!. Putn mai buna ca amea, dar nu suficient cat sa nu fie banii o problema

2. Nu ma impartaseste, dar probabil altul ar face-o, daca as fi putin mai "diplomata" (glumesc, desigur; chiar daca ar fi amuzant sa vezi pe cati ii poti pacali, sunt constienta ca nu mi-ar folosi la nimic)

3. Problema nu e ca ma impartaseste sau nu, problema e ca a tras niste concluzii total eronate despre mine, cand mi-a spus nu m-am prins, am stat si am reflectat, dar nu am mai avut ocazia sa le dezmint, ori ca am uitat, ori ca am avut altele pe cap, cum ar trebui sa am si acum.

4. Pentru faptul ca in nenumarate randuri (puteam sa scriu un roman) mi-am vorbit de rau pe cel care trebuia sa-mi fie cel mai apropiat dintre semeni (adica barbatul) si fiindca nu era de ajuns, in alte cateva randuri mi-am criticat si duhovnicul, nu cred sa mai existe pentru mine vreo speranta de iertare;

5. Astazi cineva (sora mea) mi-a revelat o alta crima de care ma fac vinovata : se pare ca eu, atunci cand fac rau cuiva, cu voie sau fara, ma preocupa mai mult eventuala pedeapsa (de la lume sau de la Dumnezeu) pe care mi-as lua-o eu, decat efectele asupra persoanei in cauza.

6. Am vazut intr-un film un preot spunandu-i unui necredincios ca Credinta nu e niciodata ceva batut in cuie, ea isi trage taria tocmai din permanenta lupta cu indoiala (si eventuala biruinta asupra ei). Deci...cu alte cuvinte, ca sa-ti poti pastra credinta, trebuie permanent a lupti cu indoielile...daca nu cumva acestea pana la urma te doboara.

Dar suficient ca sa dea vina pe tine.

E f. bine ca iti dai seama.

Ce concluzii eronate?
Nu te-ai prins de ce?
Il poti ruga sa mai explice o data.
Daca tu crezi ca n-are suficienta rabdare, tact, poti gasi altul, doar nu trebuie sa mergi pentru asta in satul vecin.
Si chiar daca ar trebui, doar nu te spovedesti atat de des incat sa fie asta o problema, nu?

Nu-ti mai fa iluzii, tu n-ai barbat.
Atat timp cat nu te vrea de femeie decat eventual in plan utilitarist imediat (desi sunt sigur ca iti si umple capul cu promisiuni si iti da sperante..)

Toti putem avea indoieli vizavi de duhovnic.
Iar uneori pot fi chiar intemeiate.
Unii cred ca duhovnicul este infailibil, eu am indoieli.

Bine ca ai constientizat asta, de acum vei proceda altfel, nu?

Indoielile singure nu te pot dobora, daca n-ar fi insotite si de alte pacate, unele poate in care te complaci. minimizandu-le importanta.

Adevarul e ca nu e asa semnificativ, nu am timp acum sa detaliez, dar ar trebui sa o lamuresc fiindca ma roade (nu stiu de ce, dlui a tras concluzia eronata cum ca eu m-as fi obisnuit sa primesc ajutor de la ceilalti, in special de la colegii de serviciu. Iar eu privind in urma imi dau seama ca nu intodeauna am fost neajutorata, ba mai mult, am ajutat cat am putut: la teme, la examene, etc; le-am dat medicamente cand au fost bolnavi, tigari, apa, etc, cand eu aveam si ei nu, n-am fost mereu o parazita cum erau altii de n-aveau la ei nici bani, nici tigari, nici hartieigienica macar... au fost momente cand am cerut si eu ajutor, normal, dar nu m-am asteptat niciodata ca altii sa faca treaba in locul meu si eu sa lenevesc; ce a depins de mine eu zic ca am facut toate eforturile, acum unde nu m-am priceput mai mult...poate ce-am avut pretentie de la ceilalti a fost macar sa nu fie nesimtiti, profitori si necinstiti, sa-si atribuie merite pe care nu le au si sa ma acuze de lucruri pe care nu le-am facut....)

Probabil punctul lu i de vedere ar fii unul diferit...oricum el sustine ca orice s-ar intampla nu m-ar vorbi de rau, asa cum fac eu, pt ca asta l-ar compromite si pe el ca barbat.

Nu sunt sigura ca sunt vinovata si de acest pacat, dar adevarul e ca atunci cand din greseala sau intentionat faci rau cuiva, te preocupa aproximativ in egala masura si efectele asupra partii vatamate si cele asupra persoanei tale. Doar ca in unele situatii pedeapsa ta e mai mare decat stricaciunea facuta, iar in altele e nesemnificativa fata de raul facut. (De ex : daca ii spui cuiva ceva nasol si il superi foarte rau, de face chiar vreun infarct, Doamne fereste, consecinta e iremediabila, iar pedeapsa ta...???; alteori nu faci nimic grav, cel mult doar sifonezi orgoliul cuiva, si razbunarea e crunta)

Dumnealui fara indoiala ca iti reproseza multe lucruri, doreste sa fii o persoana neajutorata sau sa te vezi ca atare, culpabila, ca in felul asta ai sa te gandesti mai putin cat de neajutorat este el si ce vini poarta iar in final te vei vedea pe tine dependenta de el.

Pentru ca nu are prea multe sa-ti ofere in mod concret, va tese itzele unei dependinte bolnave, profitand de slabiciunile tale.

Cui sa te vorbeasca el de rau? Dar are prieteni? Ar putea gasi altceva mai bun? Fara indoiala ca nu, pentru ce ar vorbi de rau pe cineva care este deja mai mult decat merita?

Hopa?
Asta e cam prea directivă... (să nu zic de-a dreptul intruzivă)

Eu ziceam de parintele duhovnic ca si-a facut niste idei gresite despre mine, nu despre sot (desi probabil si el crede aceleasi lucruri). Si parintele a zis odata ca, probabil, asa e cum ai spus tu mai sus, insa al meu a infirmat aceste acuzatii, si il cred, zicand ca el nu are nici un interes sa ma vada pe mine infranta, cazuta si dependenta de el, din contra el ar vrea sa fiu puternica, chiar mai tare ca el, si sa pot face chiar si ceea ce el nu poate, si sa-i demonstrez astfel ca nu sunt asa cum crede el (slaba, neajutorata, etc).

Are prieteni, e drept ca nu total dezinteresati, dar intr-adevar nu i-ar face cinste sa ma injoseasca in fata lor, decat poate daca chiar as comite niste nedreptati flagrante.

Nu stiu ce inseamna intruziv, spre rusinea mea, dar... cred ca afirmatia lui Alin a fost inspirata din parabola de saptamana trecuta cu femeia samarineanca. Nu stiu daca aceasta stare iti da anumite drepturi sau libertati si te absolva de unele vini, insa tot ce pot spune e ca, cu aceasta afirmatie candida, "nevinovata", foarte multe femei in situatia mea se duc in fata duhovnicului si primesc ceva ce poate nu li se cuvine pe drept, adica sfanta impartasanie.

La fel a avut si Martin Luther, si uite unde s-a ajuns.. la ratacirea din ziua de azi, in care unii ajung sa afirme ca biserica noastra e corupta si il slujeste pe diavol, si altele asemenea... (ca sfintele taine ar fi blasfemii impotriva Duhului sfant, etc)

(aici fac o paranteza, daca mi-e permis: cand Hristos a spus apostolilor Sai "care le veti tine vor fi tinute" se refera strict la pacate fata de Dumnezeu, sau s-ar putea referi si la eventuale neintelegeri de ordin personal dintre un credincios si un cleric???)

Desigur, indoielile fata de o persoana nu ar trebui proectate asupra unei intregi institutii, dupa cum nici indoielile asupra unei institutii nu ar trebui proectate asupra fiecarui membru in parte, dar ... cand o societate intreaga e corupta, e greu sa rezisti, asa ca ori "te faci frate cu dracu", si ii dai ce vrea sperand ca te va lasa si el in pace sa-ti traiesti viata, ori incercand sa lupti cu el, risti sa innebunesti din cauza indoielilor.

Asta asa e, din pacate. Degeaba faci sfestanie intr-o casa sau intr-un alt locas, daca tu la locul de munca intentionezi sa faci evaziune fiscala, acasa traiesti necununat sau cu o persoana casatorita, etc si altele...asta nu inseamna altceva decat ca tu esti cel care slujesti pe cine nu trebuie, fara sa iti dai seama, sau daca iti dai seama incerci sa slujesti la doi stapani, iar cel putin unul din ei e foarte nemultumit de atitudinea ta si da cu tine de pamant, sa-ti bage mintile in cap ( si de obicei cel care iti face asta nu e Cel bun).

Ok, si daca alegi varianta a doua, ce se va intampla cand nu vei mai avea un acoperis deasupra capului??? Vei dormi in poarta bisericii, te vor lasa cersetorii din zona sa imparti cu ei "teritoriul"? Cand o sa vezi unde te-a impins credinta, nu cumva o sa ajungi sa hulesti? sau sa te gandesti ca poate ai fost inselat de diavol? sau sa innebunesti de-a binelea?

Cand faci cuiva bine sau te abtii sa nu faci rau, o poti face din trei motive
1. de frica legii
2. de frica lui Dumnezeu
3. din mila, dragoste fata de aproape

Asta ar insemna ca ateii care fac bine si nu fac rau semenilor sunt mai bine intentionati decat credinciosii care ar face rau dar se abtin, de frica lui Dumnezeu ( frica de legea laica nu are legatura neaparat cu credinta si morala cat mai degraba cu puterea si influenta, cred eu) ??? Si in conditiile astea primii nu ar trebui sa fie mai bine vazuti de Dumnezeu decat ultimii?

Inspirat de o cartea lui Pleșu (mi s-ar părea nedrept să nu-l pomenesc), îmi vine în minte un răspuns:

Fapta bună lipsită de credință, deși poate fi de un folos temporar celui asupra căruia se răsfrânge, are o însemnătate relativă, limitată: îi oferă omului ceva din viața asta: o haină de îmbrăcat, o pâine de mâncat, un acoperiș deasupra capului. Care sunt bune, toate.

Însă Hristos nu ne-a chemat doar la acte de caritate; n-ar fi fost nevoie ca Dumnezeu să se întrupeze pentru asta; ar fi putut vorbi în continuare prin profeți, prin sfinți. Dar a luat viață omenească, pentru a mărturisi cu viața Sa însăși.

Pentru credincios, fapta bună este în același timp o mărturisire a credinței lui, a părtășiei pe care acesta o are cu Hristos, un fel viu de a i-L face cunoscut pe Domnul și celui aflat în nevoie (după cum bine arăta Mihailc).

Pe de altă parte nici credința nu este de ajuns, Domnul spunându-ne foarte clar că cel care aude și nu face își clădește casă pe nisip. Deci credința se transmite nu doar prin vorbă, ci prin vorba făptuitoare. Altfel nu este sau nu are viață; este moartă.

De altfel, consider că asta este dreapta credință: cea făptuitoare, vie. Dacă este moartă nu poate fi adevărată. Iar a crede drept nu înseamnă să-ți bați mintea cu subtilități teologice sau să repeți cu precizie învățătura pe care o auzi în Biserică, ci să crezi toată ființa, credința să te transforme, să-ți schimbe sensul vieții. Și, în paranteză, dacă așa stau lucrurile, repet și aici ceea ce am spus pe topicul privind ecumenismul: Cum putem să ne preocupăm cu atâta intensitate de pericolul ecumenismului, când noi, ca popor (dar și ca credincioși) suntem mai curând morți în credință din perspectiva faptelor. De ce ne temem atât de mult că nu ne vom conserva credința dreaptă, în loc să înțelegem că nu trebuie s-o punem la borcan, ci la lucru?

Dacă Dumnezeu îl privește cu mai multă bucurie pe ateul care face binele din milă de om decât pe credinciosul care face același lucru din frică de Dumnezeu este greu de spus. Amândurora le lipsește ceva esențial: primului credința fără de care nu se poate uni cu Dumnezeu, celui din urmă iubirea, fără de care nici el nu se unește cu Dumnezeu.

Ma simt datoare sa vin cu o precizare sau completare: o biserica nu este alcatuita cum crede lumea doar din clerici, din popi si calugari care slujesc in ea, ci din totalitatea enoriasilor care vin si se roaga in ea. Cand cineva afirma ca "biserica cutare e corupta" suntem tentati sa credem ca se refera numai la cler, insa nu luam seama faptului ca noi, oamenii, credinciosii suntem cei care "sfintim" sau din contra "spurcam". Atata timp cat noi ne ducem cu gandul ca "ne iarta Dumnezeu pacatele si putem sa facem altele"...s-a suparat degeaba Martin Luther numai pe cler. Pana la urma cei care au crezut ca-si pot cumpara iertarea cu bani au primit ceea ce au cautat, si probabil mai primesc in continuare (dar ma indoiesc ca vreun slujitor al oricarei biserici a lui Hristos, la ora actuala, ar mai incuraja asa ceva sau ar da sa se inteleaga ca se poate asa ceva). Am auzit la un protestant expresia "biserica curata", referindu-se desigur la una de-a lor. Dar acum ma intreb si eu omeneste: cat timp tot noi, aceeasi oameni intram in ea, pentru cat timp va mai fi si aceea atat de curata si nu se va "spurca" si ea la randul ei cu dorintele si ambitiile noastre mai mult sau mai putin pacatoase?

Dar ce, ai impresia ca la biserica lui Luther nu cotizau contra promisiuni, chit ca sloganul era "mantuire doar prin credinta"?

Si la urmasii lui din ziua de azi, e aceeasi chestie, discursul e nitel altfel dar in esenta mecanismul ipocriziei e acelasi.

Am stat si m-am gandit si sincer, o alta biserica nu vad cu ce m-ar putea ajuta mai mult. In nemernicia mea, eu mi-am pus toate sperantele in metodele tamaduitoare ale bisericii noastre, respectiv Sfintele Taine, in momentul cand le-am descoperit, atragand asupra-mi comentarii atat din partea celor de alte confesiuni, cat si familiei si prietenilor, cum ca "ma spovedesc ca sa ma ierte Dumnezeu si sa pot pacatui din nou", si altele asemanatoare, desi nu astea ar fi fost intentiile mele, cu riscul sa nu ma credeti nici voi. Acum, daca o fi bine sau rau...Dumnezeu cu mila. Conform doctrinei noastre, daca te-ai spovedit acum o luna sau mai bine, intre timp faci alte pacate, ca doar ..e normal cand mergi pe jos sa te murdaresti pe picioare, si se intampla sa mori pe neasteptate, fara sa apuci sa te mai spovedesti, ce se intampla, te duci direct in iad??? Ei bine, unii poate n-au taria de caracter necesara si atunci prefera sa creada ca nu e absolut necesar sa faca aceste demersuri si ca pot fi iertati oricum, ca Dumnezeu aude si vede tot, s daca vrea El, bine, daca nu...oricum nimeni nu ne ofera nicio garantie, nu? Poate tocmai vii de la spovedanie, si in drum spre casa sau cand ajungi te impiedici si cazi (sau iti pune cineva piedica), apoi mori inainte sa mai apuci sa-ti ceri iertare, asta poate fi nasol, nu?

Cat despre spovedania in satul vecin, nu pot sa nu ma intorc la spusele lui Alin care pe de o parte m-au si amuzat copios, trebuie sa precizez ca e un atu de baza al femeilor aflate intr-o situatie ca a mea, pentru ca acolo (in satul vecin), cel putin o vreme, nimeni nu le cunoaste adevarata poveste....

Si iarasi imi sta pe creier acea remarca a lui, cum ca as putea spune ca nu am barbat. Adica, cu alte cuvinte, daca m-as afla intr-o imprejurare onorabila, sa zicem, nu pe strand sau la vreo carciuma, ci undeva la un eveniment, spectacol, etc, si as fi abordata de un domn singur si onorabil, la randul dumnealui, a carui prezenta mi-ar fi agreabila, ce ar trebui sa ii spun? Daca personajul mi s-ar parea dezagreabil sau inoportun, normal ca i-as putea spune ca am barbat, sa ma lase in pace, dar daca din contra mi s-ar parea interesant, oare mi-as putea permite sa afirm ca, cu alte cuvinte, as fi disponibila? Eu ma indoiesc ca o astfel de ipostaza mi-ar face cinste, de-asta intr-un fel ma simt foarte confortabil si asa in situatia in care sunt (am o relatie, am un barbat care ma asteapta acasa, daca nu e cu mine e probabil la munca, etc), ca tot ma scuteste de astfel de eventuale neplaceri, cu toate ca si mai "repelenta" ar fi prezenta unei verighete (cel putin pentru aceia care mai au cat de cat o urma de onoare). Acum ca nimeni nu poate garanta pentru o relatie ca a mea ca va tine vesnic, asta e alta poveste, dar pe de alta parte nici pentru una "cu verigheta" nu poate garanta nimeni acest lucru, din pacate..

Stiti ce cred eu ca e "bine" in cazul ateilor? Ca in majoritatea cazurilor, daca nu (mai) cred in Dumnezeu nu mai pot crede nici in diavol, si ca atare, nu-l pot sluji cu buna stiinta. Din pacate, un credincios care isi pierde credinta in Dumnezeu sau se supara pe El, o poate face cu buna stiinta, sa "promita" ca ii va sluji celui rau, facand tot ce stie ca nu ar fi pe placul lui Dumnezeu. Cu toate ca...daca ai avut odata credinta, putin probabil sa nu-ti mai ramana macar frica, cel putin o vreme, iar ca sa ajungi sa faci rau, cred ca e necesar mai intai sa-ti pierzi credinta, sa deznadajduiesti, sa te simti parasit, abandonat, si apoi sa aluneci, inconstient. Ca daca ai asa vreo "pornire' spontana sa faci ceva rau, sa te razbuni, cand pana mai ieri erai credincios, nu cred ca merge, pentru ca ori te trezesti si te sperii, ori o faci iar dupa aia regreti amarnic, lucru care nu face altceva decat sa te intareasca in credinta.
Si stiti ce mai cred? Ca e posibil, totusi, ca Dumnezeu sa ii protejeze, cumva, si pe cei care si-au pierdut credinta, sau n-au avut-o niciodata prea puternica. Nu stiu de ce, dar, poate ca daca le-ar arata adevarul, cine stie, poate nu l-ar putea suporta, de aceea le lasa ignoranta, cu toate ca si asta mi se pare ca se spune ca e de la diavol, dar poate, repet, Dumnezeu o ingaduie cu un anume scop de El stiut.

Editat... !

Tot la "faza" cu femeia cananeanca m-am gandit si eu.

"fallen" sa fac un rezumat al iluziilor cu care te hranesti:

1. situatia ipotetica ca te-ar vrea cineva "interesant" si ai avea taria de caracter sa-l refuzi pentru ca, chipurile, esti cu cineva
2. situatia temporara si relativa ca barbatul cu care esti nu te-a dat (inca) afara din casa, ca (inca) nu te inseala cu alta (speri).
3. casatoria nu vine cu garantii, deci de ce n-ar fi si concubinajul ok, desi din motive destul de evidente (zicem noi) are si mai putine?

Ca sa nu mai vorbim ca cea mai buna speranta a ta, este ca vei fi ceruta in casatorie de un barbat ateu, care pune si va pune presiunea asupra ta, vizavi de credinta, care nu vrea copii si aunca vina asupra ta pentru asta, etc.

Nu inteleg cum toate ideile si asteptarile asea sunt compatibile cu viata crestina care sustii ca incerci sa o duci, ale carei roade spui ca le astepti si esti nedumerita, enervata, bulversata ca nu le vezi.

Ei bine, problema s-ar putea sa fie mai aproape decat crezi dar totusi refuzi sa o vezi si preferi in schimb sa te hranesti cu iluzii si minciuni, iar o minciuna deschide calea spre altele, un rau spre si mai mult rau.

Inca mai poti face cateva alegeri, insa daca-ti vei mai hrani iluziile cu minciuni inca cativa ani, viata va alege in locul tau si in mod sigur nu-ti va placea cu ce vei ramane in mana.

Sa-ti mai spun, inca o data, ca si pana acolo, viata ta spirituala (si nu doar) are de suferit, ACUM?

Nu vreau să fiu nesuferită, dar de dragul corectitudinii vin cu o menţiune: femeia de la fântână, care avusese cinci bărbaţi iar cu al şaselea trăia nemăritată, era samarineancă.
Femeia cananeancă este cea care Îl roagă pe Iisus să îi vindece fiica chinuită de demoni...

http://www.crestinortodox.ro/predici...ce-123259.html

Ai dreptate si ar fi trebuit deja sa stiu caci este una din pildele preferate de mine(dar care nu este??)

Concubinajul e desfranare, la care de multe ori se mai adauga si ferirea de nastere de prunci si/sau avortul (hormonal sau chirurgical). Casatoria e Taina si cale de mantuire.

Din pacate, de multe ori trebuie sa alegem intre oameni si Hristos. Pe cine iubim mai mult?

(Diabeticul nu merge la cofetarie.)

Multumesc pt raspunsuri, e drept c a eu le-am cerut, insa tema initiala a discutiei nu era neaparat despre relatia mea mai mult sau mai putin fericita, ci ar fi urmarit in principal sa lamureasca daca poti innebuni incercand sa-ti cauti fericirea, linistea si pacea, chiar si cautand, incercand sa apelezi la ajutorul lui Dumnezeu (si al bisericii), mai ales in conditiile in care ori esti prea rau ratacit, ori esti prost indrumat, ori....si aici incercam sa gasesc astfel de situatii (capcane) tocmai pentru a stii sa le evitam.
Din pacate, si istoria, si literatura, si experienta personala a unora, citeaza numeroase astfel de cazuri, unde ori din prea multa ravna, ori dintr-o fatalitate, ori cel mai frecvent dintr-o conjunctura de factori instrinseci si extrinseci, "drumul spre iad e pavat cu bune intentii", iar toata truda si suferinta unei persoane (sau mai multor) nu duc la mantuire ci la pierzanie (desigur, asta nimeni nu o poate stii cu exactitate, poate fii cel mult presupusa sau sugerata de autor, in cazul literaturii).

Scuzele de rigoare,eu am inteles ca ai anumite intrebari legate de tine si de comportamentul in niste situatii care ar putea compromite relatia cu X.
Eu sunt convinsa ca stii ce vrei sa faci sau stii ce-ti doresti de la aceasta relatie,nu trebuie sa te imbrancim noi(desi mai sunt unii oameni atat de molcomi incat trebuiesc impinsi spre un deznodamant sau decizie).

Sa nu ne ascundem dupa deget, problema era pusa foarte la obiect, problema este ca ai accepta orice explicatii/solutii mai putin de cea care pare sa fie cauza reala, aia este taboo?

Poate n-ar trebui sa-ti mai faci iluzii ca poti merge cu ea in spate, cand evident abia te tarasti de povara ei?

Da, intr-adevar, ultimele intrebari erau puse "la obiect", multumesc ptr raspunsuri, insa am considerat ca era mai bine sa ne intoarcem la subiectul initial, si anume, pe intelesul tutoror, daca (si cand, in ce conditii)) exista pericolul sa-ti pierzi mintile "cautandu-L" pe Dumnezeu si incercand sa te intorci de la pacat la dreapta credinta (cum am mai spus, nu pentru a ne determina sa renuntam, ci pt a incerca sa le evitam sau sa le intampinam).
In cazul meu particular se pare ca exista o probabilitate mare de risc, si cunosc si posibilele cauze favorizante, insa nu sunt numai eu pe lumea asta si probabil sunt alte persoane cu experiente mai edificatoare si care ne-ar putea fii de folos (altii poate au reusit in conditii mai grele, au avut pacate mai mari la care au reusit sa renunte, pana la urma, etc).

Nebunie din cauza credinţei autentice?... Să ne dăruiască Domnul o asemenea "nebunie" sfântă!
Acum serios, nu ştiu dacă să râd sau să plâng, întâi citind cuvântul "schizofrenogen" şi, mai ales, văzând acest cuvânt (probabil inexistent în DEX, dar...) asociat cuvântului "creştinism".
Dar de departe cel mai serios motiv de îngrijorare este faptul că un forum de psihiatrie interzice "propaganda religioasă", sub motiv că i-ar afecta pe pacienţi. N-am citit toate mesajele de pe topic, dar asta am înţeles citind, în grabă, primele mesaje: că vi s-a atras atenţia pe un forum de psihiatrie că faceţi "propagandă religioasă".
Vă daţi seama? Prin urmare, nu este vorba de cazul izolat al unui medic psihiatru, ci politica oficială a unui întreg forum pretins "ştiinţific". Vă daţi seama câtă "toleranţă" manifestă aceşti medici faţă de convingerile religioase ale pacienţilor lor?... Sper măcar că nu încearcă să-i "trateze" de credinţă, ca să elimine - nu-i aşa? - cauzele schizofreniei.
Aşa cum ştiu toţi cei care au avut ocazia de a discuta cu mine pe forum, sunt o persoană tolerantă şi deschisă faţă de cei care nu-mi împărtăşesc convingerile. Totuşi, faptul că atât de mulţi medici (un forum întreg) a căror misiune este vindecarea SUFLETELOR pacienţilor manifestă o atât de gravă intoleranţă (mergând, din câte înţeleg, până la interzicerea mesajelor cu un conţinut religios, aşadar până la limitarea libertăţii de exprimare) este cel puţin îngrijorător. De ce?
Din motivul pe care l-am amintit: fiindcă nimeni nu-i poate opri să se comporte cu aceeaşi intoleranţă şi faţă de pacienţii lor credincioşi care, având probleme de gândire, foarte greu şi-ar putea susţine drepturile într-o astfel de situaţie.
Şi mă simt revoltată, consternată inclusiv dintr-un alt motiv.
Ştiţi că, în perioada comunistă, după 1964, nu au mai existat în România, oficial, deţinuţi politici. În schimb, adversarii politici, "bandiţii mistici" etc nu puteau fi lăsaţi liberi, nu-i aşa?... :(
Astfel, probabil că mulţi dintre dvs ştiţi unde erau duşi aceştia: în spitalele de psihiatrie.
Strigător la Cer!
De aceea, ideea că un forum de psihiatrie interzice "propaganda religioasă" (sintagmă specifică perioadei comuniste) şi consideră creştinismul drept "schizofrenogen" m-a dus cu gândul, aproape fără voia mea, la acele episoade tragice şi terifiante din istoria recentă a ţării noastre, la cei care au fost persecutaţi în mod "ştiinţific" pentru convingerile lor (inclusiv religioase, că doar erau "bandiţi mistici" şi "nebuni").
Vremurile s-au schimbat, dar mentalităţile şi ideologiile de altă dată... persistă.
O singură soluţie avem: să fim buni la istorie. :) Altfel nu doar că nu vom şti să ne apărăm şi nu vom tresări la auzul unor termeni specifici ideologiilor extremiste din istoria recentă, dar vom putea fi şi manipulaţi într-o oarecare măsură, gândin că, totuşi, creştinismul poate fi şi... "schizofrenogen" la o adică, dacă "misticii" fac prea multă "propagandă religioasă".
Îmi cer scuze pentru atitudinea foarte dură care nu-mi este caracteristică. Fac alergie duhovnicească la anumiţi termeni şi la anumite atitudini specifice ideologiilor anticreştine... Atâta tot. :)
Şi revenind la întrebarea din mesajul citat: puteţi crede în continuare, că n-o să-nnebuniţi niciodată din cauza credinţei! :) Garantez eu! :))
Dumnezeu este atât Creatorul raţiunii umane sănătoase (fiindcă, la începutul creaţiei, "toate erau bune foarte"), cât şi Autorul, Izvorul Revelaţiei pe care noi am acceptat-o prin credinţă.
Dumnezeu să fie cu noi şi să ne dăruiască spor neîncetat în "nebunia" evanghelică a iubirii! :)

"Nebunia Evangheliei este o nebunie calmă şi modestă" - remarca într-un mod atât de sugestiv părintele Nicolae Steinhardt. :) Este şi raţională, aş adăuga, sau... supralogică.
Acestea despre credinţa autentică.
În schimb, credinţa asumată şi trăită în modalităţi incorecte, neconforme Revelaţiei, acestea da, cred că ne pot afecta inclusiv psihic şi, desigur, în această privinţă ne-ar putea oferi explicaţii pertinente domnii psihologi de aici, de pe forum, care sunt creştini autentici: domnul profesor Cezar şi doamna heaven.
Sfântul Ignatie Briancianinov, în lucrarea sa "Despre înşelare", relatează numeroase cazuri în care anumiţi monahi, încrezându-se în false viziuni, au ajuns la delir şi la nebunie (spirituală şi psihică). De asemenea, în Filocalia există foarte multe sfaturi de a respinge orice fel de viziuni, care nu sunt decât rodul imaginaţiei noastre sau - şi mai grav - efectul lucrării adversarilor spirituali.
Revelaţiile autentice se transmit la nivel duhovnicesc/ spiritual şi se primesc în mod liber, prin credinţă. Dumnezeu nu ne impune credinţa în El (căci existenţa unor vedenii fizice, în dimensiunea lumii materiale, exact asta ar însemna: încălcarea liberului arbitru), ci ne vorbeşte cu delicateţe, bate discret la uşa inimilor noastre, astfel încât să avem oricând posibilitatea de a-I ignora prezenţa şi mesajul de iubire. Cu excepţia câtorva cazuri consemnate ca atare în cărţile Sfintelor Scripturi, toate viziunile autentice se desfăşoară în ordinea vieţii duhovniceşti şi sunt inperceptibile simţurilor trupului.
Ideea că am avea viziuni altfel decât duhovniceşti ne-ar putea duce la nebunie, cred, tocmai pentru că astfel de idei delirante nu au nici un fel de legătură cu adevărata credinţă în Hristos. Sau, nu ştiu, poate că relaţia cauză-efect este exact inversă: poate că că apariţia unor astfel de idei nu duce la nebunie, ci are drept cauză nebunia... Şi în această privinţă ne-ar putea lămuri psihologii de pe forum. :) Cred că cei care suferă de aceste stări psihice patologice ar putea fi ajutaţi de către preoţi, psihologi şi psihiatrii CREŞTINI, dar nu împotriva voinţei lor, fiindcă orice persoană umană are, în mod incontestabil, dreptul la libertate. De fapt, dacă psihologii şi psihiatrii care s-ar ocupa de aceste cazuri ar fi creştini, evident că ar şti să respecte libertatea celorlalţi. Şi, slavă lui Dumnezeu, există psihologi creştini autentici, cunosc personal 5-6, deşi nu lucrez în domeniu; probabil că sunt mult mai mulţi.
În privinţa credinţei trăite "în Duh şi Adevăr", însă, orice "exces" este nu doar sănătos, ci şi virtuos şi dătător de viaţă veşnică! "Măsura iubirii faţă de Dumnezeu e să-L iubim fără măsură" - remarca atât de frumos Bernard de Clairvaux. :)

Doamne ajută!

si inca nu ai vazut tot ce se poate.
personal(si sunt un om inchis emotional), sincer, ma cutremur cand aud mizeriile baietilor de la Noul Ateism din America si imi aduc aminte de aceleasi sintagme folosite si de comunisti pentru "deliriosii mistici", de nazisti pentru non-arieni(ce, pai si la aia dusmanii poporului erau niste prosti subumani care corupeau cultura poporului bastinas. Desigur, si atunci aveam lucrari stiintifice care "dovedeau asta"), si de Cultul Ratiunii al lui Robespierre.
Lumea libera o sa iti vrea capul in curand, ucenic al lui Hristos.
In curand.
Dar pana atunci coruptia trebuie sa infloreasca, otrava urii trebuie sa atinga toate organele, "pt un organism mai bun si mai sanatos".
Pentru interese mai mari decat noi toti, trebuie sa fim redusi la tacere.

Ca să închei într-o notă optimistă!
 

În timp ce atei din toate categoriile profesionale încearcă să găsească argumente inclusiv "ştiinţifice" împotriva credinţei noastre, credincioşii lui Hristos Îl slujesc şi-L slăvesc dăruindu-I Lui şi semenilor cunoştinţele şi aptitudinile lor profesionale.
Şi, fiindcă tot se discută despre boli psihice, voi posta o ştire pe care mă gândisem de mai multe zile s-o postez şi abia acum mi-am reamintit:
http://www.crestinortodox.ro/stiri/c...ra-140943.html
O cunosc personal pe o doamnă psiholog care a participat la conferinţa respectivă şi este o persoană deosebită, preocupată de teologie şi psihologie. :)
Slavă lui Dumnezeu că există atât de mulţi credincioşi în întreaga lume şi în toate domeniile!
Hristos în mijlocul nostru!

Schizofren
 

Sa facem, totusi, o deosebire intre psihologie si psihiatrie.
Sa nu le amestecam si sa vorbim despre fiecare in parte.

"Noul ateism din America"?... Este prima dată când aud de această mişcare...
Da... Şi pe mine mă cutremură intoleranţa şi închistarea, "încremenirea în proiect" în ideologii care, de-a lungul vremii, au făcut atât de mult rău umanităţii.
Ereziile şi ideologiile, forme mai mult sau mai puţin grave de cancer spiritual, recidivează din timp în timp... Este fascinant, în acest sens, cum Sfinţii Părinţi reuşeau să detecteze în noile erezii esenţa unor concepţii eretice mai vechi, reapărute sub alte măşti. De exemplu, în pnevmatomahism/ macedonianism, Părinţii sec. al IV-lea au văzut nimic altceva decât un arianism camuflat (sau o consecinţă logică a arianismului), în nestorianism au identificat, sub o altă formă, ideile lui Pavel din Samosata... şi exemplele pot continua.
Oare nu şi astăzi se întâmplă la fel?
Oare ce altceva este mişcarea New Age, de exemplu, dacă nu o formă de neognosticism?...
La fel şi-n cazul ideologiilor anticreştine: aceleaşi idei (creştinii sunt nebuni, delirează, trebuie trataţi etc), chiar şi aceiaşi termeni, uneori.
Totuşi, Domnul nostru ne asigură că El Însuşi, Lumina cea adevărată "întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o" (In1, 5).
Dumnezeu este Stăpânul şi Proniatorul lumii! Şi "cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?" - se întreba retoric, plin de încredere şi entuziasm, Sfântul Apostol Pavel (Rm8, 35).
Slavă lui DUmnezeu pentru toate!

Precizare
 

Este aproape imposibil să confundăm cele două ştiinţe - psihologia şi psihiatria - fiindcă ele fac parte din categorii diferite: psihologia, ştiinţă desprinsă din filosofie, se încadrează în categoria disciplinelor socio-umane (alături de teologie, filosofie, istorie, sociologie, logică etc), iar psihiatria este o ramură a medicinei.
În topic se discuta despre atitudinea unor medici psihiatrii de pe un forum; prin urmare, NU sunt vizaţi psihologii în discuţie şi nici ştiinţa psihologiei.
Mai exact, se discuta despre faptul că acei psihiatrii (nu psihologi) au lezat grav, prin anumite afirmaţii, sentimentele şi convingerile religioase ale creştinilor. Au scris, din câte înţeleg, că religia noastră creştină ar constitui principala cauză a schizofreniei, cu alte cuvinte, într-un limbaj colocvial, că o să ajungem la balamuc din prea multă credinţă. :))
Aşadar, repet: nu se discuta în mod nefavorabil despre psihologi şi/ sau despre psihologie.
Personal chiar am precizat că am avut bucuria de a cunoaşte, în împrejurări diferite, câţiva psihologi creştini ortodocşi, pe care-i apreciez şi-i respect din toată inima pentru credinţa şi devotamentul lor faţă de Dumnezeu! Chiar şi aici, pe forum, participă la discuţii doi psihologi deosebit de credincioşi, aşa cum probabil că ştiţi şi dvs.
Nici în privinţa medicilor psihiatrii nu îmi permit să comit eroarea logică numită generalizare nejustificată/ abuzivă. Dacă unii x sunt y, nu rezultă că toţi x sunt y. Astfel, dacă unii medici psihiatrii au făcut ce au făcut în vremea comunismului şi păstrează mentalităţile de atunci (chiar şi termenii: "creştinism schizofrenogen", "propagandă religioasă" etc), nu înseamnă că toţi colegii lor ar avea aceleaşi probleme moral-spirituale. Dacă aş încerca să generalizez, aş comite ceva ce, în logică, se numeşte sofism, iar în morală... păcat.
Doamne ajută!

Poate totusi oi fii exagerat putin, din cate stiu nu e permis sa dau link catre un alt forum, (Laura, daca vrei sa verifici veridicitatea sau eventuala confuzie facuta de mine, iti pot da sa citesti pe pm), trebuie sa fac precizarile ca forumul avertizeaza de la inceput ca nu are personal medical calificat, insa intr-adevar moderatorii interzic "propaganda religioasa".
Iar "propaganda antireligioasa" isi are, intr-adevar, cum bine ai intuit, drept unul din parinti, pe insusi domnul Marx, parintele ideologic al comunismului.

Cum poti innebuni cautandu-L pe Dumnezeu? Iti dau un exemplu simplu: de exemplu esti un tanar sau o tanara crescut/a intr-o societate moderna, eventual proaspat iesita din comunism, lipsita de scrupule, permisiva in special libertatii de exprimare sexuala, in plus promovand la maxim si materialismul, ca atare fara sa vrei esti atras/a in acest " carusel" : faci orice pt bani, minti, inseli, etc, faci de asemenea orice pt confortul personal si placerile "vietii", pana la un punct, inc are lucrurile nu mai merg bine, si te intrebi unde ai gresit. Si atunci incepi a-L cauti pe Dumnezeu; si ce descoperi? Un adevar peste puterile tale de acceptare, ca te-ai adancit in pacat mai mult decat ar fii posibil pentru a putea iesi. De putut ai putea, poate, insa societatea in care traiesti, obligatiile pe care ti le-ai facut, nuiti permit acest lucru, cu toata bunavointa. Daca mai intalnesti in calea ta si personaje exagerat de critice, care te imping la habotnicism, premisele cel putin ale unei tulburari (nevroze) sunt puse unde trebuie. Se spune ca Dumnezeu nu ityi da mai mult decat poti sa duci, dar oare semenii tai fac si ei acelasi lucru, sau... e problema ta daca poti sau nu?
Si iata ca, ingropat fiind in noroi pana la gat, probabil ca orice speranta de iesire e iluzorie, toate eforturile tale concentrandu-se pentru a tine (inca, cat se mai poate) capul deasupra...

Poți să înnebunești dacă, conștient fiind de contradicția dintre cele două lumi, de incompatibilitatea lor, încerci totuși să trăiești în ambele. Te vei rupe.
În fond Hristos (și după El toți Părinții) spun răspicat că trebuie s-o rupem cu lumea veche: că nu putem sluji la doi stăpâni, că nu e bun pentru împărăția lui Dumnezeu cel care punând mâna pe plug privește înapoi, că nu poți împăca întunericul cu lumina ș.a.m.d.

Lumea în care trăim este atât de schizoidă tocmai pentru că încearcă să le împace, că vrea să facă un compromis. Asta e nebunia.

Cu buna sau proasta stiinta, slujind diavolului, nu ajung in Rai, poti fi sigura de asta.

Cred ca se exagereaza aici cumplit si nu s-a inteles bine problema.

Nu cred ca este ca ar face rau credinta propriu zis, ci mai degraba persoana (necalificata) si modul in care face propaganda.

Da, eu sunt convinsa ca discutand brutal si fara a cunoaste bine materia si mai ales la modul habotnic, poate produce unor oameni tulburari.

Ma uit aici pe acest forum in ce mod se scrie. Nu este nici un preot, toti scriu exact ceea ce pricep ei si sunt foarte convinsi ca scriu corect.
Repet nici un preot care sa corecte, sau sa moderez anumite discutii, care sa aduca adevarul.

Si mie mi-a fost si mi-este des rau citind pe acest forum. Sunt mesaje care deruteaza, carew deprima, care te arunga in deznadejde si tulburare. Nici nu stii daca este adevarat si corect ce scrie acolo si ajungi sa plangi si sa te chinui gandindu-te: Doamne, tu nu asta ai spus, nu asta este credinta Ta! sau Doamne, gresesc eu, sau el/ea, cum este corect.

Si ma mai duc la preotul meu si intreb si el imi spune si pe urma aici sar unii in sus ca tot nu este corect (ceea ce spune un preot).

Pe forumul acela exista totusi medici care protejeaza oamenii, care controleaza ce se scrie. Ei pot, aici de ce nu se poate sa vina un preot sa ne ajute? Nici macar adminul, care este teolog si l-am rugat sa lamureasca niste lucruri, sa ia niste masuri, nu vine nici cu un cuvintel.

Cum sa avem noi pretentia cu stiinta noastra mizera sa facem propaganda crestina, sa scriem ce ne trece prin minte aici, sau si mai rau pe un forum de oameni bolnavi psihic? Cine ne da voie sa vorbim in numele Lui?

Exista oameni deosebiti care pot vorbi cu acei cu probleme psihice, care stiu sa-i abordeze, mai bland, mai la nivelul lor, mai calm.

Exista intr-adevar lucruri care pot speria in credinta, care pot tulbura. Lucruri extreme. Nu poti sa ceri anumite lucruri de la oameni care au un dezechilibru interior, sau o sensibilitate deosebita.

Poate nu stiti, dar am aflat si citit despre hipersensibilitate. Este ceva care exista, este real. Sunt oameni care se tulbura foarte usor si din lucruri pentru altii banale. V-as ruga sa va duceti pe net si sa cititi intr-un astfel de forum sa vedeti ce simt acesti oameni si ce dezechilibre le pot produce vorbe doar.

Noi nu stim ce sunt bolile psihice, nu suntem medici si nu stim cum reactioneaza oamenii bolnavi.

Daca incepi sa le vorbesti despre pedeapsa lui Dumnezeu, sau despre iad, despre exorcism, sau vai ce rau si ce pacat este asta si asta, poti sa le produci crize de depresie, de atacuri de panica sau mai stiu eu.

Eu zic sa va mai ganditi si sa intelegeti si un om dezechilibrat psihic.

Si sa aveti grija si aici de ceea si de modul in care scrieti. Se poate face mult rau.
Nimeni dintre noi cei care nu am studiat teologie sau nu am fost formati in ea direct: preoti sau monahi, nu are voie sa vorbeasca in numele Lui.
Si de multe ori si monahii gresesc si preotii de mir. Caci ei mai spun si parerea personala, sau cad in extreme, sau se refera la domenii pe care nu le cunosc nici ei.

M-a pus pe gânduri acest mesaj, căci spune adevărul, dar eu nu par să fi lăsat în urmă lumea veche... Tot mă uit înapoi, riscând să mă transform în stâlp de sare....

Ateii nu vor ajunge nici in rai nici in iad, pentru ca nu cred in asa ceva. Ei cred ca atunci cand vor mori, se va termina totul, vor disparea fara urma. Ar fi chiar o nesimtire din partea noastra sa le facem slujbe de pomenire, atata timp cat ei vor ca amintirea si trecerea lor pe aceasta lume sa se stearga definitiv...

Pai bine, si atunci ce o sa faci, pana o sa ajungi in Imparatia Cerurilor? O sa traiesti in padure? Nu tot in lume va trebui sa-ti castigi painea si eventual sa lasi si urmasi? De ce mai facem copii in lumea asta daca locul nostru nu e aici?
Voua va place cand va spun sefii vosti ca nu va faceti datoria cu constinciozitate (in interesul umflarii conturilor, buzunarelor si burtilor lor, desigur) pentru ca aveti "principii?" Va place cand va spun sotii, sotiile, parintii, copiii, ca nu va preocupati indeajuns de problemele "lumesti" ale familiei? Care probleme sa nu exageram acum, nu inseamna neaparat lacomie si desfrau, inseamna chestii de bun simt, curatenie, mancare, pe care efectiv nu ai cand sa le faci si sa mai ajungi si la slujbe, mai ales in perioadele de " sarbatoare" (ca acum, de exemplu : ieri a fost Pomenirea mortilor, azi sunt Rusaliile, maine e Sf Treime, si daca ne amanam o parte din treburi pt weekendul viitor, guess what, sambata sunt Sf. Petru si Pavel...)

Atunci te sfatuiesc cu caldur sa nu faci greseeala sa intri, de exemplu, pe softpedia, mai ales la sectiunea spiritualitate sau psihologie, pentru ca risti sa te imbolnavesti grav, uite eu ce am patit-o...

Îmi cer scuze. Din felul în care ați înțeles tu și sophia ceea ce am scris e clar că n-am fost explicit. M-am referit la „lume” în sensul în care e folosit uneori în Noul Testament, respectiv la lumea ruptă de Dumnezeu și la compromisurile pe care le presupune încercarea de a fi și cu Dumnezeu și cu păcatul.
Altfel, lumea în sine (creația lui Dumnezeu) nu are nimic rău și nu se opune împărăției cerurilor (pe care o găsim în noi, acum și aici, nu după moarte). Trăim cu toții în lume și în ea trebuie să ne sfințim. Ba să o sfințim și pe ea. Trebuie să mergem la serviciu, să ne facem familii și să avem grijă de ele, să le dăm celor din jur dovezi (inclusiv materiale) de iubire.

Toate îndatoririle pe care le avem în lume – în casă, la serviciu – nu contravin legăturii cu Dumnezeu, care, și ea, trebuie să fie permanentă. Adică toată treaba poate fi însoțită de rugăciune, iar profesia poate fi (și trebuie) practicată cu gândul la Dumnezeu, cu dragoste de el și față de semenii care vor avea parte de rodul muncii noastre. Să lucrăm, adică, în primul rând pentru oameni, fără a ne dezinteresa cu totul de bani. Însă e foarte important ca ei să fie o consecință a darului nostru pentru ceilalți, nu un scop în sine.

Nebunia de care vorbeai ar putea apărea din cauza divorțului dintre credința în Dumnezeu și felul în care trăiește lumea necredincioasă. Dacă ai un dublu ideal, adică ești orientat atât către sporirea confortului și a plăcerilor personale (de exemplu), sau dacă vrei să împaci și lumea (care alege păcatul) și pe Dumnezeu, te vei rupe. Pe primul loc nu poți să le pui pe amândouă; ceva va trebui sacrificat. Dumnezeu nu poate sta pe locul doi. Îl vom pierde cu totul.

Poate credem că lumea nu poate fi despărțită de păcat și că suntem condamnați la compromisuri permanente. Că trebuie să ne supunem șefilor, soțului, familiei, chiar și atunci când ei ne cer să păcătuim. Dar dacă asta înseamnă despărțirea de Hristos, ce vom alege? Dacă șeful îți spune să minți, să înșeli clienții, să treci date false în contabilitate, într-un cuvânt să faci rău pentru a-ți fi bine? Dacă familia îți cere să nu mergi la biserică sau să nu te îngrijești de cei mai sărmani ca tine, sau să te preocupi întâi (sau numai) de casa ta, să-ți sporești confortul, să-ți iei o mașină, să poți merge în mai multe vacanțe (și mai scumpe)? Intră acestea în contradicție cu credința în Hristos și cu poruncile lui?

Ce facem? Alegem să le încălcăm cu bună știință, știind că în infinita Sa bunătate ne va ierta?
Da, ne va ierta, dar ce folos, dacă noi nu vrem și să ne vindecăm, ca să avem și să trăim Viața Lui? El ne iartă, dar noi tot în ale noastre rămânem, pentru că atunci când cerem iertare nu suntem sinceri, nu ne hotărâm și să nu mai facem păcatul.

Nu ne-a promis Hristos că vom avea parte de o viață ușoară în lume. Din contră: „În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți! Eu am biruit lumea”

Frazele pe care le-am bolduit din textul tau se contrazic totusi cu restul textului si pana la urma inseamna ca si eu si fallen am inteles bine.

Si nu numai tu faci aceste afirmatii, ci multi altii si de aceea suntem multi care din deruta ajungem chiar la depresii si suferinte puternice.

Majoritatea (asa cred eu) ne dorim sa putem trai in lume dar intru Voia lui Dumnezeu. Concret:

Lumea (si pentru tine vad) inseamna oamenii d elanga noi, familie, colegi, serviciu, sefi etc.
Si multi o pun automat in pacat. Lumea este pacatul si trebuie sa ne "lepadam" de ea. Nu asa se spune? Sa ne lepadam de lume?
Si nu de aia se leapada si monahii de lume? Ca sa nu fie in pacat?

Si atunci inseamna ca alt pasaj din textul tau este neadevarat. Daca lumea este automat pacatul si trebuie s-o evitam, atunci contravine lui Dumnezeu. Chiar si in forma pe care spui tu. Practic imbinarea: familie si rugaciune se pare ca este incomtabilia, sau serviciu si biserica/rugaciune etc.

Sigur, in lume sunt si exagerari, adica pacate (desfranare, lacomie, manie, etc.). Dar lumea nu inseamna automat pacat si nu este impotriva lui Dumnezeu.

Si exact acolo incepe problema si suferinta noastra (pana la depresii si tulburari psihice): can vrei sa le impaci pe amandoua si si cand vrei sa le pui pe toate pe o scala.

Eu am mai spus undeva: Dumnezeu (dupa parerea mea) nu sta pe nici un loc, nici pe unul si nici pe doi. El sta in noi tot timpul. Punct. Pe Dumnezeu nu-l punem noi pe scale.
Daca Il iubim si stim ce avem de facut El este in toate si in noi. Restul lucrurilor le putem pe urma amplasa.
Dar apar si situatii cand chiar avem de ales si ne rupem (intai sufleteste) in bucati.
Atunci cand de ex. trebuie, mergem tot timpul la biserica, la post si sotia sau sotul intreaba...si de mine cand vei avea timp? Cu mine cand vei fi?
Sau cand este slujba si tu ai pe cineva bolnav care are nevoie de tine si nu stii: sa stai/sa te duci la slujba, sau la spital?

Ieri o alta situatie grea: preotul trebuia sa alega si el: sa faca slujba, sau sa spovedeasca oamenii care il asteptau, si el era foarte obosit si nu mai face fata. Sa refuze lumea care astepta, insemna pacatul lui si durere pentru cei care aveau nevoie de el, sa faca slujba...Unii vroiau sa se si impartaseasca.
Slujba lunga, de Rusalii...
Cum alegi in astfel de situatii?

Si ce sacrifici? Si de ce? Daca Dumnezeu este tot timpul cu noi si toate, de ce trebuie sacrificat ceva. Ma rog, ma refer aici la oamenii din jur si la nevoi omenesti. Uneori confortul personal inseamna lucruri necesare sanatatii psihice si fizice. Un concediu este necesar, un aliment, o ora de somn.
A fi cu familia este si confort sufletesc (iubire) si necesar sufletului si al tau si al celorlalti.
Cum alegi si ce sacrifici? Familia, sotul, copiii? Ii sacrifici? Ne cere Dumnezeu sa fim egoisti? Sa-i sacrificam de dragul idealului nostru personal de credinta?
Se poate gandi si asa in fond. Ca sa ne mantuim noi si sa ne respectam credinta si iubirea de Dumnezeu ar trebui sa-i sacrificam pe cei de langa noi.

Sunt nuante fine si probleme care nu se pot hotari asa usor. De aceea ajungem la probleme sufletesti, de constiinta, de suflet.

Vezi ca ai usoare influente panteiste: Dumnezeu nu e nici toate si nici in toate. Sau, ma rog, nu in forma scrisa de tine.

Pe mine sa ma iertati, dar mi se pare ca va faceti mult prea multe griji si atatea socoteli... Trebuie introdus si Dumnezeu in ecuatie: Doamne, ajuta-ma sa imi termin treaba, ajuta-ma sa pot veni la biserica, ajuta-ma sa ii multumesc pe ai mei... Sunt tot felul de ispite, dar pana la urma, noi nu izbandim nimic doar prin puterile noastre.

Si eu trebuia sa ma fi dus la serviciu in week-end-ul acesta, taman acum, cu aceste sarbatori, si eram destul de mahnita! Ma si gandeam: Doamne, ajuta-ma, sa pot ajunge si eu la biserica! Mi-am facut plan sa ma duc sa ma invoiesc macar in dimineata de sambata, ca sa ajung la pomenirea mortilor, macar de ar zice cineva ca sunt habotnica. Nu a mai fost nevoie! A venit seful si mi-a spus ca, daca doresc, pot sa nu mai vin deloc in week-end, ca nu e atata treaba de facut. Nic nu mi-a venit sa cred. L-a imblanzit Dumnezeu fara sa mai fie nevoie sa mai spun eu vreun cuvant!

Sau iarasi, se poate intampla ca dupa ce ai jertfit din timpul tau alocat unei anumite activitati personale si stringenta, in favoarea participarii la o slujba sau pentru a ajuta pe altcineva, sa ai surpriza ca acea problema sa se rezolve inexplicabil de repede. Mai lucreaza si Dumnezeu, nu doar omul :). Am mai postat eu o replica din Arca lui Noe a lui Blaga, care mi-a placut foarte mult si pe care o consider ilustrativa pentru conditia crestinului de astazi, inglodat in atatea probleme si in griji lumesti: Dumnezeu se plimba prin lume, sub infatisarea unui batran. Vede tot felul de oameni rai si de blestematii, se hotaraste sa trimita potopul peste ei, dar cand ajunge in casa lui Noe, aude de la acesta o vorba, care il determina sa il salveze si, odata cu el, tot neamul omenesc: la remarca "batranului": "Dar bine te-ai mai rostuit, badita Noe!", Noe ii raspunde: "Cand faci ce poti, mai pune mana si Cel de Sus. "

Da , asa e, se mai intampla si asa, cateodata.

Aseara ama vut o discutie in contradictoriu (de fapt el s-a enervat, eu nu am zis nimic, dar nici nu stiam ce sa raspund) ca de ce au venit calugarii de la Sf Munte sa il roage pe Basescu sa il elibereze pe Becali. De ce biserica si preotii sunt partinitori si se roaga mai mult pentru cei care ii ajuta cu bani (multi)? Nu ar fi normal sa ii trateze in mod egal pe toti, ce Dumnezeu trebuie sa ii ajute mai mult pe aia care dau bani?
Afara de asta, intre noi fie vorba, eu una n-am vazut la niciunul din cei doi mari condamnati ai zilelor noastre, sa afiseze o autentica pocainta pentru faptele savarsite, ba chiar s-au declarat oarecum nedreptatiti. Ori pocainta e doar la scaunul spovedaniei, apoi iesi din biserica cu capul sus, mandru, urmand ca apoi preotul sa se roage la Dumnezeu si sa convoace toti enoriasii sa se roage si ei pentru tine? Mai multa pocainta mi se pare ca a afisat Mutu cand l-au prins drogat, acum cativa ani, a recunoscut public ca a gresit, etc.
Dar atat domnul Becali, cat si domnul Nastase, nu i-am auzit niciodata recunoscand ca s-ar putea sa fii comis vreo infractiune sau macar un abuz. Dar poate nici n-au facut-o , cine stie, o fi fost doar o eroare judiciara sau un conflict de interese...

Respectivii calugari o fi crezand, cum cred probabil si unii din romanii nostri fani Becali, ca e o eroare judiciara, razbunare politica, etc.

Poate i-o fi fost rusine ,daca tii capul in jos nu inseamna ca te pocaiesti ,poate iti pare rau pentru ce ti se poate intampla ,consecintele
ce ne priveste pe noi daca ei s-au pocait sau nu ?
Becali e un personaj foarte contradictoriu ,nu stiu ce sa cred despre el.
Poti sa ii spui ca biserica nu e partinitoare ,se roaga pt toti ,dar acum s-a aflat ca s-a rugat pt d-nul Becali