos, şi anume omorârea pruncilor (Matei 2, 16) de către Irod, sau, mai bine spus, cinsteşte şi această jertfă ca una care se aduce lui Hristos, mai înainte de Jertfa cea nouă a Lui Însuşi pentru noi.
Iar dacă acum va fugi în Egipt, să fii şi tu împreună-înstrăinat cu El; căci dacă El este urmărit acolo, să fii şi tu împreună cu El prigonit; iar dacă în Egipt zăboveşte, cheamă-L pe El de acolo închinându-I-te; treci împreună cu El prin toate vârstele creşterii Lui, ca un ucenic credincios lui Hristos. Curăţeşte-te şi taie-te împrejur duhovniceşte, dă la o parte şi leapădă vălul pe care îl ai asupra ta de la zidire; învaţă şi tu apoi în templu, alungă şi tu, precum a făcut-o El, pe cei ce negustoresc casa lui Dumnezeu, lasă-i să te lovească cu pietre, dacă va trebui să treci şi prin aceasta; dar tu vei scăpa, o ştiu asta prea bine, şi vei trece printre ei aşa cum a trecut Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Cuvântul (Logosul) nu Se lasă lovit cu pietre. Şi chiar dacă vei fi dus în faţa lui Irod, să nu-i dai nici răspuns, căci va fi respectată mai mult tăcerea ta decât multa vorbire a celorlalţi. Iar dacă te vor lovi cu biciul, să ceri să împlinească şi celelalte ale pedepsei. Să ai grijă să guşti şi tu fiere cu oţet; caută şi tu scuipări, lovituri şi pălmuiri, chiar cunună de spini, după asprimea vieţii celei cuvioase; îmbracă-te şi tu în hlamidă mohorâtă, primeşte băţul de trestie în dreapta şi bătaia de joc a celor care vor râde de tine şi vor nesocoti adevărul. Apoi, împreună răstigneşte-te cu El, fii gata să mori şi să te îngropi şi tu împreună cu El, pentru ca împreună cu El să înviezi şi tu, ca apoi împreună cu El să fii slăvit şi să împărăţeşti şi tu cu El. Şi aşa, văzându-L pe El, atât cât ne e cu putinţă a-L vedea, să-L cinstim pe Cel în Treime închinat şi slăvit, şi Care, fie să ni Se arate şi nouă, celor ţinuţi încă de legăturile acestui trup, în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia fie slava în veci. Amin!"

Isaia Pustnicul-Este în firea mintii mânia împotriva patimilor
 

Este în firea mintii mânia împotriva patimilor. Caci daca nu se mânie omul împotriva tuturor celor semanate de vrajmasul într-însul, nu va vedea nici curatie întru sine. Când a aflat Iov lucrul acesta, a blestemat pe vrajmasii sai zicând: „Necinstitilor si defaimatilor, lipsiti de tot binele, nu v-am socotit vrednici nici de câinii turmelor mele!” Iar cel ce vrea sa ajunga la mânia cea fireasca taie toate voile sale, pâna când întareste în sine voia cea dupa fire a mintii.(Isaia Pustnicul)3
ˇ Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrajmasilor si o vei vedea ca fuge de la tine slabita, sa nu ti se bucure inima. Caci rautatea duhurilor este în urma lor. Ei pregatesc un razboi si mai rau decât cel dintâi si aduna forte înapoia cetatii, poruncindu-le sa nu se miste din loc. Daca te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru slabiciune. Dar daca te vei înalta întru inima ta, pe motiv ca i-ai izgonit si vei parasi cetatea, se vor ridica unii de la spate, altii din fata si bietul suflet se va pomeni împresurat de ei fara scapare. Cetatea este rugaciunea; lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos; iar baza de unde pornim lupta noastra este mânia. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Sa stam deci, fratilor, întru frica lui Dumnezeu, pazind si supraveghind lucrarea virtutilor. Sa nu dam pricina de sminteala cunostintei noastre, ci sa luam aminte la noi însine întru frica lui Dumnezeu, pâna când se va dezrobi si ea dimpreuna cu noi, ca sa se faca între noi ei ea unire deplina. Ea va fi atunci paznica noastra, aratându-ne fiecare lucru de care trebuie sa ne ferim. Daca însa nu o vom asculta, se va departa de la noi si ne va parasi si vom cadea în mâinile vrajmasilor, care nu vor mai avea mila de noi. Caci iata cum ne-a învatat Stapânul nostru, zicând: „Împaca-te cu pârâsul tau, pâna esti înca pe cale cu el”… si cele urmatoare. Pârâsul este constiinta, fiindca se împotriveste omului ce vrea sa faca voia trupului, iar daca acesta nu vrea sa o asculte îl da pe mâna vrajmasilor sai. (Isaia Pustnicul)33
ˇ Când vede Dumnezeu ca mintea I s-a supus Lui din toata puterea si nu are alt ajutor fara numai pe El singur, o întareste zicând: „Nu te teme, fiul meu Iacob, prea micule la numar Israel”; si iarasi: „Nu te teme ca te-am rascumparat; te-am numit cu numele Meu si al Meu esti tu. De va fi sa treci prin apa, cu tine voi fi si puhoaiele nu te vor înghiti. Iar de va fi sa treci prin foc, nu vei fi ars, iar flacara nu te va mistui. Caci Eu sunt Domnul Dumnezeul tau, Sfântul lui Israel, cel ce te mântuieste”. De va auzi mintea aceasta încurajare, va îndrazni împotriva vrajmasului, zicând: „Cine vrea sa bata razboi cu mine? Sa vie de fata! Cine este protivnicul meu? Sa se apropie de mine! Iata, Domnul este ajutorul meu, cine ma va asupri? Voi toti ca o haina va veti învechi si veti fi mâncati de molii”.(Isaia Pustnicul)28
ˇ Dracii se învaluie si se acopera pentru o vreme în viclesugul lor, ca doar îsi va lasa omul sloboda inima, socotind ca s-a izbavit de lupta. Iar daca se întâmpla aceasta, sar dintr-o data asupra bietului suflet si îl rapesc ca pe o vrabie. Si daca se afla mai puternici decât bietul suflet, îl pravalesc fara mila în pacate mai grele ca cele de la început, pentru care s-a rugat sa fie iertat. Sa stam deci cu frica lui Dumnezeu si sa strajuim inima, desavârsind lucrarea noastra. Caci pazind virtutile, împiedicam rautatea vrajmasilor. Iisus Hristos, învatatorul nostru, stiind vrajmasa lor neîndurare si milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit sa pazim inima cu strictete, zicând: „Fiti gata în tot ceasul, ca nu stiti în care ceas vine furul; deci nu cumva venind sa va gaseasca dormind”; si iarasi: „Vedeti sa nu se îngreuieze inima voastra întru desfrânare, betie si griji lumesti si sa vie peste voi fara de veste ceasul acela”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simturile tale. Si daca se va întovarasi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te prada de ea. Caci cel ce se deprinde sa deosebeasca precis gândurile recunoaste pe cele ce vor sa intre si sa-l spurce, fiindca acestea tulbura mintea ca sa se faca mândra si trândava. Dar cei ce cunosc rautatea lor ramân netulburati, rugându-se Domnului. (Isaia Pustnicul)27
ˇ Rogu-te, câta vreme esti în trup, sa nu lasi sloboda inima ta. Caci precum plugarul nu se poate bizui pe vreo roada ce se arata în tarina sa, mai înainte de a o aduna în hambarele sale, fiindca nu stie ce i se poate întâmpla, tot asa nu poate omul da drumul inimii sale „câta vreme are suflare în narile sale”. Si precum omul nu stie ce patima îl va întâmpina pâna la cea din urma suflare, tot asa nu poate slobozi inima sa pâna are rasuflare; ci trebuie sa strige totdeauna catre Dumnezeu, dupa ajutorul si mila Lui. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Cerceteaza-te, frate, în fiecare zi, ca sa-ti cunosti inima si sa vezi ce patimi se afla în ea înaintea lui Dumnezeu; si leapada-le din inima ta, ca sa nu vie osânda rea asupra ta. (Isaia Pustnicul)28
ˇ Împrejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer cârmaci. Caci suntem supusi la atacul gândurilor, atât ale virtutii, cât si ale pacatului. Iar stapân peste patimi se zice ca este gândul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce râvnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu întelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam când sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram când suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mândria, mintea, din care se iveste lacomia pântecelui. Caci datori suntem sa curatim gândurile, precum si orice înaltare ce ar creste împotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10
ˇ Cea dintâi virtute este nepurtarea de grija, adica moartea fata de orice om si de orice lucru. Din aceasta se naste dorul de Dumnezeu. Iar aceasta naste mânia cea dupa fire, care se împotriveste oricarui atac încercat de vrajmasul. Atunci gaseste salas în om frica lui Dumnezeu, iar prin frica se face aratata dragostea. (Isaia Pustnicul)22
ˇ Trebuie sa alungam din inima momeala gândului, prin împotrivire cucernica în vremea rugaciunii, ca sa nu ne aflam cu buzele vorbind cu Dumnezeu, iar cu inima cugetând cele necuvenite. Caci nu primeste Dumnezeu rugaciune tulbure dispretuitoare de la cel ce se îndeletniceste cu linistea. Scriptura ne îndeamna pretutindeni sa pazim simturile sufletului. De se va supune voia monahului legii lui Dumnezeu si dupa legea Lui va ocârmui mintea cele supuse ei (înteleg toate miscarile sufletului, dar mai ales mânia si pofta, caci acestea sunt supuse puterii ratiunii), am savârsit virtutea si am împlinit dreptatea, îndreptând pofta spre Dumnezeu si voia spre voile Lui, iar mânia împotriva diavolului si a pacatului. Spre ce lucrare nazuim prin urmare? Spre meditatia cea ascunsa. (Isaia Pustnicul)23
ˇ De se va semana vreun gând urât în inima ta, sezând în chilia ta priveste si împotriveste-te pacatului, ca nu cumva sa te biruie. Sârguieste-te sa-ti aduci aminte de Dumnezeu, gândind ca îti poarta de grija si ca cele ce le graiesti întru inima ta sunt descoperite înaintea Lui. Zi deci sufletului tau: Daca te temi ca pacatosii, cari-s ca si tine, sa nu vada pacatele tale, cu cât mai mult trebuie sa te temi de Dumnezeu, care ia aminte la toate? Iar din sfatuirea aceasta cu tine însuti vine în sufletul tau frica lui Dumnezeu. Si daca ramâi în ea, ramâi neclintit de patimi, precum este scris: „Cei ce nadajduiesc spre Domnul sunt ca muntele Sionului; nu se va clati în veac cel ce locuieste în Ierusalim”. Si la tot lucrul pe care-l faci, sa ai pe Dumnezeu înainte si sa cugeti ca vede orice gând al tau, si nu vei pacatui niciodata. (Isaia Pustnicul)

Indumnezeirea - scopul vietii umane
 

Conceptul crestin de indumnezeire a parcurs o dezvoltare lunga inainte de Sfantul Maxim si pozitia sa ar trebui inteleasa pe fondul acesta. Pentru scopul urmarit de noi, nu este necesara o prezentare mai elaborata a acestei istorii. Curentul general este coerent, iar ideea de indumnezeire la Sfintii Parinti greci a fost tratata destul de bine intr-un numar de monografii.

Conceptul de indumnezeire in traditia crestina de dinaintea Sfantului Maxim

Parintii greci timpurii, ca Sfantul Irineu, Sfantul Clement al Alexandriei si Origen, au avut cu siguranta un concept de indumnezeire legat in special de ideea chipului lui Dumnezeu in om si a infierii omului in Hristos, dar o teologie a indumnezeirii nu a fost dezvoltata decat incepand de la Sfantul Atanasie. Se poate spune ca aceasta teologie a avut ca punct de plecare binecunoscutul dicton: "Logosul S-a facut om pentru ca noi sa ne facem dumnezei..."

Aceasta afirmatie - pe care ar trebui sa o remarcam, pentru ca ea cuprinde aspectul reciprocitatii in Hristos, aflat la radacina formulei tantum-quantum, de exemplu, asa cum o gasim la Sfantul Maxim - a fost elaborata in doua idei integrate, ambele bazate pe intruparea lui Hristos: 1) comunicarea cunostintei despre Dumnezeu prin revelatia lui Hristos si 2) patimirea lui Hristos pentru a obtine nemurirea pentru oameni. Adoptarea oamenilor in filiatia divina se identifica mai departe cu indumnezeirea la Sfantul Atanasie, dupa cum a fost si in traditia anterioara, desi, in acelasi timp, se specifica faptul ca acest fel de asimilare in Dumnezeu nu trebuie inteles ca identificare. Filiatia divina este chiar scopul intruparii. Desigur ca exista in final un accent puternic pe Botez si pe Sfantul Duh, ca agent ultim al indumnezeirii.

Parintii capadocieni, in general, il urmeaza pe Sfantul Atanasie. Atat Sfantul Vasile cel Mare, cat si Sfantul Grigorie de Nazianz ofera o descriere explicita a ideii de indumnezeire, cu toate ca atitudinea lor este restrictiva pentru a evita posibilele interpretari gresite. Unele perspective noi au fost adaugate de Sfantul Grigorie de Nyssa, care a fost totusi destul de retinut. El a pus un accent puternic pe distanta care exista intre Dumnezeu si om si, de asemenea, pe diferenta dintre caracterul imuabil al lui Dumnezeu si caracterul pururea miscator al omului. Acceptand liber acest caracter miscator Hristos a eliberat omul din robia mortii - aspect important al indumnezeirii, de la bun inceput. El adauga la importanta Botezului, primit prin credinta, o intelegere a Sfintei Euharistii ca unificare a trupului indumnezeit al lui Hristos cu al nostru. Asadar, indumnezeirea este inteleasa explicit pe baza unirii Logosului cu omul intreg, unire prin care natura umana se indumnezeieste in El.

INDUMNEZEIREA - Scopul vietii umane !

Bogat si minunat cuvantul acesta.
Iar eu as vrea sa impartasesc cateva ganduri iscate de lectura acestor randuri oferite de Pelerin (pe unde o mai peregrina?...). Daca se regaseste cineva, m-ar ajuta si m-ar bucura sa adage si alte impresii ori comentarii.
1) Mai intai pe marginea povetei date incepatorului de Sfantul Varsanufie.
Imi amintesc ce mi s-a intamplat cand am inceput sa citesc serios (adica din adinca nevoie) Scriptura, oarecum in aceeasi perioada cu lectura Filocaliei - Sf. Isaac Sirul. Anume, un lucru curios: in loc sa ma simt atras, precum ucenicul Sfantului Varsanufie, de contemplarea inalta a dogmelor, imi parea dimpotriva ca gasesc in textul sfant nimic altceva decat raspunsul concret la anii de framantari neincetate pe care le purtasem in mine. Cu adevarat simteam ca am ajuns, in sfarsit, la liman, la dezlegare, la pace...
Nesfarsitele descrieri explicative ale mecanismelor sufletesti oferite de Sfantul Isaac, imi pareau pur si simplu o dezlegare si o ordonare a unui morman de impresii/ganduri/trairi/ipoteze traite peste ani, care mocneau viu si dureros in mine dar carora nu le puteam oferi o anumita coerenta, ordine, sens. Cuvantul sfantului a actionat asupra mintii mele precum magnetul asupra piliturii de fier: totul a fost ordonat frumos si a capatat sens, incepind cu primele pagini. Am fost atat de fericit! Evrika!!!
2) Dar era pe de o parte o iluzie, pe undeva, cumva, si in orice caz o etapa trecatoare. Treptat am sesizat ca organizarea/ordonarea mea era in principal intelectuala, folositoare ce-i drept pentru combaterea marii dezordini a santierului meu de lucru subiectiv, insa nimic mai mult. Viata practica ramanea aceeasi, constind in insiruirea aproape mecanica a acelorasi deprinderi si obisnuinte pacatoase. Am realizat ca lectura trebuia musai dublata si de alte demersuri... Cred ca ma aflam in ipostaza descrisa mai sus de Sfantul Macarie. Delicat moment...
3) Astfel am pasit (am fost purtat precum slabanogul pe targa) in comuniunea euharistica. Slava lui Dumnezeu! Am experimentat, treptat, prin Mila Domnului, cele ale Bisericii: Sfintele Taine, slujbele, canonul, etc. Treptat, reintorcindu-ma la textele filocalice si la Scriptura, am simtit ca ele capatau acum un alt inteles, ca devenisera vii, ca ma contineau ele (iar nu eu pe ele, cum se intampla cand le intelegeam doar intelectual). Intr-un fel ma simteam, sa imi fie iertata marturisirea, cumva cosubstantial cu ele... Poate nu ma exprim bine, insa simteam ca devenisem, pe ici-pe colo, una... Ca textul nu era doar text, ci pur si simplu o lume din care faceam parte organica. Nu lecturam, ci deveneam prezent. A mai trait cineva simtamantul acesta?...:) Banuiesc ca da, desigur...
Am sesizat apoi ca oamenii pe care eu ii cunosteam si ii considerasem mereu ca fiind de-ai bisericii ma priveau cu suspiciune cand incercam sa aduc vorba despre aceste simtaminte noi... Dupa o vreme am inceput sa banuiesc un lucru pe care il cred, din pacate, si astazi: inca mai consider ca omul ramane, pe alocuri sau cam peste tot, la coaja tare a lecturii, din varii motive, nefiind una cu textul macar pe alocuri. In acest caz, precum inca mi se intampla si mie adeseori, lectura devine livresca, artificiala, exterioara. Ea nu atinge miezul sufletului, nu preface inima si apucaturile. Cel mult, omul devine bigot.
As zice (precum fratele Zaharia mai demult, in felul sau specific - iar eu voi reformula aceeasi idee insa in felul meu) ca la intalnirea cu textul duhovnicesc (implicit cu toate cele care alcatuiesc viata de credinta in Biserica), omul are doua cai principale din care alege: fie omul transforma textul (si toate ale Bisericii), asimileaza mesajul la ordinea lumii sale launtrice, subiective, reducindu/l la cele familiare, mutilindu/l si schimonosindu/l in propria camara sufleteasca, facindu-l intr-un final sa para de-al sau, ca si cum nu ar fi fost nimic diferit de ceea ce persoana detinea deja; fie omul se lasa transformat de mesaj, se lasa acomodat, remodelat, precum o plastilina moale, de "mana" mesajului. Dar pentru aceasta din urma varianta, va trebui sa suporte uneori durerea modelarii, care nu e alta decat lepadarea de dragostea egofilica fata de propriile convingeri, simtaminte, deprinderi, tendinte ale omului vechi dinlauntrul persoanei proprii. Iar alta cale de crestere sau dezvoltare duhovniceasca, in afara de aceasta mai aspra, a acomodarii, nu cred ca este posibila.

Cat priveste bucuria care insoteste lectura cartilor duhovnicesti, ea se asaza pur si simplu, sub puterea cuvantului sfantului, in fiinta mea si ramane ca o stare de spirit, ca un nor fin, ca o campie pe care rodesc, nu stiu cum, ici si colo, uneori cateva fire verzi si proaspete de iarba... Iar uneori, ca prin minune, si cate un ghiocel. Pentru care multumesc lui Dumnezeu!

Lauda sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?
 

Permiteti-mi sa exprim o dilema: lauda de sine sau marturisire spre slava lui Dumnezeu?
Alegerea si expunerea selectiilor din cartile duhovnicesti in leaganul discutiilor dintre frati, poate fi un lucru foarte bun, macar pana la o vreme.
Uneori vin firesc si ecouri din partea cititorului, care este miscat de un cuvant sau altul si resimte dorinta de a rosti la randul sau o opinie personala, de a povesti sau de a intreba etc.
Dar cand ecoul unui text duhovnicesc este exprimat de o persoana pe forum, am sesizat ca uneori fratii ii reproseaza marturisitorului ca se umfla in pene, ca se lauda, ca cerseste stima s.a.m.d.
Multi s-au retras in carapace din pricina asta, pana au devenit purici sau umbre ale trecutului forumistic. Threadul risca uneori sa devina un perete gol pe care se lipesc afise frumos colorate la care nu ne ramane decat sa admiram designul. Bun si asta, dar ucenicia trece prin dialog, mai mereu.
Avem, din cate stiu, chiar porunca bisericeasca sa nu tinem ascuns un lucru frumos pe care l-am trait, prin mila Domnului. Cautarea Adevarului, pe de alta parte, trece si prin riscul marturisirii propriilor ganduri. Inchipuirea de sine creste mai ales pe terenul prielnic al ascunzisului launtric. Si dimpotriva, se trezeste retezata atunci cand este scoasa la lumina, ca orice alta inselaciune, dealtfel.
Nici ucenicii n-au tacut, nici leprosii miluiti de Domnul si nici orbii. Cu totii L-au marturisit pe Hristos. Intrucat cel care iubeste, simte mare bucurie sa pomeneasca numele celui iubit si, uneori, sa impartaseasca din facerea de bine.
M-as bucura ca impartasirile mele sa fie considerate ca preocupare serioasa si sincera pentru aprofundarea textelor oferite de Pelerin, mai nou de CristiBoss s.a.m.d.
Daca ies uneori din peisaj, ori pur si simplu nimeresc ca nuca-n perete, va rog sa imi atrageti atentia. Va sunt de pe acum recunoscator.
Raman fidel convingerii ca materialul care s-a adunat deja aici, in cantitate mare si de o calitate exceptionala, merita dezbatut intr-un fel sau altul, pentru a nu ramane la suprafata lucioasa a impresiior de lectura.
In ce ma priveste, am oferit deocamdata o marturisire. Voi mai posta si cateva intrebari, dileme, solicitari de lamuriri suplimentare, toate spre clarificarea textelor postate si, prin aceasta, spre lauda Domnului.
Va multumesc pentru ingaduinta!