Interesanta asta! Bine de tinut minte ca impartasania se poate derula si fara post si spovedanie inainte.

Dar oare preotii stiu asta?

Se poate daca nu ai patimi si daca esti cat de cat inaintat. Oricum, duhovnicul te impartaseste, nu oricare preot. La inceput se incepe cu spovedanie+impartasanie, apoi cand omul si-a facut canonul, nu mai are patimi(dependente), ci doar pacate marunte, se poate impartasi si fara spovedanie.

Da, sunt preoti care stiu asta. Dar cei care merg la Biserica doar de Pasti si Craciun, citesc ziare gen Can Can nu stiu asta, e si normal.

Diferenta e ca eu nu consider ca Parintele Pruteanu e invatatura Bisericii. Parintele Pruteanu sustine multe alte lucruri gresite, am scris pe alt topic despre asta. Iar pentru a le argumenta foloseste de multe ori citate care nu au nicio legatura cu subiectul sau care sunt scoase din context. De exemplu in acel mesaj il citeaza pe Sfantul Nicolae Cabasila, desi acolo sfantul scrie de orpirea de la impartasanie, desi parintele vrea sa arate ca e vorba de imparatasanie fara spovedanie. In articolul despre vietile sfintilor cita pe cineva care scria despre apocrife, ca si cum s-ar fi referit la vietile sfintilor adevarate.
Daca vrei invatatura Bisericii sunt si alte articole, nu doar ale Par. Pruteanu.
Pentru inceput sa vedem ce spune Parintele Cleopa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/convorbiri5.htm
"Sfanta Impartasanie, fiind strans legata de Spovedanie.."
"a. Spovedania, marturisirea pacatelor, fara de care nimeni nu se poate impartasi, nici chiar clericul. Numai copii pana la sapte ani sunt scutiti de spovedanie."
Interesant, Parintele Pruteanu spune tot timpul ca preotii nu se spovedesc inainte de impartasire.
115. Cum trebuie sa se pregateasca clericii, preotii si diaconii pentru Sfanta Liturghie ?
In general, clericul de mir este dator sa respecte urmatoarele : Sa se spovedeasca la duhovnicul sau inainte cu o zi de Sfanta Liturghie;
- Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, care vin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire.
- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?
-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca."
Nu mai e nimic de adaugat.

Nu am cutreierat prin tara, dar stiu ce spun ceilalti parinti si sfinti. Te stiu ca pe cineva care are invatatura dreapta, nu te mai lua dupa oricine, fie si parinte in Portugalia. Parintele vad ca adoptat idei moderniste, sustinand ca sunt multe greseli in Biserica.
Am dat ce spune Parintele Cleopa, dau un articol al Parintelui Calciu, acesta explica detaliat ce discutam noi. Spune Paritnele ca pana atunci nu auzise de un preot care impartaseste fara sa spovedeasca inainte, desi a stat si in America: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/...ie-spovedanie/
Un alt parinte scrisese un articol numit Cerberii Sfantului Potir, militand pentru imparatasirea fara spovedanie. Scria acolo: "Cum de s-a ajuns la aceasta restrictie a impartasirii credinciosilor si cum de s-a legat taina spovedaniei de taina impartasaniei, cand nici un canon bisericesc, nici Scriptura nu le mentioneaza?"
Parintele Calciu raspunde: "Si de unde stie preotul ca oamenii vin cu evlavie si credinta adevarata daca nu le cunoaste sufletul? Si cum le poate cunoaste sufletul daca nu-i spovedeste? Si daca Sf. Impartasanie se acorda oricui care este botezat si miruns, inseamna ca spovedania este o taina minora si neglijabila. Impresia mea este ca Parintele Braga si cei care sunt pe pozitia precuviosiei sale, cred ca traditia este numai un tezaur de invatatura si de lucruri petrecute, pe care le scoatem ori de cate ori avem nevoie sa atacam pe cineva care nu face ceea ce ni se pare noua drept. Traditia este, intr-adevar, asa ceva, dar ea este si o forta dinamica spirituala care alege si pastreaza lucrurile bune care pot sa se introduca in traditie si le elimina pe cele neconvenabile.
Pornind de la Iacov 5: 16: “Marturisiti-va pacatele unii altora si va rugati unii pentru altii…“, biserica primara a instituit spovedania publica, practicata vreme de mai multe secole. Cu timpul s-a observat ca spovedania publica nu numai ca nu curata sufletele credinciosilor care se spovedeau, dar intinau inima celor ce-i ascultau si erau adesea ispititi sa savarseasca aceleasi pacate ca penitentul respectiv si astfel, spovedania devenea, cel putin pentru unii, o scoala a pacatelor neobisnuite sau, in cel mai bun caz, un instrument de deceptie, pentru ca auzeau uneori pacate savarsite de oameni pe care ii stimau si acum ii vedeau pacatosi si ei insisi se descurajau.
Din istoria bisericii stim ca, la inceput, foarte adeseori, se dadea Sf. Impartasanie credinciosului ca sa aiba acasa pe mai multe zile, daca acesta dorea. Cu timpul s-a observat ca unii credinciosi erau neglijenti cu Sf. Impartasanie, iar cei rau intentionati o foloseau pentru liturghia neagra sau pentru diferite vraji (pentru ca si ei credeau ca era Trupul si Sangele Domnului). Atunci biserica a interzis practicarea acestui lucru.
Parintele Braga spune ca, in biserica primara, la frangerea painii (chaburah), forma de origine a Liturghiei, oamenii se impartaseau la sfarsitul unei mese solemne unde mancau si beau “…iar unii deveneau chiar scandalosi, asa cum reiese din context“, dar nu merge la concluzia finala ca traditia, cu forta ei dinamica, a schimbat aceste obiceiuri, tocmai pentru a-i feri pe oameni de asemenea greseli si a instituit postul si rugaciunea, spovedania si canonul pentru curatirea lui sufleteasca si pentru invrednicirea lui, atat cat sta in puterile omenesti si - fara indoiala ii sta ceva, altfel am cadea in protestantism – pentru a primi Trupul si Sangele lui Iisus.
Biserica a fixat anumite reguli de pocainta, anumite canoane care dau spovedaniei un drept de apreciere a acestei “vrednicii” si nu o lasa la bunavoia penitentului, care, daca este cinstit, cu greu si-ar putea aprecia aceasta vrednicie. Unii, prea lacsi, ar veni la impartasanie ca si cum ar merge la restaurant, altii, prea drastici, nu s-ar impartasi niciodata.

Dupa traditia bisericeasca de multe secole si dupa regulile bisericii, impartasirea credinciosului este conditionata de post si de spovedanie, dar spovedania nu-i da dreptul penitentului la impartasire in mod obligatoriu.
Iertarea pacatelor, fie ele si comune, nu se obtine nici prin citirea rugaciunilor pregatitoare (Canonul Sf. Impartasanii), nici prin rugaciunile Sf. Liturghii si nici prin simplul act al impartasirii, (cum afirma parintele Braga) care este o conceptie laxa, catolica, oricat de confortabila s-ar parea, ci dupa invatatura bisericii, numai Sf. Maslu si spovedania te curata de pacate.
Altfel, daca numai rugaciunile citate de parintele Braga sunt suficiente sa-ti obtina iertarea pacatelor (care constituie o gresala grava), nimeni nu ar mai trebui sa se spovedeasca decat pentru pacatele foarte mari, mortale. In acest caz, preotul nu ar fi duhovnic decat numai pentru criminali si alti foarte mari pacatosi – ceilalti se iarta pe ei singuri – si pentru distribuirea sfintei Impartasanii la dispozitia credinciosului. Sunt multe propozitii in articolul parintelui Braga care ar putea fi condamnate de autoritatea bisericeasca. Aceasta afirmatie imi aminteste de jansenism si de scoala de la Port Royal, a carei soarta s-a invartit tot in jurul desei impartasanii, similara cu cea ridicata de Preacuviosul Roman.
Exista pustnici care traiesc in singuratate si care, odata pe luna, sau mai rar, vin la manastire pentru a se spovedi si a se impartasi. Fara indoiala ca acest pustnic are o viata mai curata decat a oricaruia dintre noi, poate mai curata decat a ieromonahului “cerber” care il spovedeste si impartaseste si, cu toate acestea, nici pustnicul, nici ieromonahul nu se gandesc macar o clipa ca Sfanta Impartasanie ar putea fi administrata fara spovedania prealabila.
In Biserica Ortodoxa, singura data cand un credincios se apropie de Sf. Potir fara a se spovedi este la botez, pentru ca, prin Taina Sfantului Botez se iarta celui ce l-a primit, nu numai pacatul stamosesc, ci si toate pacatele personale savarsite pana atunci."

Si Sfantul Teofan Zavoratul: http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/03/08/
"Dat fiind că Domnul e Curat, iar noi suntem necuraţi, impărtăşirii cu Sfintele şi Preacuratele lui Hristos Taine îi premerg la noi curatirea constiinţei şi primirea desăvârşitei iertări prin Taina Pocăinţei."
Cine se pocăieşte aşa cum se cuvine? Cel care îşi dă seama de păcatele sale şi totodată şi le recunoaşte fără fatarnicie; recunoscându-şi-le, se străpunge şi plânge pentru ele. — iar strapungandu-se şi plângând, ia hotărârea nestrămutată de a nu Il mai jigni pe Dumnezeu cu păcatele sale; şi, în cele din urmă, având aceste dispoziţii sufleteşti, mărturiseşte cu smerenie toate păcatele sale înaintea duhovnicului, pentru a primi dezlegare de ele şi a se înfăţişa la paharul Domnului îndreptăţit şi curat înaintea ochilor lui Dumnezeu."

Ce putem constata este că există două curente, unul pentru împărtășirea deasă (dar nu iresponsabilă), care să nu fie obligatoriu precedată de spovedanie, și altul mai strict, care este mai curând pentru o împărtășire mai rară, de fiecare dată precedată de spovedanie. Nu există, însă, o „poziție oficială” (ce nepotrivit termen în asociere cu Biserica!), care să susțină strict unul dintre curente. Este o cutumă, care diferă de la un popor la altul și chiar de la o regiune la alta, de la un timp la altul.
Chiar și dintre duhovnicii care susțin obligativitatea spovedaniei înainte de împărtășire, mulți recomandă o împărtășire mai deasă, nu doar de 4 ori pe an.

Cred ca nu ai citit cu atentie mesajele. Acestea spun ca exista o singura practica de mai bine de un mileniu si jumatate si doar cativa au adoptat o alta practica, cum spune Par. Calciu, o influenta de la catolici.

Nu demult, la noi și, dacă îmi aduc bine aminte din ce am citit, și la ruși, exista practica unei singure împărtășiri anuale, respectiv de Paști. Timpul nu dă valoare unei practici. Cred că toți duhovnicii sunt pentru o împărtășire mai deasă.

Nu e vorba de impartasirea deasa, ci de impartasirea fara spovedire inainte. In articolul Par. Calciu e citat Par Ioanichie Balan “Candva, in manastiri, se facea spovedania zilnic, seara, a tot ce facea calugarul in timpul zilei. Mai tarziu, ca si astazi, in unele manastiri se face spovedania saptamanal – Vinerea – iar impartasirea la 30-40 de zile, dupa ravna si vrednicie, cum stabileste duhovnicul.”

Nu e ideea Pr. Pruteanu, ci a Bsericii. Cum se face de eviţi ceea ce spune şi IPS Joantă?

În schimb pentru tine ceea ce spune pr. Cleopa e învăţătura Bisericii.

Pr. Cleopa a zis multe lucruri mai mult decat bune, dar nimeni nu este perfect.

Pana la urma aici avem o disputa intre obicei si dogma, nu?

Daca nu ai observat nu am dat doar ce spune Par. Cleopa, ci si alti parinti si un sfant.
Am citit ce spune IPS Joanta, dar in articolele date era si raspunsul. Si e si gresit ce spune, pentru ca spune ca niciun sfant Parinte nu conditioneaza impartasania de spoovedania, dar tocmai l-am citat pe Sf. Teofan. Mai spune ca nu exista canon, dar e un argument gresit, pentru multe lucruri nu exista canon. Exista practica Bisericii de aproximativ 1500 de ani.

Şi pr. Arsenie Papacioc spune la fel. Şi îţi pot da multe alte exemple. Dar dacă te duci în Grecia e invers. Deci, nu e important spun unii sau alţii, ci care este învăţătura Bisericii.

Nu e nici o dispută, ci doar un refuz de a accepta că se poate şi altfel decât ştiau ei.

Dacă tot suntem la capitolul autoritate, de Sf Ioan de Kronstadt ce spui? Sf Ioan de Kronstadt slujea şi împărăşea zilnic 150-300 de penitenți, iar în Postul Mare 4000-5000 pe zi. Sf Teofan Zăvorâtul i-a cerut explicaţii, cerând mai multă acrivie. Conflictul s-a stins însă rapid, în urma explicațiilor epistolare transmise de Sf. Ioan. Cred că e destul de limpede.

Da, e "greşit" ce spune IPS Joantă, e "corect" ce spui tu. ....)))
Că tot eşti ardelean, Mitropolia Ardealului: http://www.mitropolia-ardealului.ro/...ct.php?id=3060.

Citatul Sf Teofan NU spune ceea ce tu vrei să insinuezi. E doar o speculaţie de a ta.

Pentru tine e greu să pricepi că numai păcatul de moarte ne opreşte de la împărtăşire.

Pe timpul comunismului, nu?

Chiar mai demult, cred, în secolul XIX. Dar nu mai știu unde am citit: poate la Sf. Teofan Zăvorâtul sau Sf. Ioan din Kronstadt ori la scriitorii ruși din epocă, iar la noi mi se pare că la Caragiale. Era un fel de datorie anuală a fiecărui creștin, ca de Paști să se spovedească și să se împărtășească. Așa le cerea Biserica. Probabil înainte se practica și mai rar.

Ma indoiesc ca era mai rar pe vremea lui Stefan sau a lui Brancoveanu.
Stiu ca in Romania trebuirile au inceput sa se strice dupa ce au fost inlaturati domnitorii romani, Constantin Brancoveanu fiind ultimul. Dupa au urmat fanariotii, care au facut macel, apoi Cuza care a transformat manastirile in inchisori, a confiscat averea Bisericii si a facut separatia dintre Biserica si Stat. Urmasii lui nu au fost mai breji. Au inceput sa atace Biserica Ortodoxa, sa aduca culte straine in Ro, ptr. ca de, daca erau din Vest erau automat superioare. Apoi, ideile comuniste nu au inceput cu URSS si nici cu Marx. Uitam ca Romania e condusa de straini de 300 de ani.

Oricum, deasa impartasanie nu a aparut recent. Se stie ca in primele veacuri,crestinii se impartaseau zilnic, chiar si dupa ce au iesit din catacombe.

Mă îndoiesc că la Sf. Ioan de Kronstadt. El e fost pentru deasa împărtăşire:

„Cat de rar luati impartasania, si cat de mare nevoie este sa va impartasiti mai des! Sufletul vostru e uscat de foame si insetosat de har."

„Impartasirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie ne face sanatosi, impacati, innoiti. Cate daruri din cele mai mari sunt ascunse in Liturghie! Sa multumim Domnului, Care ne da viata prin minunatele Sale Taine! Dreptslavitori crestini, inchinati-va Liturghiei, care ne indumnezeieste pe noi prin mila lui Dumnezeu! Preoti si mireni, innoiti-va prin ea in fiecare zi!”…

Da, știu că a fost pentru împărtășirea deasă, și s-ar putea ca tocmai de aceea să fi criticat împărtășirea mult prea rară care se obișnuia atunci.

E excelent ca ai dat link-ul acesta, lamureste tot, practic s-a incheiat disuctia. Am aflat lucruri pe care nu le stiam sau le stiam din neadevarurile spuse de Par. Pruteanu si altii. Ce aflam acolo:
1. Spovedirea se practica si in primele secole inainte de impartasire, nu cum spuneau unii.
2. Cum banuiam, povestea cu impartasirea fara spovedire e luata de la teologi afectati si de unele idei moderniste. Aici chiar autorul critica exagerarile teologului Alexander Schmemann. Acesti teologi avea si o conceptie baata pe intoarcerea la origini (de fapt mitul protestant), de aici s-a inspirat si Par. Pruteanu.
3. Autorul (un lector la univ. din Sibiu) ne spune si care este practica actuala, aceea de a se spovedi inainte de fiecare impartasire. Tot autorul completeaza cu faptul ca unii teologi ar considera ca nu ar fi o formalizare a actului spovedaniei (pe noi n-ar trebui sa ne intereseze ce spun diversi teologi, ci Biserica).

Dezvoltand subiectul, autorul citeaza din Didahia care era practica inainte de sec. IV: "„Când vă adunaţi în duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile pentru ca jertfa voastră să fie curată. …" „În Biserică mărturiseşte-ţi păcatele tale şi nu te duce la rugăciune cu conştiinţa rea.”
Asadar, chiar de la inceput crestinii isi marturiseau pacatele inainte de a se impartasi. Numai ca atunci era o spovedanie in Biserica, nu neaparat doar cu preotul. Iar parintele Calciu ne spune de ce a fost inlocuit acest tip de spovedire, pentru ca se sminteau ceilalti (si nu ce afirma Schmemann, criticat si de autor).
Am aflat tot din articol cum, tot cu spovedanie, dar era o spovedanie publica. Tot Parintele Calciu aminteste ca sunt si preoti care practica spovedania colectiva (adica preotul citeste rugaciunile si fiecare isi spune in gand pacatele, in loc sa le spuna preotul). Parintele Calciu o considera o practica abuziva. Am vazut asta odata la un preot, dar era vorba de copii.
Te contrazice chiar ce ai scris in pasajul precedent, disputa cu sf. Ioan de Kronstadt. De altfel am dat citatul clar, in care spune ca inainte de impartasire se face spovedire.
Nu ai inteles, pentru anumite pacate preotul opreste pe cel ce se spovedeste de la impartasire. Despre asta era vorba.
Ghiceste tu de unde e conceptia asta cu impartasire fara spovedire inainte si doar in cazul pacatelor de moarte omul trebuie sa se spovedeasca? Te ajut eu, de la catolici. Acei teologi au fost influentati de unele conceptii din alte culte.
Totul e clar acum, iti multumesc pentru link, am aflat acum ca si in primele secole crestinii se spovedeau inainte de impartasire, eu eram influentat de ceea ce citisem la Par. Pruteanu.

In concluzie, intotdeauna crestinii s-au spovedit (chiar daca erau diferite tipuri de spovedire) inainte de a lua Sfintele Taine. Sa avem incredere in Biserica si nu in feluriti teologi moderni, unii din ei luand si unele conceptii ecumeniste. Practica impartasirii fara spovedire e probabil o influenta de la catolici.

Alexander Schmemann spune că Taina Spovedaniei era, așa cum se spune și în rugăciunea pe care preotul o rostește, împăcarea cu Biserica și revenirea în sânul ei a celui ce fusese excomunicat sau singur se excomunicase, prin faptele sau necredința sa. Și că pentru împărtășire trebuie pocăință, pentru că mereu păcătuim:
Articolul întreg (nu știu dacă a mai fost postat): Sfânta spovedanie și sfânta împărtășanie.

Interesantă încheierea articolului de mai sus:

Nimeni nu a afirmat că în primele secole creştinii nu se spovedeau. În primele secole ceştinii se spovedeau, la început a fost spovedania publică, apoi din iconomoie Biserica a adoptat spovedania particulară pentru a nu se sminti ceilalţi penitenţi. Dar tu refuzi să crezi că ei se împărtăşeau şi fără spovedanie, împărtăşindu-se aproape zilnic. Obligatorie era spovedania înainte de împărtăşire când penitentul a săvârşit păcat de moarte şi implicit s-a rupt de Biserică. Asta nu înseamnă că nu te poţi spovedi doar când ai un păcat de moarte. Majortitatea duhovnicilor au un program de spovedanie, unii la 3 săptămâni, alţii la o lună, alţii la 40 zile.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei. Hai să vedem câţi preoţi se spovedesc înainte de fiecare împărtăşire?

Or fi grecii modernişti? Nu e nici o influenţă, e ceea ce se practica o dată şi s-a pierdut în timp şi spaţiu.

Sfinţii Părinţi ne îndeamnă la conştientizarea stării de păcătoşenie în care ne aflăm. Te poţi spovedi înainte de Sf Litughie şi să ai "înalta" părere de sine că acum eşti vrednic, dar să fii cu mintea la păcat, pe când unul spovedit de 2 săptămâni să fie într-o stare de pocăinţă, de conştientizare a stării de păcat. Bineînţeles că spovedania are şi era rostul ei, obligativitatea ei, impusă de duhovnic penitentului în funcţie de nevoie. Într-o primă etapă, cea de formare a penitentului, e normal şi recomandat să legi împărtăşirea de spovedanie. Oricum, duhovnicul trebuie să fie cel ce hotărăște în cazul fiecărui suflet. Fiecare om, fiecare suflet are nevoie de altceva, nu exită o reţetă standard.

Extrem de corecta observatia ta !

Pr. Pruteanu chiar a amintit în lucrarea sa de spovedania publică practicată de creştinii primelor veacuri. Dacă citeai cartea pr. Pruteanu nu mai faceai fairmaţii nefondate.

Ai citit alt articol? Cum de face că numai tu ai înţeles altceva?
Citeşte cu atenţie concluzia mesajului:http://www.crestinortodox.ro/forum/s...&postcount=103

Şi ce spune Biserica? Ştii? Ai adus vreun argument? Are sens să-ţi postez canoane care afurisesc penitentul care participă la Sf. Liturghie fără a se împărtăşi (excepţie se face doar în cazul în care a fost oprit de la împărtăşire)? Îmi aduci şi mie un canon care demonstrează ceea ce susţii? Nu veni cu idei de genul că sunt multe lucruri care nu sunt prinse în coanoane. Nu cred că Sfinţii Părinţi ar fi omis un lucru atât de important, practic esenţa.

Sfântul Nicolae Cabasila în Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică Trupul tainic al Său, în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5:17). Prin urmare credincioşii care n-au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).

Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă punând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat de moarte şi nu te-ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această Pâine când n-ai greşit de moarte!

Bravo! Şi ce presupune aceasta? Nu starea de pocăinţă? Şi cum se face că se împărtăşeau şi fără a fi spovediţi de preot? Oare conştientizezi ceea ce ai scris? Ai ajuns la starea de pocăinţă pe care ar trebui să o conştientizeze orice creştin, dar mai ales înainte de a se împărtăşi.

E şi normal să înţelegem lucrurile pe dos când noi suntem practicanţi ai obiceiurilor catolice. Lucru vădit. "Este intr-adevar curios faptul ca cea mai evidenta dintre toate "infiltrarile" latine este considerata de multi ortodocsi a fi adevarata randuiala a Ortodoxiei, in timp ce o simpla incercare de a o reconsidera prin prisma Traditiei ortodoxe autentice este adesea denuntata drept o deviatie romano-catolica!"

În ce situaţie se pun cei ce se împărtăşesc fără spovedanie sau călcând canonul? F
 

În ce situaţie se pun cei ce se împărtăşesc fără spovedanie sau călcând canonul?
Fără spovedanie, nu e bine să se împărtăşească nimeni. Cineva care nu ştie că trebuie să se spovedească şi ajunge totuşi să se împărtăşească nu cred că are o vină prea mare, pentru că a făcut-o din neştiinţă. Se mai întâmplă şi pe la noi la mănăstire… De exemplu, şi la mine a venit cineva după slujbă, la spovedit, zicând: „Părinte, m-a trimis la dumneavoastră soţia, care mi-a zis că de ce m-am împărtăşit, că doar nu m-am spovedit…“ El n-a ştiut că trebuie să se spovedească şi n-a ştiut nici ce face când s-a împărtăşit. Şi atunci, fiind ceva din neştiinţă, nu poate fi considerat păcat, ci o greşeală, deci va trebui să găsim modalitatea să-l îndrumăm să se spovedească. Şi altă dată, dacă va vrea să se împărtăşească, întâi să se spovedească.
Dacă nu îndeplineşte canonul dat la spovedanie, omul e vinovat, dar există şi situaţia în care omul nu poate să-şi împlinească canonul. De pildă, au venit la mine la spovedit nişte femei care primiseră drept canon la spovedanie să mănânce lunea, miercurea şi vinerea fără ulei. Primiseră acest canon pentru că au mâncat de dulce în post, nu ştiu când… Dar ce se întâmplă: cel care le-a dat canonul ăsta poate că n-a săpat niciodată la cucuruz, să vadă cum e cum sapi fără să te hrăneşti; „Zamă mânci, zamă poţi“, cum zicem noi prin Ardeal. Deci, femeile au încercat să facă ce li s-a spus şi n-au putut. Şi au venit la mine şi mi-au zis: „Părinte, ce să facem, că nu ne putem săpa cucuruzul în condiţiile astea?“ Şi bineînţeles că am fost mai larg… şi le-am spus: „Mâncaţi cu ulei, dar mâncaţi de post. După aceea, vă vine puterea şi să vă săpaţi cucuruzul.“ Aşadar, aşa stau lucrurile referitor la canon: pot să fie şi canoane pe care nu le poţi împlini; n-ai condiţiile, n-ai puterea să le poţi împlini. Şi depinde şi cine îţi dă canonul şi ce canon îţi dă. Pentru că dacă îţi dă canoane pe care nici el nu le-ar putea face, atunci înseamnă că sunt mai presus de puterile tale. (Duhovnici români în dialog cu tinerii, arhim. Teofil PĂRĂIAN)

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie

„Un păcat ascuns devine şi mai mare”

- Alegerea duhovnicului este un lucru extrem de greu. Abia în momentul în care găsim duhovnicul potrivit, conştientizăm câte urcuşuri şi coborâşuri are drumul pe care trebuie să ne ducem propria cruce. Părinte, ce ne sfătuiţi să facem pentru a nu rătăci de pe drumul cel bun?Â
- Vedeţi dumneavoastră, această stare de cercetare este, cum vă spun eu întotdeauna, o stare de prezenţă. La duhovnic nu mergeţi la întâmplare, din simplă inerţie şi niciodată să nu faceţi o spovedanie, aşa, tradiţional, raţional, ci afectiv. Ca să puteţi gândi la mântuire, trebuie să fiţi bine spovediţi, asta e taina care mântuieşte. O spovedanie este, negreşit, un fel de catehism. Permanent te cercetezi, iar când ajungi la duhovnic nu trebuie să te ruşinezi cu niciun chip: „Domnule, asta am făcut!”. Ce ruşine? Ruşinea este arma diavolului, grozav de puternică. Şi să mai ştiţi ceva: dacă păstraţi un păcat ascuns sau spus sucit devine şi mai mare. Nu trebuie să vă preocupe părerea duhovnicului. Oameni buni, important este să reuşiţi să vă salvaţi şi nu să vă nenorociţi pentru păcatele voastre ascunse!
- Părinte, dar dacă uneori păcatele sunt prea mari, poate că cel care se spovedeşte rămâne mut în faţa dimensiunii păcatului. Poate se căieşte sincer, plânge, se roagă, dar nu are puterea mărturisirii…
- Fraţii mei, Mântuitorul nu S-a răstignit numai pentru o categorie de greşeli, ci pentru tot ceea ce este greşeală pe Pământ. Şi-atunci, ori îţi spui toate păcatele la spovedit, pentru iertare, ori la Judecata de Apoi, pentru pedeapsă. Ele pot fi ţinute, dar nespuse nu rămân! Ori aici, cu lacrimi, la duhovnic, care te înţelege şi te dezleagă, ori rămâi pentru Dreapta Judecată. Păcatele mărturisite nu se mai au în vedere la Judecată, pentru că mila Domnului le iartă, dar ce te faci cu cele nemărturisite, ascunse? Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă la fel, că cel mai important lucru cu care trebuie să ne prezentăm la Judecată este dezlegarea.
„Eu nu dau canoane care se fac repede, ca să se scape de ele”

- După ce criterii trebuie să ne alegem duhovnicul?
- Niciun duhovnic nu are mai multă putere ca altul. Nu există duhovnici buni şi duhovnici mai puţin buni. Se poate doar ca la început unii să aibă mai puţină experienţă sau că nu sunt înzestraţi cu duhul dragostei, care e de mare preţ. Dar, în general, reuşita spovedaniei nu ţine de mine, ca duhovnic. Cei asemeni mie se simt bine când le spui cele mai grozave păcate, pentru că au bucuria nemărginită că te-a uşurat. Şi oricât de greu ar fi păcatul, lui Dumnezeu îi place nespus căinţa celor care se spovedesc cu sufletul. Toţi duhovnicii au har. Important este să avem în vedere cele patru elemente ale Tainei Spovedaniei: să nu mai faci păcatul, să-l mărturiseşti, să te dezlege duhovnicul şi să faci canonul dat de duhovnic.
- Când se poate lua Sfânta Euharistie ?
- Sfânta Euharistie este suprema Taină a Bisericii noastre. Văpaia din sufletul tău decide când mergi la Împărtăşanie. După Spovedanie, duhovnicul este cel care hotărăşte cine este vrednic şi cine nu a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Nu ne putem împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului după bunul nostru plac, ci numai cu încuviinţarea duhovnicului. Acesta are toată autoritatea de a lega şi de a dezlega.
- Care este cel mai aspru canon în ceea ce priveşte Împărtăşania?
- Aici, duhovnicilor le revine o mare responsabilitate. Cele mai grele canoane pot opri pe cineva de la împărtăşit chiar şi 25 de ani, dar asta ar însemna să nu o mai poţi face niciodată. Eu, Arsenie, nu sunt pentru astfel de canoane. Cel căzut în păcat se obişnuieşte cu neîmpărtăşitul şi poate zice: „Parcă tot cu Împărtăşania am trăit până acum!”. Eu sunt pentru un canon pe care să-l facă zi de zi, în starea de simţire, nu de obligaţie tipicală. Eu nu dau canoane dintr-astea, care se fac repede, ca să se scape de ele. Suspinarea nu îţi ia timp, este la îndemână şi angajează toată fiinţa ta. Zici: „Of, Doamne!”. Un simplu oftat face mai mult decât orice rugăciune, mai mult decât a zice repede, de 15 ori, „Tatăl nostru”.
„Ferice de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul”

- Trebuie să învăţăm să preţuim timpul?
- Singur Dumnezeu poate să hotărască dacă ne mai lasă timp sau dacă prelungeşte timpul vieţii noastre, şi asta pentru a fi cât mai mult împreună cu El. Abia după ce reuşim să înţelegem această relaţie, abia atunci începem să ne preocupăm de mântuirea noastră. Acesta este scopul principal, permanent, de neschimbat, de neuitat – mântuirea. Şi nu putem ajunge la mântuire decât dacă fugim de obiceiuri şi de rutină. Numai aşa ajungem la mântuire. Ferice, ferice, de mii de ori ferice de cei care, printr-o cât de mică venire în fire, se pregătesc, după cum ne învaţă Biserica, prin Evanghelii, pentru mântuirea lor. Când amarul va fi mai mare şi mai mare, atunci va fi ferice doar de acela care-şi cunoaşte lucrul şi-şi mântuie sufletul.
- Vorbind de mântuirea sufletului, trebuie să ne gândim şi la post? Şi dacă da, la care dintre ele, la postul spiritual sau la postul trupesc?
- Postul, în general, îşi are rigorile lui. Eu le tot spun celor care mă cercetează să postească, dar după puteri şi după rânduială. Pentru că degeaba te abţii de la cele „de dulce”, un post de 40 de zile, dacă după acesta îţi asupreşti trupul cu îmbuibări peste măsură. Acest post este zadarnic şi, în loc să ducă la eliberare şi la sfinţenie, duce la lăcomia pântecelui, ceea ce este mare păcat. De aceea eu recomand postul după puterea fiecăruia şi îl exclud la copii cu vârsta de până la 7 ani, la femei însărcinate şi la cei bolnavi. Postul sufletului este superior postului trupului. Degeaba nu mănânci carne dacă muşti din carnea aproapelui. Soluţia optimă şi plăcută lui Dumnezeu este aceea a postului încununat de smerenie şi rugăciune (…)”".

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )



- Ce este Impartasania, Cuvioase Parinte, si care este rostul ei in mantuirea credinciosului?
- Aceasta este intrebarea cea mai de varf. Toti credinciosii stiu ca este Dumnezeu. Iisus Hristos Isi mentine acest cuvant divin: “Eu voi fi cu voi pana la sfarsitul veacurilor“. El spune, de asemenea: “Cine nu va manca Trupul si Sangele Meu nu va avea viata in el si nici parte de Mine”. Se intelege ca prin aceasta primire a Trupului si Sangelui Mantuitorului te duci pana la El, ca Dumnezeu dupa har. Si cand te duci la El, esti mare ca El. Si, de asemenea, atunci cand te impartasesti, El vine la tine, e mic ca tine. Asta cum spun marii Sfinti. Deci o identitate de fiu, divina [dupa har, nu dupa fiinta, n.n.]. Nu e nici o teama ca vorbim asa. El este, nu e altul care s-a fagaduit, si-Si tine fagaduinta. Pentru ca Dumnezeu poate sa faca orice, dar un lucru nu poate: sa-Si calce cuvantul. Si iata ca-Si tine cuvantul, ca sa fie cu noi permanent. Ingerii de sus, care au multe particularitati, care au foarte multe lucruri necunoscute de oameni, dar atat cat a randuit bunul Dumnezeu sa fie descoperiti, stim ca nu au putinta pe care o are omul, de a se ridica pana la Dumnezeu, de a deveni dumnezei dupa har. Sunt intr-o fericita ascultare si implinire a voii lui Dumnezeu, ganditoare, dar n-au aceasta putinta. Au si ei un proces de despatimire, dar nu in sens de despatimire de la patimire, ci ei descopera noi taine prin porunca care li se da. Aceasta este un fel mai sus decat era sau o bucurie in plus. Noi ii spunem despatimire pentru ca sa se inteleaga ca noi ne despatimim pentru ca am fost impatimiti. Vedeti, toate puterile de sus: serafimi, heruvimi, domnii, scaune, incepatorii, arhangheli, ingeri - sunt facute prin cuvant. Insa fiinta omeneasca nu. Dumnezeu a facut-o cu mana lui, si inca cum: chip si asemanare. E usor sa spui chip si asemanare, pentru ca asa stim din invatatura Bisericii. Dar cand te opresti asupra acestor insusiri, calitati, daruri, te vezi chip si asemanare. Si atunci iata ca noi avem o identitate divina, si prin restaurarea pe care a adus-o Hristos pretuim cat pretuieste El. Ar trebui ca omul, intr-o forma retrospectiva, sa se regaseasca pe sine si sa raspunda la intrebarea care s-a pus: Unde erai atunci cand nu erai in tine? Nu este permis sa se piarda un timp, o vreme, pentru altceva. Dumnezeu ne-a facut numai pentru El, deci ne va pretinde sa fim cu adevarat prezenti numai la El. Nu intrerupem treburile sociale si ascultarile pe care le avem, pentru ca chiar El ne porunceste. El ne-a dat darurile sa le implinim, sa le savarsim. Dar cu gandul continuu la Cel ce este.
Noi, ortodocsii, nu apasam pe pedala cunoasterii atat de mult, cat neaparat pe traire, pe aceasta formare interioara a noastra, de smerenie, pentru ca sa fim scrisi si noi sus, in cartea cea mare. Si omul care s-a smerit, acest om a biruit cu adevarat cerurile, respectiv pe Dumnezeu. Nu o smerenie rationala, ci o smerenie smerita, traita.
Ma intreba cineva, la o alta inregistrare: “Parinte, cum sa scapam de satana, de diavol?”. “Ce ne facem fara diavol?“, i-am raspuns eu. Pentru ca e lasat de Dumnezeu sa ne mai ispiteasca. Putea sa-L omoare pe Mantuitorul. N-a venit sa glumeasca, sa faca teatru si demonstratii. De ce, daca i-a luat coarnele si fortele si pretentiile, l-a mai lasat – cum zic Sfintii Parinti -, numai cu varful cozii? L-a lasat pentru ca e necesar sa ne slefuim cu orice chip in atacurile lui, sa ne definim pe noi, sa cunoastem mai bine marile adevaruri.
El e un tolerat, nu-i o putere. Asta-i marea greseala a oamenilor, ca se tem. Cu nici un chip nu are nici o putere. Iata, suntem mladite in tulpina. De unde vine toata seva, toata puterea, inmugurirea, rodirea? El n-are nici o vita. El nu e mladita. Totul e de la Dumnezeu: “Fara de Mine nu puteti face nimic”. Lucrul acesta s-a neglijat in trairea crestinilor. Daca crestinul s-ar gandi mereu la lucrul acesta, ar trai o stare de prezenta care-i mai placuta decat nevointa. Sinodul din 419 de la Cartagina a dat canonul 124 in care se zice, in legatura cu aceste spuse ale Mantuitorului: Daca crezi ca poti sa fii ceva, anatema sa fii. Mi-a placut foarte mult pentru ca este un adevar, dar si pentru ca Biserica se ocupa sa ne trezeasca la faptul ca tot ce a spus Iisus e adevarat si de urmat. Nu-i nimic utopic, nu-i nimic imposibil. El a spus ca va fi mai greu. O fi! Dar iti rezolvi problemele cu fortele proprii? Asta-i greseala. Trebuie sa ti le rezolvi cerand continuu ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca, daca nu-i cu putinta la oameni, la Dumnezeu orice-i cu putinta. Asta mi-a placut la acest sinod, ca s-a gandit sa ne trezeasca la faptul ca suntem niste mladite care nu putem rodi fara vita. Cu nici un chip! Cu nici un chip! Daca o mladita sta fara vita, se usuca intr-un timp extrem de scurt. Si atunci Hristos S-a oferit sa-I mancam Trupul si Sangele Lui ca sa fim mereu dumnezei.
Dar acum se pune o problema cu aspect tehnic. Cand ne impartasim? Nu timpul decide. Asta-i o greseala. Decide intensitatea credintei tale, inima ta. Cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: Ani vrei sa-i dai? Vindeca-i rana! Acesta-i scopul duhovnicului. Si daca ii vindeci rana, il faci capabil de intalnirea cu Hristos, prin impartasire.
Nu ne impartasim pentru ca au venit Pastile sau Craciunul. Ne impartasim ca sa fim mereu cu Hristos, pentru ca nu exista numai o impartasire cu Sfintele Taine, ci si o impartasire duhovniceasca, adica aceasta continua prezenta a inimii noastre la Dumnezeu.
S-a discutat foarte mult in lumea traitorilor, a oamenilor de credinta si a duhovnicilor, cand sa te impartasesti. Unii spun ca la patruzeci de zile. Dar nu timpul decide, ci pregatirea ta interioara, pentru ca la un eveniment asa de mare, ca sa-L iei pe Dumnezeu, cu adevarat iti trebuie o pregatire.
Numarul acesta de patruzeci nu trebuie ignorat. Ce inseamna numaidecat acest patruzeci? Draga, mai intai de toate, un timp ales de Dumnezeu, un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment ce are in vedere vesnicia. Patruzeci de zile a durat potopul lui Noe. Patruzeci de zile a stat Moise in Muntele Sinai. Patruzeci de zile a postit Mantuitorul. Patruzeci de zile dureaza postul Craciunului si postul Pastelui. E un timp suficient ca sa te pregatesti pentru marele eveniment care urmeaza, eveniment bisericesc, mantuitor. A patruzecea zi dupa zamislirea pruncului se formeaza inima. A patruzecea zi dupa moarte putrezeste inima.
Noi am ramas la patruzeci de zile intr-o forma traditionala, care nu e atat de recomandata. Te impartasesti continuu cu Hristos, duhovniceste, iar cand te pregatesti si printr-o postire… Nu numaidecat postirea este o conditie. Nu o faci pentru ca ti s-a spus s-o faci, ci ca sa te smereasca trupeste, sa renunti la o serie intreaga de porniri spre rau: lacomii, curvii, judecati. Postesti cu procese, cu certuri, cu procurori si cu avocati? Asta nu. Si atunci, impartasirea este in functie de curatirea inimii tale.
Inima e adancul cel mai adanc din noi. As putea sa spun ca e o fiinta in plus in fiinta noastra. De ce spune Dumnezeu: Am facut inima ta ca sa locuim in ea? El nu locuieste oriunde. Dumnezeu, Care Se simte atat de laudat in slavile cerurilor, are placerea sa locuiasca intr-o inima de om. Este locul pe care l-a facut special ca sa fie gazduit El. Mintea e subordonata inimii. Fiinta noastra de raspundere si de adevarata bucurie prin unire cu Dumnezeu e inima. Curatirea inimii ar fi deci un motiv care trebuie respectat in vederea sfintei impartasiri cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )


A te impartasi cu Trupul si Sangele Mantuitorului inseamna, repet, sa fii una cu El, sa fii cu adevarat un implinitor al cuvintelor Lui si sa recunosti cu adevarat ca pierdut ai fost si te-ai aflat. Pentru ca, da, e nevoie sa te pierzi. Dar nu in sensul de a parasi invatatura adevarata, ci de a renunta la o identitate molesita sau strict omeneasca si de a te regasi intr-o personalitate ingereasca.


- Unii parinti duhovnici recomanda deasa impartasire, altii recomanda impartasirea mai rara, ambele parti invocand argumente scripturistice si patristice. Cum va explicati existenta acestor doua curente divergente in sanul Bisericii, privind tocmai taina unitatii ei? Care considerati ca este pozitia cea mai potrivita trairii Evangheliei in zilele noastre?
- Problema vietii de traire crestina si de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie sa ne marginim sau sa ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenta. Nu recomand o stare de nevointa ca mijloc neaparat de mantuire, ci recomand o stare de prezenta continua, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Sa ne orientam dupa un lucru. Daca traiesti o suta de ani, inima bate o suta de ani neincetat, zi si noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecat pentru ca sa intretina o fiinta fizica, ci pentru ca noi, cu orice chip, sa simtim ca trebuie sa fim prezenti, cu mintea si cu totul, la Dumnezeu. In permanenta.
Asa cum am spus, impartasirea nu trebuie considerata dupa idei fixe, numaidecat deasa sau rara. Rara, pentru ca e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Sau. Si iti trebui o pregatire. Daca n-ai haina de nunta… Pai Scriptura spune ca te leaga si te da afara. Deci trebuie sa fii pregatit. Si daca te impartasesti foarte des, incepi, ca fiinta omeneasca nerodata, neslefuita, s-o iei ca un obicei, nu cu teama si cu frica de Dumnezeu. Daca ai aceasta teama de Dumnezeu cu adevarat si te gandesti la importanta acestui fapt, atunci esti bun de impartasit mai des. Dar daca o iei din obisnuinta sau zilnic, cum am auzit ca se face in unele parti, este o greseala extrem de mare. Pentru ca nu postirea in sine decide, dar ea este necesara, ca sa te mai strujeasca nitel trupeste. Trupul acesta trebuie sa existe si sa implineasca o serie de lucruri ale firii. Dar sa fim impotriva exagerarii lucrurilor. Si atunci e necesara postirea, dar nu ea este comandata calitativ.
Iarasi e o primejdie mare, tocmai pentru ca-i foarte mare lucru – mai mare decat a te impartasi nu exista nimic in viata cu Dumnezeu -, sa nu impartasesti. Intervine si impartasirea duhovniceasca, cu “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi“. Dar nu inlocuieste impartasirea aceasta pipaita, simtita. Vedeti, de la inceput au fost tot felul de indoieli. Dumnezeu a creat doua lucruri extraordinare, care nu pot fi mai desavarsite decat le-a creat. A creat o femeie distinsa care a nascut un Dumnezeu si a creat preotia, care L-aduce pe Dumnezeu de sus si-L naste din nou pe Sfanta Masa.
La Heruvic, preotul citeste o rugaciune: “…Tu esti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti…”. Se pune o problema, asa cum o data mi-au si pus-o niste studenti: “Dar eu ce sunt, parinte, daca El e totul?”. Raspunde Hristos: “Da, preote, dar fara tine nu pot sa fac lucrul acesta”. Deci Hristos imprumuta miscarea si glasul preotului. Deci nu-i de gluma. Sunt rugaciuni in care se cere sa intre si ingerii cu noi. Altarul e plin de ingeri pentru ca e Hristos acolo. Preotia trebuie primita cu frica mare, cu mare raspundere.
Cand am fost preotit m-a impresionat un lucru. Spun asa pentru ca erau multe care sa ma fi impresionat, dar mergeam si pe principiul ascultarii, cand eu eram dus de mana si tras asa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfantul Agnet in mana, spunandu-mi: “Ti-L voi cere la judecata asa intreg. Stai in spatele Sfintei Mese, cu fata la apus, cu El in mana, pana soseste momentul impartasirii”. Ei, ce ziceti? Cand te gandesti ce tii in mana, ce raspundere ai, deci cine esti, deasupra tuturor heruvimilor, serafimilor…
Cred ca am repetat lucrul acesta despre Sfanta Impartasanie, dar niciodata nu e spus destul. Trebuie cu orice chip sa ai o mare frica de Dumnezeu, neaparat iubire de Dumnezeu, si sa fii constient de identitatea ta crestina.
- In rugaciunile de dinainte de Impartasanie, ca si in cele de dupa, se vorbeste de iertarea pacatelor. Daca si Sfanta Impartasanie iarta pacatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?
- Sfanta Impartasanie nu iarta pacatele. Sfanta Impartasanie desavarseste. Iertarea pacatelor o primim in Taina Pocaintei: “…te iert si te dezleg…”. Deci nu se poate fara mergerea inainte la dezlegarea pacatelor, pentru ca Sfanta Impartasanie poate sa fie foc, sa te arda.
- Este intotdeauna necesara Spovedania inainte de Sfanta Impartasanie?
- Este, ca sa-ti ierte pacatele. E nevoie sa te spovedesti nu numai cand te impartasesti, ci sa te culci mereu cu liniste, spovedit. Te duci la pansat de cate ori esti ranit. Sau, intr-adevar, sa o faci pentru ca sunt o serie intreaga de lucruri care ti-au scapat. Lumea e obisnuita sa spuna niste pacate, dar sa stiti ca foarte putini isi pun problema unor pacate pe care noi le numim pacatele lipsirii, adica faptele bune pe care le puteai face si nu le-ai facut. Vedeti, si asta inseamna o curatire. Si eu recomand tuturor sa se spovedeasca bine, ceea ce inseamna sa te gandesti la spovedit cu mult timp inainte, adica sa-ti faci mereu acest control, iar la spovedit sa te duci pregatit. Te-ajuta duhovnicul, caci s-ar putea sa uiti unele lucruri, dar in orice caz, nu te duce nepregatit sau din obisnuinta.
Repet: Nu se poate sa mergi la impartasit fara dezlegare. Acestea sunt si rosturile vamilor, care exista, dar nu in forma in care sunt prezentate: a 23-a e cu tutunul etc. E ultima repriza, cand omul e cu desavarsire stors. Se vor avea in vedere pacatele si faptele bune pe care puteai sa le faci, dar nu le-ai facut. Va fi multa intelegere. Insa trebuie sa stie lumea ca si diavolii vor fi extrem de activi in a specula. Dar ei nu vor depasi mila lui Dumnezeu. Sau, mai bine zis, dreptatea lui Dumnezeu. Insa fara discutie, spun ce-au spus dracii odata unui om: Mare indrazneala are curatenia. Si le-a scapat din mana.
- In afara de spovedanie, cum se cuvine sa ne pregatim pentru Sfanta Impartasanie?
- Cu milostenie, in orice chip. Asta este una din marile pregatiri pentru vesnicie: milostenia. Sa rupi din tine ceva. Vedeti, milostenie e toata Scriptura. Si Vlahuta spune lucrul asta. Evanghelia din Duminica Dreptei judecati vorbeste numai de mila: de ce nu M-ati imbracat, de ce nu M-ati adapat, de ce nu M-ati cercetat… Va sa zica, de ce n-ati facut mila?
Se spune ca s-a ridicat mila impotriva dreptatii si a biruit mila.
Atunci cand vei fi bagat in groapa – eu am trait cat de cat momentul asta -, un singur lucru iti va veni in minte, ori de te caiesti, ori de te bucuri, si anume de ce nu lasi din tine nimic afara.
Deci asta ar fi o pregatire continua. Pentru ca existenta noastra, a celor care purtam numele de crestini, este pregatirea continua. Si cand dormim sa fim treji. Deci cat se poate permanent.
Ma contraziceam cu un mare parinte in pustie, care era mai mult nevoitor decat trezvitor. Nu era insa netrezvitor. In tot cazul, un nevoitor face, si dupa ce face zice: “Doamne, da-mi, ca am facut”. Un trezvitor nu poate sa zica niciodata ca a facut. Pentru ca el lupta cu orice chip pentru smerenia lui si smerenia nu se vede niciodata. Cum m-a intrebat cineva odata: “Parinte, eu sunt un om smerit?”. “Dupa cum spui se vede ca nu esti smerit, caci smerenia nu se vede, dar mandria se vede.” Si eu zic asa: smerita smerenie.
A batut unul la usa Mantuitorului. “Cine-i acolo?”. “Eu sunt un mare traitor al invataturii Tale”. “Nu te primesc”. Era un om cinstit si a ramas uimit de ce nu l-a primit. Si gandindu-se la “eu sunt”, s-a dus a doua oara si a batut la usa. “Cine-i acolo?” “Tu esti!”, a zis cel de afara. “A, daca tu esti eu, atunci intra”. Asa El ne-a dat un exemplu de mantuire prin smerenie. Nu se poate fara smerenie. Intr-un cuvant, aceasta inseamna sa stai la locul tau. Nu vezi cate-ti fulgera prin minte: ca tu esti…, ca esti mai…, mai...

Părintele Arsenie Papacioc despre Spovedanie şi Împărtăşanie ( continuare )


- Parinte, ce inseamna a te impartasi cu nevrednicie, cum iti poate fi Impartasania spre osanda?
- Cu nevrednicie se impartaseste un om impatimit, necuratit, nespovedit, fara grija, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevarat. Pentru ca o spovedanie buna este ca tu sa fii pe pozitia de a nu mai face. Nu sa te spovedesti si sa spui ca si-asa fac. Asta e o frauda. Nu trebuie sa te ingrijoreze marile pacate, pentru ca toate se iarta, dar sa fii pe o pozitie de mare cainta. Si in ce priveste canoanele pe care le dau duhovnicii, cred ca e o greseala sa se dea canoane care opresc [foarte mult timp, n.n.] de la Impartasanie sau sunt nevointe. Este o greseala pentru ca credinciosii ori nu le fac, fiind o serie de imprejurari familiale, sociale, istorice care ii opresc, ori e o lipsa de mare traire, si atunci e mai bine sa dai un canon de simtire.
Dar si asa, dupa o astfel de spovedanie, suntem departe de o pocainta adevarata. Dar sa fim pe drum si ne ajuta harul lui Dumnezeu. Altfel ne cauta harul si nu ne gaseste. Daca nu-ti poti iubi vrajmasii, ti-ai pus macar problema sa-i iubesti sau stii asta doar din literatura? Asta-i viata: crucea, suferinta cu orice chip. Fratiile voastre stiti ca Crucea L-a imputernicit pe Iisus ca sa judece? Crucea este cel mai minunat lucru al pamantului, pentru ca are 360 de grade. Dreptatea lui Dumnezeu n-a mantuit lumea, invierile din morti, masurate cu 180 de grade, n-au mantuit lumea. Numai Crucea cu 360 de grade, jertfa totala. Deci pozitia noastra sa fie mereu aceasta: de jertfa, cu orice chip, mai ales ca pot fi iertate orice fel de pacate. Nici o nenorocire nu inseamna ceva. Nimic nu este pierdut atata timp cat credinta este in picioare. Cand capul se ridica, atunci sufletul nu abdica. Te spovedesti de pe pozitia de a nu mai face. Ca se intampla, e accident, dar nu e deliberarea ta, nu-i nepasarea ta, nu e pocainta falsa. Cand te pocaiesti cu adevarat, te duci ca sa nu mai faci. Altfel esti vinovat de participare, nu de accidentare.
Deci ca sa poti sa fii pregatit trebuie sa fii un om de jertfa. Aceasta-i pozitia crestina: jertfa.
- De ce Impartasania este o Taina care se repeta in viata credinciosului. Harul primei Impartasanii nu are putere de actualizare vesnica asemenea Sfantului Botez?
- Botezul ne-a increstinat si ne-a scapat de pacatul stramosesc. De pacatele noastre nu scapam decat prin alt botez, care este Taina Pocaintei. Sunt mai multe botezuri: botezul credintei din Vechiul Testament, botezul cu apa al lui Ioan, botezul cu Duh si apa al Mantuitorului si botezul mortii, adica botezul sangelui.
Cu Iisus trebuie sa ne hranim permanent, deoarece traim permanent. Are o foarte mare valoare ca te-ai impartasit candva, dar de atunci “candva” ai trait mereu cu gandul la “candva” din viitor. Permanent avem nevoie de El. El ni se daruieste: “Iar Eu cu voi sunt”. Daca a fost o data cu Apostolii, ce nevoie mai era ca sa mai fie o data cu ei? A fost permanent cu ei! “Iar Eu cu voi voi fi”, caci lupta e continua, in tine, pentru desavarsirea ta.
Pentru ca vorbeam de iubirea de vrajmasi: n-ai sa poti imediat, dar incepand sa-ti pui sincer problema ca vom raspunde de ce nu i-am iubit – si e o porunca, nu e un sfat -, atunci, incercand sa-i iubesti, te trezesti la un moment dat ca nu-i mai urasti. De aici pleaca totul. Si daca nu-i urasti, esti deja pe o treapta. Si cu harul lui Dumnezeu si cu marile simtiri duhovnicesti din noi ne agatam de alta treapta, tot mai sus. Harul lui Dumnezeu vine daca tu esti pe drum. Vreau sa spun ca mai intai trebuie sa fie miscare, caci harul vine. Stai, sta si harul. Este in functie de miscarea ta. Nu te mantuiesc faptele tale, oricat ar fi de grozave, ci harul lui Dumnezeu pe faptele tale.
- Sfanta Impartasanie ii uneste pe credinciosi intre ei, dar si cu parintele liturghisitor. Cum se manifesta aceasta unire?
Am vazut si vedeti toti ca in pustie leii sunt cu leii, caprioarele numai cu caprioarele, fiecare cu semintia lui. Asa-i si aici. Exista o lege care nu are nume, si care este a lui Hristos, care ne uneste pe toti. Nu poti vedea in privirea unui om ca-i sincer cu tine? Imediat se vede. Acestea sunt mari daruri pe care le are fiinta omeneasca, de percepere in timp, in spatiu. Asa si in sufletele altora. Nu face pe proorocul, dar se simte lucrul acesta.Pentru ca este omul lui Dumnezeu, si acela te atrage cu blandetea lui. Il are pe Hristos cu el. Rational n-avem cum sa raspundem, decat ca se simte. Fiinta omeneasca e mult mai frumos complicata in ce priveste relatia cu marile adevaruri. Un mare adevar este si cu cei cu care traiesti aicea si ii simti. Noi simtim cand cineva nu este dupa Dumnezeu si il ocolim. Iaca, v-am spus: leii stau cu leii, hidrele cu hidrele… De ce lucrul acesta? Pentru ca e semintia lor. Omul are o intelepciune mai mare decat aceste animale, care au o inteligenta instinctuala, un suflet instinctual, si nu au constiinta. Noi, care suntem dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, simtim cine este omul lui Dumnezeu.
- Viata duhovniceasca a preotului liturghisitor isi pune amprenta asupra deschiderii credinciosilor de a primi Sfanta Impartasanie?
- Duhovnicul joaca un rol de cer pe pamant. La el trebuie mers ca sa primesti tot ce ti-a dat Dumnezeu pentru a ajunge la Dumnezeu. Si acesta este foarte accesibil. Nu e inger; e cu haine ca tine, cu ochi ca tine, cu nume ca tine, cu parinti, cu nasi. Dar are puterea aceasta de a te dezlega, a te ierta, a te convinge. Daca nu si nu si nu, sa-ti fie tie ca un pagan si vames, zice Mantuitorul. Aceea-i altceva. Sigur ca isi pune amprenta.


Eu vad ca duhovnic. Vin foarte multi si, daca nu-i ajuti putin… Ei, ce-ai mai facut? Pai n-am facut nimic, parinte. Pai de ce-ai venit la mine? Pai sa vedeti… Si atunci imi dau seama si trebuie sa incep cu intrebari. Acesta-i un moment mare. Nu-i un simplu dialog. E o discutie in fata lui Dumnezeu. Ma imprietenesc cu el ca sa-l fac sa spuna tot. Ca sunt pacate ascunse, grele de tot. Sigur ca-si pune. Si atuncea zice: De-aia am venit eu la dumneavoastra…“‘

Învăţătura autentică a Bisericii e una, iar apelul la autoritatea diferiţilor duhovnici e cu totul altceva.
Din păcate, noi am pierdut sensul şi scopul Sf. Liturghii, precum şi Tradiţia ortodoxă autentică.

Ovidiu, îmi voi spune şi eu opinia în legătură cu dezbaterea de aici, precizînd de la bun început că voi fi tributar experienţei mele, inevitabil.
Aleg să îţi scriu ţie un răspuns deoarece cred că vezi problema cu un ataşament doar la o parte a ei (şi îmi pasă de asta...:)).

Mai întâi, tu afirmi că Învăţătura autentică a Bisericii e una. De acord, indiscutabil. Dar aminteşte-ţi că şi Dumnezeu e Unul şi totuşi noi oamenii Îl cunoaştem sau Îl re-prezentăm în mintea noastră atât de felurit. Chiar noi creştinii ortodocşi între noi; sau mai mult - fiecare dintre noi Îl cunoaşte diferit, în momente ale vieţii diferite, în funcţie de procesul de devenire al fiecăruia.

Pare limpede, parcurgînd numeroasele texte oferite pe topic, că duhovnicii par a nuanţa diferit raportul dintre Spovedanie şi Împărtăşire. Oare ei nu cunosc Învăţătura autentică a Bisericii? Sigur că o cunosc! Şi totuşi, precum citim, vedem la ei poziţii uşor diferite, cu accente diferite, măcar în unele aspecte.
Este inevitabil să fie aşa! Orice act de cunoaştere este şi subiectiv, depinzînd de factori care ţin exclusiv de viaţa personală pe care un semen al tău nu o poate avea la modul identic. Valabil şi pentru duhovnici, care sunt şi ei oameni.

*
Eu am întâlnit, în experienţa mea personală, 3 poziţii distincte la duhovnici:
1) una foarte permisivă, care punea accent pe faptul că mă declaram şi că mă comportam ca un creştin (precum i s-a părut preotului); mă puteam împărtăşi oricînd, chiar şi fără spovedanie. N-am făcut-o!
2) una foarte restrictivă, cu multe condiţionări severe, cu un canon greu de dus (nişte ani), după modelul monahal;
3) în fine, cea la care astăzi ţin cel mai mult, a părintelui meu duhovnic. O voi detalia imediat.

*
Ovidiu, tind să cred că facem mereu o greşeală atunci când discutăm la modul general şi principial problemele vieţii duhovniceşti. Ca şi în psihologie, orice regulă sună fals dacă e discutată din afara relaţiei. Una şi aceeaşi vorbă sau faptă au un înţeles înlăuntrul relaţiei şi au cu totul alt sens în afara ei. Ca urmare, îmi pare complet nepotrivit să polemizăm asupra unor formule generale, acceptabile univoc de toţi. Vom ajunge inevitabil la ceartă pentru că, de fapt, tocmai experienţa personală ne face să fim subiectivi. Viaţa duhovnicească e atât de bogată, de unică şi complexă, încât o caricaturizăm involuntar atunci când voim s-o reducem la o schemă.

*
Eu apreciez foarte mult răspunsul pe care mi l-a dat duhovnicul, în urmă cu câţiva ani, la solicitarea mea privind Împărtăşania.
Părintele m-a întrebat aşa: "Eşti pregătit?"
Pe moment nu am înţeles sensul şi adâncimea întrebării şi, dorind să fiu onest cu mine însumi, am ales să nu insist, să nu îmi impun dorinţa, să nu forţez cumva "mâna" duhovnicului şi mi-am luat răgaz să cuget.
Treptat am început să înţeleg sensul întrebării. Mi se pare că în această "pregătire" şi implicit hotărâre de a duce viaţa unui creştin autentic stă şi învăţătura autentică. Dacă atunci m-aş fi împărtăşit, astăzi ştiu că aş fi fost sub foc nimicitor... dar atunci nu ştiam şi cred că am făcut bine că nu m-am repezit.
Vezi tu, preotul a văzut atunci în mine mai mult decât îmi dădeam eu seama. Şi cred că bine am făcut că am dat crezare şi am arătat toată încrederea în părintele meu. Altfel mă nenoroceam singur.

Din câte am citit la Părintele Papacioc, tocmai pe această stare de pregătire e pus accentul. Nu pot decât să primesc ca fiind cu totul adevărat ceea ce spune părintele. Sunt însă conştient că alţi credincioşi vor fi avînd o altă înţelegere, după măsura lor duhovnicească.

*
Consider că spovedania este o măsură cu puternice valenţe profilactice, dincolo de indiscutabila iertare a păcatelor. E simplu să ai căinţă şi impresia că eşti hotărât să duci o viaţă creştină dar, vai, apoi vine proba timpului, a răbdării, a ispitirilor şi căderilor şi îţi dai seama că entuziasmul tău, fie şi curat, a fost doar o spoială uşor de lepădat. Să ne temem de aceasta!
Cunoscînd mulţi oameni cu probleme, dintre care majoritatea oameni deosebiţi în sensul bun al cuvântului (inclusiv feţe preoţeşti), am devenit tot mai conştient că noi ştim prea puţine despre noi înşine şi astfel, până nu ne predăm în ascultarea faţă de un duhovnic sau faţă de o colectivitate care şi-a dovedit eficienţa pozitivă asupra noastră, riscăm mereu să greşim foarte mult. Suntem aşa uşor de înşelat, tocmai pe baza bunelor noastre intenţii. Iar inima omului este un abis...

*
În concluzie, aşa cum în trecut mi-am exprimat rezerva faţă de opinia lui Florin-Ionuţ care considera că păcatele ne sunt iertate înainte să mergem la Spovedanie - dacă avem căinţă mare, sinceră - şi astfel punea în surdină rolul preotului duhovnic şi, implicit, al relaţiei duhovniceşti
aşa şi aici eu cred că Spovedania trebuie să preceadă Împărtăşania, din multe motive tainice (un preot cunoaşte nenumărate detalii pe tema asta) şi mai ales pentru că noi suntem în adevăr doar dacă facem parte din relaţia cu duhovnicul. Relaţie care, de departe, mi se pare cea mai profundă, mai curăţitoare şi mai înălţătoare în actul sfânt al Spovedaniei. Aşadar doar dacă în relaţia mea cu părintele duhovnic mă aflu pe o culme, şi încă una stabilă, adică în cea mai adâncă smerenie la care pot avea eu acces ca persoană - doar atunci pot primi de la preot Sfânta Împărtăşanie.

Cezar, subiectul discuţiei este extrem de sensibil şi clar nu stabilim regului. Regula o stabileşte duhovnicul în funcţie de starea şi voinţa penitentului. Subiectul discuţiei (disputei) este dacă se poate sau nu şi altfel (şi aici mă refer învăţătura autentică a Bisericii). Cel puţin eu aşa mă raportez. După cum observi, dacă ai citit câteva pagini în urmă, această încercare de a se reveni la Tradiţia Bisericii primare este interpretată drept influenţă catolică, ecumenism etc... Dar cum spuneai şi tu, deşi Dumnezeu e Unul, fiecare dintre noi Îl vedem diferit, în felul nostru.

ps:citeşte http://www.crestinortodox.ro/forum/s...?t=756&page=54 acelaşi lucru l-am spus şi eu, sub o altă formă.
ps: din mesajul tău trag concluzia că nu ai citit istoricul discuţiei (de la pagina 7).

În vremea Sfinților Părinți (prin aceasta înțelegând teologii din vremea primelor șapte sinoade ecumenice), toți creștinii care participau la Liturghie se împărtășeau. Cred că asta dădea o coeziune oricărei comunități ecleziale, ceea ce astăzi, când împărtășania a devenit un act individual, lipsește în bisericile noastre. Lipsește, adică, tocmai comuniunea euharistică, în Hristos, pentru că nu ne mai comportăm ca mădulare ale Lui, nu mai avem conștiința că suntem prin El și pentru ceilalți.

Este păcat ca acești teologi, în mare parte proveniți din diaspora rusă, care au lucrat mult pentru reaprinderea duhului patristic, să fie înlăturați ca fiind moderniști și ecumeniști.

La noi, după '89, Editura Anastasia a publicat scrierile acestor importanți teologi, aducând un suflu nou și un interes deosebit pentru Ortodoxie. Mulți s-au convertit, s-au întors, s-au pocăit, și-au sporit credința și au împrospătat viața Bisericii citind aceste cărți ale unor autori ca: Vladimir Lossky, Alexander Shmemann, Leonid Uspensky, Paul Evdokimov, Nikolai Berdiaev, Christos Yannaras, dar și Dumitru Stăniloae și Constantin Galeriu. Îmi pare rău să văd că în ultimii ani, după ce și amintita editură și-a redus mult activitatea, acești teologi tind să fie dați uitării, pe rafturile librăriilor începând să sufle un duh mai superficial, pietist de multe ori.

Cei ce susțin împărtășirea deasă, chiar la fiecare Liturghie (între ei și Părintele Galeriu), o fac știind că împrospătarea vieții bisericești nu poate începe decât de la comuniunea permanentă cu Hristos, întâi de toate euharistică, care ar aduce și o conștiință creștină mai vie fiecăruia dintre noi. Asta nu ar trebui să însemne o diminuare a rolului duhovnicului. Cercetarea cugetului în fața lui lipsește, însă, foarte adesea, spovedania rezumându-se la o înșiruire a unor păcate, timp de câteva minute, fără a primi sfat duhovnicesc, leac și vindecare.

Am citit istoricul discuţiei, desigur. Acum am recitit şi topicul dedicat împărtăşirii des / rar, mulţumesc pt. link.
Mi s-a părut că subiectul disputei nu ar fi "dacă se poate sau nu şi altfel" ci, pur şi simplu, cum e corect: des sau rar, respectiv întotdeauna precedat de spovedanie sau, uneori, fără spovedanie. Iartă-mă, dar aşa am înţeles din modul cum s-a purtat discuţia - poate am fost neatent. E bine totuşi că ai precizat din nou.

Cât despre încercarea de a se reveni la Tradiţia Bisericii, eu sunt un pic nedumerit. În ce sens? Nu prea înţeleg sensul acestei dorinţe. Îmi pare o falsă problemă.
Cum să se revină? Tradiţia s-a pierdut cumva? Nu a continuat? Eu ştiu că Tradiţia nu este doar conservatoare ci şi dinamică, în sensul că se pliază felurit pe diverse epoci în funcţie de provocările specifice fiecărei perioade istorice. Tradiţia îşi păstrează conţinutul dar îl actualizează în mod variat, cu o creativitate inepuizabilă. Oare nu asta ne pune, de fapt, probleme de înţelegere?
De unde impresia că s-a pierdut Tradiţia? Eu cred că pierdem noi văzul prezenţei Tradiţiei, mai degrabă. Ataşaţi de o formă sau alta prin care Tradiţia se manifestă, mă tem că pierdem din vedere miezul Tradiţiei, care îmi pare acelaşi, prezent mereu în Biserică. Este Duhul lui Hristos, manifestat în trăirile noastre, în duhul nostru de pocăinţă, în adunarea noastră la biserică, în gândul la Dumnezeu, în iubirea şi cinstirea icoanelor, în preţuirea fără egal a Sfintei Euharistii, în milostenie, în nevoia de a citi Scriptura, în nevoia de a medita mereu la Cuvântul Dumnezeiesc, la viaţă şi la moarte. În Crez, în muzica bisericească, în posturi, praznice şi parastasuri, în toată viaţa creştinească. Ce revenire la Tradiţie mai voim? Ne tot legăm de un fapt particular, avînd sens doar în contextul acelor vremi, uitînd că bunul simţ istoric ne şopteşte să nu judecăm cu măsura noastră acele măsuri din vechime.

Poate că aici ne poticnim rău de tot, într-un fel de nostalgie (iartă-mă) narcisistă care ne cere să fim aidoma sfinţilor din Biserica Primară mai ales sub forma unor aspecte particulare, accidentale. Dar neesenţiale.
Dar nu merge cu imitatul ăsta formalist la nesfârşit! Suntem cu totul alţii, trăim în altă lume, deci e decisiv să căutăm o cale adecvată pentru ca, pe de o parte, să rămânem în Duhul Tradiţiei şi totodată să trăim în lumea de azi. Lucru greu dar tocmai asta e şi provocarea salvatoare (sau nu).

Cât priveşte Împărtăşirea, pare evident că se poate şi altfel, iar nu numai aşa, după cum se poate şi aşa, iar nu numai altfel...:) E o taină mare aici, la care sunt părtaşi în primul rând duhovnicul şi credinciosul. Nu merge cu formule exclusive, genul sau/sau. Ci, zic eu, şi/şi.

Fireşte că preoţii cheamă pe credincioşi la Împărtăşanie! Cum altfel? Dar aceasta înseamnă mai întâi că suntem chemaţi la o viaţă curată, pentru a fi cu adevărat vrednici de Sfânta Împărtăşanie. Prioritatea este starea noastră duhovnicească. Că o împărtăşire cu Hristos făcută de un om murdar, ce lucru bun poate aduce? Deci mai întâi să ne asigurăm cufundarea noastră reală în duh de pocăinţă, cu tot ce implică aceasta. Şi să nu ne rupem de fraţii de credinţă, de comuniunea euharistică. Aici e toată socoteala, cred.

P.S. De ce crezi că învăţătura "autentică" a Bisericii e neapărat veche, primară? Poate fi la fel de bine şi contemporană. Sunt oameni cu Duhul lui Hristos şi astăzi, cum au fost şi atunci. Crezi că ei nu sunt în acelaşi duh cu sfinţii din primele veacuri? Pe de altă parte, în vechime au fost destui neisprăviţi, chiar printre feţele bisericeşti. Ştii cel puţin la fel de bine ca mine cam cine au fost ereticii.

Daca spovedania ta e din tot sufletul , si plina de regret ,si daca impartasirea e cu toata smerenia si cainta dar si cu bucuria ca participi la o cina imparateasca , si daca si mintea ta incepe sa patrunda taina inalta a jertfei si impartasirii in urma gustarii cu gura ,si sufletul ti se umple de multumire si dor fata de Domnul , atunci,negresit , vei cauta sa o mai faci si data viitoare . O singura data daca te impartasesti cu adevarat, asa cum trebuie , nu va mai conta numarul ,ci dorinta de a simti mereu harul .
Mult sau putin,o data sau niciodata , toate aceste exprimari cantitative sunt acomodate nevoilor fiecaruia, dar importanta este calitatea acelui act pentru ca sa se implineasca a 2 a parte a indemnului : "Gustati si vedeti ca bun e Domnul "

In articolul dat de tine autorul cita din Didahia, in care spunea ca inainte de frangerea painii isi marturisesc pacatele, pentru ca doar daca este sfant poate sa se impartaseasca. „Când vă adunaţi în duminica Domnului frângeţi pâinea şi mulţumiţi după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile pentru ca jertfa voastră să fie curată. … Cine este sfânt să vină, iar dacă nu, să se pocăiască”
Se spune ca li se dadea acasa impartasania, dar s-a renuntat la aceasta practica, tocmai pentru ca se putea lua fara discernamant. Oamenii devenisera si mai pacatosi si nu mai puteai avea incredere in toti.
Nu stiu daca ai inteles ce am spus la sf. Cabasila, pentru pacat de moarte nu se pot impartasi oamenii nici azi, desi se spovedesc. In indreptarele de spovedanie se da ce perioada nu se poate impartasi pacatosul pentru fiecare pacat. Despre asta e vorba, nu despre spovedirea doar atunci.
Asta cu sa se spovedeasca doar pentur pacate de moarte e un nonsens, multi oameni din ziua de azi nici nu stiu care sunt acelea, iar unii nici nu stiu ca sunt pacate. De exemplu daca traiesc fara cununie un preot nu-i impartaseste, dar multi nu ar considera ca nu se pot impartasi. Asta e exact practica de la catolici.
Ca sa vezi legatura iti dau un indiciu. Ai amintit de sf. Ioan de Kronstadt. Intr-o lucrare despre Filioque scrie ca sfantul a avut o pozitie aproape de cea romano-catolica in privinta acestei dogme, probabil singurul sfant de dupa Schisma. Probabil asta cu impartasirea multimilor era tot o influenta din catolicism. Aici ar trebui sa scrie, la sfarsit (mie nu mi se deschide scribd): http://www.scribd.com/doc/25520976/Doctrina-filioque
Am dat citatul din Par. cleopa, fiecare preot trebuie sa se spovedeasca in ziua Liturghiei sau cu o zi inainte. Poate mai sunt si preoti care procedeaza gresit, infleuntati de altii. De exemplu cineva spunea ca prin zona Sibiului un preot ii impartasea pe toti din toate cultele, inclusiv protestanti. Ecumensimul i-a fermecat si pe unii preoti.
Parintele Ioanichie spune aca toti cei ce erau pustnici si aveau viata sfanta veneau si se spovedeau inainte de impartasire. Spune Parintele Calciu: "Sunt ei oare atat de ignoranti incat sa se spovedeasca inainte de impartasanie, crezand ca nu au dreptul la Trupul si Sangele fara a se spovedi in prealabil? Fara indoiala ca nu. Ei stiu insa ca exista o regula a rugaciunii iertarii dupa spovedanie, pe care numai duhovnicul i-o poate da si care este, in acelasi timp, poarta prin care se ajunge la Sf. Impartasanie."
Parintele Calciu mai spune ca e tot o conceptie de la catolici ceea ce afirma teologii care spun de impartasire fara spovedire.
Chiar par. Pruteanu spune ca aceatsa practica apare la greci in sec. XIX, deci e o inovatie, nu au tinut aceasta traditie dintotdeauna. Iar parintele care spunea de Cipru zicea acelasi lucrur, ca in sec. XIX a aparut. Deci nicio Traditie, ci ceva nou. Adica inaitne aveau aceeasi practica la fel ca noi, spovedirea inainte de fiecare impartasire. Desi nu stiu daca e adevarat ce spune par. Pruteanu, multe lucruri gresite spune.
In concluzie, nu exista doua practici si doua traditii. Conceptia cealalta proneste de la ceva total gresit, ca Biserica ar fi adoptat niste practici gresite, asta inca de acum mai bine de 1000 de ani. Mitul acesta al greselilor adoptate de Biserica si reintoarcere la origini apare la unii scriitori din apus (scoala rusa din Paris, scriitori din America). Este exact ce sustin protestantii. Ecumenismul ataca in principal articolul din Crez cu Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Biserica fiind una, nu mai multe, este Sfanta, deci nu are greseli de sute de ani, nici in dogma si nici in practica. Este Soborniceasca, Universala, are aceeasi credinta peste tot si e condusa de Sinoade. Este Apostolica, are continuitate pana la Apostoli.

Cătălin, eu mă retrag, se pare că nu am reuşit să te fac să înţelegi.