Duminica femeii cananeence

Duminica femeii cananeence Mareste imaginea.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de iubire si dreptmaritorilor crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Ne impartasim, precum Bunul Dumnezeu ne-a daruit, din dumnezeiescul cuvant al Evangheliei. Si cuvantul pentru astazi daruit si randuit este asa precum l-am ascultat la vremea cuvenita, iar acum il readucem in inimile noastre. Sa ascultam cuvantul dumnezeiesc:

Mantuitorul Iisus Hristos, Domnul nostru, “iesind de acolo (din locul unde se afla, intr-o comunicare cu fariserii si carturarii, despre care vom spune un cuvant mai pe urma), a plecat in partile Tirului si ale Sidonului (in partea de nord a Israelului, pe litoralul Marii Mediterane). Si iata o femeie cananeianca (de alt neam decit cel evreiesc), din acele tinuturi, iesind striga, zicand: Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon. El insa nu i-a raspuns nici un cuvant; si apropiindu-se, ucenicii Lui Il rugau, zicand: Slobozeste-o, ca striga in urma noastra. Iar El, raspunzand, a zis: Nu sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a inchinat Lui, zicand: Doamne, ajuta-ma. El insa, raspunzand, i-a zis: Nu este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar si cainii mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor. Atunci, raspunzand, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinta ta; fie tie dupa cum voiesti. Si s-a tamaduit fiica ei in ceasul acela.” (Matei 15, 21-28)

Iubitilor, acesta este cuvantul si momentul de adanca revelare, descoperire a uneia dintre cele mai adanci chemari de la noi, anume a credintei. Taina a tainelor, inceput al virtutilor. Mai intai, cand auzim cuvantul: “Iesind de acolo” . De unde anume iesise Iisus? De la o intalnire cu fariseii si carturarii, venind din Ierusalim. Si care ii pusesera o intrebare din partea lor rascolitoare. Anume, L-au intrebat: “Pentru ce ucenicii Tai calca datina batranilor? Caci nu-si spala mainile cand mananca paine. Iar El, raspunzand, le-a zis: De ce si voi calcati porunca lui Dumnezeu pentru datina voastra? Caci Dumnezeu a zis: Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, iar cine va blestema pe tata sau pe mama, cu moarte sa se sfarseasca. Voi insa spuneti: Cel care va zice tatalui sau sau mamei sale: Cu ce te-as fi putut ajuta este daruit lui Dumnezeu, Acela nu va cinsti pe tatal sau sau pe mama sa; si ati desfiintat cuvantul lui Dumnezeu pentru datina voastra.”  (Matei 15, 2-6).

In scurt, ei puneau in fata Mantuitorului o intrebare dintr-un anumit asezamant al vietii. Deci una era tema pe care o puneau ei: de ce nu-si spala omul inainte de a primi painea… era o randuiala fireasca a Legii, un anumit mod – nu doar ca Mantuitorul nu ar fi luat seama si la acest mod de a vietui, dar ei il fixau in felul lor. Problema lor era aceasta, a unui comportament – i-am zice astazi – civilizat, dar mai propriu zis pentru sanatatea trupeasca, fireasca. Atunci Mantuitorul le raspunde: luati aminte la aceasta datina a batranilor (datina dupa randuiala vietii, cum ii invatau batranii pe copii). Voi ati calcat porunca lui Dumnezeu de a cinsti pe tata si pe mama si, mai grav, ca sa fie scutiti de aceasta randuiala sfanta a iubirii de parinti, fundamental, de om, mai ales de parinti, cum era statornicita prin una din poruncile Decalogului si incercau sa se acopere in fata parintilor: iata, ajutorul pe care trebuia sa vi-l dau voua, tata si mama, l-am dat la templu. Nu mai am de unde. Dar cata trebuinta are Dumnezeu de bani? Ca dovada, Mantuitorul nu s-a atins de bani. Atunci cand a venit oarecine dintre cei care adunau impozitele, birurile, Mantuitorul stiti ce a facut: L-a pus pe Petru sa arunce mreaja in mare, a scos un peste si, din sanul pestelui a scos un banut si a achitat darea.

Atunci, tema intrebarii adresate Mantuitorului de catre farisei si carturari era una de la suprafata existentei, nu din miezul, din adancul asezarii si chemarii noastre. Caci Iisus zice: “Fatarnicilor, bine a proorocit despre voi Isaia, cand a zis: «Poporul acesta Ma cinsteste cu buzele, dar inima lor este departe de Mine. Si zadarnic Ma cinstesc ei, invatand invataturi ce sunt porunci ale oamenilor». Si chemand la Sine multimile, le-a zis: Ascultati si intelegeti: Nu ceea ce intra pe gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om. Atunci, apropiindu-se, ucenicii I-au zis: Stii ca fariseii, auzind cuvantul, s-au scandalizat? Iar El, raspunzand, a zis: Orice rasad pe care nu l-a sadit Tatal Meu cel ceresc va fi smuls din radacina”. Care credeti ca este rasadul acesta? De a fi creat dupa chipul lui Dumnezeu. Rasadul fundamental al omului e in acest binom (dupa cuvantul lui Newton), adica a fi creat dupa chip. Dumnezeu – Chipul si tu, omule, dupa chipul lui Dumnezeu. Acesta e rasadul divin al zidirii si vocatiei umane. “Lasati-i pe ei, a zis Iisus, sunt calauze oarbe orbilor”.

Ce cuvant greu! Cei orbi pot sa asculte de aceste calauze. E o mare tragedie nu numai sa fii calauza oarba, ci si eu, care ascult, sa fiu tot orb, sa nu deslusesc intre bine si rau. Si a zis Domnul si acest cuvant, adeseori intrebat de noi: “Daca orb pe orb va calauzi, amandoi vor cadea in groapa” (Matei 15, 7-14). Intelegem atunci ca aceasta disputa este una a mergerii la adanc, ca sa te cunosti pe tine, omule, sa fii in stare sa raspunzi chemarii lui Dumnezeu. Caci din nou a zis Iisus catre ucenici: “Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara? Iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om. Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om, dar a manca cu maini nespalate nu spurca pe om” (Matei 15, 17-20).

Adica, propriu-zis, cum Psalmistul spusese inspirat, “Dumnezeu a pus in vistierii adancurile” (Ps. 32, 7) si, iarasi: “adanc pe adanc cheama” (Ps. 41, 9). Vistieria e sanul lui Dumnezeu; adancul e zidirea noastra dupa chip dumnezeiesc. Si atunci, adanc pe adanc cheama. Sau a te simti cu adancul din tine in vistieria lui Dumnezeu inseamna a comunica cu El. Si numai aceasta comunicare din adanc te lumineaza si te asaza in adevar, in adevarul lucruirilor, cum zice un tropar la sf Nicolae: “Indreptator credintei si chip blandetilor, invatator infranarii te-au aratat pe tine turmei tale adevarul lucrurilor”. Iar adevarul e Dumnezeu si lumina Lui.

Atunci, in disputa aceasta, Mantuitorul a iesit din mijlocul lor cu tristete… Era aproape de hotarul de nord al Israelului, si a trecut dincolo, in partile Tirului si ale Sidonului, doua cetati pe care Mantuitorul le-a mai numit, zicand tot catre farisei si carturari: “Daca s-ar fi facut in Tir si in Sidon minunile din mijlocul vostru, de mult s-ar fi pocait” (Matei 11, 21). Erau doua cetati din lumea aceea antica, pe care nu se cuvine sa o numim dupa graiul nostru obisnuit, pagana, adica despartita de Dumnezeu. Nimic nu cade din bratele lui Dumnezeu. Cazi numai tu, cu cugetul, cu constiinta ta. Dar “al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1).

Si a trecut Mantuitorul in partile Tirului si ale Sidonului si sa ascultam acum cu deosebita luare aminte, pentru ca ni se descopera ca tocmai de acolo, dupa ce s-a despartit pentru o clipa, trupeste, fizic, de farisei si carturari, iata, acolo iese in fata Lui o femeie hanaaneeanca. Dupa evanghelia sfantului Marcu spune pagana. Pagani erau numiti de catre evrei indeosebi grecii, si pentru ca se inchinau la idoli, dar si pentru ca de curand fusese pe acolo imperiul elenist, de la Alexandru Macedon. Si intrucat elinii vroiau sa introduca un fel de cult al zeitatilor lor, si evreii isi pastrau legea lor, ne aducem aminte de fratii Macabei, care s-au jertfit pentru legea lui Dumnezeu. De aceea, acea femeie hanaaneeanca, spun interpretii, era o grecoaica. In partile Tirului si ale Sidonului erau despartite neamurile – Galileea neamurilor. Mai ales, fiind si la hotar cu Marea Mediterana, calatoreau, era o mare plina de corabii… si aceasta femeie, siro-feniciana, ca localitate, dar de neam grec, a venit in calea Mantuitorului si a strigat: “Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon.

El insa nu i-a raspuns nici un cuvant”. Iisus tace. Si noi stim: tacerea lui Dumnezeu e si raspuns. Cand Mantuitorul, in gradina Ghetsimani, S-a rugat: “Avva Parinte, toate sunt Tie cu putinta. Departeaza paharul acesta de la Mine. Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voiesti Tu” (Marcu 14, 36), a tacut Parintele ceresc. Acum Iisus, la fel, tace. Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu spune ca tacerea e graiul vesniciei, graiul cerescului, al divinului. Si acolo sunt graiuri, auzite in taina aceasta, pe care noi o numim tacere. N-a raspuns nici un cuvant Iisus. Atunci, ucenicii intra ei in aceasta asezare – o repet: Iisus, femeia hanaaneeanca in fata Lui, ucenicii. Femeia s-a rugat: Fiule al lui David, ai mila… Inca un gind: Fiule al lui David – aceasta femeie a carei fiica era chinuita de demon, de o suferinta inspaimantatoare… Asezati-va fiecare in clipa aceasta in starea unei mame si a unei copile bolnave, si ea, desi pagana, Il numeste Fiul lui David.

Inseamna ca ea, de cand era bolnava fiica ei, alerga oriunde – la medici, la intelepti, cumva, la vreun preot din legea lor; fiind la hotarul lui Israel, si la evrei. Stia ca un descendent din David, Mesia, trimisul lui Dumnezeu, va veni in lume. Si atunci, ea asa striga: Fiul lui David, Mesia, Doamne, ai mila de mine. Iisus tace. Atunci, in aceasta asezare, intervin ucenicii. Si ucenicii Il roaga: Iata, slobozeste-o, striga in urma noasra. Interventia lor, daca vreti, nu e cuvenit sa spun in predica, dar, pentru intelesul nostru, ca intr-o scena, cum intervin atatea glasuri, atatea prezente, atatea constiinte, fiecare cu asezarea, cu chemarea, cu dorul, cu stiinta, cu priceperea, cunostinta, virtutea ei. Deci dupa femeie, Mantuitorul, apoi ucenicii, si cand zic ucenicii: slobozeste-o, striga in urma noastra, Iisus, din nou, intervine.

Si ce spune: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Ramanem uimiti cand privim pe de afara lucrurile, nu patrunzand in launtrul lor. Cum, Doamne, puteau spune ucenicii, nu esti trimis decat la oile pierdute ale casei lui Israel? Dar Tu acum unde esti? Esti pe alt pamant. Da, noi stim, cand i-ai trimis pe cei saptezeci sa vesteasca, ne-ai spus: “In calea paganilor sa nu mergeti, in cetate de samarineni sa nu intrati. Mai curand mergeti la oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10, 5; Luca 10, 1). Iar acum, Tu spui: Nu sunt trimis decat la oile cele pierdute ale casei lui Israel. Totusi, acum, esti in partile Tirului si ale Sidonului. Cum stau lucrurile, care e talcul din toata aceasta asezare si reasezare, impletire si implinire? Da, pentru ca asa se socotea in sanul lui Israel, ca Mesia e trimisul lui Dumnezeu pentru Israel. Iar acum Mantuitorul – o, Doamne, ce pedagogie divina se dezvaluie aici! – pe de o parte le raspunde lor ca si cum ar fi vorbit in numele fariseilor si al carturarilor cu care se intalnise putin mai inainte, si dintre care plecase. A iesit de acolo si a venit aici, in lumea acestora care-s dincolo de Israel, dar Il cautau.

Iata, acea femeie pagana Il si recunoaste, ca e Fiul lui David. Deci in graiul lor, al fariseilor si carturarilor le raspunde. Ii prinde si pe ei in acest asezamant. Observati? In aceasta arie, in acest loc dumnezeiesc, cu adevarat, atotcuprinzator. Incat, cum sesizam, si iertati ca ma repet: vorbeste hanaaneeanca, vorbeste El, apoi ucenicii, dar ii pune si pe farisei si carturari, caci vorbele Lui nu erau ale Lui: “Nu sunt trimis decat catre oile pierdute ale casei lui Israel”. Dar El a fost trimis catre toata lumea. Insa ei credeau ca numai pentru ei. Si atunci, din nou, in aceasta confruntare de inimi, de constiinte, cand femeia aude, permanent vie in constiinta ei, atat de vie precum vom vedea, ea vine in fata Mantuitorului, cade in genunchi, se prabuseste si striga: Doamne, ajuta-ma, nu ma lasa! Si cu tot strigatul ei, atat de rascolitor, sfasietor in acelasi timp. Si Iisus, o noua proba, o noua incercare: in linistea lui dumnezeiasca, in seninatatea, serenitatea Lui, ii spune: Femeie, nu se cuvine sa iei painea fiilor si s-o arunci cainilor. Textul grecesc spune, mai precis: cateilor. Cu adevarat, uimirea este la culme. Un asemenea raspuns… nici nu stii la ce sa te astepti.

De unde era acest cuvant care, in gura Mantuitorului, in gura Iubirii supreme, sa raspunda unui suflet atat de chinuit, zdrobit. Cine, Doamne, sunt stapaniii si cine sunt cainii? In lumea aceasta, care e una, Doamne, a Ta. Oricare din lumea aceasta care se va socoti stapan si pe ceilalti sa-i faca drept caini… si din nefericire in istorie de atatea ori a fost asa. Sa nu mai fie! Si raspunsul, iubitilor, iarasi, e atat de uimitor. Totul, intr-o lumina negraita. Atunci, femeia, ingaduiti… Care din femeile de aici, chiar si barbati, la o asemenea provocare, cine ar fi raspuns asa? Nu le judecam. Numai cand spunem: dar ce, Doamne, eu sunt caine sau catea? Or, ce-a raspuns ea? Da, Doamne, adevarat, Doamne, dar si cainii mananca macar din faramiturile care cad de la masa stapanilor lor. Raspunsul e uluitor; e inspirat din partea celui care, El cel dintai, daduse pilda aceasta. El, care, cum va spune sfantul Pavel mai pe urma, “Dumnezeu fiind in chip, n-a socotit o stirbire a fi El intocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultator facandu-Se pana la moarte, si inca moarte pe cruce (Filipeni 2, 6-8). Pe cruce in vremea aceea numai robii, sclavii erau executati.

Deci in starea cea din urma. Atunci, cu adevarat, femeia avea in fata ei pe acela care, Fiul lui Dumnezeu, Domn al vietii, luase chipul robului, lasandu-se la puterea stapanilor. Ea, ca sa raspunda: Iata, si cainii mananca macar din firmituri. Doamne, da-mi din firmiturile puterii Tale, daruieste puterea ta acelor stapani, tuturor, numai daca ei vor sti ca acea putere este a robului, a sclavului, nu a celui ce cu puterea lui nu stie ce sa faca.

Si raspunsul acesta… Atunci, s-a revelat, iubitilor, in raspunsul, si aici sa fim iarasi cu luare aminte, nu numai sentimental, ci si adanc, nu numai la virtute si la cunostinta, ci si mai adanc, ca intai e cunostinta de Dumnezeu, spun Parintii, cunostinta adevarului, si care se primeste prin virtute, prin smerenie, credinta si dragoste. Atunci, femeia, cu adevarat a revelat in adanc taina credintei. Credinta, iubitilor, e inceputul virtutilor, maica virtutilor, adancul virtutilor. E calea cunoasterii lui Dumnezeu. Avem ratiune, logica, ne-a dat Dumnezeu si aceasta, sa cunoastem lumea aceasta. Ne-a dat simturile prin care, daca vreti, o pipaim, o porcepem, ne-a dat mintea prin care o patrundem, o judecam, dar mai adanc, adancul adancurilor, al sufletului, e spiritul, inima. Si ochiul inimii e credinta. Zicea sfantul Grigorie Cuvantatorul de Dumnezeu: trei lucruri cere Dumnezeu de la om: credinta de la suflet, adevarul de la limba si infrinarea de la trup – ca sa poti sa ajungi sa-L cunosti pe Dumnezeu, sa comunici cu El, sa te impartasesti de El, din puterea Lui, din darurile Lui.

Si aceasta femeie avea acest dar, al credintei. Suferinta ei pentru copila ei, indelungata suferinta. Iarasi, parca in sensul negativ, adanc al adancurilor suferintei. Una e sa suferi in trup. Cel putin, iti vezi boala, te duci, ti-o tratezi, judeci asupra ei. Dar cand e bolnav in suflet, sa nu mai fii in stare sa-ti cunosti suferinta… “Calea nebunului e dreapta in ochii lui, spune Inteleptul (adica nebunul nu stie ca-i bolnav), iar inteleptul cere sfat”. Acea mama avea tragismul acestei dureri a durerilor. Asa s-a forjat adanc in ea credinta.

Si, poate, s-o talcuim putin, timp de un minut. Cum dumnezeiescul Maxim Marturisitorul, a carui zi, iata, de curand am cinstit-o, ce spune el despre credinta: Credinta, daca e cunostinta ce nu se poate dovedi (Evrei 11, 1), atunci credinta e o legatura mai presus de fire; de firea noasra. Adica firea mintii si a trupului cu puterile daruite. Trupul cu cele cinci simturi, mintea cu judecata, cu logica ei. Atunci, credinta e mai presus. Cum zice un filosof astazi: ea decoleaza mai sus de ratiune. Adica in universul infinit. Nu nesocotim ratiunea, Doamne pazeste! E dumnezeiasca. Dar ratiunea merge pana la un loc; ea judeca cele vazute si, cum o spunem mereu: uneltele de masura ale ratiunii sunt cele marginite in timp si spatiu; cele zidite, cele care tin de ce a creat Dumnezeu in timp si spatiu, in inceput; nu din vesnicie. Care e deosebirea adanca intre Cel nezidit, Cel vesnic, Dumnezeu, si noi cei ziditi, marginiti, vremelnici? E pentru stiinta oricui. Or, asa zice Sf Maxim: credinta e legatura mai presus de fire. Cand zice fire, sa nu uitam: sunt doua firi – firea lui Dumnezeu, care e nesfarsita, fiinta nemarginita, vesnica, si firea noastra zidita. Deci credinta mai presus de firea noastra, dincolo de ceea ce este marginit. Credinta te inalta intr-un univers mai presus de firea noastra, te uneste cu firea dumnezeiasca. De aceea zice un om credincios: Dumnezeu a dat omului credinta ca El sa locuiasca in noi. Sa simtim prezenta Lui in noi. Cu ochiul acesta, vederea aceasta, simtirea aceasta a inimii. Sa-L simtim pe El in noi. Deci iata ce e credinta.

Atunci, cand din acest dar al lui Dumnezeu, eu cred in El, si la ce masura sa ajung sa cred… Se ridica in noi, te inalta credinta… Si urmarim aceasta suita pe care sf Maxim a trait-o. Si atunci ajunge omul, prin credinta, la cunoasterea lui Dumnezeu si, prin lucrarea virtutilor, cand a ajuns sa se izbaveasca de patimi, sa rabde incercarile, sa inteleaga ratiunile virtutilor si chipurile lucrarilor (cand incep lucrarile sa capete lumina aceasta a virtutilor, a darurilor dumnezeiesti, se vede pe fata omului, imediat, ca adancul cerului in ochii unui copilas, in curatie), cand ajungi la dezradacinarea afectiunii sufletului fata de trup. Dezlegarea simturilor de legatura numai cu lucrurile sensibile. Si, scurt vorbind, sa scoti mintea din cele create – din firea aceasta menita stricaciunii si mortii – si sa-ti unesti firea, prin credinta (ca la Sfanta Impartasanie, sa ti-o impartasesti: Fiule al lui Dumnezeu, partas ma primeste!). Cand te-ai dezlegat de toate acestea, atunci ce se petrece? Zice sf Maxim: credinta muta legea firii tale intocmai ca pe un munte nemiscat. Muta legea firii. La ce se refera? Legea firii trupesti, care e legata numai de cele trupesti. Cand Mantuitorul a cautat in smochinul neroditor rod, n-a gasit si l-a blestemat: “In veac sa nu se mai faca rod in tine”. Si a doua zi dimineata, cand au trecut pe langa el, ucenicii Ii spun: “Smochinul pe care L-ai judecat aseara s-a uscat”. Si ce-a raspuns Mantuitorul? Aveti credinta lui Dumnezeu! (Marcu 11, 22) Asa e in original: lui Dumnezeu, nu in Dumnezeu, ca si cum ar pleca de la mine. “Caci adevar zic voua: de veti zice muntelui acestuia: Ridica-te si te arunca in mare, nimic nu-i va fi cu neputinta celui care crede”. Auziti. Dar ce fel de credinta? Credinta lui Dumnezeu. Adica legea firii tale s-a mutat.

Credinta a mutat legea firii tale din stricacios in nestricacios. Din puterea lumii acesteia. Un medic, un binefacator fac ce pot. Acolo intervine, atunci, legea firii lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, si, cum zice sf Maxim, credinta muta legea firii in legea lui Dumnezeu, Ziditorul, Atotputernicul. Dar cind te-ai dezlegat de orice te slabanogeste si te indoieste. Numai cand am citit adancimile acestea mi-am dat seama: omul acesta, sf Maxim a trait aceasta: dezradacinarea afectiunii sufletului fata de trup. Incercarea, necazurile, suferinta… El pentru credinta lui stiti unde a ajuns. Si imparatul era impotriva. El n-a clintit. Si ca sa nu mai vorbeasca si sa nu mai scrie, i s-a spus: daca tu ramai in acest crez care spui ca e adevarul, vei suferi urmatoarea pedeapsa: ti se va smulge limba si ti se va taia mana dreapta. Sf. Grigorie Teologul, pe care el il stia probabil pe din afara, spunea ca Dumnezeu cere adevarul de la limba, credinta de la suflet si infranarea de la trup. A fost sa aleaga daca sa taca, sa nu mai dea marturia adevarului sau sa i se ingaduie si sa suporte aceasta marturie. Si i s-a taiat mana dreapta, i s-a scos limba, ca sa nu mai vorbeasca. Dar credinta in el, din adancul ei a ramas in lumina divina.

Intelegem atunci ce inseamna taina credintei care muta muntii. Muta legea firii noastre stricacioase, creata si ne impartaseste din lumina divina. Si atunci tu crezi si marturisesti, cu toata fiinta ta, asa cum a marturisit femeia hanaaneeanca. Cand ea a dat acel raspuns, in loc sa se manie, sa socoteasca ca a fost batjocorita, dispretuita: Doamne, dar si cainii mananca macar o faramitura de la masa stapanilor. Da-mi o faramitura, Doamne, Tu, Stapane! Si Iisus i-a spus: O, femeie, mare este credinta ta! Fie tie precum vedeti. Si s-a tamaduit fiica ei in clipa aceea. Dar ce incercare, ce proba, ce marturisire, ce punere la incercare din partea Mantuitorului. Si le spune, si ei si ucenicilor. Ia marturie si a fariseilor. Si, ca sa le puna in lumina ucenicilor, dupa ce avusese disputa cu fariseii si carturarii: iata, in aceste locuri, dincolo de hotarele unde am fost, iata ce lume veti intalni. Pentru ca ii pregatea pentru toate neamurile de sub cer. Iata ce lume veti intalni, ca aceasta femeie, cu marturia aceasta sfanta. De oriunde de pe fata pamantului, de unde scanteiaza si o scanteie care aprinde universul luminos al adevarului. Si nu stii pe cine intalnesti.

Zilele acestea a venit un crestin sa ma roage: “Parinte, am primit o sarcina (el e tamplar): sa fac catapeteasma unei biserici”. Noi am primit o biserica la Roma, unde slujeste un preot ortodox – parintele Iuvenalie. La Trei fantani, locul unde a primit martiriul sf. Pavel, capul lui a sarit de trei ori. El, care a spus ce inseamna credinta. Si a fost data biserica aceea sa slujeasca un preot ortodox roman. Deci Biserica romano-catolica intr-o comuniune cu noi, romanii. Si tamplarul acesta a primit sarcina sa faca o catapeteasma, pentru ca, stiti, romano-catolicii nu au altarul ca noi. “Ma cutremur pentru sarcina pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Te rog, binecuvinteaza-ma si roaga-te, parinte pentru mine”. Si eu m-am cutremurat si m-am minunat, si mi-am adus aminte cum iconarii nostri intai posteau si se rugau. Si, ca orice lucru bun, trebuie sa-l incepi cu Dumnezeu. Orice lucru pe care-l fac sa-l primesc cu binecuvantare, cu rugaciune si cu post, cu infranare de la orice patimire trupeasca. Orice lucru pe care-l faci sa-l faci cu ochii credintei. Sa incercam astazi, la ochii credintei canaaneencei, la ochii credintei acestui smerit tamplar (un om tare cuvios si smerit), oriunde ne-am afla, asa sa incepem a lucra, cu ochii credintei, adica sa-L ai pe Mantuitorul in fata. Sa zici: Doamne, ajuta-ma! Sa incercam sa credem. Atunci, ca un raspuns din partea Mantuitorului: mare e credinta ta, fie tie precum voiesti. Implineasca-se lucrul tau! Oriunde: in fabrica, in uzine, in birou, in cabinet medical, la scoala. Totul sa-l faci cu ochiul credintei. Noi asa credem ca se mantuie lumea.

O, Doamne, in clipa aceasta noi rostim, ca si canaaneeanca: Doamne, ajuta-ma! Si fa-ne, Doamne, sa auzim cuvantul Tau! Omule, de oriunde, fa asa. Si, “mare este credinta ta”. Daca ai suferinte, boli, necazuri… fie tie precum voiesti, zice Domnul. Amin

Parintele Constantin Galeriu

Calendar Ortodox

09 Mai 2012

Vizualizari: 25453

Voteaza:

Duminica femeii cananeence 5.00 / 5 din 4 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • TITI TUDORPostat la 2012-04-04 23:22

    Ajuta-ma Doamne in necredinta mea

  • Rodica DudnicencoPostat la 2011-02-06 21:24

    Multumesc Doamne ca m-ai ales din multime,si m-ai inzestrat cu ochi in suflet,sa te vad,sa te simt,si ma rog Tie sa-mi dai putere sa beau paharul ce mi l-ai dat. Te rog doar,nu ma lasa sa fac rau nimanui,prin greselile vietii mele.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE

Afiseaza Calendarul Ortodox